Mustafa Capabilu

Revin aici cu una dintre ciudatele învățături rămase de la Marele Maestru. Ca și Acela, nici MM nu vorbea de la-nceput limpede, pe înțeles, ci totdeauna într-un fel de parabole foarte personale, dacă pot să le spun așa și iată că pot. Pentru a nu fi bănuit de intenții obscure (precizez că MM n-a lăsat nimic scris, deci n-am ce carte de-a lui să promovez cu acest articol), voi tăcea în cele ce urmează, dând cuvântul celui mai bun prieten al Marelui Maestru; prieten de-o viață și de-o moarte, că i-a fost și executor testamentar, dar numele nu i-l pot da aici, fiind vorba despre o persoană publică. Voi reveni doar la final, cu concluziile mele. Deci:

„Încerc să-mi adun gândurile și să povestesc despre Mustafa Capabilu. Sigur știi faza dar recapitulez.

Din ciclul se întâlnește munte cu munte, darămite om cu om. S-a-ntâmplat, din câte țin minte, prin 2003, sfârșit de mai, după prima mea nuntă. Ca orice nuntă, a avut loc în noaptea de sâmbătă pe duminică. S-a terminat în jurul orelor 5:00, când Marele Maestru, pe fondul consumului (doar nu era să mănânce pe stomacul gol) a luat o hotărâre spontană pe care a împărtășit-o cu comesenii: soarele răsare, e vremea prea frumoasă, ar fi păcat să nu faci o excursie day long la mare. Toată lumea fiind însă varză la ora aceea, MM a purces singur la operațiunea „Duminica pe litoral”, neînfricat ca un adevărat fost șoim al patriei, fost pionier, fost utecist, că membru n-a mai apucat săracul.

De aici încolo povestea ne-a fost relatată ulterior, la o agapă desfășurată într-o cârciumă arăbească aflată la intersecția Mătăsari cu Pache. MM, în stilul său tacticos, presărat cu un șir nesfârșit de țigărușe-n colțul gurii, a început a depăna prin perdeaua de fum aferentă. Așadar, plecat direct de la locul nunții, a ajuns în Gara de Nord undeva în jurul orelor 5:30 – 6:00, când a aflat cu stupoare că primul tren spre litoral pleacă în jurul orelor 8. Nu s-a descurajat însă, mai ales că purta cu sine o sticlă de vinișor, agățată de la nuntă, să-i ție de urât. Dacă tot nu venise cu el niciun băiat, măcar atât! S-a așezat frumos pe bancă, pe peron, a scos sticla, pachetul de țigări, bricheta, și-a aprins țigărușa și a început a aștepta, studiind mediul înconjurător.

Ar fi dat un telefon. Tot pipăindu-se, și-a dat seama că nu mai avea telefonul mobil asupra sa. Dar îl avea când plecase de la nuntă! Deci adevărul se impunea cu puterea evidenței: îl pierduse fie pe drum, fie, cel mai probabil, în gară. Sau i-l furase cineva p-acolo?

Cum rumega el gândurile acestea, de undeva din spate apare un personaj despre care atât ne-a zis: avea o față zâmbilie, dar era foarte negru. I-a cerut o țigărușă, apoi un foc, apoi s-a așezat lângă el. Mai o vorbă, mai o dușcă, omul s-a recomandat cu numele de Mustafa.

A aflat de apăsarea Marelui Maestru, precum și de bănuiala lui, cum că telefonul i-ar fi fost sustras „că doar nu mi-a ieșit singur din buzunar, deși, mai știi?”.

În acel moment, Mustafa, despre care ulterior s-a aflat că era supranumit nu întâmplător „Capabilu”, a băgat două dește-n gură și scos un fluierat prelung, foarte strident.

Încet, încet, în fața celor doi, din stânga, din dreapta, de dedesubt, din toate colțurile Gării de Nord, au început să se adune hamali, curve, proxeneți, aurolaci, șuți, ologi, muți, pensionari fugiți de-acasă, o armată pestriță de personagii dintr-o lume clar-obscură, sub privirile înmărmurite ale Marelui Maestru.

Se pare că atunci domnul Mustafa ar fi grăit cam așa către mulțimea adunată: „îl vedeți pe băiatul ăsta? Domnu’ e prietenul meu. Avea un telefon mobil la el. I-a dispărut”.

„Cum, Șefu’?”.

„Aici în gară. Nu știu cum faceți, vă duceți, vă gândiți și când vă întoarceți îi aduceți telefonu’ înapoi la domnul”.

„Da, Șefu’, dar…”.

„Mucles! Telefonu’, că vă ia mama dreacu’!”.

Armata s-a împrăștiat, cei doi au rămas, MM a zis cu oarece remușcări că totuși nu pune mâna-n foc că i-a fost sustras. Drept pentru care Mustafa a-nceput a povesti cum că sigur a fost lucrătură. Că Gara de Nord a strâns o adunătură de oameni, mai mici, mai mari, în general în raporturi de indiferență cu legea, pe motiv că dacă societatea nu-i bagă în seamă, nici ei nu prea au tangențe cu societatea. Au lumea lor, legile lor, frăția lor, o armată nevăzută. Iar el, Mustafa Capabilu, este un fel de rege neîncoronat. Îi știe pe toți și pe fiecare. Îi ascultă, le e mamă și tată, îi ajută sau îi sparge, după caz. Și poliția, când are o problemă și nu răzbește, pe el îl caută. Când pe unul dintre ai lui îl caută gaborii și e groasă, se urcă în tren, pleacă prin țară și se-ntoarce când se liniștesc apele. Sau nu se-ntoarce, depinde cât e de groasă…

După o vreme, a apărut un aurolac cu telefonu-n mână:

„Uite, Șefu’, l-am găsit pă jos!”.

„Care pă jos mă, ia sări la castană!”.

„Nu dădea, Șefu’!”.

„Hai, pupă mâna la nenea, adă un pachet de țigări și-o sticlă de vin. Și repede, că-ți scap una-n pupătoare!”.

Zis și făcut. Doi oameni, o bancă, o sticlă de vin, în jur trenuri încoace și-ncolo. Părea începutul unei frumoase prietenii. Dar trenul veni, MM se îmbarcă, povestea rămase pe peron și el o luă de acolo, la păstrare, când se întoarse de pe litoral.

Marele Maestru s-a dus, povestea a rămas. Acum, însă, mă-ntreb: ce s-o fi întâmplat cu Mustafa Capabilu?”.

Acum revin eu (Mihai Buzea) cu concluziile. Am ascultat de mai multe ori, de la MM însuși, această poveste, una dintre foarte multele ale vieții lui, și de fiecare dată am rămas nedumerit: ce să înțeleg eu de aici? Că e bine să fii infractor? Că marea șmecherie, în viață, este să te excluzi din societate și să te retragi în canalele Gării de Nord? Nemaiputând răbda, l-am întrebat direct. MM a surâs, cu ochii lui mici, și mi-a răspuns: „Nu, puiuțule. Nu asta. Ce e de înțeles este auto-organizarea, mă. Capacitatea de auto-organizare a oamenilor. Oamenii pot face orice, dacă se adună mai mulți și trag toți într-o singură direcție, fără orgolii personale. Și fără să aspire fiecare la șefie. Ăștia ai lui Mustafa erau ierarhici, mă, asta ai tu de înțeles. Și funcționau, subcultura lor funcționa. Voi d-aia nu sunteți în stare de nimic, că habar n-aveți să lucrați în echipă. În echipe structurate din interior, mă, nu d-alea făcute de sus în jos, cum sunt peste tot în țara asta! Când oamenii, deștepți sau nu, colaborează de bună voia lor, mă puiuțule, atunci sunt de neînvins. Și e bine pentru toată lumea. Păi? Poliției de ce crezi că-i convenea să discute cu Mustafa, în loc să se muncească cu nu știu câți șefuleți și liderași? Nu că zic, mă, nu că zic; așa e peste tot, vorba lu’ ăla, americanul ăla, zi să-i zic. Ăla care a întrebat pe cine să sune când vrea să vorbească cu Europa. Avea dreptate. Să ții minte, mă puiuțule: lucrați împreună și veți reuși în orice. De unul singur n-are nimeni niciun fel de șansă. Nu mă vezi pe mine?”.

Am fost prea lovit de moartea Marelui Maestru că să îmi aduc aminte tot ce obișnuia să ne spună. Dar acum, după doi ani, încep să accept absența lui și să încep să gândesc. Deocamdată, nu sunt pregătit pentru lucrul în echipă. Nu pot urma acest sfat, nu încă. Dar, tot sucălindu-mă, mi-am dat seama că ceva tot pot face: pot începe să mă pregătesc. Prima decizie: nu mă mai cert cu nimeni. Am trecut prin filtrul minții toate certurile cu care mi-am consumat timp și energie, de-a lungul vieții, și mi-am dat seama că n-a meritat nici una, nici măcar o singură ceartă. Toate, absolut toate, au fost degeaba, în perspectiva timpului.

A doua decizie: voi da telefoane fără interes. Pentru început, câte unul pe săptămână, până mă deprind. De ani de zile nu am mai sunat pe cineva, pe oricine, ca să-l întreb ce mai face, ci totdeauna am sunat cu un scop. Pecuniar, organizațional sau de altă natură, dar niciodată de dragul de a sta de vorbă, de a auzi ce o avea omul de spus. M-am eficientizat până n-am mai putut, mi-am prioritizat interesele, am devenit o mașină de nepierdut timpul. Rezultatul este pe măsură: nici pe mine nu mă caută cineva fără să-mi ceară ceva. Cum spun țăranii? You reap what you sow, și zău că au dreptate. Voi schimba placa.

Sugerez oricui vrea să m-asculte să facă la fel. Nu e mult, dar e un început.