Numărul membrilor P.C.R. şi aluzia mareşalului Rodion Malinovski: „Eu, care am eliberat, pot să vin să stau cât vreau în România”

În această vară se vor împlini 80 de ani de la înlăturarea mareşalului Ion Antonescu din fruntea guvernului României, ieşirea din alianţa cu Puterile Axei şi încetarea imediată şi unilateral a războiului în care a fost implicată armata română împotriva Uniunii Sovietice, Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte ţări din cadrul coaliţiei Naţiunilor Unite. În acel moment istoric, Mihai I, Regele României, a intervenit politic în mod decisiv pentru a se ieşi din situaţia extrem de dificilă în care se afla statul român la 23 august 1944, pentru a salvgarda interesele ţării şi a menţine existenţa României ca stat naţional, chiar dacă se anticipa pierderea din nou a teritoriilor româneşti cedate fără luptă la sfârşitul lunii iunie 1940.

Câţi membri avea Partidul Comunist din România în momentul în care Regele României, Mihai I, a hotărât arestarea pe loc a mareşalului Ion Antonescu şi încheierea imediată a armistiţiului cu Naţiunile Unite? 1150 sau 794 de persoane? O posibilă rezolvare a enigmei numărului de membri ai P.C.d.R. la data de 23 august 1944 a apărut pentru prima dată în anul 1981, când Gabriel Bălănescu, fost coleg de celulă cu Eugen Cristescu în închisoarea Lubianka din Moscova, a relatat în lucrarea sa „Din împărăţia morţii” despre destăinuirea fostului „Director General al Serviciului Special de Informaţii”. Întrebat de colegul său de suferinţă dacă ştia „care era numărul membrilor partidului comunist la 23 august 1944?”, Eugen Cristescu ar fi răspuns: „Cum să nu ştiu! Era de datoria mea să ştiu. Dar datoria mea era să nu trag o concluzie falsă. Au fost 1150! Mai mult de jumătate din aceştia erau agenţii noştri informatori. Generalul Vinogradov, în ancheta de la Moscova mi-a pus aceeaşi întrebare, cu privire la numărul comuniştilor, şi când i-am indicat cifra, mi-a spus: «Exact». Gândeşte-te ce înseamnă 1150 de comunişti la o populaţie de 20 de milioane de oameni. Mai puţin de 1 la 20.000 de locuitori, şi din acest mai puţin de unu la 20.000 de locuitori, jumătate erau agenţii comisarului Sava Dumitrescu, care era tehnicianul nostru în problemele comuniste (subl.n.)”.

Istoricii români şi străini au considerat veridică relatarea lui Gabriel Bălănescu privind numărul membrilor partidului comunist la 23 august 1944 şi au reluat-o în întregime sau fragmentar în diferite studii şi lucrări de specialitate, menţionând totodată faptul că documentele referitoare la ancheta la care a fost supus la Moscova fostul director al Serviciului Special românesc de Informaţii nu au fost publicate de către autorităţile sovietice sau ruseşti.

Numărul aproximativ al membrilor Partidului Comunist din România la 23 august 1944 a fost precizat şi de maiorul britanic Ivor Porter – membru al grupului de spioni „Autonomus”, paraşutat în România la 22 decembrie 1943. Ivor Porter a amintit în cartea sa de memorii despre un dialog purtat între Ana Pauker şi agentul serviciului de spionaj britanic Rică Georgescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor şi Economiei, imediat după 23 august 1944. Întrucât nu reuşise să-l convingă pe Rică Georgescu să se alăture comuniştilor români, Ana Pauker şi-a exprimat într-un mod perfid regretul său. Ea a insinuat faptul că acesta va rata accederea la putere atâta vreme cât era membru al Partidului Naţional Ţărănesc deoarece comuniştii erau cei care urmau să conducă România. Georgescu a întrebat-o imediat pe Ana Pauker: „Cu un partid de numai 800 de membri?” Ea ar fi răspuns: „Da, cu un partid de 800 de membri, care – în timp ce Armata Roşie se întremează în România – va creşte cu mii şi zeci de mii (subl.n.)”.

Un document românesc păstrat în arhivele de la Bucureşti confirmă în mod indirect mărturiile lui Gabriel Bălănescu şi Ivor Porter. Potrivit „Tabelului statistic anual cu privire la membrii şi candidaţii de partid la 31 ianuarie 1958”, în cadrul Partidului Muncitoresc Român se aflau 794 de persoane cu o vechime în partid de cel puţin 18 ani şi 5 luni, adică anterior datei de 23 august 1944. Membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au acceptat în şedinţa din 18 aprilie 1959 datele prezentate de Ilie Verdeţ în „Referatul cu privire la compoziţia efectivelor partidului (întocmit pe baza statisticii anuale la 31 decembrie 1958)” şi în „Tabelul statistic anual cu privire la membrii şi candidaţii de partid la 31 ianuarie 1958”, anexat referatului respectiv. Prin decizia adoptată cu acel prilej, membrii Biroului Politic au recunoscut în mod oficial faptul că 794 de persoane care trăiau la data de 31 ianuarie 1958 activaseră în Partidul Comunist din România înainte de 23 august 1944, în calitate de membri ai acestuia.

În acelaşi tabel statistic s-a consemnat faptul că 2776 de persoane s-au înscris în Partidul Comunist Român în perioada 23 august 1944 – 1 ianuarie 1945, însă nu se preciza dacă era vorba despre adeziunile unor simpatizanţi din ţară sau despre cele ale prizonierilor de război români de pe Frontul de Est, care s-au înscris, mai întâi, în marile unităţi militare înfiinţate în mod special de sovietici, Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. Este posibil ca o mare parte dintre militarii respectivi şi familiile acestora să fi aderat la Partidul Comunist Român abia în anul 1945, fapt ce poate fi confirmat în mod indirect de creşterea masivă a numărului de înscrieri în P.C.R. – 140.629 de persoane în anul 1945.

Trei aspecte importante ar fi putut modifica acurateţea datelor înscrise în tabelul prezentat de Ilie Verdeţ lui Gheorghe Gheroghiu-Dej şi membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. În primul rând, trebuia să se ţină cont de epurările din partid care au avut loc în perioada 1945-1958. Printre victimele acelor epurări s-au aflat Ştefan Foriş, Remus Koffler, Lucreţiu Pătrăşcanu, Belu Zilber, Harry Brauner, Emil Calmanovici ş.a., însă numărul celor epuraţi din „vechea gardă” a P.C.R. este relativ mic. Momentele în care au fost excluşi „fracţioniştii”, „trădătorii de ţară” şi „elementele duşmănoase” din P.C.R. (P.M.R.) puteau să fie identificate relativ uşor datorită proceselor politice şi epurărilor care au avut loc în perioada 1945-1958.

În al doilea rând, trebuia să se ţină cont de dispariţia fizică din cauze naturale a unor „membrii marcanţi ai mişcării comuniste româneşti şi internaţionale”, cum ar fi, de exemplu, Iosif Rangheţ în anul 1952. Şi în astfel de cazuri se puteau obţine date relativ exacte deoarece decesul unui „tovarăş” constituia pentru propagandiştii regimului instaurat la 30 decembrie 1947 un bun prilej pentru glorificarea în presă a realizărilor partidului şi a meritelor reale sau închipuite ale celui trecut în nefiinţă.

În al treilea rând, trebuia ţinut cont de situaţia unor simpatizanţi comunişti – cunoscuţi uneori şi de Serviciul Special de Informaţii – care, câteodată, înainte de 23 august 1944, au oferit sprijin în desfăşurarea unor acţiuni conspirative comuniste deşi nu erau membri ai Partidului Comunist din România. După înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu, o serie de persoane care au colaborat într-un fel sau altul cu comuniştii au solicitat conducerii P.C.R., cu diferite ocazii, recunoaşterea cu titlu retroactiv a calităţii de membru al Partidului Comunist din România. Acele persoane au observat că „ilegaliştilor” li se acordau diferite privilegii materiale, mai mari sau mai mici, „pământeşti”, în total dezacord cu „raiul egalitarist” pe care aceiaşi comunişti „ilegalişti” îl propovăduiau de zor maselor, ca pe un panaceu universal.

Cazul lui Mihai Beniuc, secretarul Uniunii Scriitorilor din România, este semnificativ în privinţa recunoaşterii retroactive a calităţii de membru al P.C.d.R. În cursul şedinţei din 6 iunie 1961 a Secretariatului C.C. al P.M.R. a fost aprobată „propunerea Comisiei Controlului de Partid privind acordarea stagiului de partid tov. Beniuc Mihai din anul 1940”, iar Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R. a transmis hotărârea respectivă două zile mai târziu, cu adresa nr. 645/652 XI – 8.

Pentru recunoaşterea apartenenţei la Partidul Comunist din România, o parte dintre membrii de rând ai partidului, simpatizanţii comunişti, precum şi o serie de impostori au obţinut declaraţii favorabile din partea unor membri vechi ai partidului, care au fost scoşi din puşcării şi din lagărul de muncă de la Târgu-Jiu după 23 august 1944 şi supranumiţi în presa vremii „oameni de încredere ai partidului”. Motivul pentru care s-a apelat la un asemenea sistem de recunoaştere a vechimii în partid este simplu: înainte de 23 august 1944 era extrem de periculos pentru membrii P.C.d.R. să fie înregistraţi în mod oficial în documentele de partid (ei apelau la pseudonime) sau să poarte asupra lor carnete de partid.

Lipsa documentelor care să ateste calitatea de membru P.C.d.R. a permis proliferarea traficului de influenţă în interiorul partidului. Declaraţiile martorilor puteau să fie cointeresate uşor de anumite câştiguri materiale în perioada extrem de tulbure şi de nesigură de după război şi, în mod evident, exclusivismul promovat cu ajutorul unui criteriu dubios a încurajat apariţia şi dezvoltarea unei politici de gaşcă în interiorul Partidului Comunist Român.

Favoritismul s-a manifestat şi într-o altă direcţie. Un exemplu în acest sens îl constituie decorarea cu „Ordinul Muncii” clasa I (în aprilie 1959) şi acordarea unei pensii substanţiale Ecaterinei Borilă, soţia lui Iordan Dragan Rusev (alias Petre Borilă), în iunie 1961. Astfel, în cursul şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. din 30 aprilie 1959 s-a decis „decorarea tov. Ecaterina Borilă cu Ordinul Muncii clasa I-a cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea sa şi pentru îndelungată activitate în mişcarea muncitorească (subl.n.)”. Pe de altă parte, în cadrul şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. din ziua de 6 iunie 1961 a fost aprobată „propunerea Secţiei Gospodăriei de Partid a CC al PMR privind acordarea tov. Borilă Ecaterina a unei pensii personale de 3000 lei lunar, cu începere de la data de 1 mai 1961 (subl.n.)”, deşi aceasta nu desfăşurase activităţi care să-i confere dreptul de a primi acea sumă substanţială sub formă de pensie, în afară de „îndelungata activitate în mişcarea muncitorească”.

Comparativ, începând cu data de 1 iunie 1961, salariile tarifare lunare ale personalului din aparatul de partid, la diferite niveluri, erau următoarele:

– 11.000 de lei pentru preşedintele Comisiei Centrale de Revizie a P.M.R.;

– 9000 de lei pentru vicepreşedintele Comisiei Controlului de Partid, prim-adjunctul şefului Direcţiei Organizatorice, prim-adjunctul şefului Direcţiei de Propagandă şi Cultură şi şeful Direcţiei Treburilor C.C. al P.M.R.;

– 3200 de lei pentru un lector de la Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.;

– 2900 de lei pentru un secretar de comitet de partid din ministere şi instituţiile centrale;

– 2000 de lei pentru un instructor al unui comitet de partid din întreprinderi;

– 1500 de lei pentru un traducător din aparatul tehnic al comitetelor şi instituţiilor de partid;

– 1350 de lei pentru un curier sau un arhivar de la Comitetul Central al P.M.R.;

– 1000 de lei pentru un magazioner sau o dactilografă de la comitetele şi instituţiile de partid;

– 550 de lei pentru un muncitor necalificat din cadrul personalului de deservire de la comitetele şi instituţiile de partid.

Membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au favorizat-o evident pe Ecaterina Borilă atunci când au aprobat acordarea înaltei decoraţii şi a pensiei respective, probabil datorită faptului că era soţia lui Petre Borilă, membru al P.C.d.R. din anul 1924 şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 1957-1965.

Imediat după trecerea Armatei Românei de partea Naţiunilor Unite, conducerea Partidului Comunist Român (până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România) a declanşat o amplă campanie propagandistică prin care a exagerat rolul pe care l-a avut în săvârşirea „Actului de la 23 August”. Scopul urmărit a fost evident: crearea unei legitimităţi în faţa opiniei publice româneşti, care să-i permită cucerirea puterii politice la Bucureşti şi impunerea modelului de societate sovietică în România, în deplină conformitate cu indicaţiile primite de la conducerea politică de la Moscova. O asemenea acţiune de propagandă ascundea însă un element esenţial: la 23 august 1944, Partidul Comunist din România avea, din punct de vedere numeric, caracteristicile unei secte.

Autorităţile sovietice au fost conştiente de situaţia în care se găsea „partidul de buzunar” pe care urma să-l impună la putere în România şi, în consecinţă, au acţionat astfel încât propagandiştii sovietici şi cei ai Partidului Comunist din România să abordeze subiectul „23 August 1944” cu multă precauţie, evitând să ajungă în derizoriu prin dezvăluirea numărului insignifiant de membri pe care îl avea partidul. Recunoaşterea rolului decisiv pe care l-au avut Regele României, Mihai I, şi Armata Română în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944 şi după acea dată, până la lichidarea completă a rezistenţei unităţilor germane aflate pe teritoriul României, ar fi însemnat pierderea unei oportunităţi politice în cadrul campaniei pentru afirmarea Partidului Comunist din România pe scena politică românească.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, politicienii comunişti din România şi-au propus să găsească „tovarăşi de drum” printre membrii unor partide din ţară, care să îi ajute pentru a obţine în întregime puterea politică la Bucureşti. Oportuniştii nu au întârziat să apară şi să accepte colaborarea cu liderii comunişti şi cu armata sovietică de ocupaţie, fără să ţină cont de faptul că politicienii comunişti din România erau, la rândul lor, perfizi şi linguşitori faţă de reprezentanţii autorităţilor de la Moscova şi, în acelaşi timp, zbiri faţă de cetăţenii români care contestau orientarea politică de la Bucureşti impusă de ocupantul sovietic.

Mareşalul Rodion Malinovski a fost unul dintre militarii sovietici care nu a ţinut cont de orgoliul bazat pe minciuni al liderilor comunişti de la Bucureşti, în relatările sale despre ocuparea completă a României de către armata sovietică în anul 1944. În calitate de comandant al Frontului 2 Ucrainean, Rodion Malinovski a colaborat atunci cu generalul Fiodor I. Tolbuhin, comandantul Frontului 3 Ucrainean, în operaţiunea militară Iaşi-Chişinău. Declanşată în dimineaţa zilei de 20 august 1944, aceasta s-a soldat cu prăbuşirea rezistenţei româno-germane din Bucovina, nordul Moldovei şi nordul şi estul Basarabiei şi cu precipitarea acţiunii politice de înlăturare a mareşalului Ion Antonescu de la conducerea României.

Când generalul-colonel Leontin Sălăjan i-a prezentat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cuvântarea pe care mareşalul Rodion Malinovski a rostit-o la Academia Militară „M.V. Frunze” de la Moscova, la 24 noiembrie 1958, liderul comunist român a dorit să afle ce anume a spus ministrul Apărării al U.R.S.S. despre lovitura de stat din România de la 23 august 1944. Răspunsul este simplu. În cuvântarea intitulată „Din amintiri despre operaţia de la Iaşi-Chişinău (august-septembrie 1944)”, mareşalul Rodion Malinovski a relatat despre modul în care a organizat şi despre felul în care au acţionat marile unităţi aflate sub comanda sa şi cele ale Frontului 3 Ucrainean în operaţiunea respectivă şi nu a amintit în nici un fel despre lovitura de stat de la 23 august 1944. În opinia sa, ofensiva declanşată sub comanda sa la 20 august 1944 „a schimbat impetuos şi hotărâtor situaţia politică şi strategică în Balcani şi în general pe aripa stângă a întregului front sovieto-german”.

Din ampla relatare rezultă că Rodion Malinovski nu şi-a coordonat acţiunile cu politicienii comunişti aflaţi în România, nu s-a bazat deloc pe aceştia, iar operaţiunea pe care a declanşat-o la 20 august 1944 a avut ca obiective scoaterea din luptă a armatelor inamice din faţa sa şi cucerirea unui teritoriu românesc, nu eliberarea României de sub ocupaţie străină.

Ca de obicei, Gheorghe Gheorghiu-Dej a adnotat materialul primit de la ministrul român al Forţelor Armate cu mai multe creioane colorate şi cele mai importante consemnări făcute pe marginea acelui document sunt următoarele:

– „Este o descriere a felului cum s-au desfăşurat acţ[iunile]. militare ale arm[atei]. Sov[ietice]., fără nici o leg[ătură]. cu factorii interni ai Rom[âniei]. din acea vreme, rol[ul]. jucat de ele în raportul de forţe, contrib[uţia]. lor, împotrivirea lor, etc.”;

– „Se tratează deocamdată numai aspectele militare, nimic despre factorii morali, politici, …”;

– „f[oarte]. instr[uctiv]. Deci, forţele nemţeşti erau încă f[oarte]. puternice – p[en]t[ru]. că era  nevoie de asem[enea]. acţ[iuni]. eroice – de tratat momentul în raport cu lovit[ura de la]. 23 aug[ust]”;

– „Probabil că actul din 23 aug[ust]. a înrîurit şi el cu ceva …?”;

– „Aşa e! – Şi totuşi în mică măsură lucrurile s-au desfăşurat aşa rapid şi ca urm[are]. a act[ului de la]. 23 aug[ust]”;

– „frumos – deşi lipseşte 23 aug[ust]., rolul şi însemnăt[atea]. lui – păcat – desigur, îmbinarea acţ[iunilor]. militare cu evenim[entele]. politice determinate de – că pop[orul]. rom[ân]. era scîrbit de polit[ica]. guv[ernului]. Anton[escu]., armata convinsă că se găsea într-o sit[uaţie]. grea şi dornică de a se alătura, etc. …”.

Paradoxal, viziunea narcisistă şi imperialistă a mareşalului Rodion Malinovski a fost menţionată chiar de către un lider militar comunist, pus într-o funcţie de conducere din vârful armatei române în luna martie 1950 cu acordul autorităţilor de la Moscova. În şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), generalul de armată Leontin Sălăjan a precizat astfel: „Voi, să vă pară bine că mai trăiţi pe lume, aşa era în concepţia lor. Ce, românii mai au pretenţii şi ei să ridice glasul [?] Căci ei considerau – noi v-am eliberat Bucureştiul, noi v-am eliberat pe toţi, voi n-aţi făcut aproape nimic. Păi sigur, dacă ai concepţia asta despre o ţară – că ai venit tu şi ai eliberat-o, dar chiar o ţară capitalistă – eu i-am spus odată direct lui [Rodion] Malinovski. El făcea o aluzie că «eu, care am eliberat, pot să vin să stau cât vreau în România». L-am invitat din politeţe şi nu numai din politeţe, «şi ce, numai pentru câteva zile [?]» – a zis. «Păi d-aia am eliberat eu România?». Stai omule că n-ai eliberat-o pentru dumneata! Dar în capul lor aşa este. Noi am eliberat România, noi avem dreptul aici să facem ce vrem, să ne amestecăm în treburile din România aşa cum vrem noi. Se vede că asta era concepţia, de asta i-a şi dus la stările acestea care acuma explodează (subl.n.)”.

Leontin Sălăjan se referea, în cazul exploziilor, la tensiunile grave care se manifestau în relaţiile dintre autorităţile sovietice şi cele chineze.

Câteva opinii ale lui Rodion Malinovski referitoare la evenimentele care au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial le cunoaştem şi dintr-un alt document militar românesc inedit, astfel: „Pe timpul mesei, mareşalul Malinovski, discutând cu şeful delegaţiei noastre, a lăudat completul de ţinte pentru tragerile de luptă cu compania, prezentat în ziua a doua a convocării, cerându-i în acelaşi timp părerea. I s-a răspuns că, în forţele noastre armate, noi avem astfel de dispozitive în dotare de mai mulţi ani şi chiar la un eşalon mai ridicat (batalion); că unele agregate sunt mai bune la ei, iar multe din acestea sunt mai bune la noi, lucru ce l-a supărat.

Luând cuvântul, mareşalul Uniunii Sovietice R. Malinovski a mulţumit celor care şi-au manifestat recunoştinţa pentru ajutorul acordat de armata sovietică. A scos în evidenţă că, în anii celui de-al doilea război mondial, împotriva statului sovietic s-au năpustit toate popoarele Europei şi că, în acele momente, singurul prieten sincer, apropiat a fost Republica Populară Mongolă. Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară. Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia.

De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului. A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi. A citat că generalul Weiss, adjunctul ministrului Apărării al Republicii Democrate Germane, nu ar fi astăzi general. Imediat după cuvântarea ţinută, pentru a evita vreo discuţie, fără a mai lua loc, a încheiat masa, luându-şi rămas bun de la participanţi”.

Acestea au fost opiniile şi comportamentul lui Rodion Malinovski la încheierea convocării de bilanţ şi sarcini a Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Moscova, 11-12 noiembrie 1964). Sublinierile din raportul respectiv, întocmit de generalul Leontin Sălăjan după întoarcerea membrilor delegaţiei militare române din U.R.S.S., au fost făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi sunt marcate cu litere italice.

Liderul Partidului Muncitoresc Român a consemnat pe documentul primit de la ministrul Forţelor Armate mai multe comentarii dure despre opiniile exprimate de mareşalul Rodion Malinovski la 12 noiembrie 1964, astfel:

– „Semnificativ! Tot din îngâmf[are].” (adnotare în dreptul frazei „Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară” – nota P. Opriş);

– „Aceştia „mici n-au existat” …” (adnotare în dreptul frazei „Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia” – nota P. Opriş);

– „at[enţie!] Asta să bage bine în cap cei care manifestă atit[udine]. slugarnică.” (adnotare în dreptul frazei „De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului” – nota P. Opriş);

– „Va trebui să folosim cândva un moment prielnic p[en]t[ru]. a pune lucr[urile]. la punct. Fără să negăm sau să micşorăm aportul substanţial adus de U[niunea]. S[ovietică]. şi A[rmata]. Sov[ietică]. la victoria fascism (sic!) – victoria în cel de-al II-lea război mond[ial]., tov. Malinovski a pus chest[iunea]. stăpânit de [o] anumită dispoziţie şi stare de spirit – ignorând toţi – dar absolut toţi ceilalţi factori care au jucat nu mai puţin un rol de cea mai mare importanţă în sprijinul U[niunii]. S[ovietice]. şi Armatei Sov[ietice]. A-i nega înseamnă a idealiza, a deforma lucr[uri]. etc …” (adnotare în dreptul frazei „A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi”– nota P. Opriş);

– „În asta treb[uie]. văzută atit[udinea]. de ignorare, de minimaliz[are] a partenerilor – spiritul de mare putere (asta este).”

Foarte interesant de remarcat este şi faptul că analizarea raportului primit de la generalul Leontin Sălăjan a fost făcută de liderul comunist român sub influenţa evenimentelor politice grave care s-au desfăşurat la Moscova în octombrie 1964 – soldate cu înlăturarea lui Nikita Hruşciov de la conducerea ţării şi pensionarea forţată a acestuia.

Din nenumăratele documente studiate până în prezent rezultă faptul că autorităţile de la Moscova au pus sub semnul întrebării legitimitatea preluării puterii politice în România de către conducătorii P.C.R. şi au subliniat într-un fel sau altul, atunci când au fost nemulţumite sau lezate de hotărârile adoptate la Bucureşti, faptul că liderii P.C.R. nu ar fi reuşit niciodată să conducă România fără ajutorul decisiv al armatei sovietice. Atitudinea respectivă era foarte strâns legată de narcisismul slavofil şi de credinţa în excepţionalismul poporului rus şi putea fi observată de către politicienii români la mareşalul Rodion Malinovski.

Concepţia de „turism” politico-militar pe care o promova ministrul sovietic al Apărării în relaţiile cu România a ajuns în cele din urmă să se confrunte cu eşecul economic general al sistemului comunist promovat de către autorităţile de la Moscova. În anii ’80, toate regimurile politice instaurate în Europa cu ajutorul Armatei Roşii la sfârşitul celui de-al doilea război mondial se aflau într-o profundă criză economică şi aceasta nu i-a ocolit pe cetăţenii ruşi, ucrainieni, bieloruşi etc. care locuiau în Uniunea Sovietică. Potrivit datelor publicate la începutul anului 1989 de Comisia Economică O.N.U. pentru Europa, datoriile nete pe care statele membre ale C.A.E.R. le-au avut faţă de băncile şi statele din Occident, în perioada 1970-1987, au fost următoarele:

– Bulgaria: 0,6 miliarde de dolari (1970); 2,9 miliarde (1980); 3,5 miliarde (1986) şi 4,8 miliarde (1987);

– Cehoslovacia: fără datorii externe (1970); 3,3 miliarde de dolari (1980); 2,7 miliarde (1986) şi 3,6 miliarde (1987);

– R.D.G.: 0,9 miliarde de dolari (1970); 11,6 miliarde (1980); 8,7 miliarde (1986) şi 9,7 miliarde (1987);

– Polonia: 0,9 miliarde de dolari (1970); 23,5 miliarde (1980); 31,8 miliarde (1986) şi 36,4 miliarde (1987);

– Ungaria: 0,6 miliarde de dolari (1970); 7,7 miliarde (1980); 12,9 miliarde (1986) şi 16 miliarde (1987);

– Uniunea Sovietică: 0,6 miliarde de dolari (1970); 16,6 miliarde (1980); 22,6 miliarde (1986) şi 25,3 miliarde (1987).

La începutul anului 1989, autorităţile de la Bucureşti aveau o imagine despre dezastrul economic înregistrat în statele membre ale C.A.E.R. şi constatau că, „potrivit unor aprecieri ale O.E.C.D., datoria externă netă în monede convertibile a ţărilor socialiste europene membre ale C.A.E.R. reprezenta, în 1987, 143 la sută în raport cu încasările în monede liber convertibile din exporturi, în creştere faţă de anul 1981 (121 la sută) şi 1984 (84 la sută)”. Situaţia statistică pentru anul 1987, repartizată pe state, arăta astfel: Bulgaria – 149%; Cehoslovacia – 81%; R.D.G. – 115%; Polonia – 465%; Ungaria – 297%; Uniunea Sovietică – 87%.

Totodată, Comisia Economică O.N.U. pentru Europa aprecia că, în anul 1988, autorităţile sovietice au contractat noi credite, la fel ca alte state membre ale C.A.E.R., însă datoria externă pe ansamblul ţărilor membre ale C.A.E.R. a scăzut la aproximativ 99 de miliarde de dolari în anul respectiv. Din păcate, din raportul respectiv lipsesc datele statistice despre situaţia datoriei externe a României din perioada 1970-1988.

În privinţa plăţilor efectuate în anul 1987, în contul datoriilor pe care statele membre ale C.A.E.R. le-au acumulat în vreme de pace, nu de război, situaţia statistică era următoarea:

– Bulgaria: 30% din încasările în monede liber convertibile au fost alocate pentru plata creditelor externe;

– Cehoslovacia: 18%;

– R.D.G.: 33%;

– Polonia: 71%;

– Ungaria: 47%;

– Uniunea Sovietică: 23%.

În acelaşi timp, toate statele membre ale C.A.E.R. se confruntau cu o acumulare progresivă a datoriilor pe care statele din aşa-zisa Lume a Treia le aveau faţă de ţările comuniste din Europa, în condiţiile în care unităţile economice din statele membre C.A.E.R. nu reuşeau să îşi vândă toate produsele proprii pe pieţele occidentale, care garantau returnarea banilor conform sintagmei „producţie marfă vândută şi încasată” – pe care am găsit-o în mesajele propagandistice ale autorităţilor comuniste de la Bucureşti. Pieţele statelor din Africa, Asia şi America Latină erau mult mai sensibile la schimbările de regimuri politice, iar lipsa de capital rulant şi, mai ales, afacerile falimentare pe care le promovau autorităţile locale afectau schemele de plată a produselor importate pe bază de credit din statele comuniste europene.

De aceea, Mihail Gorbaciov a propus în luna septembrie 1988, la cea de-a 43-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., să fie creată o instituţie internaţională specializată pentru răscumpărarea cu discount a datoriilor externe ale statelor din Lumea a Treia. Ulterior, liderul politic sovietic a afirmat că autorităţile de la Moscova erau „gata să instituie un moratoriu pe termen lung, chiar până la 100 de ani asupra plăţii datoriilor ţărilor celor mai puţin dezvoltate, [iar] într-o serie de cazuri să le anuleze complet”. Practic, autorităţile sovietice încercau să îşi menţină influenţa politică în acele state printr-o iertare parţială sau chiar totală a datoriilor care se acumulaseră şi pe care regimurile politice din statele africane şi asiatice nu aveau de gând să le mai plătească. O invazie militară a armatei sovietice în statele respective nu ar fi rezolvat problemele financiare pe care autorităţile de la Moscova le aveau cu conducătorii acelor state şi ar fi atras oprobiul opiniei publice, precum şi sancţiuni economice din partea comunităţii financiare internaţionale împotriva Uniunii Sovietice.

Nu ştim ce părere ar fi avut mareşalul Rodion Malinovski despre planul propus de Mihail Gorbaciov deoarece „cuceritorul” României din vara anului 1944 a decedat la 31 martie 1967, la Moscova, cu 20 de ani înainte de intrarea Uniunii Sovietice în faza dezintegrării sale economice.

Ceea ce ştim, însă, despre liderii militari de la Kremlin este faptul că, prin ocuparea Europei de Est şi Centrale în perioada 1939-1945 (cu fluctuaţiile înregistrate în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale din cauza luptelor desfăşurate pe diferite fronturi), s-a îndeplinit un obiectiv recunoscut la 29 noiembrie 1974 de Viaceslav Molotov: „Am înţeles că sarcina mea ca ministru al Afacerilor Externe era să extind cât mai mult graniţele Patriei noastre. Mi se pare că eu şi Stalin ne-am descurcat destul de bine cu sarcina asta (subl.n.)”.

Precizăm că Viaceslav Molotov a fost prim-ministru al Uniunii Sovietice în perioada 19 decembrie 1930 – 6 mai 1941, iar funcţia de ministru al Afacerilor Externe (la care s-a referit la 29 noiembrie 1974) a îndeplinit-o în perioadele 3 mai 1939 – 4 martie 1949 şi 5 martie 1953 (data decesului lui Iosif Stalin) – 1 iunie 1956.

Şi acelaşi Molotov a explicat la 14 ianuarie 1975, într-un alt mod, obiectivul urmărit de ruşi prin ocuparea cu forţa armelor a teritoriilor care nu le aparţin: „Bine că ţarii ruşi au cucerit pentru noi atâta pământ. Acum ne e mai uşor să ne luptăm cu capitalismul (subl.n.)”. Aceasta este o obsesie politică violentă, care are la bază excepţionalismul rusesc, imperialismul mesianic, încălcarea permanentă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi, nu în ultimul rând, invidia viscerală faţă de nivelul de trai şi performanţele economice obţinute de cetăţenii care trăiesc în societăţile democratice din Europa şi America de Nord.