luni, mai 23, 2022

O întrebare pentru „colegii de la Academie”

Una dintre sculpturile prin care Christophe Gabriel Allegrain (1710-1795) a atras atenția (cea a lui Diderot e notabilă) și a devenit dezirabil (= contractat, adică plătit/cumpărat serios) se numește Venus ieșind din baie. Sau (pe românește) Baigneuză. O marmură de xx/xx cm (chiar nu mă interesază acest amănunt), de găsit/văzut bine-mersi la Luvru.

Autorul însuși a cioplit și o altă marmură, similară tematic (numită însă Diana la baie). Iar de nu chiar în timpul vieții sculptorului manierist roccoco, cel puțin în secolul 19 s-au făcut numeroase copii și variante ale respectivei Venus. În Franța nu foarte puține grădini relativ vechi sunt ornate cu asemenea replici (vezi măcar pe cea din curtea Castelului din Verderonne). Casele de Licitații au vândut și încă vând destule (vezi internetul). Una din copiile ei în bronz, turnate spre finele secolului 19, făcând și fala colecției „Lythiam St Annes”. Măcar din fotografia sitului corespunzător[1] se poate vedea că lucrarea este surata bucureștencei Negrese din Parcul/Grădina Cișmigiu. Mai mult chiar, din altă parte[2] se poate ușor constata neta superioritate a sculpturii bucureștene.

Din păcate, aici „la români” nudul are bine îngropată-n beton laba piciorului drept, drept pentru care nu se vede nici soclul original al lucrării, cel pe care, mai mult ca sigur, va fi fost păstrată/imitată semnătura franțuzului Allegrain. Oricum, în București nimeni nu știe numele artistului, numele adevărat (sau originar) al sculpturii, nici istoria provenienței sau donației și instalării frumoasei versiuni (aparent bronz, mai degrabă fontă) din băltița Cișmigiului.

Ce „pretind” personal, aici, este explicația (antropologică? psihanalitică?) pentru:

(a) „eroarea” prin care roșcat-tuciuriul bronzului/fierului/fontei de foarte bună calitate va fi sugerat românilor denumirea „Negresă”;

(b) lipsa dubiului în sensul acestei identificări și popularizarea folcloricei numiri (chiar și prin inscripții muncipale, apărute și dispărute când și când);

(c) ignorarea anatomiei faciale a scăldătoresei (desăvârșit europeană/„Caucaziană”) și consecutiva preferință (imagologică) față de păr/coafură întru identificarea personajului (în dauna feței);

(d) identificarea gătelii roccoco a părului femeii cu coafura afro; probabil aceasta din urmă reprezentând o conexiune cauzală/reală pentru franțujii secolelor 18-19, dar o reprezentare imaginară/fantasmată pentru bucureștenii veacurilor 19-20.

NOTE


[1] https://www.lythamstannesartcollection.org/venus-bather-by-christophe-gabriel-allegrain.html.

[2] http://web.archive.org/web/20201129051258/https://frenchsculpture.org/en/artist/allegrain-christophe-gabriel.

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Ca o curiozitate, ´Negresa´, in imaginarul popular, aminteste de Madonele negre, foarte raspandite la catolici dar prezente si la ortodocsi, ex. la Ghighiu : ´neagra sunt, dar frumoasa´, in Cantarea cantarilor, cu referire la Regina (etiopiana ) din Saba , poate si varianta ebraica purificata a aceleiasi Venus sau Diana ( Isis, Ishtar ). Si Brancusi are doua ´negrese´, una blonda si una alba, fara trasaturi ´caucaziene´ totusi.
    Rococo, nu roccoco.

  2. Una dintre „micile” probleme definitorii pentru Romania de astazi. As adauga si calitatea soclurilor majoritatii sculpturilor adaugate (sau „renovate” dupa 90), majoritatea absolut mizerabile. Cineva acolo sus nu intelege ca soclul face parte din lucrarea de arta, nu poti sa-l lasi pe mana unui faiantar. La fel si fantanile arteziene (nu vorbim doar de cele facute Piedone – de la care nici n-avem pretentii, ci si cele renovate, Universitate, parcul Tineretului, samd, care arata mizerabil). Dar cel mai grav e ca oamenilor le place, „s-a renovat domne, uite ce e frumos e”.

    • @nnn, descrieți așa de bine că voi pune în ramă! Dacă vă dadeati numele, vă propuneam pentru un post tare, prim ministru, rege sau primar.
      Fe mult încerc să spun și eu asta, dar îmi ies pe gură doar urlete. Trist, revoltător! S-a format un nou arhetip cultural, parcă ar fi al unor mutanti degenerați.
      Cei care iau decizii pentru aceste orori sînt un fel de foști spoitori de pomi fructiferi la CAP sau IT-ști ratați care se cred oameni de artă pentru că știu să randeze. De fapt lumea urbană le aparține, așa că nu mai avem dreptul.
      Ați văzut ce se spoiește? Borduri, stîlpi de lumină, trunchiuri moarte de copaci sau scoarța platanilor!

      • Se spoieste totul, betonul, caramida, piatra, marmura (Metroul Bucuresti e deja etalon in domeniu). N-am inteles niciodata cum e posibil ca pentru cineva un perete din materiale naturale sa arate mai bine spoit decat curatat (mai ales ca astazi exista tehnologii accesibile). Textura materialelor face parte ansamblul arhitectonic, nu e niciodata o alegere intamplatoare. Prin spoiala iti bati joc atat de arhitect cat si de cei care au un minim simt estetic.
        Sper sa apara cat mai mult astfel de articole, pentru ca prostul gust si nepasarea au devenit standard in Romania.

  3. Statuia asta mai are o surioară mai săracă în Herăstrău, amplasată lângă un coș de gunoi. Cea din Herăstrău nu este amplasată în nicio baltă ci se îmbăiază ca găinile în praf

    • Este ca în bancul cu țăranul care își aduce măgarul la tîrg pasămite să-l vîndă: ,,De ce i-ai mai făcut statuie Prințului Albert lîngă Circ, dacă ai plasat-o printre murdării și dale cotonogite??? Ca să-l fac de rîs! Sau alte versiuni: ,,Da ce, voiai să țin cu el??? Am vrut și eu să fiu patriot!”

    • Multumesc pentru link-uri, excelente articolele (si din pacate cat se poate de actuale). E trist ca exista atat de putine voci care sa atraga atentia (si atat de putine persoane care sunt deranjate de aceste lucruri). Daca in cazul „reabilitarilor” de cladiri exista macar scuza ca sunt facute de privati cu educatie si mijloace financiare limitate, nu exista nicio scuza pentru modul in care autoritatile trateaza monumentele (si asa putine) din capitala.

      PS: intr-unul dintre articole va refereati si la facultatea de arhitectura (imi pare rau ca nu pot folosi majusculele de rigoare). Cine da ocolul acestei institutii are imaginea completa a trecutului Scolii de Arhitecura, cinci corpuri de cladire reprezentative pentru epocile lor, dar si a contributiei contemporane, degradarea, nepasarea si nu in ultimul mirosul pestilential. Un loc cu un asemenea miros (la propriu si la figurat) nu are cum sa asigure o continuitate in scoala romaneasca de arhitectura.

  4. Mi-ar fi plăcut să mai comentez pe această temă care totuși mai doare pe cîte cineva, dar sînt prea descurajat. Mulțumesc autorului că a scris această serie de articole!
    Aș zice doar despre finanțari, de fapt firtatii lor pietrarii. I-am urmărit la lucru în Paris, un sef de echipă, muncitori și, probabil ucenici. Pavau cu piatră cubica de vreo 15 cm. Luau în mînă cîte un granit și se pregăteau să-l lovească. Parcă simțeam că se va face fărîme. Ce rămânea era un fel de boț de piatră cam urîțel. Îl asezau cu grijă, cu mîinile inmanusate, acolo unde doar ei știau că e locul. Și odată pus, se producea magia: era ca rupt de acolo. Lucrau ca o trupă de comando: tăcuți, relaxați, concentrați. Dacă aș fi sculptor, cu astfel de meseriași aș dormi liniștit.

  5. O idee.
    Si daca ar apartine de familia Storck:Karl, tatal. Carol si Frederic, fii.
    Au facut multe monumente funerare, a fost unul si la Calarasi si nu se stie cine l-a luat!
    Semnatura poate fi ascunsa de o eventuala adaugire soclului!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro