Într-o recenzie propriu-zisă criticii fac o evaluare argumentată, arătând ce a reușit sau nu să facă volumul respectiv sau „cât de reușit este” odată situat în contextul de care aparține, dar și în afara lui (prin ce are original, nou) și odată lămurit care îi sunt limitele, slăbiciunile, deschiderile sau realizările. În schimb, în această cronică altfel este chiar publicul cititor cel care dă măsura a ce a reușit sau nu să facă autoarea recenzată, în raport cu intențiile sau scopurile urmărite în scrierea cărții și declarate expres de aceasta. Nu consider a fi un reper al reușitei mai sărăcit de soliditate sau credibilitate răspunsul receptiv și evaluativ dat de public (în manieră descriptivă și responsabilă, și nu doar prin numărul de vânzări), fiindcă orice autor scrie pentru public, spre a-i oferi ceva, iar, în plus, Magda Cârneci o face explicit și ca o formă de activism; or, acesta se adresează întotdeauna maselor și nu unui grup restrâns de critici specialiști. Atunci, în cazul ei, mai ales, aș crede că are mult rost inițiativa de a afla în ce măsură corespunde efectul produs asupra cititorilor efectului căutat și dorit de autoare în și prin scrierea acestei cărți. Îl voi releva întâi pe acesta din urmă.
Scurte scenarii inițiatice(Polirom, 2024)este un volum de proze scurte, fiecare din ele conținând o relatare cu aceleași două personaje, Mina și/sau Daniel, un cuplu. Magda Cârneci explică într-un interviu acordat pentru Radio România Cultural, în 9 februarie 2025, că a ales să-l compună fiindcă poezia (genul său literar de predilecție) ajunge mai greu la public și „Vreau să ajungă mesajul meu la public.” De aceea textele sunt restrânse ca lungime, fiecare putând fi citit într-o pauză de 5 minute furată ritmului alert al zilei, iar cartea însăși este ușor de purtat sau de ținut în mână, cu un format suplu, user-friendly. Se numesc „inițiatice” aceste proze fiindcă autoarea caută să deblocheze prin ele, să îndrume și să fortifice o parte prea ignorată a conștiinței noastre și la care se accede mai degrabă timid sau întâmplător. Voluntar și programatic accesată, ea ar putea duce, în timp, la construirea unei noi umanități: am fi eliberați din „cercul strâmt” al minții diurne și natural instalați într-o realitate lărgită, mult mai bogată, care-și conține interior principiul autodepășirii. Am fi mai vaști în percepție, înțelegere, experiență, cuprindere. Dezvoltându-ne acest „mugure de conștiință superioară”, cum îl descrie autoarea, am putea ieși din imediatul constrângător, banal și secătuitor spre ființa noastră totală. Important de spus este că ieșirea propusă se face nu abstract, nu intelectualist, ci experiențial, pe calea concretului, a „deschiderii simțurilor” spre a recepta realul în alt plan. Astfel, într-un anumit sens, este vorba mai degrabă de o intrare în profunzimea reală a materiei vii și vibrante care ne înconjoară. Și, tocmai pentru că e așa, acea realitate mai vastă, mai completă, mai liberă și binefăcătoare, care ne întregește și ne izbăvește de chingile imediatului brut, nu e o realitate separată, independentă și alta, ci este de fapt realitatea propriu-zisă, doar că văzută în miezul și natura ei proprii, văzută ca ce este ea de fapt. Cu alte cuvinte, „inițierile” dorite de Magda Cârneci nu sunt transportări altundeva, în altă lume, sau extrageri eliadiene din spațiu-timpul istoric, ci sunt mai curând inserări, scufundări în materia profundă a lumii noastre, în ce este vizibil (într-o manieră carnală, palpabilă) dincolo de percepția frustă, imediată. Este o fizică, mai mult decât o metafizică propunerea autoarei, în măsura în care chemarea este spre a vedea realul, fizicul, mai complet și mai deplin, și nu spre trecerea dincolo de el, într-un regim dematerializat al minții. Simțurile, corpul, fizicul permeat de spirit și concretul personal trăit sunt piesele centrale în universul „magdalen” al transcenderii și ele se opun declarat unor noțiuni ca „imaginație”, „fantastic”, „fantezie”. Magda Cârneci nu descoperă o nouă realitate imaginând-o, ci intră în realitatea tuturor (sau, s-ar putea spune, în unica realitate) fizic, cu corp cu tot. Experiența acestei realități devoalate de grosier e fundamental senzorială, iar autoarea trece direct (corporal, nu doar mental) prin probele explorării unor planuri subtile ale realului. Într-o infinită tradiție a artiștilor care scriu sau compun „cu capul” sau cu puterile ideale, Magda Cârneci scrie cu corpul sau lasă corpul să scrie, iar ea îi redă fidel călătoriile.
Așadar, acestea sunt scopurile: autoarea vrea să ne îndemne să intrăm în alt raport cu realitatea, unul care să ne dezbare de limite și frici, să ne extindă conștiința prin trezirea simțurilor și să ne instaleze în ce este cel mai propriu speciei umane, auto-depășirea continuă. Cum ea însăși precizează, în textele din carte ridicarea în alt plan e realizată prin mijloace poetice, prin trecerea la „un ton vibrațional” care să convingă și să atragă după sine cititorul. Așadar, iată invitația Magdei Cârneci, lansată în interviul dat la Radio Cultural și expusă simplu, fiindcă totul pornește de la mundan: „Când ai un pic de timp, în cinci minute citești o proză și cine știe, poate îți deschide un apetit și când te întâlnești cu iubita ta ai o inspirație sau îi vorbești poetic sau observi lucruri înainte ignorate”. Reiese că a fi mai receptivi senzorial, cu o minte-corp lărgită și o conștiință răspândită în naturala ei vastitate, ne aduce mai aproape și de poezie, de limbajul poetic.
Textele care urmează, menite să constituie recenzia și aparținând cititorilor prozelor scurte, arată prin ele însele, anume prin chiar felul cum sunt scrise, ce a reușit să facă Magda Cârneci din toate cele pe care și le-a propus cu volumul Scurte scenarii inițiatice. Am obținut aceste texte cerând studenților mei de la Psihologie, din anul III, să citească la alegere una din proze și să-și înregistreze cât mai spontan impresiile, senzațiile și legăturile formate în mintea lor, fără să caute să facă analiză pe materialul citit. Fiecare din ei a trebuit apoi să citească același „scenariu” unui prieten și să-i culeagă și acestuia impresiile în manieră similară. Din moment ce autoarea caută să ne extindă conștiința și să ne propună prin asta un altfel de viitor ca ființe umane, mi s-a părut potrivit ca studenții să acționeze ei înșiși drept facilitatori pentru alți indivizi ce ar putea fi cooptați, la rândul lor, pentru inițiativa magdalenă. De aceea relatările care apar mai jos, oferite de studenți pentru 7 povestiri (din totalul de 27 ale cărții) sunt urmate fiecare de un asterisc care marchează impresiile celuilalt, ale prietenului. Povestirile alese de studenți sunt mai multe, aici am reținut doar o selecție. Aleg să constitui recenzia dintr-un număr de 7 (+7) „raportări” studențești spre a face clar că ea nu ne arată doar efectul unei povestiri anume și că acesta nu e restrâns doar la unii studenți sau survenit întâmplător. Vârstele studenților variază între 20 și 55 de ani, așa încât „proiectul” Magdei Cârneci e adus către oameni cu experiențe și identități variate. Unul dintre prieteni scrie direct în engleză și am ales să nu-i traduc în limba română impresiile, ele arătând efectul scenariilor magdalene dincolo de bariera limbii. În plus, toate textele rezultate au o nuanță sau chiar o rezonanță poetică (necăutată, naturală) și e mai corect să o transmit în sunetul ei original, englezesc. Studenții la Psihologie nu sunt educați cu artele sau literatura, sunt chiar reticenți la exerciții artistice (și cu precădere anul acesta de studiu, tocmai cel care se expune exercițiului); eu însămi nu le-am cerut să fie poetici, iar ei nu știau nimic despre Magda Cârneci, despre existența și scrierile acesteia, înainte de a-și face „recenzia”. Prin urmare, conștiințele asupra cărora au lucrat textele magdalene au fost pure sau neantrenate din punctele de vedere relevante. Numele studenților sunt anonimizate.
Iată recenzia altfel a acestor cititori ai Scurtelor scenarii inițiatice, de Magda Cârneci. Mai jos, titlurile povestirilor apar în ghilimele.
„Tavanul viu”: Arabela
„Peisajul pare vast, aerisit, aproape mineral: un tărâm alb, lăptos, în care formele sunt abia schițate, ca niște contururi care încă se nasc. Aerul e rece și curat, senzația că îți curăță interiorul, lumina vine de sus ca o ceață – dimineți de iarnă când încă nu sunt contururi clare. Are loc un episod de «curățare» sau de depunere a poverilor: își simte corpul mai ușor, cu limitele estompate, ca și cum ar fi spălate de toate resturile de frică și tensiune. Apare și o prezență, nu neapărat umană, nu vorbește, o resimt ca o ființă veche feminină, îmi transmite o stare de acceptare și liniște: întâlnirea cu ea e subtilă, aproape intimă, ca un gest tăcut. Purificare prin liniște. Corpul naratoarei devine aproape abstract, îmi oferă o stare de plutire. Naratoarea nu e complet transformată, e «aliniată» cu ceva mai larg decât ea. E o întoarcere la zero. Spațiul gol, ca ceva ce tocmai începe.”
*
„Mi s-a părut ca un vis de iarnă. Prezența aceea mi-a dat fiori. Nu frică, mai mult respect. Ca un moment de pauză după ceva intens. Mi-am amintit diminețile la munte, când era ceață peste tot. N-am înțeles exact ce se întâmplă, dar am simțit ceva ce nu pot explica. M-a liniștit.”
„Râul eliberat”: Flavius
„Parcă am simțit totul în plexul solar, o apăsare care te împinge înainte, dar lumea din jur opune rezistență.
Am simțit, pentru o clipă, că timpul însuși este maleabil.
Sunt sunete în text care-mi rămân: pași pe trepte, murmurul mulțimii, foșnet de haine, un suflu de iasomie.
Mă duc cu gândul la nopțile din copilărie și la cum fiecare treaptă pe care o urcam la bloc era o mică încercare. Mina face acum același lucru, dar la scară cosmică. Cei întâlniți pe scară îi păstrează «locul» – mi-a provocat un fior această idee că ni se pregătește un loc în lumea cealaltă, că cineva ține un loc pentru tine, atât de sumbru și reconfortant.
Totul este cald, dar nu sentimental, mai degrabă lucid, o delicatețe rece. Îmi trece prin cap întrebarea: «la ce fel de salvare se ajunge aici?»
Povestirea îmi lasă o tristețe blândă, dar și o ușurare, ca după ploaie, când aerul e mai curat.
Frazele scurte care alternează cu lumina, mirosurile și mersul îți permit să «pui» corpul în poveste, nu este doar mintea care receptează, ci și pielea.
Mi-ar plăcea să continui lectura cărții, nu ca să aflu ce se întâmplă, ci ca să rămân în atmosfera creată.
Ca sentiment fizic rezidual, se simte o ușoară apăsare în piept și un dor de liniște.”
*
„Nu știu de ce, dar m-am simțit un pic fără aer. M-a lovit imaginea râului care curge prin mijlocul orașului, dar și prin tine. Mi-a dat o stare de curățare, dar și de teamă. Mirosul de oameni, de subsol, de piatră udă, parcă îl simțeam real, lipicios. Totul era aproape incomod. Când s-a deschis lumina, m-a trecut un fior. Simțeam că am trecut și eu printr-o poartă, deși nu știu exact ce s-a întâmplat în poveste (dar asta nu contează). M-a făcut să simt că uneori trebuie să te lași dus de viață, ca râul acela, fără să mai încerci să controlezi. Pe alocuri am avut piele de găină. Nu de frică, ci de recunoaștere. Am simțit că fiecare frază are dublu sens. Ultima imagine, râul care curge prin ea, mi-a dat o pace ciudată. Ca și cum te predai vieții și asta e eliberarea.”
„Bătrânul poet”: Ana-Maria
„La început am simțit o senzație de fugă continuă, ca și cum viața naratoarei se prăbușește (robinetul stricat, copilul speriat, scandalul din curte). Mă gândesc că așa arată viața reală, haosul care intervine mereu când vrei să faci ceva important.
Apartamentul poetului – dezordine, amărăciune și liniște – exact cum arată o viață pierdută. Tristețea naratoarei mă zbuciumă, sentimentul de pierdere, dar mai ales de regret intens.
Drumul prin oraș, rătăcirea, sentimentul de cenușă în gură mă fac să simt un gol în stomac, îmi imaginez un suflet rătăcitor, o atmosferă ca de cimitir.
Mă sperie partea cu bătrânul mort care încă trăiește, care doar respiră, iar faptul că naratoarea decide să se întindă lângă el îmi transmite fiori. Când realizează că e fiica lui și el îi cere să-l iubească în sens romantic/amoros am rămas pur și simplu șocată. Repulsie, fiindcă nu am mai înțeles ce se întâmplă. Cu cât parcurg textul înțeleg că nu este vorba de o idilă, ci despre renaștere, o moștenire spirituală. Replica „ești bătrână și urâtă ca moartea” mă uluiește, chiar dacă moartea pare urâtă, asemenea unei bătrâne.”
*
„Mi se pare că virgulele și semnele de punctuație nu sunt puse la locul lor. Îmi place că autoarea are imaginație, dar nu știu ce a vrut să transmită. Mi se pare că textul este ciudățel, faza cu tatăl-fiica-mama. Nu-mi plac cărțile în care citesc foarte multă descriere, fără dialog.
Punctul culminant e pus la sfârșit, grăbit. Doar un scurt pasaj de dialog.”
„Soare studențesc”: Lavinia
„Mina pare o intrusă, ca și cum ar trăi în locul și timpul nepotrivite. Trăiește în două lumi: în prima pare o străină, în a doua nu poate rămâne.
Se extrage din contextul pământean, pătrunzând într-o buclă de lumină, de pace și de bucurie, ca și cum dintr-o dată toate neajunsurile lumii sale reale au dispărut, au fost arse și totul a devenit pur. Spirit și trup se separă unul de altul. Depășind limitele fizice, ea poate privi în soare, se înalță, se manifestă ca un nucleu generator de viață și de căutare. Evadare. Înăuntrul soarelui. E aruncată în imensitate. Cunoașterea o face diferită, o pune în legătură cu vastitatea lumii. Totul se stinge prea curând, Mina e adusă înapoi în teluric, unde totul i se pare tern și plictisitor. Parcă pământul și gravitația sunt mai puternice ca lumina. Am simțit regretul pentru pierderea luminii și a stării de visare. Deși nu îi place, Mina trebuie să curețe merele, să se întoarcă la ceva care nu corespunde dorințelor și idealurilor sale. Impresia finală: acceptare amară a limitelor impuse de forțe exterioare pe care nu le poate controla deloc.”
*
„Uneori, deși ești înconjurat de oameni, ești singur. Mai ales atunci când îți este bine. Nu ai cu cine să împarți acea clipă de bine. Suntem orbi. Pierdem esențialul și uneori chiar pe noi înșine. Ne pierdem în detalii fără sens. Sunt «clipe de soare» pe care nu trebuie să le ignorăm. Soarele poate fi al tuturor, de noi depinde să fie și al nostru.”
„Glasul teribil”: Cornel
„Este un vis. Platoul pe care ajung toți acești oameni, casa rotundă, cu intrări și ferestre ca niște găuri întunecate, străbătută de oameni și animale diferite, acea forfotă continuă – acestea sunt bogăția de impresii, cugetări, trăiri care ne locuiesc. Transformarea casei într-un glob și apoi într-un craniu – ideea multitudinii de gânduri nediferențiate, uneori sălbatice (animale) care ne creează o permanentă stare de agitație. Abia când conștientizăm că acel furnicar de ființe formează viața noastră interioară, că sunt chiar gândurile noastre, se zărește un alt nivel la care putem accede (panta luminoasă din spatele craniului). Metamorfozele întâlnite nu par să aibă sens pentru Mina, fiindcă ea reprezintă lumea reală, neimplicată în vis și neafectată de farmecul pe care povestea trăită, văzută de aproape, îl răspândește asupra celor implicați. Există însă o explicație: poezia are capacitatea de a ne transporta în alte lumi.
Infernul lui Dante: drumul parcurs pentru izbăvirea păcatelor.”
*
„The multitude, de busy swarm of beings form the mind of the dreamer. I don’t understand his speed. The terrible voice, the roar, must be the human animal inside us all. It creates the swarm. The predictive script of our human nature. I like that he runs down again. To the deep source of the voice. Instead of further ascension, to the brilliance of the promise light. An inexplicable pull, almost as if the voice and roar is seeking itself out. The moment he stops, he answers its call. As he turns around, he transforms to beauty. We are receptive now, seeking integration. She chants these poetic verses, the poem is one of love, they are one, the same whole. A being now golden and healed.”
„Chei uitate”: Melina-Andra
„Știi că obiectul poate fi înlocuit, nu e ceva vital, dar simți presiunea de a-l găsi imediat, îți forțezi mintea, te concentrezi prea tare… Tot efortul lui Daniel se transformă în acea plutire, acel neant, cosmos, gol interior, care culminează într-o întoarcere la sine, la ceva foarte inocent. Un hohot de râs îl readuce în corp. Și tocmai această desprindere de realitate îl face să-și amintească unde a pus cheile.
M-a șocat cât de mult descrierea zilei seamănă cu propria mea zi. Parcă trezea în mine același sentiment, aceeași oboseală mentală ascunsă sub ideea de productivitate. Eu m-am simțit foarte productivă azi și, citind, am simțit o paralelă ciudată între ritmul lui Daniel și ritmul meu: acumulare de tensiune, încărcare, încordare, o zi activă! Iar uneori o simplă cheie uitată declanșează o avalanșă. Poate că asta e ideea: să nu mă mai concentrez atât de agresiv pe lucruri. Să mă relaxez, să respir, să las răspunsurile să vină la momentul lor, nu la momentul când le forțez eu. Am simțit pe deplin anxietatea lui și poate chiar o formă de invidie – eu nu am experimentat niciodată o stare meditativă, o stare de rupere care duce la claritate.”
*
„Organizarea asta a personajului poate să fie o tulburare obsesiv-compulsivă, cu un potențial mare să pună stăpânire pe el. Epuizarea îl face să aibă o out-of-body experience și cred că mi-ar plăcea să experimentez asta. Îmi aduce aminte de dățile când am avut vise lucide. Mintea lucrează în moduri misterioase.”
„Gustul cafelei”: Eva
„Îmi place „Gustul cafelei”, e revelator. Îl înțeleg pe Daniel, că uneori se simte indignat, alteori neputincios. Tensiunea dintre cei doi o găsesc sănătoasă, subtilă, constructivă – anima și animus – venim din lumi diferite, dar până la urmă găsim un spațiu comun… o viziune. Savurând, singuri, în liniște, o cafea… uneori, când suntem atenți la lucrurile simple se întâmplă minuni. Mulțumesc!”
*
Daniel are o gândire prea analitică, încercând să găsească o explicație logică/matematică/medicală pentru orice acțiune/gând, iar Mina nu are această abordare. Încercarea de a-ți explica logic toate acțiunile/gândurile/dorințele creează la final o stare de epuizare/oboseală… și nu merită efortul. Starea Minei, apărută brusc, e determinată de gustul cafelei sau de faptul că a găsit răspunsuri la întrebări?”
Recenzia „altfel” a cititorilor ne arată că ei fac împreună cu Magda Cârneci incursiuni în necunoscut: și în română și în engleză ei recunosc repetat că nu înțeleg până la capăt ce spune textul sau ce se petrece în el, dar că nu asta trebuie să primeze, textul e un transportor către altceva. Cititorii își admit stări emoționale intense (frică, șoc, repulsie, uluire, fiori, teamă, piele de găină, zbucium), peste care tot textul îi trece, conducându-i spre înțelesuri mai dezbărate de granițe; se receptează senzorial, se scrie adesea în cadență poetică (înregistrări scurte, care creează o atmosferă), se rețin și se prelungesc efectele textului în corp (plexul solar, pielea) și se ajunge la ideea depășirii (conflictelor, opuselor, complementarelor), a „ruperii” care creează „claritate”, a „renașterii”, a „ființei aurite și vindecate, reîntregite”, a „izbăvirii de păcate”, a „soarelui” ca „nucleu generator de viață și de căutare” și care „poate fi al tuturor, de noi depinde să fie și al nostru, cu acele «clipe de soare»”, a „eliberării” în și prin fluxul mare al vieții, a „vastității”, a „curățării”, a stării unde „totul a devenit pur” și a „alinierii cu ceva mai mare” decât personalul. Rămâne „pacea”, „liniștea” și o „moștenire spirituală”.
Dincolo de orice judecată de critică literară, asta reușește cartea Magdei Cârneci să facă. Acestea sunt efectele posibile la lectura Scurtelor scenarii inițiatice. Îi invit pe cei care le găsesc ademenitoare, să le devină cititor!
