marți, mai 17, 2022

Nuanțarea ca unealtă politică

George Orwell zicea că “limbajul poate corupe gîndirea.” Un limbaj simplu, fără umbre, ambiguități și conotații nu numai că limitează comunicarea dar și încurajează lenevia intelectuală. Dialogul devine pietrificat, argumentele nemaiavînd rolul de a căuta, a tatona adevărul ci mai degrabă de a implanta idei preconcepute în mintea celuilalt. Cu alte cuvinte, schimbul de vorbe nu se face pentru a afla ce gîndește oponentul, și astfel a schimba informații și îmbogăți cunoașterea, ci pentru a-l convinge de ceea ce gîndim noi. Arta îndoielii, atît de dragă lui Descartes, devine redundantă. 

Diferența dintre a impune un punct de vedere și a lămuri pe cineva, recurgînd la dovezi, că o judecată anume e mai aproape de adevăr, e ceea ce stă la baza diferențierii dintre un regim de control și unul disciplinar. În timp ce disciplinarea unei populații presupune a o instrui, în sensul deschiderii unui canal de comunicare cu dublu sens, în care spiritul critic e lăsat să circule liber, fără a fi asfixiat de certitudinea deținerii monopolului asupra adevărului, controlul maselor se face prin dictarea unui comportament anume, fără posibilitate de exit, nesubordonarea devenind ilegală, și, ca urmare, pedepsită. Logica din spatele limbajului folosit e binară: suntem pro sau contra. Pro sau contra vaccinului, pro sau contra folosirii măștilor de protecție împotriva covid, pro sau contra unii altora. Calea de mijloc nu e încurajată, pentru că așa cum bine zicea Jean Birnbaum în cartea sa Le courage de la nuance, gradarea, nuanțarea, subtilitatea atît a gîndirii cît și a adevărului cere îndrăzneală, chiar un anumit eroism. Îndrăzneala de a ezita în fața proclamării adevărului, de a recunoaște greșelile comise și existența derutei, a dezorientării cere și efort intelectual.

E mult mai simplu să ne îmbăiem în confortul certitudinii decît să fim impregnați de dubiu. De ce? Pentru că suntem convinși că șovăiala ne face vulnerabili în fața deciziilor. Însă cercetătorii Daniel Kahneman și Amos Tversky ne atrag atenția asupra ‘disponibilității euristice’, acea scurtătură mentală pe care mulți dintre noi o luăm, mai ales cînd suntem presați de timp, și credem că nu mai e răgaz de analize profunde. Atunci cînd evaluăm o situație și trebuie să luăm o decizie, apelăm de multe ori la informațiile, riscurile, exemplele de care ne aducem recent și ușor aminte. Cu cît mentalul nostru e mai influențat, de exemplu, de un anumit gen de știri, cu atît judecățile noastre tind să îmbrățișeze raționalizarea din spatele acelei știri. Deciziile luate pe baza acestor euristici pot duce la erori de gîndire. Ceea ce caracterizează disponibilitatea euristică e ușurința cu care informația e adusă la suprafață, din memorie, și din această cauză ea fiind considerată importantă. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă neapărat că detaliul pe care ni-l reamintim e cel mai important. E simplu doar un amănunt care a reieșit din memorie pentru că era mai la îndemînă, fie pentru că îl auzim neîncetat, fie pentru că face parte din repertoriul nostru de idei (preconcepute).

Socrate promova ignoranța, dar nu pentru că era împotriva certitudinii, care de altfel poate ușor aluneca în capcana dogmatismului, ci pentru că a fi conștient de propria ignoranță lasă deschisă ușa spre progres. Logoi sokratikoi, conversațiile socratice, erau menite de a ne arăta că sunt atîtea lucruri pe care nu le știm (încă), și că ceea ce credem că știm poate că nici nu e sigur că știm. Dialogul înlesnește aflarea adevărului pentru că într-un fel obligă participanții să gîndească prin faptul că își expun opiniile în văzul tuturor și acceptă ca ele să fie supuse unui proces critic. Combativitatea, atît de comună pe rețelele de socializare unde fiecare preferă să aleagă o ‘echipă’, pro sau contra, să polarizeze, să antagonizeze, lasă loc unei zone gri, unde posibilitățile se înmulțesc și zăbovirea, plurivocitatea ia locul simplificării, a unei cugetări rigide, înțepenite. Precum într-o pictură impresionistă, unde culorile se pierd una într-alta, într-o îmbrățișare armonioasă, fără ca vreuna, în mod special, să zbiere prin intensitatea ei. 

Nuanțarea în gîndire nu înseamnă lipsa angajamentului, a unei neimplicări ori indiferențe față de problemele cu care se confruntă societatea. E o luare de distanță, o ieșire din zona de confort a crezului absolut unde sinele e încleștat în propria judecată și în gîndurile prealabil construite. Dezbaterea ia locul monologului, iar ideile contradictorii sunt acceptate în procesul argumentării, a chibzurii, nu neapărat de dragul diversității, ci din necesitatea de a trece fiecare opinie printr-un filtru critic. Cînd avem curajul să admitem că nu putem întotdeauna răspunde cu un ‘da’ sau ‘nu’ categoric, avem posibilitatea de a conștientiza acele detalii intermediare care ne pot scăpa atunci cînd avem în fața ochilor doar o bifurcație. O opinie nu devine adevărată doar pentru că a fost destul de des repetată și a împins părerea opusă în fundal, care riscă astfel să fie negată și anihilată. Este nevoie de puțin efort intelectual pentru a recunoaște că există și o zonă intermediară, în care ‘da’ și ‘nu’ mai lasă loc unul altuia. (text apărut si in La Libre)

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Desigur, a generaliza este întrucâtva riscant, pentru că din fericire nu suntem identici iar percepțiile sunt subiective. Cred,însă, că este adevărată afirmația „Nuanțarea în gîndire nu înseamnă lipsa angajamentului, a unei neimplicări ori indiferențe față de problemele cu care se confruntă societatea. E o luare de distanță, o ieșire din zona de confort a crezului absolut unde sinele e încleștat în propria judecată și în gîndurile prealabil construite.”

    Putem considera astfel că norma nu este întotdeauna futilă iar ieșirea din zona de confort pentru respectarea ei nu este mereu frivolă. Iar Hotărârea Adunării generale a Academiei Române din 17 februarie a 1993, publicată în Monitorul Oficial Nr. 51 din 8 martie 1993, ar putea fi un exemplu în acest sens.

  2. Ma tem ca in prezent arta indoielii a devenit nu redundanta ci caduca, in conditiile actualei cenzuri generalizate: a statelor totalitare, a celor mai mult sau mai putin democrate, a multinationalelor de presa si de Internet, chiar a stiintei care devine partinitoare in finantare si publicare. Ne aflam in plina infodemie cu News, Fake news si Fake fake news, din care omul simplu nu mai stie ce ca aleaga.
    Generatia mea are avantajul unui indelung exercitiu de „traducere” a multiplelor comunicate oficiale din alte vremuri, destinate poporului, din care sa extraga adevarul, daca erau interesati, fara sa incalce severele reguli ale cenzurii.
    Astazi e mai simplu: tot ce nu corespunde cu linia oficiala e o stire falsa si poate fi pedepsita direct sau indirect, lipseste (inca) doar noua inchizitie pentru Fake news si political correct (a se observa ca ambii termeni englezesti ne vin din tara cea mai democratica din lume….)

    • Da, e foarte adevărat ceea ce spuneți. Trăim în epoca „certitudinilor” în care cel ce oricine chestionează în orice fel dogma oficială devine anatema. Discuția liberă a devenit crimă împotriva umanității. :) Marele lor ghinion e că ei nu au nici pe departe capacitarea de suprimare a regimurilor comuniste și naziste.

      Sistemul are în el semințele propriei sinucideri. Așa cum îl are orice totalitarism. Îndoctrinarea eșuează sistematic. Băieții mei mai mari sunt deja studenți. M-am temut întotdeauna că mediul toxic și extremist din lumea universitară americană ar putea să-i imbecilizeze. Spre mulțumirea mea nu e deloc așa. Și nu e vorba doar de ei ce până la 18 ani n-au fost deloc expuși mediului „progresist”. Văd exact același lucru și la colegii lor pe care am avut ocazia să-i cunosc. Reacționează exact așa cum reacționa și generația mea la sfârșitul iepocii de aur la smintelile și propaganda găunoasă a regimului: Cu totală neîncredere, respingere netă și bancuri cât se poate de crude.

    • Infodemie. Îmi place cuvântul: descrie concis inflația actuală a surselor de informație.
      Nu înțeleg însă motivele bătăliei dumneavoastră cu „linia oficială”. Există, așa cum rezultă din conceptul lansat de dumneavoastră, suficiente surse alternative: National Review, Breitbart, WUWT șamd. Nici acestea nu propagă linia adversă, adică cea pe care dumneavoastră o numiți „oficială”. Că există o anume simetrie între cele două curente, este adevărat, dar din asta nu rezultă nicio obligație pentru fiecare dintre ele de a propaga în mod compensatoriu ideile celuilalt. „The winner takes it all” e un alt concept ce ne provine tot din țara pe care o considerați cea mai democratică. Ca urmare, nu e nevoie de nicio inchiziție, consumatorii de știri înșiși fiind cei care aleg sursele ce prezintă încredere. Dacă oferta unora e slabă și de neîncredere, ei o vor ignora, iar aceștia vor susține la nesfârșit că sunt ostracizati tocmai pentru că susțin adevărul.
      Există în Germania niște jocuri de societate, gen „cine știe, răspunde!” unde competitorii au la dispoziție trei atuuri: cel mai puternic dintre ele este „întrebați publicul”. Chiar și numai câteva zeci de spectatori sa fie, ei oferă aproape întotdeauna răspunsul corect. Așa este și cu nuanțele din presă: intuitiv sau nu, publicul le sesizează mult mai bine decât orice analist. Și legitimează astfel linia care devine „oficială”. În baza căreia iau decizii cei ce sunt îndreptățiți să o facă. Ori deciziile respective sunt unitare, neputând fi concesive, de tipul „doar puțin gravidă”.

  3. Nuantarea nu va mai exista mult, o data existentele noastre preluate de algoritmi viata se va desfasura intre alb/negru, da/nu, liber/inchis , permis/nepermis, etc.ect pt ca algoritmii nu cunosc nuantele de nici un fel.

  4. Daca abordam toate aspectele intermediare ca fiind accepate si definitive, inseamna ca merge si asa. Ideile si conceptele intermediare trebuie sa duca la finalitatea catre da ori nu. Dar pentru aceasta trebuie cercetare, detalii, logica conexiunilor si sinteza aprofundata.

  5. Nu prea pricep eu unde bate acest articol, dacă e vorba de bătaie și nu de o blândă mustrare pentru niște unii, oameni de știință și rațiune, care au renunțat la orice urmă de îndoială. Și au devenit convinși. Încredințați. De propriul Adevăr.

    Dar aș avea câteva…note.

    In primul rând aș remarca dispariția oricărei dezbateri in România ultimilor 2 ani. Sau așa mi se pare mie. S-ar putea ca undeva, cândva, când noi nu eram atenți, niște oameni de știință să fi disputat această epidemie. Să fi făcut sfat (public?) și să fi pus in balanță diverse politici de combatere, eficiența lor, tratamentele posibile (sau imposibile?), dacă sunt sau nu bune de ceva măștile, dacă medicația experimentală sau offlabel ar fi recomandată și pe ce criteriu (in afară de prețul unui antiviral și distribuitorul unic care nu înțeleg de ce să fie unic), și, in cele din urmă, dacă e cazul ca toată populația să fie vaccinată sau doar cei din grupele de risc și, desigur dacă oamenii ar trebui să aibă sau nu un cuvânt de spus.

    Apoi țin să remarc că și Legea e absentă, sau așa mi se pare mie. Încă de la debutul epidemiei ne-am trezit cu niște Organe care au luat felurite măsuri ce au limitat drepturile și libertățile noastre (cel puțin așa mi se pare mie, poate mă înșel insă; poate fiind prost și ignorant nu înțeleg că intr-o democrație și intr-un stat de drept e normal să apară astfel de organe totalitare care să dicteze cine și de ce mișcă in țara asta și intre ce ore. că Sănătatea Poporului. Deci.). Apoi, după ceva vreme o parte din deciziile luate de Organul Covidocrat au fost anulate de instanțe (sesizate de niște cetățeni activi, prea activi, aproape sabotori). Desigur, fără consecințe juridice, adică fără niciun fel de urmări. Impresia mea a fost că orice Gigel Covidocrat poate deveni peste noapte nanodictator (agitînd Bastonul de Mareșal al Științei) fără niciun fel de opreliști, iar dacă este prins totuși cu mâța-n sac nu-i bai, că și-a dat cu parfum de imunitate pe scăfârlie și e ferit pe viață. Am văzut cum oamenii au fost răpiți de pe străzi și sechestrați in spitale-lagăr cu săptămânile, fără să fie bolnavi, doar in baza unui test (despre care Sfatul Savanților De Care Nimeni dintre cunoscuți Nu a Auzit nu a reușit să afle dacă e bun de ceva sau nu, dacă se poate utiliza ca Unic instrument in diagnoză deși creatorul lui nobelizat a explicat că nu ar fi cazul) test…cumva pozitiv. Fără urmări asupra funcției, stării mentale, de libertate și de decizie a omuletului Covidocrat la cap. Procuratura nici nu a suflat. Probabil că dacă răpești o persoană ești infractor periculos, dacă insă sechestrezi sute sau mii atunci ești Mântuitor de Națiune.

    Mai apoi am inceput a descoperi in presă (pe care eu, in prostia mea, o numesc de-acum Presă de Partid și Stat, Organ de Propagandă a Covidocrației) materiale zilnice de ostracizare a tuturor oponenților noului regim (mie așa mi se pare, că avem de-a face cu un Regim. O Covidocrație. Că nu i-am găsit, nărodul de mine, un nume mai potrivit). Toți cei ce puneau in discuție deciziile și liniile directoare (de război tâmpit declarat unui…virus) ale Organelor Covidocrate au devenit pe nesimțite coronasceptici, conspiraționiști, extremiști, negaționiști, antivacciniști etc. Rând pe rând aproape toată populația și-a pierdul dreptul la nuanțe și s-a trezit pusă in chenar negru de Organe mâzgă-litoare. Pentru opinii pe care oricum nu și le mai pronunța de multă vreme. Că nici nu avea cum, căci i-a cam fost blocat accesul. Ba s-a trezit și cu conturi blocate/posturi șterse pe rețelele de socializare pentru niște linkuri aiurea sau vorbe scăpate fără exercițiul metaforizării. Suntem iarăși in plină eră a șopârlizării. Dacă nu avem grijă la ce ne iese pe gură/tastatură s-ar putea ca un milițian Covidocratic să ne prindă și să ne procreseze verbal ca micro-teroriști. Și să ne zvârle in gura târgului ca defetiști socratici. Unde socraticii -cu părere de rău o spun- ar putea deveni o sectă periculoasă pentru Ordinea de Stat și Starea de Bine a cetățenilor.

  6. Un text bine scris. Concis, limpede. Am rămas totuși cu două nedumeriri.

    Prima e legată de traducere. Dacă, pornind de la Orwell acceptam că „limbajul poate corupe gândirea” atunci și traducerea neîndemănatecă a unui text poate corupe sensul original, intenția autorului.

    Prima mea nedumerire a survenit în paragraful 2 unde nu am reușit sa înțeleg care e „diferența dintre un regim de control și un regim disciplinar”. In limba Romana ambele regimuri însemnă cam același lucru.
    M-am gândit ca poate e o scăpare de traducere. Un fel foarte comun de a te trezi „Pierdut în Traducere” / Perdu en traduction / Lost in translation (take your pick). M-am dus la textul original (în franceza) din La Libre. L-am pus într-un program de traducere automata (www.DeepL.com/Translator) și mi-a ieșit absolut identic (cuvânt cu cuvânt și virgulă cu virgulă) cu textul publicat mai sus în românește. Oare a verificat cineva traducerea? Autoarea? Editorii?

    Nu știu dacă (în limba română cel putin) a „disciplina o populație înseamnă a o educa” Un exemplu banal, comuniștii au încercat vreo 50 de ani sa ne „disciplineze” sa înlocuim domnul și doamna cu tovarășul și tovarășa. Asta da disciplinare.

    Poate o traducere mai nimerita ar fi fost „diferența dintre un un regim de control și un regim edificator”. Un regim edificator ar fi unul în care ne lămurim și ne educam unii pe alții prin dialog onest.

    A doua nedumerire e legata de limba maternă a autoarei. In profilul autoarei se spune ca: Margareta Hanes este vorbitoare a mai multor limbi străine (engleza, germana, franceza, maghiara, olandeza). Dar care e limba ei materna? Sa fie Romana? Maghiara? Franceza? Dacă tot vorbim de nuanțe merită să acordam putin mai multă atenție și nuanțelor legate de traducere. Nu?

    Din păcate, sau poate din fericire, în majoritatea cazurilor, nuanțele limbii materne nu le ducem cu noi în alte limbi.

    Să-mi fie scuzate aceste mici cârteli, textul e superb. Îmi pare bine ca n-am renunțat sa-l mai citesc când am ajuns la paragraful 2. Felicitări / Félicitations / Gratulálunk / Congratulations autoarei.

    • ..pentru că vă plac subtilitățile și distingeți cu ușurință între nuanțele de gri, m-ar interesa părerea dvs (de ce nu și a Margaretei Hanes..!?) față de traducerea de mai jos.
      Veți recunoaște desigur, la fel de ușor, frumoasa strofă din Eminescu :

      „When death did not exist, nor yet eternity,
      Before the seed of life had first set living free,
      When yesterday was nothing, and time had not begun,
      And one included all things, and all was less than one,
      When sun and moon and sky, the stars, the spinning earth
      Were still part of the things that had not come to birth,
      And You quite lonely stood… I ask myself with awe:
      – Who is this mighty God we bow ourselves before ?”

      • Not too bad. I’ve seen worse. Originalul sună asa, dar va previn – nu încercați sa puneți strofa de mai jos prin translator ca va iese ceva grotesc.

        Rugăciunea unui dac

        Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
        Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
        Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
        Căci unul erau toate şi totul era una;
        Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
        Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
        Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
        Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

        Cine mai folosește azi cuvinte ca „văzduh”, „sâmburul” sau „curmă” ? In schimb au intrat în limbă cuvinte ca (asta e unul din favoritele mele) „experiență”.
        De ex. „… I had a sudden experience of awe” se traduce cu regularitate prin „… am avut o experiență bruscă de uimire/admirație/stupoare/… „. Nici mai mult nici mai putin. Nu „am simțit” sau „am trăit” sau „resimțit” ci „am experimentat nițică stupoare”. E cool… nu?

        • ..cool de tot.. :)
          Aș călători în timp și m-aș reîncarna într-o minusculă și banală muscă bețivă (țânțarii sunt enervanți și periculoși..), doar că să trag cu ochiul și cu urechea la masa unde Eminescu și Creangă aveau probabil dese episoade de uimire/admirație/stupoare grație tihnitelor experiențe bahice.. Pentru că se știe, erau cumva rezilienți, ca să arunc și eu aiurea doi termeni la modă..

          Să vă aducă Moșul tot ce vă doriți !

  7. ..da, pentru omul dintr-o bucată, ori e albă, ori bălaie.
    E omul de acțiune care n-are nici timpul și nici dispoziția necesară pentru despicarea firului în patru.

    Dacă însă îți surâde norocul și „nu dau turcii”, pui neuronii la treabă și vezi griurile.
    Pentru alb sau negru e nevoie doar de 1bit. Pentru 256 de griuri e nevoie de 8.
    Începi să dai peste subtilități, iar viața apare din ce în ce mai complexă.

    În mod natural creierul e leneș. Din motive de eficiență, recurge frecvent la scurtături și la experiența memorată. Cel mai adesea face aproximări fie că e vorba de percepție (văz, auz, miros ..etc), fie că e vorba de judecată. Iar fără o memorie decentă, erorile de apreciere pot afecta dramatic percepția.

    Se știe că, pentru o „judecată vioaie”, mai importantă chiar decât materia cenușie (scoarța cerebrală), este materia albă, cea de care depinde viteza cu care este apelată memoria.
    Pentru că în lenevia lui, creierul e mai degrabă dispus să livreze rapid un răspuns, fie el și eronat, decât să se chinuie cu o memorie care-l pune pe așteptare prea mult timp.

    Și uite-așa, în mod natural suntem superficiali. Căutăm răspunsuri rapide și suntem predispuși la verdicte improvizate ad-hoc. Secolul XX a fost etichetat ca fiind al vitezei. Mă tem că s-au pripit, a fost abia începutul.. În condițiile astea, sunt tot mai puțini cei care o iau domol și așezat când vine vorba de studiu, de cunoaștere, de instruire, de cercetare fundamentală ..etc

    Nu știu dacă Hawking l-a citit pe Socrate, dar parcă-l completează zicând că mai păguboasă decât ignoranța, e iluzia cunoașterii..
    Altfel, ciripim și noi ca un stol de vrăbii în copac, cu ochii după gâze, sau fermecați de margarete.. :)

    • ..cum spuneam… creierașul meu nu s-a obosit prea mult cu memoria-mi îndoielnică și mi-a livrat o versiune improvizată (și eronată) a sintagmei „ori laie, ori bălaie”.. Chestie de nuanță.. Și eu care speram să trec la 16bit.. :))

      • Apropo de „ori laie, ori bălaie” …mi-am adus aminte de un text al lui Tim Maudlin „Marea Amăgeală”, publicat în Boston Review sub titlul „Înfrângerea rațiunii” ce începe asa:

        „Oamenii sunt creduli. Pot fi păcăliți de mincinoși și înșelați de escroci; manipulați de retorică și măguliți de admirația de sine; îmbrobodiți, amăgiți, seduși, intimidați, flatați, lingușiți, ademeniți, atrași în capcană și duși de nas. În această privință, oamenii sunt unici în regnul animal.

        Aristotel subliniază o altă caracteristică. Doar oamenii, ne spune el, au logos: rațiune. Stoicii cred ca omul este zoön logikon, adică animalul gânditor. Dar la reflecție, primul set de caracteristici rezultă din cel de-al doilea. Doar pentru că raționăm și gândim și folosim limba putem fi păcăliți.”

        „Nu numai că oamenii pot fi induși în eroare, dar majoritatea oamenilor sunt. Dacă creștinul devotat are dreptate, atunci hindușii, evreii, budiștii și ateii devotați greșesc. Atunci când atât de multe grupuri nu sunt de acord, majoritatea trebuie să se înșele. Și dacă majoritatea se înșeală doar în privința acestui subiect, atunci aproape toată lumea trebuie să se înșele în privința unor probleme de mare importanță. Aceasta este o lecție greu de învățat, deoarece este paradoxal să îți accepți propria nebunie. Nu poți, în același timp, să crezi ceva și să recunoști că ești un tâmpit să crezi acel lucru. Dacă judeci cu sinceritate că afară plouă, nu poți fi în același timp convins că te înșeli în convingerea ta. Se poate naște un fraier în fiecare minut, dar nicicum acel fraier pot fi eu.”

        … sau dacă preferați versiunea originală:

        “People are gullible. Humans can be duped by liars and conned by frauds; manipulated by rhetoric and beguiled by self-regard; browbeaten, cajoled, seduced, intimidated, flattered, wheedled, inveigled, and ensnared. In this respect, humans are unique in the animal kingdom.

        Aristotle emphasizes another characteristic. Humans alone, he tells us, have logos: reason. Man, according to the Stoics, is zoön logikon, the reasoning animal. But on reflection, the first set of characteristics arises from the second. It is only because we reason and think and use language that we can be hoodwinked.

        Not only can people be led astray, most people are. If the devout Christian is right, then committed Hindus and Jews and Buddhists and atheists are wrong. When so many groups disagree, the majority must be mistaken. And if the majority is misguided on just this one topic, then almost everyone must be mistaken on some issues of great importance. This is a hard lesson to learn, because it is paradoxical to accept one’s own folly. You cannot at the same time believe something and recognize that you are a mug to believe it. If you sincerely judge that it is raining outside, you cannot at the same time be convinced that you are mistaken in your belief. A sucker may be born every minute, but somehow that sucker is never oneself.”

        Tim Maudlin – Grand Delusions (Published as “The Defeat of Reason” in The Boston Review) https://bostonreview.net/articles/grand-delusion/

        • ..da, se spune că limbajul este de fapt o unealtă pentru ascunderea adevărului. Adevărul nu trebuie arătat chiar gol, ci în cămașă (fie ea și de noapte..), spun alții. Nu degeaba au fost încurcate limbile pământului, când cu Turnul Babel.. Numa’ că-ntre timp au apărut pe piață poligloții, interculturalismul.. :) Iar mincinoșii își fac de cap.

          Altfel, „est modus in rebus”. Una e să cedezi când bunica te roagă (contra o bomboană de mentă) să-i spui o minciunică și alta să fii un mincinos sociopat. E considerată cea mai nocivă specie de Pinochio.
          Pe lângă faptul că mint fără scrupule, sunt vicleni și manipulativi.
          Parcă tot Aristotel a lansat pe piață și zoon politikon.. Iar bursa este instrumentul prin care cei isteți îi jefuiesc, cu acte-n regulă, pe ceilalți..

          „Adevărul este arareori pur, și niciodată simplu”, dar cine-l caută își asumă riscul de a-l găsi.. :)

          Cât despre cele care nu cuvântă, cred că sunt excesiv luate la preț de matineu.. Nu numai că setul de instincte este depozitat în rețele neuronale, dar au evident și comportamente învățate.
          Am văzut căței traversând pe la trecerea de pietoni și ciori lăsând nuca să cadă fix pe peticul de beton. Fidelitatea animalelor domestice sau oportunitatea celor sălbatice, presupune cred măcar un dram de judecată logică..

    • nici eu nu știu dacă l-a citit pe Socrate, dar sunt convins că a citit nu numai Socrate… fizicienii o fac, și matematicienii, pentru că se joacă cu limitele cunoașterii și a ale accepțiunilor semantice cu o rigoare mai încrâncenată decât toate puterile politice-economice cu granițele supraviețuirilor lor.
      creierașul nostru, al tuturor, merge pe memorii asociative, mai mult ca un dispozitiv semantic decât ca unul sintactic, cam ca un procesor cuantic… forma logică este o emulație greu de educat și învățat.
      nu suntem construiți pentru resoftare… costul energetic pe rețelele neuronale este atât de mare metabolic încât tendința este să refolosești patternurile deja deprinse => vulnerabiltăți

      • ..da, ne putem scuza că mergem pe economic.. Mergem pe scurtături. De la primele unelte, la calculatoarele cuantice sau la AI, omul a tot căutat să arunce pisica moartă, să scape de munca grea, neproductivă, repetitivă, plictisitoare ..etc

        S-a ajuns pare-se deja la 66-qubit și 99,99 fidelitate, iar Quantum, Google și chinezii tot promit.. Din păcate cei care conduc lumea sunt pe 1bit.. :))

  8. Imi place mult articolul (cu toate imperfectiunile remarcate de @Mma Ramotswe mai sus). Si imi place indeosebi remarca cum ca „E mult mai simplu să ne îmbăiem în confortul certitudinii decît să fim impregnați de dubiu.”; esenta diferentei intre dogma si rationalitate.

    Si as mai adauga o speculatie: „certitudinea” serveste si afirmarii unei pozitii morale („noi credem X, ceea ce ne plaseaza de partea binelui, spre deosebire de ticalosii care cred si sustin anti-X”); o pozitie mai nuantata nu se mai poate mapa pe „noi suntem aia buni, aialalti sunt aia rai”.

  9. Da, corect, însă pentru a sesiza nuanțe, a lucra cu nuanțe, este nevoie și de organul care produce și deopotrivă receptează nuanțe, în speță creierul educat.
    Întrucât ne algoritmizăm (gândirea binară la apogeu!) și ne materializăm (ce-i în mână, nu-i minciună, eficiența tovarăși / domnilor!!), slabe șanse de impregnare cu nuanțe!

  10. un text despre nuante si arta indoielii (atat de draga lui Descartes) scris pe un ton categoric de la un cap la altul si aplaudat vehement de unii comentatori. ce naiba sa mai zici? viata e complexa si are multe aspecte :D

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Margareta Hanes
Margareta Hanes a obtinut doctoratul in filozofie politica la Vrije Universiteit Brussel. Principalele ei pasiuni sunt filozofia morala, temele existentialiste si interculturalismul. Este vorbitoare a mai multor limbi straine (engleza, germana, franceza, maghiara, olandeza), iar momentan locuieste la Bruxelles.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro