A trecut și Summit-ul NATO de la Haga, iar experții români, marcați de un pesimism patologic, se declară pe rețelele sociale și în platourile televiziunilor, aproape în unanimitate, profund dezamăgiți de rezultatele acestuia.
Dacă am ține cont de realitățile curente ale Administrației Trump în jurul cărora gravitează dinamica transatlantică și contracțiile sistemului internațional, atunci „factorii inediți” nu sunt neapărat surprinzători. Pe de altă parte, rezultatele summit-ului puteau aluneca spre pante mai abrupte, însă, dacă privim la partea plină a paharului, abordările ceva mai echilibrate și obiective ar fi de preferat în locul viziunilor sumbre și categorice.
Am putea spune că la Haga președintele Trump și-a câștigat respectul europenilor elitiști care au persistat conștienți, de-a lungul multor decenii, într-o hibernare strategică. Totodată, nu am greși spunând că acest respect a fost mai degrabă impus printr-un război comercial și reorientări în politica externă americană, însă Haga reprezintă un indicator al puterii Statelor Unite de care Europa nu se poate desprinde deocamdată.
Așadar, Summit-ul NATO de la Haga (24-25 iunie 2025) ne oferă anumite indicii despre comportamentul strategic și mizele Administrației Trump 2.0.
Flexibilitate strategică în relația cu Rusia
Faptul că președintele Trump a admis că Vladimir Putin poate avea ambiții teritoriale dincolo de Ucraina, și a descris situația ca fiind mai complicată decât anticipase, sugerează conștientizarea limitelor strategice în relația cu Moscova, dar care trimite simultan și către o abordare pragmatică. Poziția șefului diplomației americane, Marco Rubio, privind evitarea aplicării sancțiunilor suplimentare Rusiei pentru păstrarea unui „spațiu de manevră” în negocierile pentru pace din Ucraina, indică preferința SUA pentru negocieri directe. În această situație, Administrația Trump adoptă o strategie de tip „carrot and stick” – pe de-o parte, menține presiunea asupra Rusiei prin angajamentul său în cadrul NATO, iar pe de cealaltă parte, lasă deschisă posibilitatea dialogului bilateral pentru obținerea unui acord, testând intențiile reale ale Moscovei prin negocieri, evitând astfel un conflict mai amplu. Abordarea tranzacțională sau pragmatică, specifică președintelui Trump, prioritizează rezultate rapide și vizibile de tip „deal-making” în detrimentul unei strategii ideologice rigide.
SUA joacă un joc non-cooperativ cu Rusia, dar cu o strategie mixtă, alternând între confruntare (sprijin militar limitat pentru Ucraina) și cooperare (negocieri). Această tactică maximizează flexibilitatea Administrației Trump, dar riscă să genereze neîncredere în rândul aliaților europeni. În acest caz, președintele Trump folosește NATO ca instrument pentru a forța Europa să își asume costuri financiare și militare mai mari, reducând dependența de SUA. Aceasta strategie de „cost-shifting”/ burden-sharing, prin care Statele Unite își păstrează influența strategică, are rolul de a transfera costurile către aliați, menținând totodată Europa în zona clienților Americii prin presiunea tarifelor comerciale. Summit-ul NATO de la Haga sugerează că în relația cu Europa, Administrația Trump adoptă o tactică de tip „asigurare mutuală”, cerând angajamente ferme (cheltuieli mai mari) pentru a menține credibilitatea NATO. Discursul temperat al președintelui Trump și flexibilizarea poziției sale în cadrul summit-ului pot fi justificate de conștientizarea Washingtonului că ritmul accelerat și intensitatea presiunii exercitate pe Europa sunt variabile ce pot conduce spre un joc de tip „dilema prizonierului”, mai ales dacă statele europene percep cerințele ca fiind excesive, alegând în cele din urmă să excludă cooperarea sau să alunece spre o cooperare mai avansată cu China.
Refuzul de a impune sancțiuni suplimentare Rusiei, în ciuda cererilor europene, sugerează o prioritate specifică pentru interesele interne ale SUA, cum ar fi evitarea costurilor economice asociate unui conflict prelungit în Ucraina. Este cunoscută sensibilitatea Administrației Trump față de opinia publică americană ce favorizează o soluție rapidă în Ucraina pentru reducerea cheltuielilor militare și evitarea inflației sau a altor efecte economice negative. Putem conchide că summit-ul NATO reflectă printre altele o strategie de maximizare a capitalului politic intern, Trump dorind să fie perceput ca un lider care „rezolvă problemele”.
SUA se angajează într-un joc pe mai multe niveluri, încercând să echilibreze interesele interne (publicul american) cu cele externe (aliații și Rusia). Această tactică presupune un echilibru de tip „minimax”, în care SUA încearcă să minimizeze pierderile interne, chiar dacă acest lucru înseamnă concesii în mediul extern. Administrația Trump pare să urmărească proiectarea unei ordini globale stabile, neavând interesul de a slăbi NATO, dar evitând să angajeze resurse considerabile din partea țării sale. Sprijinul pe continentul european este condiționat de contribuțiile altor state, iar negocierile cu Rusia sunt văzute ca un mod de a evita un conflict direct și costisitor. Administrația Trump percepe NATO ca un instrument de influență globală a Statelor Unite, iar ridicarea țintei de cheltuieli, pentru următorii zece ani, la 5% din PIB reflectă miza Washingtonului de a angaja Europa în contribuții financiare și militare, forțând aliații să își asume responsabilități mai mari în cadrul NATO.
Administrația Trump recunoaște Rusia ca amenințare, dar preferă o abordare indirectă, prin sprijin condiționat oferit Ucrainei și descurajare prin NATO, decât printr-o confruntare militară directă. Declarațiile lui Trump despre Putin ca fiind „complicat” sugerează înțelegerea riscurilor unei posibile escaladări. Putem presupune că miza lui Donald Trump este găsirea unui echilibru care să limiteze ambițiile Rusiei, dar să evite costurile unui conflict direct.
Trump își dorește un succes diplomatic notabil, cum ar fi un acord de pace în Ucraina care să consolideze imaginea sa de lider eficient. Poziția lui Rubio privind evitarea sancțiunilor suplimentare sugerează că SUA explorează această cale pentru obținerea unui rezultat tangibil.
Pe scurt, summit-ul NATO de la Haga dezvăluie un comportament strategic al Administrației Trump centrat pe:
- flexibilitate tranzacțională – Trump și Rubio păstrează opțiunea negocierilor cu Rusia, evitând sancțiuni suplimentare pentru maximizarea șanselor unui acord rapid;
- presiune asupra Europei – cerințele pentru cheltuieli de apărare mari reflectă dorința de a transfera costurile către aliați;
- prioritizarea succesului intern – Donald Trump urmărește un succes diplomatic care să-i consolideze imaginea politică acasă, validându-i implicit promisiunea electorală de încheiere a războiului.
Comportamentul și poziționarea președintelui Trump în cadrul summit-ului indică faptul că mizele principale includ stabilitatea transatlantică cu costuri minime din partea SUA, menținerea influenței americane în cadrul NATO și contracararea Rusiei fără confruntare directă. Cel mai probabil, Administrația Trump, dincolo de pârghiile de putere pe care le deține, va încerca să speculeze fragmentarea europeană pentru poziționarea sa ca mediator, maximizându-și influența prin diminuarea simultană a costurilor.
În ceea ce privește „cealaltă parte a paharului”, jocul dur al președintelui Trump din ultimele luni a condus la evitarea deliberată a subiectelor controversate pentru prevenirea fisurilor publice; declarația de la Haga conține doar 5 paragrafe față de cele 44 de anul trecut, în timp ce din document lipsește condamnarea explicită a Rusiei, iar retragerea potențială a trupelor americane din Europa a rămas o întrebare fără răspuns.
Deși s-ar putea crede că asistăm la tranziția de la dependența de SUA spre un parteneriat mai echilibrat în cadrul alianței, incertitudinea a devenit avantajul celui puternic, atributul regăsindu-se în diferențele dintre retorica unității și realitatea diviziunilor, atrăgând totodată riscul diminuării perspectivelor aderării statelor aspirante la NATO.
În privința flancului estic, statele de primă linie precum Polonia și România sunt poziționate ca aliați de încredere ai Statelor Unite, atrăgând avantaje strategice pentru conturarea unei zone de stabilitate la granița cu Rusia și aprofundarea parteneriatului privilegiat cu Washingtonul. În timp ce țările flancului estic câștigă mai multă relevanță strategică, presiunea financiară poate cataliza modernizarea militară necesară.
Cu toate că summit-ul a evitat o criză deschisă a unității transatlantice, iar flexibilitatea afișată de președintele Trump la Haga oferă spațiu de manevră diplomatică, pe termen mediu se conturează câteva dileme de importanță critică pentru Europa:
- măsura în care incertitudinea subminează planificarea strategică la nivelul alianței;
- potențialul stabilizării conflictului ucrainean vs. probabilitatea de a lăsa Kievul vulnerabil în fața unui „acord” impus;
- scenariul negocierilor eșuate SUA-Rusia și revenirea la o logică de tip Război Rece cu presiune directă pe statele de primă linie, combinată cu riscuri sistemice majore;
- sustenabilitatea strategiei „America First” în cadrul NATO și adâncirea diviziunilor intra-europene;
- (in)capacitatea proiectării unei viziuni comune pe termen lung pentru securitatea europeană.
Summit-ul de la Haga nu reprezintă nici catastrofa anticipată de pesimiști, nici succesul sugerat de optimiști. Este mai degrabă un moment de inflexiune care expune contradicțiile sistemului internațional actual, forțând alegeri dificile.
Pentru România și flancul estic, contextul geopolitic expune cea mai intensă perioadă de la sfârșitul Războiului Rece încoace. În timp ce tradiționalele certitudini se înnegurează, paradoxal, apare șansa transformării noastre în arhitecții propriei securități cu potențialul depășirii statutului de beneficiari pasivi.
În cele din urmă, întrebarea fundamentală nu este dacă paharul e pe jumătate plin sau gol, ci cine toarnă în pahar și la ce preț. Summit-ul de la Haga sugerează că Europa trebuie să învețe să-și umple singură paharul, chiar dacă Statele Unite rămân deocamdată proprietarul recipientului.
O atitudine inflexibila, dupa atacarea Iranului, ar putea duce la razboi mondial deschis.
Lucru evitat inteligent.
Dar, SUA au adoptat alt plan: inarmarea pentru descurajare. Inarmarea Europei, in primul rind, pentru ca a tras chiulul.
Evident, „specialistii” nostri sunt dezamagiti. Asta inseamna bani scosi din falcile Mafiei politice si „aruncati” pe arme. In plus, desteptii nostri au pulverizat industria de aparare a Romaniei. Banii nu se vor duce in interior, ci la firmele din exteriror.
Mde… „Da-mi, Doamne, mintea romanului … a’ de pe urma!” Poate se regandesc la investitii private in domeniu. Au furat destui bani, sa-i investeasca cu cap.
La Haga Europa a acceptat SUA ca putere suzerană și i-a jurat credință( vezi și „limbile” lui Rutte aplicate lui Trump…). O înfrângere a Europei care mult timp visa la o Uniune Euro-Asiatica cu Rusia( de la Lisabona la Vladivostok…) care să detroneze hegemonia americană și să-i ia locul. Ca părere, Europa de Vest, prinsă în offside, a trebuit să-și limiteze pretențiile și să accepte diktatul american, respectiv că „sunteți băieți mari, apărați-va singuri”. Vă mai păsuiesc puțin până prin 2035, dar după aia, adio….
Europa a cam rămas cu ochii-n ceață, mai ales în problema atitudinii față de Rusia în conflictul cu Ucraina. Că cică vor ajuta Ucraina, dar o zic cu jumătate de gură. Nimeni din Europa de Vest nu e în stare să amenințe Rusia, nici măcar în chestiuni minore ca, de exemplu, situația din Transnistria și Moldova. Toată Europa este paralizată de frica amenințărilor Rusiei. Au lăsat pe bieții ucraineni să se descurce cum or ști ( dar le vor da ceva bani….), poate se gândesc să-i arunce „la înaintare” pe polonezi, români, etc, dar ei nici măcar nu îndrăznesc să ridice tonul la Putin…
Noi ăștia de pe Frontul de Est aflați în linia a doua a Frontului, ce să mai credem despre „Europa noastră”?
„Era Trump” este de fapt „Era lașității Europei”…
SUA au încercat să rupă legătura dintre China și Rusia, după ce UE a împins Rusia în brațele Chinei, dar nu a reușit. Acum îi responsabilizează pe europeni să se ocupe de Rusia, în timp ce SUA se va ocupa de China. Deci împărțirea sarcinilor. Dar le oferă arme americane contra cost, adică și afaceri. Că tot se agita Macron să facă un NATO paralel, acum e liber să îl realizeze. Marota cu „Rusia va ataca Europa ” e doar o sperietoare pentru populație să fie de acord ca să ajute cu bani și arme Ucraina ca să țină Rusia legată de războiul cu Ucraina, cinic desigur, dar interesat. RUSIA nu a avut resurse să ajute aliatul Iran la necaz și acum să ne speriem ca va ataca Europa? Pai orice atac asupra NATO înseamă WW3 din care nu iese nimeni câștigător și Rusia știe asta. Dar propaganda progresista răsucește ideile astea pentru prostime ca să poată fi manipulata mai ușor. Problema mare este ordinea mondială care trebuie redefinita, care să reflecte noile raporturi de putere de după 1989. Trebuie stabilit la masa negocierilor cum va arăta noua lume în mileniu 3. Dar pentru asta SUA în primul rând trebuie să renunțe la hegemonie și se pare că Trump este de acord. Poate îi luminează Dumnezeu și vor putea ajunge la o înțelegere. Atunci va exista cu adevărat o șansă pentru o perioadă de pace pe termen lung. Doamne ajută!