O moștenire princiară

7 octombrie este ziua victoriei ligii creștine la Lepanto (1571). Atribuită Rozariului – rugăciunea puternică a celor simpli către Maica Domnului –, biruința navală din golful Patras a inaugurat, de fapt, lungul sfârșit al amenințării otomane asupra civilizației Apusului european.

            În 7 octombrie 1923, într-o discretă capelă din Paris, neîncăpătoare pentru aristocrații prezenți, Vladimir Ghika se desprindea de mondenități și primea preoția.  Nu era o întâmplare alegerea acelei zile pentru un eveniment atât de special. Istoriile nemaipomenite ale familiei Ghika și aventura ei balcanică, moștenirea personală a viitorului prelat, erau deja un capitol prețios al epopeii românești.

            În 7 octombrie anul acesta, la centenarul consacrării sale, prințul martir a fost evocat la Academia Română. Primirea în spațiul sugestiv al culturii naționale a unor figuri care nu și-au schimbat năravurile în funcție de circumstanțele istoriei nu este un gest ușor de trecut cu vederea. Ajunge oare ca memoria societății să se purifice, iar locurile, persoanele și colectivitățile noastre ofilite să-și dobândească răscumpărarea? În lumea confuză în care am ajuns să trăim, sunt destui cei care profită de evenimente culturale pentru a-și promova imaginea proprie și partea lor de adevăr, reafirmând frustrări, prejudecăți sau vanitate.

            Am cunoscut oameni îndrumați de Vladimir Ghika, care, după 1940, îl frecventau la biserica – azi, catedrală greco-catolică – „Sfântul Vasile” din București. A-i fi ajutat să-și afle calea în viață, prevenindu-i de pericolele vanității, viitorul martir le-a oferit tinerilor studenți reperele de a nu se rata sufletește. I-a pregătit astfel pentru vremea dictaturii și, când a sosit clipa, a mers el însuși la închisoare, urcând calvarul împreună cu ei, deși ar fi putut să părăsească țara.

            La câteva zile după beatificarea lui Vladimir Ghika din 2013, am primit o lecție neuitată de luciditate sub pana unui universitar – pe care l-am cunoscut, un an mai târziu. Respectat pentru discreția și echilibrul său, dar și pentru credința sinceră, profesorul Marius Vasileanu, iritat de părtinirile confesionale din jurul figurii martirului, scria: „Am fost întrebat cui aparține această personalitate excepțională: a fost ortodox, greco-catolic sau catolic? Răspunsul firesc pe care l-am dat a fost: Fericitul Vladimir Ghika îi aparține lui Hristos. Dar moderatoarea la emisiunea căreia participam era îndreptățită să-mi pună întrebarea. (…) Consider că sărbătoarea beatificării prințului Vladimir Ghika a fost una comună (…) Prințul Vladimir Ghika se născuse ortodox, se convertise la catolicism – «pentru a deveni un mai bun ortodox», după cum declarase cândva – și ajunsese să slujească în ambele confesiuni: atât cea greco-catolică, cât și în cea catolică, în cea mai grea perioadă a dictaturii comuniste…”. Am avut nevoie de timp – recunosc! – pentru a surprinde tonalitatea mesajului profesorului Vasileanu. Vladimir Ghika era însă un om croit liber interior, care știa că credința nu se rezumă la simpla apartenență a unui univers creștin strâmt și neaerisit; că existența omului credincios este chemată să arate amprenta veșniciei prin bucuria împărtășită a vocației Împărăției lui Dumnezeu. Gestul convertirii prelatului martir era mult prea profund ca să fie irosit în polemici. Dacă o asemenea personalitate revenise între noi ca sfânt, poseda cu siguranță harul de a mijloci înseninarea.

            „Martiriul este forma de la urmă a politeții. E punctul unde a ști să trăiești coincide cu a ști să mori; unde cutumele lumii trebuie să le ajungă din urmă pe cele ale lumii viitoare” – scrie azi cu curaj Fabrice Hadjadj (Reussir sa mort, 2005, p. 353) despre omul de caracter care înțelege că gândul morții e o chestiune de bun simț în căutarea transcendenței. Revenind la seninătatea inspirată de prelatul martir, cred că numai cei mici și simpli au la îndemână, în asemenea cazuri, putința de a-și arăta recunoștința. Pentru smerenia lor de a ține pasul în fața a ceea ce-i depășește, pentru politețea unui personaj de talia lui Vladimir Ghika… de a se fi lăsat ajuns din urmă.