sâmbătă, iulie 20, 2024

O moștenire princiară

7 octombrie este ziua victoriei ligii creștine la Lepanto (1571). Atribuită Rozariului – rugăciunea puternică a celor simpli către Maica Domnului –, biruința navală din golful Patras a inaugurat, de fapt, lungul sfârșit al amenințării otomane asupra civilizației Apusului european.

            În 7 octombrie 1923, într-o discretă capelă din Paris, neîncăpătoare pentru aristocrații prezenți, Vladimir Ghika se desprindea de mondenități și primea preoția.  Nu era o întâmplare alegerea acelei zile pentru un eveniment atât de special. Istoriile nemaipomenite ale familiei Ghika și aventura ei balcanică, moștenirea personală a viitorului prelat, erau deja un capitol prețios al epopeii românești.

            În 7 octombrie anul acesta, la centenarul consacrării sale, prințul martir a fost evocat la Academia Română. Primirea în spațiul sugestiv al culturii naționale a unor figuri care nu și-au schimbat năravurile în funcție de circumstanțele istoriei nu este un gest ușor de trecut cu vederea. Ajunge oare ca memoria societății să se purifice, iar locurile, persoanele și colectivitățile noastre ofilite să-și dobândească răscumpărarea? În lumea confuză în care am ajuns să trăim, sunt destui cei care profită de evenimente culturale pentru a-și promova imaginea proprie și partea lor de adevăr, reafirmând frustrări, prejudecăți sau vanitate.

            Am cunoscut oameni îndrumați de Vladimir Ghika, care, după 1940, îl frecventau la biserica – azi, catedrală greco-catolică – „Sfântul Vasile” din București. A-i fi ajutat să-și afle calea în viață, prevenindu-i de pericolele vanității, viitorul martir le-a oferit tinerilor studenți reperele de a nu se rata sufletește. I-a pregătit astfel pentru vremea dictaturii și, când a sosit clipa, a mers el însuși la închisoare, urcând calvarul împreună cu ei, deși ar fi putut să părăsească țara.

            La câteva zile după beatificarea lui Vladimir Ghika din 2013, am primit o lecție neuitată de luciditate sub pana unui universitar – pe care l-am cunoscut, un an mai târziu. Respectat pentru discreția și echilibrul său, dar și pentru credința sinceră, profesorul Marius Vasileanu, iritat de părtinirile confesionale din jurul figurii martirului, scria: „Am fost întrebat cui aparține această personalitate excepțională: a fost ortodox, greco-catolic sau catolic? Răspunsul firesc pe care l-am dat a fost: Fericitul Vladimir Ghika îi aparține lui Hristos. Dar moderatoarea la emisiunea căreia participam era îndreptățită să-mi pună întrebarea. (…) Consider că sărbătoarea beatificării prințului Vladimir Ghika a fost una comună (…) Prințul Vladimir Ghika se născuse ortodox, se convertise la catolicism – «pentru a deveni un mai bun ortodox», după cum declarase cândva – și ajunsese să slujească în ambele confesiuni: atât cea greco-catolică, cât și în cea catolică, în cea mai grea perioadă a dictaturii comuniste…”. Am avut nevoie de timp – recunosc! – pentru a surprinde tonalitatea mesajului profesorului Vasileanu. Vladimir Ghika era însă un om croit liber interior, care știa că credința nu se rezumă la simpla apartenență a unui univers creștin strâmt și neaerisit; că existența omului credincios este chemată să arate amprenta veșniciei prin bucuria împărtășită a vocației Împărăției lui Dumnezeu. Gestul convertirii prelatului martir era mult prea profund ca să fie irosit în polemici. Dacă o asemenea personalitate revenise între noi ca sfânt, poseda cu siguranță harul de a mijloci înseninarea.

            „Martiriul este forma de la urmă a politeții. E punctul unde a ști să trăiești coincide cu a ști să mori; unde cutumele lumii trebuie să le ajungă din urmă pe cele ale lumii viitoare” – scrie azi cu curaj Fabrice Hadjadj (Reussir sa mort, 2005, p. 353) despre omul de caracter care înțelege că gândul morții e o chestiune de bun simț în căutarea transcendenței. Revenind la seninătatea inspirată de prelatul martir, cred că numai cei mici și simpli au la îndemână, în asemenea cazuri, putința de a-și arăta recunoștința. Pentru smerenia lor de a ține pasul în fața a ceea ce-i depășește, pentru politețea unui personaj de talia lui Vladimir Ghika… de a se fi lăsat ajuns din urmă.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Interesantă, aproape tulburătoare, această punere în discuție simultană a termenilor de politețe, religie, martiriu. Da, sper că sufletul omenesc este transcendent nu dialectic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

PS Mihai Frățilă
PS Mihai Frățilă
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro