Despre Clubul Valdai, un think tank rusesc, s-a scris și în România.[1] Fondat în 2004, el a fost descris ca un „laborator rus de propagandă” și pe bună dreptate. Totuși, notorietatea și influența sa ne obligă să ne uităm mai atent la activitățile sale. La întrunirile sale anuale participă atât politicieni importanți din țările care nu fac parte din așa zisa ordine liberală internațională (LIO)[2], cât și cunoscuți academicieni occidentali care se simt atrași, într-un mod sau altul, de geopolitica promulgată de Moscova.[3] În plus, reprezentanți de frunte ai Rusiei participă la aceste evenimente, în special Vladimir Putin. Cuvântările acestuia de-a lungul anilor, dacă ar fi analizate în detaliul, ne-ar da o idee destul de precisă despre evoluția vizuniilor sale politice, sau cel puțin despre pretextele ideologice care stau la baza acțiunilor sale.
Cristian Pârvulescu a oferit nu de mult, aici pe Contributors.ro, o analiză admirabilă a ultimului discurs a lui Putin la Valdai, din octombrie 2025, subliniind aspectele psihosociale, teologice și instituționale ale discursului.[4] În cele ce urmează, propun o analiză mai degrabă din perspectiva ideologiei politice. Aceasta o să ne îngăduie să facem explicită prezența unui conflict contemporan, chiar și mai important și adânc decât cel între Rusia și Vest.
Recentul discurs a lui Putin este, poate, mai puțin programatic decât cel din octombrie 2023.[5] Putin anunța în 2023 instaurarea unui „nou sistem mondial” prin care lumea va fi împărțită între așa zise „state-civilizații” („civilisation states”), adică „spații mari, comunități care se identifică ca atare”, autarhice și cu o identitate străveche. Exemple ar fi Rusia, China și India. Bazat pe egalitate și diversitate, acest nou sistem mondial va înlocui „universalismul lipsit de suflet al unei noi globalizări” pe care Occidentul încercă să-l tot impună prin „dictatură și violență”. Astfel, conchidea Putin, „se va stabili o lume multipolară”, o „sinergie de state-civilizații”, care va duce la o „pace durabilă”, în beneficiul tuturor.
Discursul din 2023 nu a fost primul în care Putin a promovat această viziune a multipolarității. Și el nu este singurul care o face. Fie că este vorba despre politicieni precum prim-ministrul Indiei, Narendra Modi, președintele Franței, Emmanuel Macron, sau secretarul general al ONU, António Guterres, ori comentatori precum John Mearsheimer și Alastair Campbell, consensul larg pare să indice că lumea se îndreaptă spre o fragmentare multipolară. Evidența deseori invocată în favoarea acestei narative ar fi diminuarea puterii și a unității Occidentului, puterea geopolitică în creștere a unor state precum China, India și Brazilia, cât și crearea unor platforme noi de cooperare anti-LIO, precum BRICS+ (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud și altele) și Organizația de Cooperare de la Shanghai.
Consensul acesta este deseori acompaniat de un scurt narativ, prezentat în trei episoade: înainte de 1989, trăiam într-o lume bipolară; apoi, pentru o scurtă perioadă, ne-am aflat într-o lume unipolară; iar acum ne găsim într-o lume tot mai multipolară.
Unele aspecte ale acestui narativ par plauzibile. Înainte de 1989, lumea era într-adevăr împărțită între sferele de influență ale Statelor Unite și Uniunii Sovietice, două superputeri nucleare antagoniste, una capitalistă, cealaltă comunistă. Sub Gorbaciov, Uniunea Sovietică a început să se prăbușească, iar în 1991 s-a prăbușit. Blocul comunist s-a dizolvat în state independente, majoritatea optând pentru capitalismul de tip occidental. China a supraviețuit ca stat comunist, dar numai pentru că a adăugat elemente capitaliste economiei sale. Chiar și așa, nu a putut egala puterea economică și militară a SUA. Astfel sosi „momentul unipolar”, descris de Charles Krauthammer într-un eseu influent de la începutul anilor ’90.[6] Krauthammer susținea că dacă își afirma dominanța ca superputere globală, SUA ar putea să asigure de una singură „un mediu mondial deschis și stabil în care să prospere”. Aceasta implica intervenția unilaterală împotriva statelor necinstite care proliferau arme de distrugere în masă.
Însă momentul unipolar avea să fie de scurtă durată. Va fi subminat tocmai de intervenționismul armat pe care „neo-conservatori” precum Krauthammer credeau că îl va prelungi. Căci acest intervenționism a condus la nejustificatul război împotriva Irakului din 2003, care a subminat dreptul internațional, nu a reușit să pacifice Orientul Mijlociu și s-a soldat cu enorme costuri umane și financiare. Potrivit economiștilor Linda Bilmes și Joseph Stiglitz, războiul a slăbit economia SUA cu 3-5 trilioane de dolari (o sumă de cel puțin cinzeci de ori mai mare decât cea anticipată de administrația Bush Jr.), făcând-o mai vulnerabilă la criza subprime din 2008, care, la rândul ei, a dat naștere la mișcarea Tea Party și care, la rândul ei, i-a deschis calea lui Trump.[7]
Supremația americană a fost, în plus, contestată de adversari vechi și noi, de Iran, Coreea de Nord, Venezuela. China și-a cvintuplat PIB-ul între 2000 și 2020, și-a mărit considerabil bugetul militar și și-a intensificat ambițiile globaliste prin Inițiativa Belt & Road și investiții masive în Africa și în alte părți ale globului. Mai mult, după o scurtă dezghețare a relațiilor cu Occidentul sub Boris Elțin, Rusia a revenit la tradiția sa autocratică și imperialistă sub Putin, căutând să readucă fostele republici sovietice și fostele statele comuniste cliente înapoi în propria sa orbită. Nu a ajutat faptul că Uniunea Europeană, și în special Germania sub Schröder și Merkel, nu au luat în serios revanșismul beligerant al Rusiei din primele două decenii ale acestui secol, încercând, în schimb, să împăciuiască Moscova prin crearea de legături pur economice, conform motto-ului „Wandel durch Handel” („Schimbare prin comerț”).
Și astfel, continuă acest narativ, ajungem la starea actuală a lumii, o lume aparent multipolară, împărțită între mai mulți actori globali: SUA, China, UE, Rusia, India, cu națiuni mai mici aderând la unul dintre aceste blocuri sau străduindu-se să-și găsească o nișă printre ele. Întrucât aproape toate națiunile lumii subscriu acum la o variantă de capitalism, lumea noastră aparent multipolară nu mai este modelată de diviziunile ideologice ale Războiului Rece, ci de interese naționale concurente. Cel puțin asta susține consensul menționat.
O privire mai atentă ne trimite însă la o altă concluzie. Să ne reamintim imperativul lui Putin conform căruia, pentru a ajunge la multipolaritate, trebuie să respingem „dictatura și violența” universalismului occidental. Acest lucru este obscur și incoerent în mai multe privințe. În primul rând, denunțarea de către Putin a agresiunii occidentale este contrazisă în mod flagrant de propriul său război devastator împotriva Ucrainei. În al doilea rând, contrastând aparenta uniformitate impusă de Occident cu pluralismul statelor-civilizație, Putin (un produs al KGB-ului) revine, de fapt, la narațiunea sovietică bipolară despre un presupus război purtat de maleficul Occident împotriva oprimaților din restul lumii. După cum o spune mai clar Aleksandr Dughin, un teoretician al ideologiei expansioniste ruse, care poate are o anumită influență asupra lui Putin: „Conducem o operație militară escatologică, o operație specială între Lumină și Tenebre la sfîrșitul timpurilor. […] Adevărul și Dumnezeu sînt de partea noastră. Luptăm împotriva răului absolut, întruchipat în civilizația occidentală, hegemonia sa liberal-totalitară, în nazismul ucrainean” [8]. În concluzie: pace multipolară în teorie, beligeranță bipolară în practică.
Însă chiar și teoria este șubredă. Putin consideră că „sinergia statelor-civilizație” va duce la „o pace durabilă construită pe respectul pentru interesele tuturor: de la țările mari la cele mici”. Dar lumea multipolară pe care o promovează nu pare să garanteze pacea perpetuă. De fapt, este predispusă la conflicte interminabile, deoarece este o lume a multor naționalisme și a unor „state-civilizație” susceptibile de a domina jucătorii mai mici. O astfel de lume ar putea fi pacificată numai printr-un cadru universal de acorduri între toate statele. Dar noi avem deja un astfel de cadru – este chiar dreptul internațional pe care Putin îl respinge. A cere înlocuirea acestui cadru pe motiv că este „occidental” înseamnă a confunda originea istorică a unui sistem juridic cu validitatea sa. Universalismul pe care Putin îl respinge este occidental doar prin originea sa istorică, fiind inițiat de filozofi europeni precum Toma de Aquino, Suárez și Grotius. Dar validitatea principiilor sale este perfect universală. Nu este nimic deosebit de occidental în, să zicem, articolul 3 din Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, care prevede că lățimea mării teritoriale care înconjoară teritoriul unui stat nu trebuie să depășească 12 mile marine.
Cel mai grăitor defect al acestei viziuni multipolare, așa cum o imaginează Putin, se află însă în altă parte. Pozând în campion al suveranității (însă nu și în cazul Ucrainei!), el invocă drepturile statelor individuale. Dar ce se întâmplă cu drepturile cetățenilor lor? Printre aceste drepturi se numără cele cunoscute ca drepturi fundamentale sau subiective, sau pur și simplu drepturile omului. După cum a arătat marele istoric al jurisprudenței Brian Tierney, gânditorilor occidentali le-au fost necesare câteva secole (de la juriștii italieni ai dreptului canonic din secolul al XII-lea până la John Locke, la sfârșitul secolului al XVII-lea), pentru a formula aceste drepturi.[9] Dar odată formulate, ele au început să modeleze discursul public, iar până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, aceste drepturi „inalienabile” sau „imprescriptibile” au fost codificate în primele constituții moderne, în SUA și Franța.
Drepturile fundamentale constituie nucleul concepției liberale moderne a statului, o concepție soldată cu mare succes. Acestea cuprind, așa cum prevedea constituția franceză din 1791, „libertate, proprietate, siguranță și rezistență la opresiune”. Există ceva intuitiv atrăgător în legătură cu aceste drepturi, astăzi mai mult ca niciodată. Vrem să ne alegem propriile stiluri de viață și poate chiar identitățile noastre și, deși majoritatea dintre noi vrem să aparținem unui colectiv, nu vrem ca acesta să fie un Behemoth autoritar și iresponsabil. Deoarece aparțin fiecărei ființe umane și nu statului, drepturile fundamentale nu sunt doar drepturi revendicabile împotriva altor oameni, ci mai ales și drepturi împotriva statului. Ele acordă individului anumite imunități împotriva interferențelor statului. Dar, și acesta este motivul pentru care liberalismul este o construcție atât de prețioasă, fragilă și adesea greșit înțeleasă (chiar și de cei care beneficiază de el), asemenea imunități împotriva statului trebuie garantate de stat, prin trei piloni de susținere: statul de drept, parlamentarismul și separarea puterilor. Putin, însă, nu menționează niciodată drepturile individuale fundamentale. Nici Xi Jinping, Khameini, Lukașenko, Erdogan sau Orban nu o fac. Este clar de ce. Întrucât drepturile fundamentale impun limite puterii suverane, acești potentați, visând la o supunere necondiționată, percep liberalismul ca pe un afront la aspirațiile lor tiranice.
Să luăm, drept exemplu, ominosul Document nr. 9, un document strategic confidențial care a circulat în cadrul Partidului Comunist Chinez la începutul mandatului lui Xi Jinping, acum 13 ani. Acesta enumera șapte valori occidentale, descrise ca fiind „extrem de răuvoitoare” și „nihiliste” deoarece subminează controlul Partidului asupra populației și „infiltrează sfera ideologică”. Printre aceste așa-numite valori „occidentale” se numărau drepturile omului, libertatea presei, democrația constituțională și societatea civilă.[10] Reformiștii sînt cei care favorizează aceste valori, afirmă documentul, și ei „au stârnit probleme legate de dezvăluirea averilor funcționarilor, folosind internetul pentru a combate corupția, controalele mass-media și alte subiecte sensibile, pentru a provoca nemulțumire față de partid și guvern”. Pentru a contracara acest lucru, documentul reafirmă controlul total al Partidului asupra mass-media. Și asupra interpretării istoriei.
Planul de a aduce istoria în concordanță cu ideologia, prezent și în discursul lui Putin despre statele-civilizație, este un aspect important al strategiei autoritare de contracarare a liberalismului. Întrucât atracția liberalismului constă în faptul că el împuternicește individul, autoritarismul are nevoie de un narativ care să demonstreze că aderarea la liberalism este un păcat capital: aparent duce la distrugerea a ceva mult mai nobil și mai durabil decât individul, și anume colectivul cu istoria sa lungă și glorioasă. Colectivul apare astfel ca ceva care transcende cu mult prezentul și individul, o entitate măreață, pură și omogenă, astăzi aflată sub pericol mortal din partea pluralismului și individualismului occidental. În consecință, cei care aderă la valorile liberale nu sunt doar agenți ai puterilor străine sau disidenți rebeli. Ei sunt mai degrabă ca niște celule canceroase în interiorul corpului colectiv. După cum a spus Putin în discursul său de la Valdai: „Nimeni nu ar trebui să-și trădeze civilizația; este nefiresc și dezgustător”.
Găsim același limbaj colectivist și, în același timp, exclusivist (numai aparent un paradox) chiar la președintele actual al SUA, de exemplu când el a cerut, în noiembrie 2023, că trebuie „eradicați comuniștii, marxiștii, fasciștii și bătăușii de stânga radicală care trăiesc ca niște viermi în limitele țării noastre, mint, fură și trișează la alegeri”. Se referea, implicit, nu numai la oponenți lui politici, Democrații, pe care între timp îi descrie, mai explicit ca „dușmanii din interior”, dar chiar și la toți judecătorii și funcționarii publici care nu sînt „loiali” mișcării sale politice. Mai recent, acest președinte, care acceptă, și el, narativul multipolarității,[11] a început să se folosească de Garda Națională în interiorul țării, militarizând orașele guvernate de Democrați – o măsură fără precedent în istoria celei mai mari democrații ale planetei.[12]
Nu este dificil de înțeles de ce colectivul este o noțiune centrală a narațiunii anti-liberale și multipolare. Este o mușamalizare a ideii unui stat atotputernic înăuntrul granițelor sale, cu o supremație incontestabilă în interior, care aduce după sine, în mod inevitabil, opresiunea împotriva oricăror dizidenți care „păcătuiesc” împotriva colectivului. Conform narațiunii, lumea este împărțită în colective autosuficiente, care pot face comerț între ele, dar care nu au dreptul să se amestece în funcționarea internă a altor colective. Această înțelegere pur tranzacțională a relațiilor internaționale oferă potentaților din întreaga lume mână liberă să facă ce vor pe teritoriul lor, sub pretextul protejării colectivului împotriva indivizilor dizidenți.
Și totuși, printr-o ciudată inversiune, până și narațiunea multipolară reflectă încă ideea drepturilor fundamentale, chiar dacă ea este aplicată doar la nivelul colectivelor. Căci a susține că niciun colectiv nu are dreptul să se amestece în interiorul unui alt colectiv înseamnă a invoca imunitatea fiecărui stat individual ca lege generală a națiunilor. Acest lucru se ciocnește cu înțelegerea pur „tranzacțională” a relațiilor internaționale din narațiunea multipolară a lui Putin. Mai mult, așa cum a argumentat Kant în lucrarea sa Spre pacea perpetuă în 1795, pentru ca un astfel de drept al națiunilor să fie respectat și să ofere baza pentru pacea durabilă pe care Putin aparent o dorește, legea nu trebuie doar să fie fondată „pe o federație de state libere”, ci și constituția fiecărui stat trebuie să fie republicană, adică să accepte cadrul liberal. Căci atunci când un stat recunoaște drepturile fundamentale ale supușilor săi el se angajează să le protejeze viața și bunăstarea, ceea ce îl va împiedica să intre în război împotriva unor state cu aceleași predispoziții liberale. După cum am spus, narațiunea multipolară nu este pe deplin coerentă, nici măcar în teorie.
Mulți comentatori sunt de acord că democrația liberală se află într-o criză. Dar puțini înțeleg că ceea ce se află acum sub atac este de fapt elementul său liberal, constrângerea puterii de stat asupra individului. Majoritatea autocraților nu au o problemă cu democrația atâta timp cât alegerile îi favorizează. Dar nimeni nu se poate aștepta că ei o să se retragă pașnic atunci când vor pierde alegerile, sau că vor tolera răspândirea liberalismului în alte părți ale globului, în special în țările vecine.
În a doua jumătate a secolului XX, democrația liberală s-a bucurat de o expansiune pe scară largă. Între 1945 și 2010, indicele global al democrației liberale (întocmit de Institutul V-Dem)[13] aproape s-a triplat, de la 0.14 la 0.41 (1 fiind maximul, adică toate țările sunt democrații liberale). Dar în jurul anului 2010 indexul a început să scadă. Potențialul drepturilor fundamentale este irezistibil pentru indivizi, dar reprezintă o perspectivă terifiantă pentru autocrații de pretutindeni. Consecința a fost o reacție coordonată și extinsă împotriva expansiunii valorilor liberale, așa cum demonstrează evoluțiile recente din întreaga lume.[14]
Să dăm câteva exemple. Gândiți-vă la avertismentele lui Nicolás Maduro despre baia de sânge pe care o anunța anul trecut, în cazul în care nu va fi reales în Venezuela. Sau la reprimarea violentă, în Azerbaidjanul condus de Ilham Aliyev, a activiștilor de mediu în jurul lui COP29 (Conferința Națiunilor Unite privind schimbările climatice), care a avut loc la Baku anul trecut. Gândiți-vă, de asemenea, la atacurile continue ale prim ministrului Narendra Modi asupra libertății presei în India.
Sau uitați-vă la Proiectul 2025[15], și la deciziile recente ale Curții Supreme a SUA, dominată de judecători afiliați cu partidul Republican, care au avut ca scop transformarea lui Trump într-un „rege deasupra legii”, așa cum a protestat judecătoarea democrată Sonia Sotomayor în opinia separată împotriva imunizării oficiului președintelui în 2024,[16] imunizare care a subminat în mod decisiv separarea puterilor în SUA și care continuă să fie subminată prin decizii recente, la nivel legislativ și judecătoresc.[17] Să nu uităm că aceste predilecții autocratice au o istorie îndelungată în partidul Republican, iar în ultimii ani au devenit foarte explicite: fie la cei care îi determină acum ideologia, precum un J.D. Vance sau un Curtis Yarvin (care afirmă moartea democrației și o dorește înlocuită cu o monarhie sau o „dictatură antreprenorială”)[18], fie la cei care sponsorizează acest partid cu vaste sume, precum miliardarii Elon Musk și Peter Thiel (care și el afirmă moartea democrației)[19].
Amintiți-vă, de asemenea, ce au făcut Orban în Ungaria, China în Hong Kong și recentele lovituri de stat din Africa Subsahariană. Și observați cum Iranul, Coreea de Nord și China s-au grăbit să furnizeze Rusiei arme împotriva Ucrainei, o democrație liberală. Acestea sunt doar câteva exemple, alese la întâmplare. „Coaliția celor sancționați” este dornică să-și ajute camarazii, atunci când unul dintre ei este amenințat de „răul absolut”, „hegemonia liberal-totalitară” (ca să-l cităm din nou pe Dughin). Frica autoritarilor față de liberalism este una dintre cele mai puternice forțe politice ale timpului nostru.
Unii susțin că ciocnirea dintre democrația liberală și dușmanii ei nu este una ideologică, deoarece aceștia din urmă nu împărtășesc teren comun ideologic. Astfel, Anne Applebaum susține în cartea Autocracy, Inc. (2024), că autocrații de astăzi nu „împărtășesc o ideologie, ci mai degrabă voința neclintită și hotărâtă de a-și proteja averea și puterea”.[20] Cartea lui Applebaum este bine documentată și o recomand cititorilor. Însă această afirmație depre lipsa unei ideologii comune pare greșită. După cum am văzut, Documentul nr. 9 al Partidului Comunist chinez este foarte explicit în ceea ce privește faptul că lupta sa împotriva valorilor liberale este o luptă ideologică. Insistența lui Putin și Dughin asupra supunerii necondiționate față de propriul stat-civilizație este, de asemenea, de natură ideologică, la fel ca și iliberalismul lui Orban, pe care el îl promovează de peste un deceniu. Am citat deja exemplele lui Yarvin și Thiel, ambii cu explicite ambiții ideologice și chiar filozofice.[21] Lista ar putea continua. A te opune, în mod sistematic și cu bătaie lungă, în politică și geopolitică unor anumite valori înseamnă a susține alte valori, indiferent dacă le susții în mod explicit sau nu. A te opune democrației liberale în modul coordonat în care o fac autocrații actuali înseamnă a te opune valorilor sale, inclusiv ideii drepturilor fundamentale care limitează puterea suveranului. Și aceasta este cu siguranță o poziție ideologică și cel mai mic numitor comun al despoților diverși precum Putin, Xi Jinping, Aliev sau Khameini, cât și al despoților în devenire, precum Orban, Farage, Trump sau Simion.[22]
Poate părea că trăim într-o lume multipolară sau că ne îndreptăm spre una. Poate chiar părea că aceasta este o evoluție binevenită. Printre cei cu putere există mulți care au un interes personal în promovarea acestei narațiuni. Adevărul este însă că, într-un sens destul de precis, noi trăim astăzi într-o lume bipolară, determinată de un conflict profund ideologic. Este conflictul între două concepții ale relației dintre puterea individuală și cea colectivă, dintre puterea cetățenilor și cea statală. Este un conflict privind existența drepturilor fundamentale, subiective, care oferă individului anumite imunități față de puterea de stat. Acestea imunități sunt promovate de democrația liberală și respinse de autocrația iliberală. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este cel mai evident exemplu contemporan al acestei ciocniri, dar există și altele. Într-o oarecare măsură, conflictul seamănă cu conflictul ideologic al Războiului Rece. Dar, spre deosebire de lumea de dinainte de 1989, conflictul de astăzi nu se desfășoară doar între state sau blocuri statale, ci și în mijlocul societăților, inclusiv în cele cu o tradiție liberală. Timp de decenii, modelul liberal a fost în ascensiune. Acum se confruntă cu obstacole și eșecuri, pe măsură ce narațiunile și forțele colectiviste încearcă să-și reafirme supremația și să ne readucă în starea de robie în care specia noastră și-a trăit majoritatea istoriei.
Da, este adevărat: calea spre libertate este foarte îngustă, constrânsă între Leviathanul atotputernic al autocratismului și Leviathanul absent al anarhiei.[23] Dar 1689 s-a întâmplat. Iar 1789 s-a întâmplat și el. Și, în special pentru noi din Estul Europei, s-a întâmplat miracolul din 1989. De peste 200 de ani, libertatea individuală numai este o opțiune privată, un vis nostalgic. Ea chiar a sosit. Și a devenit atât de centrală în modul în care oamenii se percep și se definesc în epoca noastră, încât, cu excepția unor adevărate cataclisme, naturale sau auto-induse, nimic nu o va putea reduce la tăcere.[24]
[1] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/cel-mai-titrat-laborator-de-gandire-al-rusiei-2036259.html
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Liberal_international_order
[3] Regret să spun că printre cei din urmă se numără și un fost coleg de-al meu, chiar dacă dintr-o altă facultate, Richard Sakwa, astăzi „profesor onorific” la Universitatea de Stat din Moscova.
[4] https://www.contributors.ro/discursul-lui-vladimir-putin-la-valdai-2025-intre-mit-algoritm-si-panica-civilizationala/
[5] http://en.kremlin.ru/events/president/news/72444
[6] https://www.jstor.org/stable/20044692
[7] https://www.hks.harvard.edu/publications/true-cost-iraq-war-3-trillion-and-beyond
[8] https://www.newyorker.com/news/q-and-a/why-john-mearsheimer-thinks-donald-trump-is-right-on-ukraine
[9] Tierney, The Idea of Natural Rights, Studies on Natural Rights, Natural Law, and Church Law, 1150-1625, 2001.
[10] https://en.wikipedia.org/wiki/Document_Number_Nine
[11] Prin secretarul său de stat, Marco Rubio: https://carnegieendowment.org/posts/2025/03/take-donald-trump-seriously?lang=en
[12] https://www.theguardian.com/us-news/2023/dec/16/trump-immigrants-new-hampshire-rally,
[13] https://ourworldindata.org/grapher/liberal-democracy-index?tab=line&time=1915..latest&country=OWID_WRL~HUN~ROU~USA
Am adăugat indexul SUA, Ungaria și România, pentru o comparație utilă.
[14] Vezi „The Atlas of Impunity”, https://www.eurasiagroup.net/live-post/atlas-of-impunity-2024.
[15] „Project 2025” poate fi citit aici: https://www.project2025.org/playbook/.
[16] Este vorba de decizia “Trump v. United States, 603 U.S. 593 (2024)”, https://en.wikipedia.org/wiki/Trump_v._United_States.
[17] Însă această bătălie, între statul de drept și un președinte/partid cu preferințe autoritare, sau între legea constituțională și legea marțială/stării de excepție nu este încă decisă în SUA. https://www.bbc.com/news/articles/cly959ppezeo
[18] https://english.elpais.com/usa/2025-08-19/curtis-yarvins-brave-new-world-we-need-a-corporate-dictatorship-to-replace-a-dying-democracy.html
[19] https://www.lemonde.fr/en/summer-reads/article/2025/07/22/peter-thiel-the-libertarian-billionaire-waging-war-on-government_6743617_183.html
[20] Traducere în română: Anne Applebaum, Axa autocraților. Corupție, control, propagandă: Cum se sprijină reciproc dictatorii pentru a-și păstra puterea, Editura Litera, 2025.
[21] Thiel a studiat filozofie la Universitatea din Stanford.
[22] Noțiunea de ideologie pe care o folosesc aici nu se referă numai la un simplu set de propoziții explicite, „abstracte”, formulate „din senin” de un gânditor anume, ci la o atitudine sistematică care reiese din și se constituie prin acțiunile oamenilor în epocă, prin faptul că ei încep să recurgă, treptat, la anumite tipare ale gândirii și acțiunii normative.
[23] Vezi D. Acemoglu, A. J. Robinson, The Narrow Corridor: States, Societies, and the Fate of Liberty, Viking, 2019.
[24] O versiune mai scurtă a acestui text a apărut în Baltic Worlds, vol. XVIII:1, aprilie 2025.
Omenirea nu a învățat nimic din propria Istorie. Acum vedem că din nou se revine la primitivismul mileniilor de violență și ură care nu pot duce decât la război.
Ca părere, nu este o dispută bipolară liberalism/democrație vs autoritarism/dictatură ci este vechea dispută de forță/putere economică/politică/militară.
Dar CARE ar trebui să fie SCOPUL acestor noi agresiuni politice/economice/militare? Vechea paradigmă a agresorilor care voiau tâlhărirea altora, exploatarea lor și transformarea supușilor în plătitori de biruri/taxe și piețe de desfacere a murit în condițiile globalizării. Chiar dacă Trump IMPUNE unilateral TAXE restului Lumii asta este o armă care se va întoarce contra Americii. Deci, ce mama dracu’ vrea Lumea asta nebună?
Hai să zicem că Rusia este de înțeles, ea nu poate exista fără a TÂLHĂRI pe alții. Dar SUA și China, chiar și Europa ce vor? Nu-i văd pe chinezi tâlharind prin Africa….
Mai nebunilor, puteți să vă tâlhăriți economic dar fără război! Legile concurenței sunt o luptă tehnologică, bateți -va prin creșterea competitivității și productivității economice, nu prin aplicarea Forței. De unde până unde Trump IMPUNE taxe Lumii? O să se spânzure de gât cu ele cu America cu tot.
Încă o dată: chiar nu înțeleg ce vor nebunii ăștia.
Nu cred că poate exista o lume „multipolară”. Bipolară – poate, unipolară – să zicem, dar nu multipolară. Doi oponenți pot ajunge, eventual, la un soi de echilibru și la non-combat. Dar trei sau mai mulți „actori” vor ajunge, până la urmă, să se gândească la alianțe.
SUA este un pol, China poate fi un pol, India poate deveni un pol, în timp. Cam atât.
Și Europa?
Cred că în esență e vorba de nomenclaturi. Numim „Puterea” o clasă privilegiată care își arogă auditul în a decide inclusiv cadrul și limitele în care își manifestă puterea. Aici e scurtcircuitul, aici e bypass-ul care fentează democrația, după părerea mea. Când PSD observă că în democrație justiția nu poate fi oprită o cumpără cu bani publici printr-o decizie politică. Dragnea pierde bătălia lui personală cu justiția, dar nomenclatura din spatele lui câștigă războiul cu justiția. Astfel, justiția este cooptată în nomenclatură și în felul acesta instituția e redusă la decor. Este fundamentală independența justiției, de aceea această independență este spaima oricărei nomenclaturi. Fără abolirea universalității justiției nu e posibil totalitarismul. Poveștile, dușmanii necesari, polii, multipolii etc, sunt toate inventate de nomenclatură pentru a justifica poziția de putere discreționară.
Așa zisa lume multipolară, este o găselniță a statelor imperialiste de a se afirma și a și impune vocea pe plan mondial.
Mizând pe modernizarea armatelor lor, ele vor egalitate cu SUA. Pentru ele și. Zonele lor de interes.
Argumentele sunt apă chioară.
Pentru ca nu se bazează pe nici un argument real. Ele nu sunt state democrate și fac tot ce de poate pentru a menține populația sub jug.
Ele nu acordă drepturi egale statelor din sfera lor de influență . Cum spunea Gr. Alexandrescu, parcă, vor doar egalitate cu dulăii.nu și cu cățeii.
În fine, statele care vor egalitate de tratament politic cu Occidentul, nu au forță economică, științifică, militară și financiară egală cu Occidentul.
Evident, mai sunt multe critici de adus teoriei multipllaritatii. Nu în ultimul rînd, ghemul de probleme istorice care le însoțește. Căci nu au rezolvat nimic din problemele trecute dintre ele. Aceste probleme le va or neutraliza pe rînd, când se vor deschide. Căci lumea multipolară, deschide problemele. Nu le închide.
Dar, trebuie să recunoaștem că liberalismul a comis o serie de greșeli în ultimii 35 de ani
În special exportul de emancipare și „progresism”. În țări care nu sunt pregătite pentru așa ceva. În Occident, evolutivă societății s a accelerat vizibil din sec. XVIII. Și în special după ww2. Sunt in alta etapă istorică. Asta a produs resentimente. În același timp, măsurile economice induse de globalizare au produs numeroase necazuri în Occident, ridica d populația împotriva globalizării. Bă mai mult, aceste măsuri arbitrare, au pus la dispoziția Neo imperialiștilor ce vor multipolarizate, tehnologii militare pe care nu le ar fi avut. Asta le a dat apă la moară.
Marile țări subdezvoltate au impresia că armele lor le dă dreptul și forța de a contesta supremația SUA.
Mă indoiesc
Dacă „marile țări subdezvoltate” sunt China, India, Rusia, etc atunci trebuie să se știe că nu sunt chiar așa de subdezvoltate. În plus, au jumătate din populația planetei.
Acum nu mai sunt. Unele.
Mă refeream la punctul de plecare.
Dar nici în virf nu au ajuns…
Profit de ocazie ca să afirm și eu: da, moartea democrației este iminentă. Iar cea mai puternică lovitură dată democrațiilor occidentale vine paradoxal din inima Europei: este neîncrederea elitelor politice in propriile popoare și preocuparea lor neîncetată de a le amuți vocile și amorți voința cetățenilor ce nu acceptă Mărețele lor Planuri. De aceea presa mainstream arată astăzi ca un concert de organe de propagandă, iar noi, majoritatea cetățenilor, suntem niște extremiști deplorabili.
În România voința cetățenilor a fost învinsă de 9 indivizi la sfârșitul anului trecut. Deunăzi de doar 5 tribuni. Urmează probabil un Triumvirat și apoi o Monarhie de facto. Suveranitatea poporului este o vorbă goală, un caraghioslîc, peste tot in Europa, cu excepția Elveției.
Cei mai mari și mai vocali apărători ai democrației sapă la fundația ei in mod cotidian, patronînd rețele monstruoase de corupție, uzine kafkiene ale taxării și reglementării, coterii fascistoide de achiziții publice de tinichele faraonice și leacuri magice.
Problema gravă nu e insă moartea democrației -oricum o mare excepție la scara istoriei- ci șubrezirea economiilor occidentale de clicile de politruci corupți și lipsiți total de orice sentiment național sau măcar de solidaritate și de loialitate față de civilizația noastră. In fața asaltului gherilelor fascist-corporatiste sino-ruse Occidentul a închis ochii până in urmă cu 3 ani, iar acum i-a deschis doar in privința Rusiei. Doar Putin este un inamic cu care NU poți face business as usual, Xi e in continuare un tovarăș ok, partener de nădejde in asocierile verzi de pe pereții utopiei in care UE ne-a închis.
Democrația e bolnavă, in stadiu terminal, și e musai să moară și să fie declarată moartă și îngropată pentru ca Occidentul să renască și să găsească resursele de a bloca Axa tiranilor. Clasa politică actuală e atât de coruptă, deviată mental, cufundată in utopii, tributară unor dictaturi asiatice (și nu e vorba numai de China aici) și colaboraționistă vehementă a Răului incât nu mai poate fi salvat nimic. Dar nu susțin revenirea monarhiei. Ci (re)instaurarea unor republici solide in care votul cetățenilor să nu mai poată fi traficat de partide (care…culmea democrației! se mai și laudă cu manevrele lor dibace!) fiind prea scump ca să-l și permită, in care justiția să nu mai poată funcționa paralel cu societatea, in care numărul instituțiilor/organelor/societăților/regiilor de stat e mai mic decât cel al parlamentarilor care la rândul lui nu poate fi mai mare decât ce s-a decis printr-un referendum, in care statul nu se poate îndatora mai mult decât îi permite Constituția.
Întrebarea e doar: cine, ce om de stat o să aibă curajul să declare moartea democrației, să-i semneze certificatul de deces și să o ia apoi de la capăt.
Domnule, moartea Democrației înseamnă și moartea Libertății.
nu. moartea Democrației socialiste* ar permite nașterea Libertății**. Desigur, nimeni nu garantează că nou-născutul va fi o entitate magică pozitivă, ar putea foarte bine să iasă un monstru***.
*în care trăim de 80 de ani, și-n care demosul nu are aproape deloc puterea de a influența deciziile, iar alegerile sunt doar o confirmare ritualică a nomenklaturii/aristocrației in post.
**pe care nici măcar nu o putem concepe acum dar suntem tare siguri că o posedăm. Rumânul nici măcar nu are libertatea deplină de a-și încălzi locuința -precum iobagul in evul mediu- dar își închipuie că are Libertatea pe mână.
***de pildă unii privesc Libertatea ca o ocazie de răsturnare a bunei cuviințe și proclamă binefacerile sodomiei in spațiul public. Oare ce ar însemna pentru toți perverși lumii starea de Libertate absolută?
Dupa WW2, economia multor tari din Asia, Africa, Am.de Sud era privita ca find in tranzitie iar statele ca fiind parte din lumea a treia. Timp de mai bine de jumatate de secol multe tari de pe aceste continente s- au dezvoltat economic.
Astazi au pretentii de a sta alaturi de statele dezvoltate ale globului, mai ales ca s- au dezvoltat si militar. Prin urmare, pe glob s- au multiplicat polii de putere si de a avea pretentii de suprematie in comertul mondial. Problema este cat de mult accepta statele din vechiul G7 aceasta noua situatie?!!!
1. Poate că ar fi bine (și mai ales f.util) să definim termenii in debutul oricărui art.care pune in dezbatere doctrine/ideologii.
Vorbim despre liberalism in sens clasic sau in sensul folosit ASTĂZI in US&UK ?!? E o distincție f.importanta. Sensurile sunt adesea contradictorii.
Și astfel numim „iliberal” un stat/regim politic (Hu/Orban) prin raportare la sensul „liberalismului” nord-american & britanic de azi sau la cel clasic ?!?
Fără o definire clara (chiar și ptr.scopuri pur utilitare) confuzia va domina. Iar cei care utilizează un sens sau altul vor putea să schimbe, ipocrit, înțelesul afirmațiilor în funcție de „interesul de moment al partidului” cum spunea Stalin.
2. Când vorbim de Comunism in nowadays CHN excludem natura rel. economice/de productie/comerț unde domină capitalismul cel mai aprig ?!?
Cum se împacă acestea cu sus-numitul comunism ?
3. „Uniunea Europeană, și în special Germania sub Schröder și Merkel, nu au luat în serios revanșismul beligerant al Rusiei din primele două decenii ale acestui secol, încercând, în schimb, să împăciuiască Moscova prin crearea de legături pur economice, conform motto-ului „Wandel durch Handel” („Schimbare prin comerț”).” Păi nu ar fi normal să ne aducem aminte teoria general acceptată din relațiile internaționale de la acel moment ?!? Nu se spunea in lit.de specialitate, în mass-media noastră occidentală, in discursurile politice (atât de apreciate la acel moment) că relațiile economice cât mai strânse, interdependența accentuată, țesătura deasă a schimburilor economice vor nivela asperitățile, vor împiedica conflictele deoarece cei care fac comerț NU se războiesc?!?
Ei, cum ar fi fost ca Schroeder&Merkel, Hollande, etc să se fi opus acestor teorii elaborate și răspândite de cei care îi acuză astăzi?!? Dar ne facem că uităm că respectivele teorii tot la Harvard, Cambridge, etc au fost elaborate. Și de ce mai temenele, laudatio, acolade, etc aveau parte autorii. OMG !!
4. Astăzi pare că liberalismul clasic cu a lui majoritate democratică este pus la zid ca dictat al majorității, iar drepturile individuale exprimate în colectivități minuscule zgomotoase și cu pretenții bizare sunt exacerbate la nivel sumum al democrației.
5. Sigur că nu e deloc convenabil, sănătos și dezirabil ptr.societati normale/democratice ca libertatea cuvântului care interoghează, deranjează să fie îngrădită. Sigur că suntem absolut de acord să dăm exemple la îndemână: RUS, CHN, Iran, North Korea (ca exemplu extrem), etc. Dar ce ne facem cu aceleași metehne exprimate zgomotos, violent și „degrabă vărsător de sânge” al libertății (cuvântului) din societățile nostre Liberale?!? Ce ne facem cu cancel culture, cu cei ofensați de dreptul celorlalți la dezacord ?!? Ce ne facem cu drepturile individuale unde egalitatea e văzută ca element al opresiunii de către majoritate ? Cum să calificăm afirmațiile oțărâte că trebuie predată în școli matematica etnică ?!? Iar refuzul/opoziția la bizarerie etichetată ca discriminare ?
6. Retrogradarea lui Mearsheimer la rangul de „comentator” mi se pare ceva low-level.
Cât despre Anne Applebaum……numai de bine. 😊😉
Mai incerc odata. Am impresia ca mai nimeni nu a citit articolul ci doar titlul si a inceput sa comenteze.
As vrea sa va atrag atentia, citez: De peste 200 de ani, libertatea individuală numai este o opțiune privată, un vis nostalgic. Ea chiar a sosit.
Nu va e clar, gata frate avem libertate individuala, avem, ura? Ce mai vreti? Desigur as fi curios ce include aceasta libertate? Vom afla in articolele viitoare.
Dacă nu știți ce sunt drepturile omului, puteți să vă informați citind, de exemplu, „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” din 1789 sau „Convenția Europeană a Drepturilor Omului” din 1950, ratificată de România în 1994.
Dacă nu înțelegeți care este diferența între o societate care respectă aceste drepturi și una care nu o face, vă invit să căutați pe net ce ar fi însemnat pentru Dvs. să trăiți, bunăoară, în Geneva pe la mijlocul secolului al XVI-lea și să îndrăzniți să puneți sub semnul întrebării doctrina Trinității (cazul lui Miguel Servet). Sau căutați să aflați de câte ori a fost Voltaire încarcerat in Bastilia și pe ce motive. Sau aflați ce ar fi însemnat să fiți un armean la sfârșitul Imperiului Otoman, sau un evreu sau homosexual sau handicapat sau țigan în al Treilea Reich după 1935. Sau un simplu țăran ucrainean în Uniunea Sovietică a anilor treizeci. Sau un uigur în China actuală. Sau un simplu cetățean în Coreea de Nord.
Felicitari !Mult succes in continuare.
„Dar ce se întâmplă cu drepturile cetățenilor lor? Printre aceste drepturi se numără cele cunoscute ca drepturi fundamentale sau subiective, sau pur și simplu drepturile omului….aceste drepturi „inalienabile” sau „imprescriptibile” au fost codificate în primele constituții moderne, în SUA și Franța.
Drepturile fundamentale constituie nucleul concepției liberale moderne a statului, o concepție soldată cu mare succes. …Există ceva intuitiv atrăgător în legătură cu aceste drepturi, astăzi mai mult ca niciodată. Vrem să ne alegem propriile stiluri de viață și poate chiar identitățile noastre și, deși majoritatea dintre noi vrem să aparținem unui colectiv, nu vrem ca acesta să fie un Behemoth autoritar și iresponsabil. Deoarece aparțin fiecărei ființe umane și nu statului, drepturile fundamentale nu sunt doar drepturi revendicabile împotriva altor oameni, ci mai ales și drepturi împotriva statului. ”
Frumos spus! Doar ca tocmai incalcarea acestor drepturi fundamentale ale unor cetateni-rusofonii din Donbas – de catre autoritatile democratice ale Ucrainei, uzand de bratul lor armat ( Det. Azov) pentru a le reprima, a constituit unul din motivele ( nu si cauzele) invaziei Rusiei. O rezolvare, cu forta, a situatie din Kosovo in favoarea cetatenilor, nu s-a aplicat si-n Donbas. Urmarile le vedem…
Felicitări! Un articol ca aerul de munte: prospăt, curat, viguros! Sper să-l înțeleagă cât mai mulți cititori. În cazul României bipolaritatea democrație liberală- alte „democrații” (toate cu prefixul clepto-) solicită o și mai mare atenție pentru că tabăra care visează umed la autoritarism are două picioare politice: pe de-o parte „pro-europenii” PSD-PNL-UDMR (se chinuie să iasă lideral-democrați în poze, dar nu le iese machiajul) și pe cealaltă „adversarii” lor, sarmalagii aur&co. Suplimentar, cultura politică românească (unul dintre factorii luați în calcul la stabilirea indexului democratic) a fost și e constant foarte jos ( 3.75 vezi https://en.wikipedia.org/wiki/The_Economist_Democracy_Index#Eastern_Europe_and_Central_Asia) – ceea ce înseamnă o societate cu mare „afinitate” către autoritarism. Concluzie? Softul cultural românesc n-a interiorizat încă spiritul drepturilor fundamentale ale omului. De aici probabil și sensibilitatea noastră la tot felul de povești „hibride”, externe dar mai ales interne.