Motto: The ultimate in vanity
Exploiting their supremacy
I can’t believe the things you say
(Metallica, … and Justice for All)
Sunt două povestiri ale lui Richard Matheson care oferă două perspective interesante cu privire la izolare. Prima dintre acestea, „Născut din bărbat și femeie” spune povestea unei ființe (umane?) care este sechestrată de părinții săi naturali pentru a nu putea avea contact cu restul oamenilor. Interesant este faptul că ființa sechestrată nu își condamnă „gardienii”, ci încearcă să găsească explicații bazate pe premisa unor decizii raționale luate de către aceștia. Din păcate, rațiunile pe care el le găsește nu sunt neapărat cele pe care părinții le avuseseră în vedere… În „Sunt o legendă”, izolarea este cauzată de o epidemie. Clișeele în care a eșuat adaptarea cinematografică („I Am Legend”) din 2007 cu Will Smith în rolul titular nu sunt vina cărții, care este mult mai subtilă. Epidemia îl izolează pe erou în mijlocul unui oraș populat cu… zombi. El este singurul supraviețuitor al „infecției” și caută cu disperare să găsească alți supraviețuitori. În această epopee, este ajutat de o rutină care îi permite să își continue viața. Speranța este ceea ce îi dă puterea de a continua. Exact acea speranță care dispare în „Ultimul țărm” („On the Beach”), romanul distopic al lui Nevil Shute. Exact acea speranță care îl face pe eroul povestirii „Coasa” („Scythe”) a lui Ray Bradbury să nu se mai gândească la semenii săi.
De ce am evocat aceste texte? Pentru că ele ne arată modul în care regulile ne pot ajuta să trecem (mai ușor) peste situații limită. În primul rând, regulile trebuie înțelese atât în ceea ce spun, cât (mai ales) în ceea ce privește scopul pentru care impun o anumită conduită. Regulile pe care ni le definim singuri sunt cel mai ușor de acceptat pentru că au fost create chiar de sinele nostru, ceea ce le face să aibă o sursă internă. Prin urmare, nu mai au nevoie de internalizare. Regulile sunt, de regulă (!), impuse din afara noastră de alte persoane sau structuri. Aceste reguli trebuie să fie nu numai știute, ci și înțelese. Ceea ce face actualmente statul, atunci când prezintă noile reglementări pe toate canalele de transmisie mediatică, satisface doar prima cerință: cunoașterea legii. Ele omit însă cea de-a doua componentă care este cel puțin la fel de importantă: explicarea regulii.
Ne aducem aminte din copilărie argumentul de tip „bully”: „Trebuie să faci așa pentru că așa spun eu și eu sunt mare, iar tu ești mic și nu poți face nimic în privința asta”. În mod special am folosit o exprimare culeasă dintr-o carte de copii (Robert Dahl, Matilda), pentru a oferi o pastișă îngroșată unor atitudini care pot fi extrem de sofisticate în a ascunde filonul autoritarist. Am ales să nu mă refer la acest argument ca fiind unul de autoritate (deși în teoria erorilor de raționament el acolo este plasat) pentru că nu vreau să subminez tocmai ideea de autoritate (Hannah Arendt a explicat importanța autorității, chiar dacă a remarcat la mijlocul secolului trecut că ideea de autoritate s-a rarefiat foarte mult astăzi). Încă din perioada Iluminismului, legea se pretinde a fi produsul rațiunii (umane). Prin urmare, ea are aura unei soluții raționale la o problemă reală. Legea este răspunsul pe care societatea îl dă unei probleme care afectează (sau riscă să afecteze) propria sa urzeală. Evident că această construcție își arată și limitele: de vreme ce legea este menită să apere societatea, înseamnă că ea este ontologic conservatoare. Ea va tinde să apere un anumit cadru social considerat dezirabil. În aceste limite însă se consideră că răspunsul legislativ trebuie să fie concluzia unui silogism care pornește de la un set de principii (ca premisă majoră) pe care le aplică la problema de rezolvat (ca premisă minoră). Iar rezultatul silogismului trebuie să urmeze regulile logicii (nu o să complic situația pentru a explica ce tip de logică – unii spun formală, alții deontică).
Prin urmare, atunci când regula vine din exterior (de la Stat), ea are nevoie de o explicație pentru a fi impusă destinatarilor. Precum un virus, legea este menită să se propage în cadrul populației. Idealul oricărui legiuitor este ca legea să fie cunoscută de toată lumea, adică să fie un virus cu o capacitate de infecție de 100% din populație (de aceea juriștii susțin că nimeni nu poate pretinde necunoașterea legii). Pentru a face asta, legea trebuie să se „atașeze” la fiecare individ. Ea folosește o serie de „enzime” precum convingerea și sancțiunea pentru a intra în conștiința individului și a o „infecta”. La majoritatea indivizilor funcționează convingerea transformată în înțelegerea faptului că respectarea legii este calea justă (corectă, ca la Rawls, sau utilă, ca la Mill, după caz) de a te comporta în societate. Dar în toate situațiile, convingerea are nevoie de argumente. Iar argumentul „respectă legea pentru că așa am zis eu” este cel mai jalnic dintre argumente (de aceea teza pozitiviștilor potrivit cărora legea este cea edictată de o anumită „autoritate” este criticabilă). Da, putem „îmbrăca” acest argument în podoabe retorice extrem de sofisticate (cel mai interesant mi s-a părut cel al lui Habermas care ne spune că legea reprezintă un soi de înțelepciune populară care decantează dorințele majorității organizate în instituții, dar problema rămâne cea a lipsei unui argument rațional), dar rămânem la problema hainelor (celor „noi” ale) împăratului.
Pentru a convinge (cu adevărat) pe cineva trebuie să îi explici de ce este bine (just sau util, în funcție de sistemul de valori ales) să facă ceea ce își dorești tu să facă. Și aici sistemul nostru normativ nu este pregătit. Rămas oarecum încremenit în epoca unui paternalism specific comunismului, legea care oferă indicații pentru legiuitor cum să scrie un text normativ spune că legiuitorul nu trebuie să-și justifice soluția. Altfel spus, el trebuie să găsească soluția și apoi să „împrăștie lumina” către populație fără a spune cum a produs-o. Or, îndemnul „faceți cum spunem noi și (vă) va fi bine” devine extrem de neconvingător tocmai în vremuri de criză, atunci când legea ar trebui să aibă forța de convingere maximă. Motivele acestei reticente sunt structurale și putem aminti aici o neîncredere „construită” pe o perioadă lungă între guvernanți și guvernați. Rădăcinile acestei neîncrederi pot fi găsite în epoca medievală, când statul era reprezentat (de multe ori) de puteri străine. Fenomenul haiduciei (tâlharul privit de oameni ca un erou) este un ecou al acelor vremuri. Mai aproape de noi, modernizarea forțată din secolul al XIX-lea nu a fost bine percepută de populație, pentru că a atacat tradițiile. Ezitările din perioada interbelică nu au fost nici ele de natură să crească încrederea în stat, iar abuzurile totalitarismului comunist în mod sigur nu au fost de natură să creeze o relație de încredere. Pendularea între tranziția lentă („nu ne vindem țara”) și terapia de șoc („România este un morman de fiare vechi”) din anii de după 1989 au arătat că și guvernanți sunt oameni, cu umorile și temerile lor umane, iar nu veritabili lideri care să inspire autoritate.
Regulile edictate de Stat au șansa să fie acceptate dacă provin de la persoane cu autoritate. Experiența ultimului deceniu a arătat că, măcar la nivel personal, autoritatea liderilor este în declin. Consecința este că deciziile autorităților sunt lipsite de… autoritate. Ce vedem azi? Guvernul spune să stăm în casă pentru că așa este bine, iar omul care stă cu toată familia și copiii într-un apartament modest vede că i-a scăzut dramatic și bruma de calitate a vieții pe care o avea până atunci. Și atunci caută o explicație, iar „soluțiile” oferite de variatele teorii ale conspirației par mult mai digerabile decât lipsa oricărei explicații. Își construiește un univers (concentrațional?) în care umbrele unor argumente devin veritabile rațiuni universale. Precum creatura din povestirea lui Matheson, își făurește un univers normativ propriu. Acest univers se dovedește însă la fel de departe de realitate precum umbrele din peștera lui Platon.
Riscul este acela că neînțelegerea unei norme (și mai ales construirea unei explicații proprii) poate conduce la nesocotirea normei. Am văzut în ultimele zile multiple cazuri în care aplicarea unor amenzi ridicate (apropo, majorarea sancțiunilor printr-o procedură urgentă ridică probleme juridice complicate) nu au fost suficiente pentru a asigura respectarea legii. Sancțiunea trebuie să rămână un ultim mijloc în aplicarea legii. Ea este destinată mai degrabă celor care oricum ignoră rațiunea legii și este menită să le ofere un „argument” pe care îl înțeleg (iar dacă nu îl înțeleg, măcar să fie izolați de masa populației). Dar atunci când rațiunea legii se vede abia când este aplicată sancțiunea, s-ar putea să fie prea târziu. Precum în povestirea lui Bradbury, omul poate ajunge la nivelul de disperare la care nicio o încălcare ulterioară a legii nu mai contează pentru el.
Cum poate fi acoperită această prăpastie creată de neîncredere? O soluție poate fi aceea a explicației raționale. Precum în psihologia educațională (se afirmă deseori că statul este construit pe modelul familiei nucleare), pentru a convinge copilul să asculte sfaturile părinților nu este suficient să-i spui „Fă cum spun eu că știu mai bine”, ci este bine să îi explici motivele care justifică acel comportament și, eventual, neajunsurile (nu sancțiunile) care pot surveni în caz de nerespectare. Justificarea unei norme este „periculoasă” în momentul în care devoalează breșele din raționamentul (imperfect) care a generat-o. Ca dascăl am observat că descopăr ceea ce nu știu eu atunci când încerc să explic acel concept studenților. Iar celebrele conferințe de presă din serile de week-end în care ne sunt anunțate (inclusiv prin limbajul semnelor) noile restricții ce se vor aplica în următoarea săptămână (am ajuns să măsurăm această criză cu săptămâna, punctat de ordonanțele militare) nu ajută la explicarea măsurilor luate. Simpla citire a unor reguli nu este suficientă. Mai ales atunci când cuvintele se dovedesc atât de înșelătoare. Cu toții ne amintim acea conferință în care ministrul anunța o serie de „recomandări”, iar subordonatul său simțea nevoia să spună că ele sunt de fapt obligații (ceea ce au și devenit după câteva zile). Dar poate că adjectivul „militar” poate oferi o explicație. Cu toții ne amintim filmele americane (de la comedii ușoare până la excelentul „Full Metal Jacket”) în care instrucția militară de bază pare a avea un singur rol: spălarea pe creier a recruților pentru a asculta orbește ordinele fără să le analizeze justețea.
Pe de altă parte, Guvernul a înțeles necesitatea explicării unor măsuri, iar noile ordonanțe de urgență au început să aibă o parte de justificare din ce în ce mai extinsă în preambulul actului normativ. Vedem cum modelul de la Bruxelles se extinde în tehnica de reglementare autohtonă: uneori preambulul este mai util în înțelegerea reglementării decât normele însele (care, scoase din context, sună inept). Iată cum virtuțile explicației ajung să fie utile chiar și pentru autoritatea legiuitorului. Chiar și modificările frecvente ale acestor măsuri (deși criticabile și criticate intens în aceste zile) îmi apar ca recunoașteri ale limitelor cunoașterii umane (iar legiuitorul este și el tot om) și încercări de a îmbunătăți soluții gândite inițial sub presiune. Nu este greșit să recunoști că ai greșit. „Greșeala recunoscută este pe jumătate iertată.” Mult mai grav este să persiști în greșeală. „Errare humanum est, perseverare autem diabolicum.”
Când eram student (la drept), am aflat de la colegii din Politehnică acest îndemn (parodiind celebrul vers coșbucian): „Nu cerceta aceste legi căci ești prea prost să le-nțelegi”. Acum mi se pare că el a devenit de o actualitate cruntă. Legiuitorul trebuie să coboare din turnul său de fildeș și să explice soluțiile pe care le adoptă.
Notă: Materialul a fost publicat în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic (https://drept.unibuc.ro/Forum-juridic.htm)
Da, domnule Rizoiu, sinteti la inaltimea pozitiei dumneavoastra in societate.
Respect !
Eu cred ca si Presedintele si PM au explicat clar motivele care fac necesare aceste legi si el nu este binele lor ci binele general. Ce mai trebuiau sa faca? Sa simuleze un proces in care ei rau acuzati si tot ei aczatoi si ei in calitate de inculpat se disulpau? smile
Eu nu mă refeream la o explicație generală de tipul „să fie bine ca să nu fie rău”. Înțelegem cu toții (sper) că nu vrea nimeni să ne persecute și că e spre binele nostru să ne restrângem activitatea. Dar ar trebui explicată fiecare măsură în parte. De exemplu, observ că noul Decret prezidențial ar eo motivare mult mai amplă decât primul, dar în continuare are multe fraze (prea) generale. Omul vrea să înțeleagă de ce a rămas el fără slujbă și la ce se poate aștepta. Și mai ales vrea să știe că guvernanții știu ce au de făcut.
În Germania (îmi spune un prieten), presa scrie în următorii termeni: populația are încredere în Guvern (și respectă regulile impuse de acesta), dar Guvernul trebuie să răspundă cu transparență și explicații despre strategia ce va fi implementată pentru ridicarea restricțiilor. În SUA, puteți vedea în fiecare zi pe CNN pe guvernatorul statului New York vorbind 1 oră la o conferință de presă în care anunță ce s-a întâmplat și ce măsuri vor fi luate și, mai ales, DE CE. Apoi răspunde la întrebări… La noi de ce nu se face așa ceva? Toți specialiștii în psihologia crizelor explică faptul că este cel mai important să comunici în acest eperioade, pentru că oamenii sunt speriați, iar oamenii speriați pot lua decizii iraționale. Este interesant aici finalul filmului Contagion (2011). Slavă Domnului că nu s-a ajuns acolo…
În Europa secolului 21, nu există nicio modalitate credibilă prin care un stat să-și justifice comportamentul eminamente feudal, demn de secolul 17. Statul român aplică în prezent dreptul forței, iar confuzia dintre autoritate și autoritarism este inacceptabilă, mai ales pentru cineva de la Facultatea de Drept:
Radu Rizoiu spune:
13/04/2020 la 19:46
(…) Autoritarismul presupune autoritate (…).
Dimpotrivă, autoritarismul presupune lipsa autorității. Dacă ar exista o autoritate reală, n-ar fi nevoie de autoritarism.
De-a lungul istoriei, autoritatea a aparținut tatălui (în sensul de șef absolut al familiei, cu drept de viață și de moarte asupra membrilor familiei), Împăratului (a se vedea celebra apologie din Res Gestae Divi Augusti), Bisericii, Legii, Statului. Toate au (de)căzut în epoca (post)modernă. A fost vreodată autoritatea una reală (venită din înțelepciune) sau mai mereu ceea ce a purtat numele de autoritate a fost o formă de autoritarism?
Nici democrația nu poate garanta autoritatea, ci este utilă în evitarea autoritarismelor maligne prin disiparea puterii. Atunci când puterea ajunge iar să fie concentrată, autoritarismul reapare la suprafață (vezi Ungaria și Polonia). În perioade de criză cel mai periculos mi se pare să credem că nu ne putem salva decât dacă avem un lider puternic „la cârmă”. De la Cezar până la Hitler, un astfel de lider (care emană autoritate) riscă să ajungă un simplu dictator.
@Radu Rizoiu – în orice familie și în orice instituție aveți ocazia să constatați cine are autoritate reală și cine are autoritate închipuită, recurgând la autoritarisme în încercarea de a o concretiza. Ce ziceți despre Corneliu Coposu sau despre Neagu Djuvara, aveau autoritate când spuneau ceva? Am avut un astfel de exemplu în familie, bunicul făcuse 2 ani de închisoare fără proces, pe vremea lui Dej și Stalin, în perioada ocupației sovietice. În anii ’80 era de mult pensionar, dar până și milițienii din sat îl evitau. Se uitau urât la el, dar îl evitau, a fost unul dintre milițieni care s-a trezit cu nevasta făcându-i scandal acasă fiindcă o apostrofau femeile prin sat pentru modul cum soțul ei, milițianul, i se adresase bunicului. Asta înseamnă autoritate reală în fața oamenilor.
În cazul lui Hitler a fost altceva, acolo era vorba de autocrație, la fel ca și în cazul lui Stalin sau Ceaușescu. Eu n-am mai prins vreo urmă de autoritate reală din partea lui Ceaușescu, nu mai dădea nimeni doi bani pe ce spunea el. Dar din câte povestea taică-meu, în 1968 lumea îl asculta electrizată, la invadarea Cehoslovaciei. Atunci avea autoritate reală, iar oamenii știu să recunoască instinctiv autoritatea reală și autoritatea închipuită, concretizată în autoritarisme ieftine. Dar trebuie tone de psihologie pentru a face rațional distincții din astea, în timp ce oamenii obșnuiți le fac instinctiv.
Eu aș da un exemplu mai recent: Ion Iliescu. Vă amintiți replica dată după ce și-a pierdut funcțiile din partid? Ceva de genul: „Credeți că am nevoie de vreo funcție pentru a fi ascultat în partid?”…
Parodiind – „Nu cerceta aceste legi căci ești prea prost să le-nțelegi”.- poate totusi ar trebui aduse in actualitate si celebrele versuri cosbucciene din finalul poeziei-Moartea lui Fulger si care poate de prea multe ori au fost atribuite de concitadini ai nostri , unii trecuti in nefiinta , lui Mihail Eminescu .
Nu cerceta aceste legi,
Că ești nebun când le-nțelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!
Dincolo de adevarul atit de dur spus de aceste unice versuri ,exista nevoia de ajutor in aceste momente de cumpana ,exista nevoia de unitate a tuturor popoarelor lumii . Oricit de grozavi am fi sau am crede ca suntem ,de unii singuri nu putem face mare lucru si daca incapatinarea ne face sa nu cerem ajutor, o veche zicere poate ar trebui adusa aminte -asta doar pentru a – nu ajunge in sapa de lemn – . De multe ori viata ne pune in fata unor situatii dificile si surprinzatoare asa cum este si pandemia de coronavirus . Fara a – taia raul de la radacina- nimic nu este posibil . De multe ori viata mi-a adus in fata nevoia de a lua decizii ce implicau situatii grave si care uneori au afectat si pe cei dragi mie . Citeodata imi aduc aminte de cuvintele , dure dar absolut necesare ,spuse de un medic chemat sa rezolve o situatie dificila si a carui decizia categorica a salvat o viata . Discursul presedintelui ( prezentat cu putina vreme in urma ) mi-a reamintit de necesitatea si de importanta unor hotariri ,unor decizii ferme, spuse fara echivoc si clar exprimate , ce pot face diferenta intre bine si rau . Pandemia nu este – o joaca – nu ne putem juca cu vorbele- atunci cind raul ne inconjoara . Nu exista tratament , singura posibilitate de a stopa pe cit posibil degradarea situatiei este izolarea si contactul fizic redus undeva spre zero intre oameni . Respectarea acestor reguli este obligatorie , – nu sunt vorbe in vint -altfel ne imbolnavim semenii .Nu e -de saga – nu e de luat in gluma – sau de facut poante pe aceasta tema . Exemplele trecutului ne bintuie inca . Milioane de oameni au murit de-a lungul timpului tocmai din cauza neintelegerii a ceea ce li se intimpla si din cauza necunoasterii unor reguli simple . Vorbele presedintelui au fost clare ,simple si pe intelesul tuturor . Guvernul a gestionat bine (cel putin pin acum )situatia ,numarul de persoane decedate nu este foarte mare (priviti in jur ) si nici cel al celor infectati . Chiar daca nu suntem constienti(unii dintre noi ) de ceea ce se poate intimpla (intr-o situatie absurda ) tot ar fi cazul sa ne abtinem in a panica populatia . Teoriile conspirationiste – nu isi gasesc locul – in astfel de situatii , sa incercam sa ajutam fie si prin simpla respectare a regulilior ,daca altceva nu sta la indemina fiecaruia sa faca . SUCES si mult ,mult NOROC tuturor – fara el va fi greu .
Sunt perfect de acord cu Dvs.
Dar uitați-vă câte exemple de nesupunere civică vedem zi de zi. Eu cred că explicațiile sunt utile tocmai pentru a demonstra tuturor că lucrurile sunt serioase și trebuie tratate ca atare. Să ne amintim că în Moartea lui Fulger, mama prințului ajunge să dispere și să creadă că moartea fiului ei este sfărșitul lumii (vorbele sale ajung până la erezia nesocotirii celor două planuri – teluric și ceresc), iar sfetnicul cel înțelept (putem spune că este vocea autorității, cum ar spune dl Harald) o readuce pe calea cea dreaptă explicându-i că toate au un rost pe lume și nu trebuie să disperăm la prima încercare. Poate că astăzi mai mult ca oricând aceste versuri sunt un ghidaj în Săptămâna Mare…
YEAP! Si acu’ a dat drumu’ la umblat brambura de Paste, ca unii, cica, n-au Lumina in ei si le trebuie MUSAI de la militieni!
Scrisesem deja în articolul precedent despre poștașii care mergeau „din ușă în ușă” cu talonul de pensie la pensionarii care oricum primeau pensia pe card. Un „vector” perfect, ca la cartea despre cum NU se face. Acum avem alți vectori de aceeași factură, dar cu un „spectru” mult mai larg. Iar argumentul „oricum ar fi făcut-o, măcar așa avem un oarecare control” este hilar…
„Pentru a convinge (cu adevărat) pe cineva trebuie să îi explici de ce este bine (just sau util, în funcție de sistemul de valori ales) să facă ceea ce își dorești tu să facă.[…]”
Ei bine, nu doar „aici sistemul nostru normativ nu este pregătit”. Una din problemele pe care sistemul nostru normativ le are este legată de calitățile profesionale, umane și etice pe care le prezintă indivizii care compun puterea legislativă.
Cu alte cuvinte, este autoritatea recunoscută drept calificată, legitimă și etică in demersul ei normativ? De prea multe ori am văzut norme dedicate cuiva – individ sau grup din toate domeniile – care consacră excepții flagrante de la normele pe care societatea le consideră importante pentru buna ei funcționare.
Nu reiau aici nume sau situații deja ultra-cunoscute; sunt atât de mulți și de dese încât sigur aș omite pe cineva!
Fie ea și explicată, așa cum corect cereți, dacă etica, reputația și legitimatea legiuitorului, precum și a celor chemați să analizeze conformitatea legală a normelor emise de legiuitor, sunt grav avariate, norma emisă nu va avea suportul societății.
Așa este. Am discutat cu altă ocazie despre calitatea legilor și despre conflictul de interese. Dar eu cred că un pas (mic, dar important) ar putea fi tocmai cel al justificării soluției normative alese. În momentul în care trebuie să explici ceva (și să aibă sens), se vede (și) dacă legea este „cu dedicație” sau nu. Poate vă mai amintiți celebra conferință de presă din februarie 2017: atunci ministrul justiției nu a putut să justifice norma (la fel de celebra OUG 13) și a sfârști prin a spune că „așa a vrut Guvernul”. Prin urmare, dacă te strădui să explici norma (și știi că asta va trebui să faci) este posibil să te asiguri că norma este bine gândită înainte de a fi adoptată.
Eu, cel puțin, așa aș face. Dar poate sunt eu naiv…
@Radu Rizoiu – nu există justificare pentru suspendarea CEDO, oricât ați încerca dvs să imaginați vreuna. În schimb există o comparație inevitabilă: de asta cetățenii americani au dreptul de purta arme, pentru a forma oricând miliții împotriva unui guvern central abuziv.
Să știți că nu a suspendat nimeni CEDO, pentru că nu se poate. Doar a fost anunțat CEDO că în România va fi o situație specială. Prin urmare, CEDO va trebui să fie (mult mai) atentă să verifice dacă nu cumva restrângerea drepturilor nu este proporțională, adică nu este justificată într-o societate democratică. Dacă ar fi fost așa ușor să „suspenzi” CEDO, credeți că Rusia sau Turcia nu ar fi făcut-o? (Mă rog, Turcia a încercat la un moment dat cu PKK, iar CEDO i-a spus că nu se pune…)
Mult mai mare este problema că s-au suspendat majoritatea proceselor, ceea ce va face să nu existe un control jurisdicțional efectiv în această perioadă. Cu atât mai mult CEDO ar trebui să fie mai atentă.
Nu cred că are sens să ne jucăm acum de-a semantica, România a trimis o notificare la CEDO, puteți să numiți acea notificare cum doriți dvs, dar notificarea a fost trimisă. Asta fiind dovada cea mai bună despre viziunea conducătorilor actuali, egal cum se termină povestea.
Nu contează ce cred eu despre Turcia și Rusia, dar pot să vă spun că în campania pentru Brexit ăsta a fost unul dintre argumentele de bază: ”trebuie să ieșim din UE, ca să putem ieși ulterior și din ECHR”. Iar în prezent, Priti Patel, doamna de la Home Office (echivalentul ministrului de Interne) revendică deschis reintroducerea pedepsei cu moartea. Nu că în prezent nu s-ar aplica deja, am mai scris despre ”normalitatea” asasinării deținuților în închisorile britanice.