Muzeul Național „George Enescu” contra lui Enescu: cum a dispărut Catalogul Enescu scris de Enescu

(articol actualizat)

Tristețea de a citi zeci și zeci de articole, interviuri și mărturii, la începutul primăverii 2026, despre containerele cu totul improprii în care se păstrează încă, din octombrie 2021 și până la ora acestui text, manuscrisele de muzică, arhiva și patrimoniul lui Enescu, nu ar trebui să ne disculpe de la a integra în ansamblul problemei patrimoniale unice alte sinistre mărturii cu un caracter material chiar mai terminal. Pentru că sunt câteva. Mai mult, numărul și gravitatea lor nu face – de la o vreme încoace – decât să crească. Aici voi prezenta un caz încă nediscutat din care va rezulta că Muzeul Național „George Enescu” (mai departe: MNGE), prin fondatorul securist și reprezentantul de Partid și de Stat al său, Romeo Drăghici, absolut niciodată dezavuat de MNGE (dimpotrivă…), a acționat împotriva lui Enescu. MNGE împotriva lui Enescu în chiar problema catalogării muzicii lui Enescu. Din MNGE a dispărut Catalogul muzicii lui Enescu scris de însuși Enescu.  

Acest text nu ar fi avut nici un sens, adică nici un obiect dacă am fi citit, în anii 1990 sau oricând de atunci încoace, o punere la punct sistematică provenită de la conducerea MNGE și care să afirme public că activitatea MNGE a fost alienată profund de chiar fondatorul-patron al MNGE și eventual de unii succesori ai săi, de care MNGE s-ar fi despărțit limpede și total, spre binele lui Enescu. Înțeleg și eu, ca oricine, că nu am putut avea lustrație după 1989: nici națională, nici pe macro-tronsoane de societate (membrii partidelor politice…), nici pe profesii măcar, din capul locului. Dar nu putem avea lustrație nici măcar azi în privința celui mai împlinit dintre noi, Enescu? Nici măcar lui, unul singur, nu-i putem lustra, o dată pentru totdeauna, contingentul de securiști, tovarăși de drum și impostori care ni-l obliterează până și în suportul material al muzicii lui? Dar chiar și numai a imagina un astfel de text explicativ al MNGE este intelectual costisitor. El, oricum, nu există. Cum nu există nici un text al MNGE care să spună: în licitații publice din București am identificat noi înșine, încă din 2013, sau din 2017, sau din 2021, sau din 2022…, manuscrise care ne-au fost furate, ceea ce este intolerabil în primul rând pentru Enescu și este intolerabil în al doilea prim rând pentru Muzeul care gestionează arhiva lui. Prin urmare acționăm pe toate căile legale și prin toate opțiunile publice care ne rămân pentru salvgardarea acestui patrimoniu, fără de care între altele nici nu ar subzista organigrama MNGE, că ea din asta derivă. E rostul nostru, la MNGE, înainte de a fi al oricui, din afara MNGE. Dar nici acest text, oricum, nu există. Cum nu există nici un text care să fi afirmat încă din 2021, la începerea lucrărilor de reabilitare a Palatului Cantacuzino, că depozitarea în containere a întregului Enescu de la MNGE este hazardată, riscantă, posibil foarte nocivă și deci cu totul neindicată, așa cum a rezultat vineri 13.03.2026 din conferința de presă a Comisiei de experți a Ministerului Culturii după numai trei zile de investigații și câteva ore de expertiză la fața locului. Dar stai…: conducerea la container a arhivei Enescu a fost chiar inițiativa și soluția – singura – propusă, efectuată și menținută de MNGE. Și de aici, în toată presa din martie 2026, dezbaterea despre ultimul element – material și terminal – în prea lunga istorie a netrebniciei naționale în păstrarea legatului lui Enescu, care a început la Paris cu Securitatea luându-i toate manuscrisele, în 1954, pe când trăia și începuse să și le ordoneze și claseze singur, el însuși. Pentru ca cei care i le-au luat atunci să le claseze ei, cei care au avut totdeauna de atunci, prin succesorii lor, gestiunea totală a acestei arhive unice pe Pământ, să nu prezinte public un inventar complet nici măcar în 2026. Ci să producă știri despre containere, peste care cad arborii vecini și în care intră ploi naționale suverane în caracterul lor de apă care, neinvitată, strică.

Titus Moisescu (1922-2002) a fost unul dintre cei mai învățați enescologi din generația apărută puțin după moartea lui Enescu. Membru al Centrului de studii Enescu al Academiei – da, a existat un astfel de Centru la Academie, condus de Mircea Voicana, și a avut o activitate remarcabilă: volumele Enesciana pe care le-a editat rămân indispensabile cercetării și astăzi – și fost director al Editurii Muzicale în anii 1980, unde a publicat el însuși ediții de muzică bizantină și românească veche și foarte veche (Manuscrisul de la Dobrovăț, editat critic în 1994, e un standard), precum și ediții muzicale de inedite Enescu, Titus Moisescu a scris în 1995 și publicat în 1996 (dar a apărut în 1997) un articol care se intitulează, nepremonitoriu, „Câteva precizări referitoare la editarea operei enesciene”. S-au scris multe articole cu un obiect similar, din care destule nu mai prezintă un interes real, azi. Acolo, însă, Moisescu făcea un recensământ al edițiilor antume și postume de muzică Enescu, indicând leal problemele lor, și asta puțin înainte de descoperirile și realizările fantastice ale lui Pascal Bentoiu, care în doi-trei ani au făcut ca articolul lui Moisescu să dateze deja. Dar titlul nu spunea nimic despre conținutul unic al articolului: în anexe – adică pe 12 pagini (cu tot cu edițiile și cu rezumat), față de cele numai 4 ale articolului… – Moisescu a publicat în premieră absolută Catalogul operelor lui George Enescu întocmit de el însuși. Enescu – nu era asta de bănuit, de așteptat? – și-a redactat el însuși, la un moment nespecificat în acest manuscris, un astfel de Autocatalog. În literatura de specialitate i s-a spus din 1997 încoace GECA: abrevierea e de la George Enescu Catalog autograf. Dar primul Catalog tematic al lui Firca, din 1985, nici nu îl include la sigle, și rezultă de aici și de ce, în schimb ce al doilea (2010) îl include, citează după Muzica (1996) și firește discută, însă nu menționează nicăieri că manuscrisul însuși a dispărut (o nouă ediție a marelui Catalog Firca, revăzută și îmbogățită, este în pregătire, după cum au avut bunăvoința să mă informeze muzicologii Ștefan Firca și Vlad Văidean, care o și pregătesc). Moisescu a publicat Catalogul inedit unde altundeva decât în… Revista de Etnografie și Folclor a Institutului de profil al Academiei, alături de o fotografie minunată din propria sa colecție, cu Enescu vorbind, cu mâna stângă ridicată, în Aula Academiei, cândva (probabil) în anii 1930. Nu a apărut exclusiv într-o publicație a Editurii Muzicale sau, mai ales, a MNGE. Oare de ce? Poate rezulta un răspuns tocmai din analiza de față.  

Titus Moisescu afirmă limpede la 9 septembrie 1995 (și-a datat astfel articolul: însemnătatea lui nu-i putea scăpa deloc; sublinierile îmi aparțin):

Catalogul operelor lui George Enescu întocmit de el însuși.

Acest catalog a fost copiat de Titus Moisescu în anul 1975 după manuscrisul-autograf aflat pe atunci în posesia lui Romeo Drăghici, fost director al Muzeului „George Enescu” din București. Enescu notează în catalogul său lucrările compuse de el în copilărie, în timpul școlarizării [precum] și operele definitive, cu număr de opus. Ultima lucrare pe care o menționează aici este Cvintetul pentru pian și coarde, op. 29 (Quintette pour piano et cordes, op. 29), lucrare compusă în anul 1940. Se presupune deci că Enescu a alcătuit acest catalog în sau imediat după anul 1940. În volumul George Enescu de Romeo Drăghici (Bacău, 1973) sunt reproduse câteva fragmente din manuscrisul-autograf al lui Enescu, manuscris dispărut acum din evidența noastră, motiv pentru care îl prezentăm aici integral.

Dar asta Titus Moisescu o mai spusese o dată, în chiar finalul articolului, fără a-l mai menționa pe Drăghici, ceea ce în fond pare că-l exonerează: „În anul 1975 am reușit să fac o copie a acestui catalog. Întrucât manuscrisul-autograf al catalogului enescian a dispărut [de] acum din evidența noastră, îmi iau îngăduința de a-i prezenta conținutul în anexa acestei comunicări, spre a sta la dispoziția cercetătorilor”.

Să mergem deci imediat la Bacău, alt loc – ca și REF – curios indispensabil pentru opera lui Enescu (sau mai bine pentru ce au putut face unii din ea). Acolo regăsim trei fragmente din Autocatalogul manuscris Enescu | GECA. Fotografierea (singura rămasă) manipulează manuscrisul, din care sunt prezentate trei pagini, însă nu integral. Totul se oprește în foto Drăghici la Op. 6 (din 29), fără includerea lucrărilor de maturitate încheiate sau în curs de a fi încheiate, dar neavând număr de opus. Ordinea logică a filelor din reproducere este: dreapta sus [1], stânga [2] și dreapta jos [3]. La limita de jos a reproducerii din [1] dreapta sus se vede limpede cum Drăghici a tăiat rândul scris de Enescu, care e de fapt chiar titlul fotografiei următoare, [2] stânga. Felul în care sunt prezentate cele două imagini în 1973 nu lasă să se înțeleagă nimic despre amploarea și acuratețea sistematică a marelui document Enescu despre Enescu. E ca și cum Drăghici prezintă – nu ne spune de unde… nu spune deloc de unde la sute de documente, inedite toate, din volumul lui băcăuan – un mini-catalog Enescu redactat tocmai ca să-i slujească lui în prezentarea copilăriei lui Enescu.

În primul rând – ca pentru toate manuscrisele Enescu pe care și le-a însușit Drăghici ca și cum era dreptul lui să le posede, manevreze, sustragă și vândă – Catalogul manuscris al lui Enescu nu a avut ștampilele și numerele de inventar „clasice” ale MNGE. Nu fusese înregistrat până în 1973. Rezultă din fotografiile parțiale. Nu fusese înregistrat nici până în 1975, devreme ce nici Moisescu, în copia lui de mână (ce extraordinar ar fi ca Moisescu să fi făcut totuși fotografii!), nu menționează asta. Era încă și avea să rămână pentru totdeauna un manuscris cu un statut nepatrimonial (ca un manuscris al tău, cititorule binevoitor, sau al meu, sau al oricui, în fond. Nicidecum al lui Enescu). Iar Moisescu se ferește să spună mai mult, el – ca mulți alții – invită să fie citit printre rânduri (expresie pe care nu am priceput-o niciodată). E un „manuscris dispărut acum din evidența noastră”. Acesta e un understatement de zile mari, e ca și cum ai spune, de pildă – dar fără a mai putea face ceva – că „Biblioteca din Alexandria e dispărută acum din evidența noastră”. Nu rezultă cine, cum, când, ce și de ce. E încă o menajare a lui Drăghici, cum au fost protejări ale lui Drăghici – în loc de protejarea manuscriselor lui Enescu! – în toate cazurile și mereu, până la descoperirile despre furturile lui Drăghici, documentate din august 2021 încoace.

Să ne închipuim, în varii grade siderați, că Eminescu și-ar fi redactat el însuși un sumar complet al unui volum de poezii, pe la 1880, dar că Maiorescu l-ar fi publicat foarte parțial și numai în foto, pe la 1910, ca apoi manuscrisul să dispară cu totul.

În chiar acest sens lămuritor, dezbaterea de acum poate fi considerată o parte a treia a celei începute în ianuarie 2024, chiar prin această platformă, cu privire tocmai la manuscrise din seria vitregită a Marelui Război (1916-1918) precum Strigoii, compoziție reapărută straniu abia în 1971 dinspre Drăghici către Cornel Țăranu, și mai ales Pièces impromptues op. 18, a căror soartă inventată de Drăghici – pentru că cel mai probabil într-un prim moment el le-a sustras din avutul necatalogat al lui Enescu – nu corespunde deloc cu ce este verificabil, documentabil și probabil. Acolo unde a putut, Titus Moisescu a reprodus integral în facsimil manuscrise enesciene. Un exemplu: Cvartetul de coarde în Do major, în 1985. Aici nu a mai putut: manuscrisul a dispărut. Aici a făcut însă tot ce mai ținea de el, după ce nici nu-l mai putea întreba pe Drăghici (murise în 1983): și-a reprodus chiar copia de mână pe care o făcuse, din scrupul profesional neîndoios, dar mai ales în fața surprizei totale de a parcurge un Catalog Enescu scris de Enescu, un Autocatalog Enescu. Dar iată că Enescu transmite că în 1940-1941 avea cu sine Pièces impromptues, la care încă lucra: le indică ca fiind non terminées! (Moisescu 1997, p. 454.)Poate cineva presupune că dacă Enescu n-ar fi deținut în 1940 Pièces impromptues „în manuscris”, le-ar mai fi inclus în catalogul manuscris al operelor sale cu număr de opus, dându-le acolo, chiar acolo, numărul de Op. 18? Așadar tot ce a susținut Drăghici, că s-au pierdut în 1917 și că le-a regăsit el, din Iașul de la 1917 în Iașul din 1957, pică. Inventase o bătrânică anonimă, lipsită de identitate și voce, prin care ițele totalei lui iresponsabilități față de arhivă urma să fie cauționate, poate pe vecie. Cum să nu ascundă atunci Drăghici manuscrisul? Nu l-ar fi dat Enescu însuși de gol că minte, dacă l-ar fi reprodus? La minciună a adăugat și furtul, ca de atâtea alte ori. Și putea oare Moisescu – sau altcineva, dacă avea manuscrisul… – să-l publice împotriva lui Drăghici în timpul vieții lui Drăghici? Nu, rezultă că nu. Așa că manuscrisul Autocatalogului Enescu a trebuit să dispară, cândva între 1975 și 1983. Îmi îngădui să cred că el nu a fost totuși distrus. Dimpotrivă: cred că el subzistă undeva, într-o colecție privată, și că ar fi ieșit deja în vreo licitație – precum alte manuscrise de o semnificație pur și simplu centrală la nivelul operei ca întreg, precum de pildă Leitmotivele autografe Œdipe… – dacă nu s-ar fi aflat, din 2021 încoace, că Drăghici este MNGE care fură din Enescu și minte despre Enescu și se situează instituțional împotriva menirii pentru care MNGE funcționează.      

Când discută datarea posibilă a manuscrisului nedatat, Titus Moisescu nu amintea circumstanțele exterioare ale redactării Catalogului Enescu. El pleacă, foarte corect, de la evidența că ultimul număr de opus înscris de Enescu este Op. 29: așadar anul 1940 sau în preajma lui 1940. Și chiar spune în textul său: „în sau imediat după 1940”. Dar e mai probabil să fie 1941. Avansez această ipoteză pentru două rațiuni: se strânseseră și se strângeau la fiecare câțiva ani mari cantități de muzică, și totuși Enescu nu îți începea Catalogul. De ce să o fi făcut atunci, „în sau imediat după 1940”? Pentru că era în plin război, el, cel mai non-antisemit din întreaga Bucovină și cultură română, el cel dărâmat de existența Germaniei muzicii lui ca Germanie nazistă și a României lui ca Românie fascistă, el care – în aceste condiții – se pregătea să împlinească, în 1941, 60 de ani. Ca și în 1931, când e celebrat (decalat: toamna) peste tot, avea mai multe rațiuni să se privească și judece muzical retrospectiv în 1941 decât în 1940.

O zecime din toți cei care au semnat și sprijină obiectivele imediate ale Scrisorii pentru protejarea manuscriselor lui Enescu sunt personalități și specialiști care au ca profesie muzica. Sunt mulți istorici, scriitori, artiști, regizori și actori de asemenea. Dar sunt mai ales mai mulți muzicieni și muzicologi ca niciodată de când (2021) au existat inițiative publice. De la cel de-al doilea Catalog Enescu (neîncheiat) și apoi de la moartea Clemansei Liliana Firca (2010/2012) și până în august 2021, cu prilejul unei prime campanii de salvgardare a ceea ce dovedeam deja pe atunci că a fost furat și ascuns, nimeni nu a mai amintit în public nici măcar au passage absența, necesitățile și perspectivele unui Catalog complet al muzicii lui Enescu. Este atât de ciudat. Muzicieni de zece ori mai jos în canon și mai săraci în opera lor au cataloage complete și manuscrise accesibile. Nu și Enescu.    

Scos din arhivă, manevrat impur, înstrăinat în întregime și poate chiar vândut, așa cum Drăghici știm că proceda – o știm din 2021 încoace. Drăghici ar fi putut fi considerat iresponsabil și nociv față de aceste manuscrise până și dacă aceste manuscrise ar fi fost propriile lui compoziții! Cu cât mai neagră e situația când sunt ale lui Enescu și ale MNGE ca tezaur național și ca patrimoniu universal. MNGE, prin Drăghici și prin succesori ai lui Drăghici (recensământul nu e încă totalizat), nu l-a plasat numai într-un container. Va trebui într-o zi să știm tot ce lipsește, tot ce a fost afectat, tot ce a fost distrus, tot ce a fost înstrăinat și toată minciuna publică veche de decenii care înconjoară patrimoniul lui Enescu, de la Securitatea RPR la Securitatea RSR și până azi.  

Dar poate cerem prea mult? Poate ar trebui să ne resemnăm deja integral și să pricepem – cu vorba buruienoasă a unui artist expus, promovat și licitat (este prea puțin confundabilul Serghei Mizil) de una dintre casele de licitații care a vândut inedite Enescu furate din arhiva Enescu – că traversăm o perioadă pă griuri, pă alea…?

Din fericire, însă (poate), am descoperit între timp un alt Catalog Enescu al lui Enescu: un catalog manuscris și un catalog inedit, unde surprizele sunt încă și mai mari, dacă lucrul acesta e încă cu putință în studiul lui Enescu. Studiu care e centenar, în fond, dar care are în același timp alura unei profesiuni din viitor, promisă unor descoperiri de început de lume, nu de corectură minimă într-un ansamblu de competențe și de instituții care ar fi făcut cu adevărat tot ce ținea de ele ca să nu regresăm la loc în furt, Securitate și dictatură. Dar despre asta – altă dată.

15 martie 2026.

Later edit, 18.03.2026

Post-scriptum (18.03.2026). O veste bună: manuscrisul cu circuitul imposibil descris mai sus subzistă și anume nu în colecții private! Doamna Raluca Știrbăț, pianistă concertistă, profesoară la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași și muzicolog, căreia îi datorăm cu toții mult în atâtea direcții ale păstrării și studierii patrimoniului Enescu – salvarea casei de la Mihăileni, unde prin domnia sa a revenit și muzica, interpretarea și înregistrarea integralei operei de pian Enescu, inclusiv cu premiera absolută a Sonatensatz sau Sonata torso pentru pian în fa diez minor (cea din 1912), un volum de muzicologie dintre cele mai complete și captivante (George Enescu: creația pentru pian, Editura Muzicală, 2022) și până la semnarea Scrisorii către Președinte, Prim-ministru și ministrul Culturii pentru protejarea manuscriselor lui Enescu (9.03.2026) – a avut bunăvoința să îmi semnaleze că manuscrisul Autocatalogului Enescu a supraviețuit, și anume în colecțiile BAR. Nu numai că nu l-am regăsit acolo când l-am căutat, dar am făcut imprudența să mă ghidez exclusiv după Pascal Bentoiu și Clemansa Liliana Firca, de care sunt astfel vinovat și care astfel arată că nici cele mai desăvârșite și impresionante autorități în materie de Enescu nu au stăpânit absolut toate elementele, întrucât nu am regăsit nici în Bentoiu, nici în Firca (așadar în lucrurile lor dinainte de 2016, respectiv de 2012) referința la acest Autocatalog (pentru că nu este singurul) ca subzistând deja. Cei mai mulți s-au referit la el citându-l direct și exclusiv din Moisescu, precum ultima dată Firca în Noul catalog tematic (2010, p. 38 n. 1, adică exact ceea ce amintisem mai sus). Îmi asum integral eroarea și adresez cuvenitele scuze cititorilor. Din păcate, nimic altceva din articolul de mai sus nu trebuie, acum, modificat. Din păcate, supraviețuirea manuscrisului – în conjuncturi care vor trebui studiate mai departe – nu schimbă cu nimic gestiunea defectuoasă a lui R. Drăghici sau a MNGE. Chiar dacă manuscrisul ar fi subzistat la București, după 1946, sau la Paris, până în 1954 sau 1955, procesul descris pentru prima oară mai sus s-a desfășurat în limitele de plauzibilitate evocate: cel puțin începând din 1955 (dacă nu din 1954 sau din 1946 chiar), manuscrisul a ieșit de pe orbita consacrată de Enescu manuscriselor Enescu. Nu a intrat în colecțiile MNGE. Nu a intrat tocmai pentru că cel care ar fi fost obligat să o facă, ca director, era totodată posesorul material exclusiv al manuscrisului, pe care nu l-a înscris și catalogat în patrimoniul căruia îi fusese destinat, așa cum am arătat că a procedat cu altele. Ce știm deja e că a fost deținut („în posesia”) lui Romeo Drăghici cu deceniile, ca pe niște file oarecare. Iar dacă Titus Moisescu oferă data de 1975 ca moment al consultării și copierii, și dacă Drăghici a murit, cum știm, în 1983, atunci altcineva, fie încă de la sfârșitul anilor 1970 când Drăghici n-a mai fost director MNGE, fie după moartea lui, s-a aflat în posesia manuscrisului destinat arhivei Enescu deci MNGE și de asemenea nu l-a înscris acolo în patrimoniu, fără a putea acum controla traseul prin care el a ajuns într-un sfârșit la BAR (dna Știrbăț menționează că l-a regăsit în 2011). Așa cum afirma mai demult Raluca Știrbăț despre manuscrisele de muzică ale lui Enescu, „există chiar în edițiile consacrate foarte multe greșeli, foarte multe erori sau omisiuni sau imprecizii”, așa încât multe rămân de recitit, discutat public, comparat și aprofundat cu privire la rolul lui Drăghici/MNGE, cântărind de acum într-un nou context această însemnare din dosarul lui Drăghici de Agent al Securității: „În discuțiile purtate cu ocazia cunoașterii personale Drăghici Romeo a relatat următoarele: «Că în luna octombrie 1956 împreună cu șeful Contenciosului din Ministerul Culturii a fost la Paris, pentru a încheia anumite tranzacții cu soția lui George Enescu în legătură cu aducerea manuscriselor acestuia privind operele muzicale etc. – | Pe un ton de satisfacție spunea că a reușit să scoată de sub ochii poliției franceze toate operele valoroase ale lui George Enescu, pe care le-a adus în Elveția, și care au fost date în primirea lui C. Bedițeanu, fost secretar al lui George Enescu»”.