Un om a murit liniștit, așezat pe un scaun de autobuz. Nu într-un război. Nu într-un spital supraaglomerat. Nu într-un colaps spectaculos al infrastructurii. Ci într-un spațiu banal, tranzitoriu, cotidian – un autobuz urban, cu zeci de oameni în jur. Aceasta este, poate, cea mai tulburătoare lecție a întâmplării: moartea nu a fost provocată de lipsa resurselor, ci de lipsa reacției (sau doar ȋn prezența lipsei de reacție, după cum va arăta expertiza medico-legală).
Ȋn esență avem o normalitate care ucide sau doar asistă la cum se instalează moartea. Diferența există dar, ȋn final e tot aia. Sociologul Zygmunt Bauman vorbea despre modernitatea lichidă, o lume în care legăturile sunt fragile, temporare şi reversibile. Autobuzul devine aici metafora perfectă: oameni aflați împreună, dar radical separați moral. Fiecare călător avea o destinație. Nimeni nu avea o responsabilitate. Într-o societate hiperfuncțională, responsabilitatea este externalizată; multe voci interne poate au spus ceva precum…„sigur șoferul va observa”, „sigur cineva a sunat deja” sau, chiar mai ȋngrijorător, „nu e treaba mea”. Aceasta nu este cruzime explicită, este banalitatea indiferenței. Hannah Arendt ar fi recunoscut mecanismul din spate; nu răul spectaculos distruge comunitățile, ci răul administrativ, tăcut şi normalizat.
Efectul martorului se inseră uşor, uşor și modifică matematica morală. Psihologia socială are un nume pentru acest fenomen, „bystander effect” (Darley & Latané). Cu cât sunt mai mulți martori, cu atât probabilitatea intervenției scade. Paradoxal, mulțimea nu creează siguranță, ci paralizie. În autobuz, fiecare individ a făcut un calcul tăcut… „dacă vorbesc, întârzii”, „dacă întârzii, pierd ceva”, „am probleme la serviciu”, „mă aşteaptă copilul”…Viața celuilalt devine o variabilă abstractă. Aceasta este o etică utilitaristă degenerată, în care costul personal imediat cântărește mai mult decât valoarea absolută a vieții. Asta nu pentru că oamenii sunt răi, ci pentru că sistemul social îi antrenează să fie eficienți, nu solidari. Sau poate nu are timp să ȋi antreneze, aşa că ȋi obligă, ȋi forțează.
Ȋncet, ȋncet…ne ȋndepărtăm de comunitate iar oamenii ajung să fie elemente ale traficului (precum maşinile). În societățile tradiționale, moartea era un eveniment comunitar. Astăzi, ea este un incident de trafic. Autobuzul nu este doar un mijloc de transport, ci o instituție a anonimatului. Acolo nu suntem vecini, cetățeni sau semeni. Suntem flux. Sistemele sociale moderne funcționează tocmai prin această dezumanizare funcțională; fiecare dintre noi ajungem să vedem categorii, nu fețe şi, mai grav, calculăm întârzieri, nu mai intuim destine. Când un om devine „o problemă care oprește traseul”, el încetează să mai fie persoană.
Ȋn noianul de astfel de probleme, avem deja o tradiție proprie! Imediat punem ȋntrebarea: „cine e de vină?”. Problema mai importantă este dacă avem o vină individuală sau un eșec colectiv. De aceea, ȋntrebarea publică „de ce nu a făcut nimeni nimic?”, este legitimă, dar incompletă. Pentru că indiferența nu este doar o alegere personală, ci un comportament învățat, unul care depinde de tot parcursul vieții noastre. De fapt, trăim într-o societate care penalizează timpul pierdut, nu viața pierdută; una care premiază conformarea, nu intervenția. Si, ȋn final, ajungem să transformăm empatia într-un risc. Aceasta nu este doar o tragedie umană, este un simptom de sistem.
Tocmai de aceea, ȋntrebarea cu mult mai incomodă, ar fi „ce fel de societate suntem?” Când un om moare lângă noi și tăcem, nu pierdem doar o viață, pierdem un standard moral. Nu devenim mai răi, devenim mai reci, mai calculați, mai adaptați, mai algoritmici… Iar aceasta este, poate, cea mai periculoasă formă de degradare socială, aceea care nu șochează, nu revoltă şi nu oprește autobuzul.
Am putea crede că acest eveniment este un semnal de alarmă; poate! Doar că e puțin probabil să funcționeze aşa. Zi de zi ne urlă ȋn urechi tot felul de semnale de alarmă, pe tonuri şi intensități diferite. Aşa că, această poveste nu cere doar compasiune. Cere reflecție structurală şi răspunsuri la alte ȋntrebări: „ce tip de cetățeni produce sistemul nostru social?”, „ce costuri morale acceptăm pentru confort?”, „cât valorează, în practică, viața unui străin, a unui om pe care nu ȋl cunoaştem personal?”. Răspunsurile nu sunt comode, dar sunt necesare, cu siguranță. Pentru că o societate în care moartea poate trece neobservată între două stații este o societate care merge mai departe, dar nu înainte.
Si pentru că ne este extrem de incomod să privim frontal situația, să ne imaginăm sincer reacția noastră, vrem o măsură instituțională! Dar, tocmai această reacție, ca un mecanism de coping, aduce mult rău ȋn cele din urmă. Statul, ȋn ansamblul său, apare ca reflex, iar procedura birocratică ca alinare. Există un reflex pe care societățile moderne l-au perfecționat până la automatism: când apare o tragedie, cerem o anchetă. Nu pentru adevăr, nu pentru sens, ci pentru liniște. Ancheta este ritualul secular al statului birocratic. Ea promite ordine într-o lume care tocmai a demonstrat că este fragilă. În loc să ne întrebăm de ce n-a reacționat nimeni, întrebăm ce n-a funcționat în sistem. Și, desigur, vor urma măsurile: proceduri noi, protocoale revizuite, rapoarte, evaluări, formulare… Poate un chestionar despre „starea pasagerilor”. Poate un senzor de culoare a pielii. Poate o cameră suplimentară după burduf. Poate un buton roșu: „Pasager posibil decedat”. Iar, dusă până la capăt, logica este impecabilă: autobuzele care merg spre cimitir ar trebui să aibă proceduri distincte. Poate chiar personal instruit special. Poate un protocol de tranziție între „viață” și „destinație”. Este hilar nu pentru că e absurd, ci pentru că este perfect compatibil cu modul nostru de a gândi. Statul modern nu știe ce să facă cu indiferența morală, așa că o traduce în deficiență procedurală. Nu poate sancționa nepăsarea, dar poate crea o fișă de evaluare pentru ea. Max Weber descria birocrația ca fiind cea mai rațională formă de organizare umană. Dar tocmai această raționalitate o face oarbă la sens. Sistemele pot măsura timpi, nu empatie. Pot corecta trasee, nu caractere. În final, ancheta va concluziona probabil că nu s-au încălcat proceduri, nimeni nu a avut obligația explicită de a anunța, sistemul a funcționat „în limitele prevăzute”. Iar aceasta va fi, poate, cea mai cinică concluzie dintre toate: moartea a fost conformă cu procedura. Ne vom simți ușurați. S-a ocupat statul. S-a bifat responsabilitatea. Autobuzul poate merge mai departe. Doar că problema nu a fost niciodată lipsa unui protocol, ci excesul de delegare a umanității către instituții. O societate care cere proceduri pentru empatie este o societate care a uitat deja cum arată aceasta în stare naturală. Și poate adevărata întrebare nu este ce măsuri vor fi luate, ci „ce fel de oameni mai suntem, dacă avem nevoie de o procedură ca să spunem că cineva moare lângă noi?”.
Patologia normalității apare când societatea funcționează, dar oamenii nu mai simt. Patologia socială nu începe acolo unde sistemul se prăbușește. Dimpotrivă, ea apare atunci când totul funcționează: autobuzul a mers la timp, şoferul și-a făcut datoria, traseul a fost respectat şi instituțiile au intervenit când au fost anunțate. Și totuși, un om a murit printre alți oameni. Aceasta este forma clasică a patologiei sociale, o disfuncție a relațiilor, nu a mecanismelor. Sistemul nu a eșuat tehnic. A eșuat moral, iar acest tip de eșec nu apare în rapoarte.
Am putea merge spre o exagerare (cel puțin la acest moment de timp social) ȋn care vedem că apare o anomie ca stare cotidiană. Émile Durkheim definea anomia ca ruptura dintre norme și realitatea trăită. Nu lipsa regulilor, ci slăbirea obligației morale față de ceilalți. În autobuz, nimeni nu a încălcat vreo normă explicită. Problema este că norma solidarității nu mai produce vinovăție atunci când este ignorată. Cred că aceasta este patologia socială modernă; nu mai știm ce este corect, ci doar ce este permis. Când moartea devine o posibilitate statistică, iar intervenția o opțiune personală, societatea intră într-o zonă de anestezie morală.
Dezangajarea morală nu apare din neant ci dintr-o formă subtilă dar continuă de educație a indiferenței. Psihologul Albert Bandura descrie „moral disengagement” ca mecanismele prin care indivizii își suspendă responsabilitatea etică fără a-și distruge imaginea de sine. Gândul fiecăruia poate lua diferite forme: „nu sunt medic”, „nu am fost sigur”, „alții erau mai aproape”, „nu e responsabilitatea mea”, „să intervină cei care sunt abilitați”, „poate dormea”…
Acestea nu sunt scuze, sunt tehnici cognitive de auto-protecție. Societatea modernă le cultivă sistematic prin specializare excesivă, prin delegare instituțională şi prin obsesia competenței. Rezultatul este un individ care nu mai intervine decât dacă are mandat. Empatia fără certificat devine suspectă.
Dar, să ne ȋntoarcem şi să vedem cum apare banalizarea morții în spațiul public. În patologia socială avansată, moartea nu mai este un șoc, ci un zgomot de fond. Suntem expuși zilnic la tragedii mediatizate, cuantificate şi abstractizate; cele cu boli, medici şi morți „evitabile” intră ȋn sfera cotidianului. Creierul social învață că reacția este opțională. Autobuzul nu a fost un spațiu al urgenței, ci al rutinei. Iar rutina este dușmanul reacției morale. Când un om moare fără să întrerupă fluxul, societatea își confirmă propria boală, un fel de capacitate de a continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Si, ca să mergem pe linia fiziopatologică mai departe, avem o formă de patologie a responsabilității distribuite. Una dintre cele mai subtile forme de boală socială este responsabilitatea diluată (şi ȋn societatea noastră pare a fi o epidemie). Când toată lumea este responsabilă, nimeni nu este vinovat. Statul va ancheta, instituțiile vor evalua, sistemul va ajusta şi individul rămâne neatins. Aceasta este o societate care tratează simptomele cu proceduri, dar protejează cauza reală. Aceasta ar putea fi un fel de retragere morală a cetățeanului. Ce se obține? O societatea „funcțională” compusă din oameni „disfuncționali”. Erich Fromm vorbea despre patologia normalității; o societate poate fi perfect adaptată tehnic și profund bolnavă uman. Autobuzul din Sibiu nu este o anomalie dar poate fi un diagnostic. O comunitate în care empatia nu este reflex, ci eroism, o societate ȋn care intervenția este excepție şi ȋn care viața celuilalt concurează cu confortul propriu, toate pot să devină criterii de diagnostic social. Aceasta nu este o criză, este o stare stabilă, este ceva vizibil dar nu ne face plăcere să observăm.
Dacă e să fie despre boală, se pune ȋntrebarea „ce se vindecă și ce nu?”. Patologiile sociale nu se rezolvă prin legi noi. Ele se atenuează prin reconstruirea capitalului social, prin revalorizarea responsabilității informale şi prin acceptarea disconfortului moral ca preț al vieții comune. O societate sănătoasă nu este cea în care nimeni nu moare, ci cea în care moartea cuiva oprește drumul tuturor. Până atunci, vom continua să trăim într-o lume perfect funcțională, în care oamenii mor liniștit, pe scaune de autobuz.
Si, cel mai probabil va fi o anchetă…dar, „ce rămâne după anchetă?”. După ce ancheta se va încheia, după ce rapoartele vor fi redactate și arhivate, după ce procedurile vor fi ajustate și comunicate, un lucru va rămâne neschimbat: o societate nu se vindecă prin formulare (pare să fie scenariul cel mai probabil). Statul își va face datoria instituțională. Așa trebuie. Ordinea are nevoie de reguli, iar tragediile cer clarificări. Dar nici cea mai riguroasă investigație nu poate răspunde la întrebarea esențială: „de ce oamenii nu mai reacționează unii la alții?”. Aceasta nu este o problemă de legislație, ci de textură socială. De cât de mult ne mai percepem ca făcând parte dintr-un „noi”. De cât de des alegem să intervenim chiar și atunci când nu suntem obligați. De cât de dispuși suntem să acceptăm disconfortul în numele unei vieți care nu ne aparține.
O societate sănătoasă nu este cea în care tragediile nu se întâmplă, ci cea în care ele nu trec neobservate. În care moartea cuiva oprește mersul lucrurilor, măcar pentru o clipă. În care oamenii nu așteaptă indicații pentru a fi oameni. Poate adevărata miză a acestui episod nu este identificarea vinovaților sau perfecționarea sistemului, ci recuperarea unui reflex elementar; un reflex necondiționat, dar cu mai multe ramuri: a vedea, a spune şi a acționa. Nu pentru că ni se cere, nu pentru că este procedură. Ci pentru că, fără acest reflex, orice societate, oricât de modernă, eficientă și bine organizată ar fi, începe să funcționeze corect în absența umanității. Iar aceasta este, dincolo de statistici și anchete, cea mai sigură definiție a unei patologii sociale.
O moarte anuntata, la care publicul nu a facut nimic, a fost moartea actritei Stela Popescu. (Si ce public……)
Domnul din autobuz putea sa aibe o moarte subita. Nu-ti dai seama cand se intimpla.
Ce e trist e ca s-a intamplat in Ardeal. Noi regatenii ne stim pacatele si credem ca celalalt coleg din banca-ardeleanul- e mai mintos si mai civilizat no! Se pare ca nu. Sau am reusit sa-l stricam dupa Unire.
@mihai _ „…credem ca celalalt coleg din banca-ardeleanul- e mai mintos si mai civilizat no! ”
Este foarte posibil să nu se fi gândit nimeni că pasagerul a decedat, ci că a adormit, fiind obosit.
Nu am mai auzit ca cineva să moară astfel în autobuz, dar văd frecvent persoane care dorm pe scaune în tramvaiul 21, spre exemplu.
Apoi, civilizat este ca în cazuri ca acesta să fie anunțate imediat autoritățile (primul, conducătorul vehiculului), intervențiile necalificate putând face mai mult rău victimei.
(Nu poți ști dacă a fost victima unui accident, a unei înăierări, suferă de vreo maladie cardiacă, a avut un AVC etc.)
Iar contactul cu autoritățile din România este cel cu adevărat lipsit de eficiență și traumatizant pentru oricine.
Nu are treabă cu ardelenii și regățenii, are treabă care efectul by stander și au fost experimente în multe țări civilizate din lume pe tema asta iar rezultatele sunt aceleași. Este specific comunităților mari în care apare depersonalizarea (pierderea individului într-o mulțime de necunoscuți). In comunitățile mici unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, nu se manifestă. Cu alte cuvinte, nu o să se întâmple într-un sat din Regat așa cum nu se poate întâmpla nici într-un sat din Ardeal dar se poate întâmpla la fel de bine în Cluj ca și la Helsinki.
”nu o să se întâmple într-un sat din Regat așa cum nu se poate întâmpla nici într-un sat din Ardeal dar se poate întâmpla la fel de bine în Cluj ca și la Helsinki.”
În sfârșit o voce rațională, în mijlocul unui cor de moraliști și bocitoare.
Tulburator. Prin contrast cu incidentul grotesc de la Sibiu, permiteti sa va relatez contrariul, intimplat la Brasov, tot intr-un autobuz, in august 2025. Sotia mea, in virsta tot de 43 de ani, a lesinat, in autobuz, in drum spre locul de munca. Imediat, o serie de OAMENI, au intervenit, in beneficiul unui semen, pe care nu il cunosteau, lasind deoparte problemele personale pe care intentionau sa le rezolve:
– Interventia a fost coordonata de o doamna, mama singura, care era insotita de cei doi copii prescolari. Este de profesie asistenta medicala. A sunt la 112, a asigurat asistenta medicala, cu ce mijloace s-a putut si mi-a spus ca nu pleaca de la fata locului, pina nu vine ambulanta. Eu eram la serviciu. Sotia apucase sa-mi spuna telefonic, ca ii este rau si am plecat in urmarirea autobuzului. Pina am ajuns, isi revenise.
– Soferul autobuzului a ramas in statia respectiva pina la preluarea sotiei de catre SMURD
– Un grup de adolescenti (baieti si fete) a format un baraj viu in jurul sotiei, declarind disponibilitatea de a ajuta. Cind am ajuns si eu, tinerii erau tot grupati in jurul sotiei si dupa ce isi revenise.
– In statie este un salon de cosmetica. Doamna de acolo a intervenit cu propunerea de a o duce pe sotie in salon, pentru ca era foarte cald, era luna august.
– In final, a venit echipajul SMURD, 3 tineri devotati, care au preluat-o si dupa primul ajutor, au transportat-o la UPU, pentru investigatii.
Grotesc ce s-a intimplat la Sibiu. Totusi, la Brasov, am vazut umanitatea in actiune.
– Inca o data le multumim tuturor.
Ne indreptam incet incet spre brutalitatea si lipsa de omenie asiatica, multumita, din nou, stergerii valorilor morale din sufletul romanilor, ca urmare a 50 de ani de spalare de creier cu ideologie comunista.
Bravos natiune.
@996 cred ca-ncurci borcanele.
pun pariu că 90% din cei din autobuz se uitau pe mobil pe FB, Insta, WU, tiktok sau google…dacă nu-și făceau chiar și vreun selfie cu ”evenimentu”…
ăștia sunt din ăștialalti 35 de ani de spalare …digitală…tot pe creier, al ăstora din capitalism…că aîa din comunism, cu 50 de ani de spălături cum zici, nu cred că mai sunt, iar care mai erau prin autobuz, nici nu mai putea sa faca nimic, fizic, și nici n-avea Samsung X-21 sa sune la 112.
corect, exista varianta 2.0 de indobitocire, uitasem ca efecte are pusa peste 1.0 comunista.
Nici Occidentul nu sta prea bine.
Citeam un articol in „Lumea”. Prin anii ’70.
Cand cineva cade pe strada, autobuz etc, nimeni nu intervine. Cauza e foarte simpla: daca omul e asigurat, nu mai primeste asigurarea de boala, deces sau mai stiu eu ce. Si pot fi dati in judecata pentru recuperarea banilor.
Poate s a mai schimbat ceva intre timp, dar nu am citit nimic care sa infirme tabloul asta.
Anii 70 ai erei noastre?!!
Eu nu am citit nimic care sa confirme.
Am reacționat pentru că mi se pare complet deplasată si chiar nedocumentată intervenția dvs, cu tot respectul…
da, e.n.
nu va mint; regret ca nu am trimiterea;
ce sa faci, lumea nu e asa cum o descriu propagandistii; nu e doar alb si negru; o gramada de griuri, peste tot;
imi pare rau ca va stric imaginea ideala
Dacă imaginea dvs reală este din revista Lumea, din 76, organ de propagandă al pcr, e foarte relevant, ce să zic…?!
Am avut si eu ocazia să văd Lumea inclusiv revista, dar lumea de pe lune e si mai asa, si mai asa…, in niciun caz cum voia să ne-o înfățișare partidul in 76.
Nici macar in toate autobuzele dintr-un oraș nu se întâmplă la fel..
nici chiar asa.
mie mi-a povestit o prietena aflata in vizita la sora ei in salzburg.
plimbandu-se pe o alee cu nepoata ei, a vazut pe marginea drumului o poseta si a vrut s-o ridice ca s-o duca la politie.
i s-a spus sa n-o atinga fiindca ar putea fi acuzata de furt.
sau ca e o bomba…..
Ce trist… Cei din autobuz erau adevaratii morti. Mortul era doar putin „adormit”…
Binevenita scriere, probabil cea mai frumoasa eulogie pe care o primeste acest barbat; observatiile autorului eleveaza o tragedie individuala la nivelul unei elegii societale.
Este cumva exagerat? Sau inoportun? Raspunsul ni-l da chiar soferul autobuzului:
„De-a lungul timpului am fost martor la astfel de situații de până la zece ori, dar niciodată nu am văzut atâta indiferență. întotdeauna am fost anunțat și s-a intervenit imediat”
https://www.stiripesurse.ro/situatie-de-neimaginat-in-sibiu-un-barbat-a-fost-lasat-sa-moara-in-autobuz-calatorii-nu-au-anuntat-soferul-pentru-ca-nu-mai-aveau-cu-ce-sa-mearga_3847717
Detaliile tragediei sunt in acelasi articol: „bărbatul care a murit fusese la serviciu în schimbul trei. Cel mai probabil s-a simțit rău și a luat autobuzul să meargă acasă.”
Si tot acolo soferul spune: „I-am întrebat pe cei de la final de ce nu mi-au spus și au răspuns că nu aveau cu ce să se deplaseze în continuare. Nu au vrut să oprească autobuzul”, a spus el.
Un articol binevenit, care incearca sa raspunda la inevitabila intrebare: „cum am ajuns aici?” Ce anume ne-a cinicizat atat de mult? Ce ne-a adus sa functionam individual si ca societate in „modul de supravietuire”? Este cumva uciderea fara sens a civililor din razboaiele recente? Coruptia in forma continuata? Dificultatile financiare ale majoritatii populatiei din ultimele luni?
Excelent!
O analiza excelenta, cu toate ca este profund tulburatoare si amara…
„Poate adevărata miză a acestui episod nu este identificarea vinovaților sau perfecționarea sistemului, ci recuperarea unui reflex elementar; un reflex necondiționat, dar cu mai multe ramuri: a vedea, a spune şi a acționa.”
Subversivă idee.
Păi, se duce dracului giudețul și pacea socială dacă se recuperează reflexul necondiționat «a vedea, a spune şi a acționa». Oamenii încep să se organizeze, să acționeze solidar, cad guverne, iese lumea în stradă să protesteze împotriva abuzurilor sistemului, nu se mai plătesc taxe și impozite, apare «discursul urii» împotriva minciunii, nedreptăților, jafului, legilor strâmbe, abuzurilor birocraților cu salarii nesimțite.
Solidarizarea oamenilor e periculoasă într-o democrație, indiferent de culoarea ei, fiindcă grupul de oligarhi care controlează elita politică pluripartită, antică și consacrată riscă să piardă puterea în favoarea oamenilor de bun simț, a populiștilor și a suveraniștilor toxici. O pierdere desigur temporară, fiindcă celelalte democrații îi vor sări imediat în ajutor cu încurajarea anulării alegerilor, sancțiuni economice, financiare, politice, culturale, sportive, scăderea ratingului de țară, blocarea și confiscarea depozitelor bancare etc. etc., fiindcă foamea, frigul și frica îi readuc pe recalcitranți pe drumul cel bun până la urmă, fără să fie nevoie de bombe atomice.
Nu, nu, așa ceva nu trebuie să se întâmple! O societate atomizată, multirasială, emancipată religios și fără balastul toxic al istoriei neamului în memorie, în care fiecare luptă împotriva tuturor, e idealul luminos al oricărui grup oligarhic care dorește să se eternizeze la putere spre binele și fericirea întregului popor, fiindcă o astfel de societate e ușor de controlat – democratic, evident – doar cu un set consistent de legi draconice, taxe multe și tot mai mari, un corp polițienesc hotărât și servicii secrete vigilente – armătura perfectă pentru o societate pașnică, în care fiecare își vede de ale lui, fiindcă de restul se ocupă STATUL.
Individul anistoric, neanderthalian, în sensul frumos al cuvântului, pentru care lumea a început odată cu el e cărămida perfectă de pus în zidul unei democrații eterne.
/sarc
Acest articol de psihanaliza arata un fenomen intalnit in tarile cu dure si lungi conflicte religioase, teritoriale, militare sau schimbari de regim politic acela de pierdere a calitatii de om, cand efortul de supravietuire devine dominant. Societatea devine o suma de clanuri familiale, restul nu conteaza. La acest fenomen ale pierderii sentimentelor de coeziune, intrajutorare si empatie sociala este dat de guvernari corupte, cinice si mincinoase la toate nivelurile, de pierderea meritocratiei si ale adevaratelor valori umane. Lipsa de educatie si cultura ale unor generatii intregi intregesc acest tablou. In plus, extinderea retelelor sociale peste limite a dat mare avant incultilor si impostorilor. In urmatorii ani, aceste aspecte vor deveni tot mai clare si evidente.
Ma gindesc la mine, ce as face eu intr-o asemenea situatie? Desi am facut ceva cursuri de prim ajutor ma blochez total cind apar asemenea chestii. Pur si simplu mi-e frica sa fac ceva, mi-e frica sa nu cumva sa gresesc decit sa fac bine. Desigur sa dau un telefon, sa anunt pe cineva, sa-mi „sacrific” timpul, sau niste intilniri importante, mi se pare minimul in acest caz!
Nu crd ca stie nimeni cum ar proceda intr-un caz limita!
In Romania un cetatean oarecare nu are nicio notiune de BLS, spre deosebire de situatia din majoritatea statelor vestice unde astfel de cursuri se ofera, obligatoriu, de catre angajatori, la locul de munca.
Sa nu mai zic ca nici mijloacele de transport in comun nu au defibrilator si trusa medicala.
E o problema sistemica, vina principala ii revine statului.
” În loc să ne întrebăm de ce n-a reacționat nimeni, întrebăm ce n-a funcționat în sistem. ”
Cred că, în primul rând, este este nevoie să menționăm că a fost un eveniment cu totul excepțional.
Și s-a petrecut la o oră la care oricine ar fi putut să creadă că pasagerul aflat pe scaun a adormit, întorcându-se ostenit de la muncă.
Nu se întâmplă frecvent ca o persoană să decedeze într-un autobuz, stând pe scaun, fără vreun semn exterior.
Adică, dacă tot vorbim despre sociologie, așa ceva se întâmplă [în România] cu mult mai rar decât se întâmplă ca o femeie să fie bătută pâna la moarte de către partenerul ei. De fapt, nu am auzit să se mai fi întâmplat vreodată.
Dar, da, este o problemă de „sistem”.
În cazul în care cineva ar fi presupus că persoana de pe scaun nu ar dormi, obosită fiind – caz în care nu ar fi politicos să fie deranjată – ci s-ar simți rău, chiar dacă nu s-a manifestat în niciun fel, oare ce ar fi trebuit să facă?
La fel ca în cazul jafurilor, sau a bătăii pe care o femeie o primește în public de la partener, prima indicație, RAȚIONALĂ este apelul la autorități.
N-are nicio treabă cu sofisticata lecție de psiho-sociologie prezentată în articol.
Pur și simplu, o intervenție necalificată poate face mai mult rău atât victimei, cât și binevoitorului care intervine eroic.
Dar autoritățile înseamnă fix, exact și întocmai „sistem”.
Iar experiența cu autoritățile în România ne arată, de exemplu în cazul de la Mureș, Anda Gyurca, că cei care au încercat să protejeze victima pot fi ei înșiși pedepsiți de autorități.
https://recorder.ro/explicativ-recorder-cazul-ganj-cum-a-devenit-statul-complice-la-crima/
Prin urmare, nu pentru că ar fi devenit românii deosebit de atenți cu timpul lor, sau din excesivă eficiență, ori din nepăsare față de semeni etc…
Ore ce ar trebui să facă românii, în opinia experților sociologi…
Să se pregătească pentru a se trata singuri, astfel încât să nu ajungă în spitalele în care mor…
Să se antreneze în acordarea de asistență medicală și prim-ajutor (în orice caz de accidet, de orice tip) pentru că ambulanțele întârzie adesea…
Să se înarmeze și să urmeze cursuri de autoapărare pentru a se proteja de infractorii care îi atacă…
Dar românii plătesc taxe și impozite LA FEL cum se întâmplă în orice stat CIVILIZAT contemporan tocmai pentru asta…
Poliție și ordine publică…
Medici și asistență sanitară…
Armată și siguranță națională..
Educație și asistență socială…
Șamd.
Adică, pentru ca să existe „sistemul”, care ar trebui să funcționeze, precum în statele civilizate, în serviciul public și pentru protejarea cetățenilor care îl plătesc.
Analiza e corecta.
Societatea in goana dupa averi, bani, fara lideri politici adevarati ca repere morale s- a atomizat.
Nu cred ca mai exista solidaritate sociala.
Dezumanizarea care se observa la tot pasul a creat neincredere intre membrii societatii si asta e rezultatul dezbinarii care s-a instalat intre membrii ei.
Dezumanizarea este evidentă si a produs nepasare.
Si va produce in continuare.
Imi este greu sa cred ca se va intampla ceva bun atat timp cat problema nu a interesat pe nimeni.
Doar acest articol excelent vorbeste despre aceasta tragedie sociala la care societatea asista nepasatoare.
Nu am vazut niciun om politic care sa ia atitudine fata de aceasta tragedie!
Nu caut un vinovat si nu cred ca societatea se va reseta cumva dar trebuie facut ceva impotriva dezbinarii sociale la care asistam in prezent.
De aici pleaca totul:
Politruci mi care au acaparat puterea in cei 37 de ani de la revolutie au distrus tesutul social care era de fapt solidaritate umana.
Societatea s-a divizat, sunt gasti politice care genereaza indiferența la problemele sociale, individul in sine nu mai conteaza, ceea ce conteaza pentru politruci e nr de voturi. Cate adunam de acolo, cade de colo, nu conteaza ca divizam societatea prin fantasmagoriile livrate, nu conteaza ca ca o sa cream dezordine sociala, nepasare si indiferenta.
De aici a pornit raul, s-a instalat si nu e niciun vinovat!😡
E ca la coruptie; țara geme de corupție, nu avem niciun vinovat dar vrem sa numim noi seful la DNA ca sa ne protejam corupții nostri!😦
OMENESC
.
Autorul materialului de mai sus reproșează semenilor prezenți într-un autobuz, că nu s-au comportat cum dorește dînsul, la vederea cuiva care a murit în acel mijloc de transport.
Ultima grijă a unui asemenea condeier, iar totodată a societății ce stabilește vreo regulă ori alta, este să se întrebe, onest, de ce vreun om ori mai mulți nu fac precum îi pică ei bine.
Culmea este că, din punct de vedere persuasiv, mai lesne găsești o metodă de a influența dacă cercetezi și punctul de vedere al celui avut în vizor. Ești mai aproape de realitate atunci, iar implicit cu mai multe șanse să identifici soluții viabile…
Societatea este însă animal, unul care nu prea le are cu finețurile. Ea spune că…, iar supușii trebuie pentru ca să urmeze acele imperative.
Care îi fac ei bine…
Care o scutesc de efort.
Nu stă o secundă să mediteze, că poate îți ai interesele, fricile, groazele tale, dacă nu te apleci să vezi ce e cu insul mort din preajmă. Ori măcar nu suni la 112 (a cărora serviabilitate dă nu o dată de dorit).
Îți ai motivațiile tale interioare.
În umbra pomenitei societății, apare cîte un autor, precum cel de mai sus, care se pune în slujba ideilor societății. Vrea să se „aranjeze” cu Ea. Este și ocazie pentru a demonstra lumii pregătirea lui academică, care a lecturat de pildă pe-un Weber..
Tototdată, același simte pe creștetu-i mîna mamei de altădată (că ce frumos procedează, dragul de el, urmînd regulile oamenilor mari…).
În paralel, același își defulează omenești agresivități, sub onorabila mantie a ordinelor sociale… Mai exact freacă ridichea celor care procedează altfel, decît doresc Marea Stăpînă și slujbașii ei…
@Mircea Ordean _ „Autorul materialului de mai sus reproșează semenilor prezenți într-un autobuz, că nu s-au comportat cum dorește dînsul, la vederea cuiva care a murit în acel mijloc de transport.”
Foarte, foarte probabil, pentru că nu a manifestat nici un semn exterior, călătorii au presupus că cel decedat doarme, la o oră târzie, întorcându-se obosit de la serviciu.
Încerc să-mi imaginez scena în tranvaiul 21 din București, unde văd adesea persoane moțăind la ore târzii…
Să te duci la unul și să-l zgâlții, ca să vezi dacă trăește…
Sau să-i dai două palme, spunându-i că ți s-a părut că-i leșinat, sau pe moarte…
Riști să-ți iei înapoi dublul palmelor date, sau să simți vreun tăiș între coaste.
Autorul textului spune de fapt cum ar fi acționat domnia-sa, care ESTE MEDIC, dacă s-a fi aflat în situația în care o persoană ar fi transmis SEMNALE EVIDENTE că are nevoie de ajutor [medical].
Ceea ce este altceva.
Articolul este unul emoțional, pornind de la un eveniment rarisim, dar cu impact la public, iar concluziile sunt „naive”, eufemistic vorbind.
…Și uite că are cititori și comentarii.
Atunci cand decidenti se arunca si i-au banul mamelor, pe bursele copiilor si studentilor, a veteranilor de razboi, a invalizilor ,a persoanelor cu handicap te intrebi in ce societate traim? Cand de la nivelul conduceri tari aceste categorii sunt considerate niste „poveri” pentru bugetul statului, buget unde toti cotizam, unde noi nu am fost intrebati : Vreti sa taiem de la gura mamelor, a copiilor, a veteranilor de razboi, a invalizilor , a persoanelor cu handicap? Am fost intrebati? Deci vorba din popor Peste de la cap se strica…………
Știu că nu îmi veți publică comentariul, dar totuși îl scriu, pentru cenzură. Eu cred că acesta este efectul a peste douăzeci și cinci de ani în care Sibiul a fost condus de FDGR, care este succesorul în drepturi a organizației naziste a etnicilor germani din România din timpul WWII, organizație numită Grupul etnic german. Se poate verifica asta în sentința civilă a Judecătoriei Sibiu Nr. 2790/2007, unde ei au cerut expres asta! Apoi, în baza sentinței de succesori în drepturi (sic!) de naziști și-au retrocedat imobile luate cu japca de naziști în timpul WWII de la comunitatea germană, adesea nenazistă. Uite aici o retrocedare de-asta din 2019: https://www.cjsibiu.ro/wp-content/uploads/2016/06/ph-trecere-domeniul-public-imobil-Piata-Mica-30062016.pdf
Moartea asta a bietului om în autobuzul plin de oameni, este efectul valorilor astea „eficiente” ale succesorilor în drepturi de naziști, care au populat și populează de zeci de ani spațiul public din Sibiu. Oamenii se poartă cu cei din jur în spațiul public așa cum percep că se poartă și autoritățile publice cu ei. Practic au fost și sunt dezumanizați de…niște ticăloși. Și ca să fiu sigur că nu veți publica comentariul, mă gândesc că aceeași atitudine pare să fie cea a guvernului de acum, care a tăiat banii de la educația nefinanțată și antagonizează oamenii obișnuiți prin taxe mărite și aroganță jegoasă față de greutățile zilelor astea. Rețeta e sigură, dezumanizare urmată de extremism.
Nu mă așteptam să publicați comentariul. Mulțumesc.
Dar trebuie să fie spus public că nu poți să lași succesorii în drepturi ai naziștilor (sau ai comuniștilor-criminali și ai bolsevicilor) să conducă oamenii, că fac din oameni neoameni, după cum sunt ei. Ticălosul ar vrea să fie toată lumea ticăloasă, să nu mai se ascundă că e ticălos, să devină el modelul și liderul societății.
Asta s-a întâmplat în experimentul Sibiu!
L-a văzut acum o țară întreagă pe Iohanis, de la FDGR, ce atitudine și ce dispreț arogant, aproape nazist, avea față de omul obișnuit. Așa e primarul la Sibiu de …zeci de ani. Acum e primar o tanti, bătrână tare, dovedită turnătoare securistă cu numele conspirativ Aurora, tot de la FDGR.
Dar mai grav este că experimentul Sibiu se reproduce acum la scară națională, parcă!
Chiar dacă acum nu mai se pune problema de a construi fabrici eficiente care să producă moarte, cum au făcut naziștii cu lagărele de exterminare, sau bolșevicii prin închisori și lagăre de muncă silnică, oamenii ăștia succesori ai criminalilor ălora, mutilează societatea, încât ajunge să funcționeze pe principii extremiste/criminale/inumane/naziste/bolșevice/securiste.
De aia e acum așa pericol cu extremiștii de toate soiurile pe la noi, dar nu numai la noi. Că liderii au fost prea ticăloși, prea mult timp și oamenii au văzut toți imoralii și infractorii ajungând să aibă succes prin mijloace criminale și imorale, în dauna totală a celor care au muncit și ar fi trebuit să aibă succes prin mijloace legale și morale. Sunt prea puține exemple de oameni buni, că ăștia au fost…emigrați sau marginalizați. Așa că omul obișnuit imită…pe cel care are succes, pe ticălosul persoană publică.
PS Recunosc, am scris adăugarea asta și ca să fac un test, să văd dacă Contributors e cumva de stânga radicală/comunistă/securistă.
@Mora _ „…acesta este efectul a peste douăzeci și cinci de ani în care Sibiul a fost condus de FDGR”
Continuând raționamentul dumneavoastră, s-ar putea crede că factorul decisiv în producerea evenimentului în discuție a fost clar precizat de către doamna Neti Sandu.
În contextul în care, din 3 ianuarie, Venus a trecut din Vărsător în Pești…
Iar din 6 Ianuarie, Marte retrograd se mută în Rac…
În 8 ianuarie, data producerii evenimentului, Mercur a intrat în Capricorn, favorizând puternice frământări interioare. marcând un sfârșit și un nou început.
În altă ordine de idei, în 8 (opt) zile deja s-a efectuat necropsia și medicul legist a stabilit cauza decesului.
Dar aceasta nu s-a făcut publică.
Cine știe, poate că indiferent cine și ce ar fi făcut, Lucian nu ar mai fi putut fi salvat.
Vorba unui sef de al meu: nu-mi mai spune probleme ca le stiu. Te-am angajat sa vii cu solutii…
Articolul puncteaza bine problema… Si poate ca trebuie punctata si problema… Dar solutii practice… Ca aici cred ca dam chix…
Păi Radu, fix pentru asta există ditamai Fundația Comunitară Sibiu, să dezvolte comunitatea!
Dar ei sunt niște trepăduși mufați la banii publici, via primărie. Ei fac maratoane, văvedemdinSibiu la comandă și alte afaceri și țin nișa ocupată, de zici că-s securiști/naziști/agenți de influență sau ce naiba sunt ăia care au condus și conduc Sibiul, de s-au dezumanizat oamenii în halul ăsta!
Lipsă de empatie, lipsă de minim simț civic, lipsă de educație, îndobitocire, blazare, indiferență, dezumanizare. Oricare dintre noi, aflați în situația acelui tânăr, ne-am fi dorit ca cineva să ne ajute, să ne salveze, poate, viața. Dar n-am fost în locul lui, am fost în mulțimea anonimă și cenușie.
Nu doar statul român se află în plin proces de disoluție, ci și societatea românească. Pe fondul deficitului de educație și de instruire, care câștigă teren, noi, ca națiune, suntem mai proști, mai neciopliți, mai răi, mai acri, mai triști, mai intransigenți cu ceilalți și mai blânzi cu noi înșine, mai agresivi, mai obtuzi, decât acum 35 de ani.
Se zice că speranța moare ultima. Când speranța e pe moarte, înseamnă că toate celelalte au murit, deja?
Situatia se repeta: https://bzb.ro/stire/indiferenta-crunta-episodul-2-de-la-sibiu-barbatul-lesinat-in-personalul-de-brasov-a216387
Nu stim concret ce a fost in acel autobuz.
In primul rand numai cei din jurul saracului om ar fi putut sa realizeze ca nu se simte bine sau ca a decedat. Chiar si acestia, ar fi putut sesiza asta doar daca omul s-ar fi manifestat vizibil in acele momente. Altfel putea fi doar un cetatean obosit care atipise un pic. In cazul asta iti dai seama ca e ceva in neregula doar cand autobuzul ajunge la capat de linie si cetateanul nu da semn ca ar vrea sa coboare. Il atentionezi usor, vezi ca nu reactioneaza si abia atunci poti constata decesul.
Putem blama si trage concluzii socio-psihologice numai daca au fost calatori care au realizat ce se intampla si nu au spus nimic. Dar m-ar mira sa fi fost astfel, cat de indiferenta ar fi devenit omenirea si tot cred ca ar fi fost cineva care sa reactioneze. Pana la urma nu era un autobuz ce trecea Siberia, Sahara sau padurea amzoniana, existau solutii de a continua calatoria spre casa cu alte mijloace de transport si oricum se intampla extrem de rar ca toti calatorii din autobuz sa aiba o asemenea nevoie imediata sa ajunga la destinatie cu un om care a murit alaturi. Societatea s-a transformat in rau, insa nici chiar asa de mult.
De asta inclin sa cred ca editorialul este bazat pe supozitii nesustinute de vreo dovada iar analiza, de altfel foarte buna in abstract, pare inoportuna.
Cum îți dai seama că un om așezat pe scaun e mort sau doarme? Unii dorm în autobuz. Dificil de acuzat în condițiile pe care le înfățișați aici. Un stop cardiac făcut pe scaun poate fi insesizabil pentru niște oameni care se află într-un autobuz.
Citit aceasta stire despre autobuzul din Sibiu pe hotnews. Sigur , te indignezi, desigur. Dar asta e un caz extrem de rar intalnit, foarte rar, chiar soferul spune asta. Din asta desigur, articole despre cum a decazut lumea ,comentatorii inflamati la randul lor. Iata se scriu articole docte pe Contributors alturi de analiza stralucita despre Groenlanda a prof. Cranganu.
––––––
O colega a cazut pe strada -o criza de rinichi si in 8 minute era la spiatlul de urgenta Floreasca si dupa 2 ore acasa, bine,cu tratament, dupa 2 zile s-a intors la servici. Asta s-a intamplat in Bucuresti acum 2 luni. Evedent, cei de pe strada au sunat la 112 ,au ajutat-o sa urce in salvare, si disperarea multor cititori nu i s-a furat nimic,a fost tratata amabil si corect, repede, fara spaga. Evident ca despre asta nu se scriu articole in presa , nu se fac referine ridicole la Fromm,Durkheim ,….scarta-scarta pe hartie. E un fapt normal.
Daca tot place la fel de fel oamenii sa scrie si sa faca comentarii , sa faca la acest articol aparut azi pe hotnews:
Mobilizare impresionantă: peste 2,3 milioane de dolari, strânși în 8 zile pentru Andreea, o tânără care suferă de cancer. „România a dat tot ce a avut mai bun”
Asta e de fapt Romania:
https://hotnews.ro/campanie-andreea-anita-alexandru-lungu-daniel-ceclan-2151883
Concluzia:
” In doar câteva zile Andreea a fost înfiată la propriu de o țară întreagă, ca și când nimic altceva din jurul nostru nu ar conta mai mult decât viața ei contra timp”
Ce-ar zice de asta Fromm,Durkheim, sau mai stiu eu cine? Ei as mon cher, ce cauta neamtu in Bulgaria?
Nu e filozofie, nu e psihologie, e umanitate, si asa suntem noi astia romanii, mitici mai vechi si mai noi.
” Ei! madam Popescu, nu exista roza fara spini” ar concluziona Mitica pe tema autobuzului, si apoi ” Baiete, doua mari!”.
Am 3 intrebari: Sunteti absolut sigur ca lucrurile s-au intamplat exact asa? Cine a fost martorul intamplarii de la inceput la sfarsit, nu a facut nimic, dar a povestit exact cum s-a intamplat? A fost filmat incidentul? Multumesc