O privire critică asupra reglementării răspunderii disciplinare în Codul Administrativ

          Chestiunea răspunderii funcționarilor publici față de propriile acte și fapte este una esențială în condițiile în care, având în vedere regimul particular al acestei categorii, inclusiv stabilitatea în funcție, pârghiile de control asupra muncii depuse și a conduitei acestor lucrători din administrația de stat, centrală și locală, sunt diminuate în raport cu prerogativele de care dispune angajatorul în raport cu angajații în relațiile obișnuite de muncă. Iar existența unor modalități de condiționare este cu atât mai importantă cu cât activitatea profesională a funcționarilor publici beneficiază unor interese generale, ale societății, comunităților și statului (sau cel puțin ar trebui să o facă).

          Adoptat sub forma Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 57/2019, Codul Administrativ a fost menit să sistematizeze și să armonizeze legislația disparată care reglementa acest domeniu al administrației publice. Nu a făcut-o sută la sută, unele legi speciale continuând să normeze anumite arii specifice (de exemplu, Legea 554/2004 a contenciosului administrativ). Pe alocuri însă, Codul administrativ a rămas sumar.

          Astfel, Titlul II Statutul funcționarilor publici Capitolul VIII Sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici conține doar niște specificații generale și destul de succinte. Din art. 490 aflăm în esență că încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea administrativă, civilă sau penală, în condiţiile legii şi ale prezentului cod, dar și că funcţionarul public are dreptul de a refuza semnarea, respectiv contrasemnarea ori avizarea actelor şi documentelor prevăzute la alin. (2), dacă le consideră ilegale, cu respectarea prevederilor art. 437 alin. (3), desigur indicând în scris temeiurile juridice ale refuzului.

          Mai departe, după ce suntem informați că există posibilitatea ca instituția să răspundă pentru prejudicii solidar cu funcționarii publici din componența sa, art. 492 dispune că:

              (1) Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea administrativ-disciplinară a acestora.

    (2) Constituie abateri disciplinare următoarele fapte:

    a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

    b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;

    c) absenţa nemotivată de la serviciu;

    d) nerespectarea programului de lucru;

    e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;

    f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;

    g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea;

    h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;

    i) refuzul nemotivat de a îndeplini atribuţiile de serviciu;

    j) refuzul nemotivat de a se supune controlului de medicina muncii şi expertizelor medicale ca urmare a recomandărilor formulate de medicul de medicina muncii, conform prevederilor legale;

    k) încălcarea prevederilor referitoare la îndatoriri şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici, altele decât cele referitoare la conflicte de interese şi incompatibilităţi;

    l) încălcarea prevederilor referitoare la incompatibilităţi dacă funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestora într-un termen de 15 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate;

    m) încălcarea prevederilor referitoare la conflicte de interese;

    n) alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici sau aplicabile acestora.

    (3) Sancţiunile disciplinare sunt:

    a) mustrarea scrisă;

    b) diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de până la 3 luni;

    c) diminuarea drepturilor salariale cu 10 – 15% pe o perioadă de până la un an de zile;

    d) suspendarea dreptului de promovare pe o perioadă de la unu la 3 ani;

    e) retrogradarea într-o funcţie publică de nivel inferior, pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

    f) destituirea din funcţia publică.

    (4) Ca urmare a săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute la alin. (2), se aplică următoarele sancţiuni disciplinare:

    a) pentru abaterile disciplinare prevăzute la alin. (2) lit. a), b) şi d), se aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la alin. (3) lit. a) sau b);

    b) pentru abaterile disciplinare prevăzute la alin. (2) lit. c) se aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la alin. (3) lit. b) – f);

    c) pentru abaterile disciplinare prevăzute la alin. (2) lit. e) – h), se aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la alin. (3) lit. c) – f);

    d) pentru abaterile disciplinare prevăzute la alin. (2) lit. i) – k) şi m), se aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la alin. (3);

    e) pentru abaterile disciplinare prevăzute la alin. (2) lit. l), se aplică sancţiunea disciplinară prevăzută la alin. (3) lit. f), în condiţiile prevăzute la art. 520;

    f) pentru abaterile disciplinare prevăzute la alin. (2) lit. n), se aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la alin. (3).

    (5) Pentru funcţionarii publici de execuţie sancţiunea prevăzută la alin. (3) lit. e) se aplică prin transformarea funcţiei publice pe care o ocupă, pe perioada de executare a sancţiunii disciplinare. Pentru funcţionarii publici de conducere în situaţia în care sancţiunea prevăzută la alin. (3) lit. e) nu se poate aplica pentru că nu există o funcţie publică de conducere de nivel inferior vacantă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, se aplică sancţiunea disciplinară prevăzută la alin. (3) lit. c).

    (6) La individualizarea sancţiunii disciplinare, conform prevederilor alin. (4), se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile prezentului cod.

    (7) În caz de concurs de abateri disciplinare, se aplică sancţiunea disciplinară aferentă abaterii disciplinare celei mai grave.

    (8) Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data sesizării comisiei de disciplină, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare, cu excepţia abaterii disciplinare prevăzute la alin. (2) lit. l) cu privire la incompatibilităţi, pentru care sancţiunea disciplinară se aplică în condiţiile prevăzute la art. 520 lit. b).

    (9) În cazul în care fapta funcţionarului public a fost sesizată ca abatere disciplinară şi ca infracţiune, procedura angajării răspunderii disciplinare se suspendă până la dispunerea clasării ori renunţării la urmărirea penală sau până la data la care instanţa judecătorească dispune achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal. În aceste situaţii, procedura angajării răspunderii disciplinare se reia şi sancţiunea disciplinară se aplică în termen de cel mult un an de la data reluării.

    (10) Pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are obligaţia de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influenţa cercetarea sau, după caz, de a dispune mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul autorităţii ori instituţiei publice ori în cadrul altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori instituţiei publice. Măsura se dispune pe întreaga durată pe care funcţionarul public poate influenţa cercetarea administrativă.

    (11) În situaţia în care în cazul funcţionarilor publici de conducere nu este posibilă aplicarea prevederilor alin. (10), persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului public într-o funcţie publică corespunzătoare nivelului de studii, cu menţinerea drepturilor salariale avute.

          Problemele încep să apară chiar de la alineatele (8) și (9) ale acestui articol 492. Astfel, cele două sunt într-o directă contradicție. Dacă procedura angajării răspunderii disciplinare este suspendată până la încetarea procesului penal prin oricare din modalitățile enumerate, dar pe de altă parte sancțiunile disciplinare nu se mai pot aplica dacă au trecut 6 luni de la data sesizării comisiei de disciplină, dar nu mai mult de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare, având în vedere durata medie a proceselor penale, care excede considerabil limitelor de 6 luni și 2 ani, atunci suspendarea procedurilor disciplinare în ipoteza concurenței cu o procedură penală înseamnă de fapt o încetare a procedurii disciplinare fără să se mai stabilească adevărul și să se aplice eventuala sancțiune disciplinară.

          Pentru acest motiv, în practică există situații în care pârâții chemați în fața comisiilor de disciplină solicită ca împotriva lor să fie formulate plângeri penale având ca obiect respectivele fapte prejudiciabile, mai ales atunci când este previzibil că șansele condamnării la capătul procesului penal sunt minime.

          De lege ferenda ar fi necesar ca începerea urmăririi penale chiar și in rem să aibă drept efect nu doar suspendarea procedurii disciplinare, ci și suspendarea celor două termene de prescripție enunțate la art. 492 alin. (8) din Codul Administrativ, atât cel de 6 luni de la data sesizării comisiei de disciplină, cât și cel de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare.

          Mai există o problemă pe care o ridică acest interval de maxim 6 luni, dar nu mai mult de 2 ani. Dacă majoritatea abaterilor disciplinare sunt spețe relativ minore, apar suficient de des suspiciuni de abatere disciplinară în legătură cu neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu care produc consecințe grave, cum ar fi prejudicii financiare considerabile, chiar și de ordinul zecilor de milioane de euro. În astfel de cazuri, de multe ori, instituțiile urmează diferite căi de atac și contestații, inclusiv judiciare, care pot rezulta în eliminarea sau diminuarea substanțială a prejudiciilor financiare. Este evident că, până la pronunțarea definitivă a unei instanțe de judecată sau a unei alte autorități competente, prejudiciul rămâne incert și nu-i poate fi imputat funcționarului public care a comis abaterea disciplinară. Dar cum astfel de proceduri durează, se poate ajunge la situația în care prejudiciul devine cert, dar culpabilul nu mai poate fi sancționat disciplinar ca efect al prescripției.

          Este adevărat că art. 498-501 de la finalul aceluiași capitol al Codului Administrativ reglementează și alte categorii de răspunderi pentru funcționarul public (contravențională, civilă și penală), care se prescriu conform normelor din legile ce reglementează respectivele materii. Dar nu ni se pare că incapacitatea de a mai antrena răspunderea disciplinară a funcționarului public care a adus prejudicii grave se compensează prin posibilitatea de a obține de la acesta niște sume de bani cu titlu de despăgubiri pe calea unui proces civil. Un astfel de parcurs îl lasă pe acel funcționar acolo unde se afla când a comis abaterea disciplinară, cu riscul să mai comită și altele și să cauzeze noi prejudicii.

          Chestiunea termenelor (prea) scurte și care nu pot fi întrerupte sau suspendate este recurentă în reglementarea Codului Administrativ și vom reveni asupra ei.

Acum să ne referim puțin și la cazierul administrativ, astfel cum este reglementat prin art. 496-497 din amintitul Capitol VIII al Titlului II. Fără a nega meritele indiscutabile ale introducerii acestui mecanism de verificare a antecedentelor funcționarilor publici, trebuie să observăm că pentru cele mai multe sancțiuni disciplinare operează termenele de radiere prevăzute de art. 497 alin. (1) lit. a și b, adică 6 luni de la aplicarea sancțiunii sau momentul în care aplicarea sancțiunii încetează. Nu există nicio condiție de gravitate a abaterii sau de mărime a prejudiciului. Ceea ce înseamnă că poate și în cazurile extreme de care aminteam, cu prejudicii de zeci de milioane de euro, orice mențiune se va radia din cazierul administrativ în foarte scurt timp.

De lege ferenda ar trebui să se opteze pentru un fel de termen de reabilitare, cu o durată care să exceadă celei a executării sancțiunilor disciplinare și care să aibă o întindere rezonabilă, ce ar putea să-l determine pe funcționarul public să-și schimbe conduita și să nu comită noi abateri disciplinare și, concomitent, să permită instituțiilor din administrația de stat să cunoască antecedentele recente ale propriilor funcționari publici veniți de la alte instituții.

Nu în ultimul rând, art. 49 alin. (2) lit. f din Anexa nr. 7 la Codul Administrativ, despre care vom vorbi mai departe, precizează că printre criteriile care se au în vedere la individualizarea sancțiunilor disciplinare aplicabile figurează și: existența unor sancțiuni disciplinare ale funcționarului public, care nu au fost radiate în condițiile prevăzute de lege.

Nu putem încheia analiza Titlului II Capitolul VIII din Codul Administrativ fără a ne referi la comisia de disciplină cum e ea reglementată în art. 493-495, ca o structură permanentă și nu ca una constituită ad-hoc, cum este în legislația muncii.

În mod particular ne interesează art. 494 alin. (2) care dispune că: Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau afiliate la o federaţie reprezentativă la nivelul sectorului de activitate ori, după caz, un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat.

Rolul acestui reprezentant al sindicatului în comisia de disciplină este, evident, cel de a se asigura că pârâții sunt tratați în mod corect și că rapoartele comisiei de disciplină nu sunt influențate politic, având în vedere că ceilalți membri ai comisiei sunt selectați de către conducătorul autorității publice, care are și prerogativa suverană de a aplica sancțiunile, nefiind ținut să-și asume soluția propusă de comisia de disciplină.

Pe de altă parte însă, fiind membru cu drept de vot al comisiei de disciplină, reprezentantul sindicatului trebuie să fie un arbitru echidistant și independent (la alin. (1) al aceluiași articol ni se spune că aceste comisii de disciplină sunt independente în exercitarea atribuţiilor ce le revin). Așa cum ceilalți membri ai comisiei nu ar trebui să raporteze conform instrucțiunilor conducătorului instituției, ci potrivit propriilor concluzii, în baza probelor administrate în cauză și în aplicarea legii, reprezentantul sindicatului ar trebui să facă același lucru în relație cu organizația sindicală care l-a propus.

Iar acesta în practică poate fi un lucru destul de complicat. Sindicatele, prin însuși obiectul lor, nu sunt organisme echidistante, ci organizații destinate protecției angajaților. Impulsul natural al organizației sindicale atunci când un angajat este supus unei proceduri disciplinare este să-l apere pe acesta; inclusiv să-i asigure asistență juridică cu avocat plătit de sindicat, dacă angajatul nu-și permite să-și angajeze un apărător.

De altfel, chiar și actul normativ pe care-l comentăm, prevede în Anexa nr. 7 pe care urmează să o analizăm, la art. 32 alin. (4) că Persoana care a formulat sesizarea și funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată pot participa la cercetarea administrativă personal sau pot fi asistate ori reprezentate, la cerere, de (…) un reprezentant al sindicatului al cărui membru este (…). Se poate ajunge astfel la situația absurdă în care reprezentantul sindicatului care acordă asistență funcționarului public se întâlnește de pe poziții contradictorii cu membrul comisiei de disciplină numit la propunerea aceluiași sindicat și, de o manieră schizoidă, ultimul poate ajunge la concluzii inverse față de potențiala soluție argumentată de primul, deși amândoi reprezintă aceeași entitate juridică.

 Drept urmare, se cunosc în practica unor sindicate din administrația publică cazuri în care membrul propus de sindicat pentru comisia de disciplină care-și îndeplinea corect rolul de membru al comisiei a fost criticat și supus presiunilor să acționeze în favoarea pârâtului. Iar în alte cazuri membrul propus de sindicat s-a comportat în cadrul comisiei de disciplină ca un avocat al pârâtului, mergând de la a încerca să-l ajute pe acesta prin întrebările adresate și opiniile exprimate în cadrul deliberărilor până la a se întâlni separat cu avocații pârâtului (faptă interzisă explicit de art. 18 alin. (1) lit. f din Anexa nr. 7 la Codul Administrativ, despre care vom face vorbire mai jos).

De asemenea, există autorități administrative în cadrul cărora funcționează nu una, ci mai multe organizații sindicale, afiliate la federații diferite, care eventual sunt departe de a se armoniza între ele, ba chiar sunt în conflict. Legea nu precizează cum se operează numirea reprezentantului sindical din comisia de disciplină, dacă mai multe organizații sindicale revendică această poziție și propun conducătorului autorității publice candidați pentru a fi atât membrul titular, cât și membrul supleant.

Deși mai amplă decât reglementarea comisiei de disciplină în Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a considerat normarea din Titlul II Capitolul VIII al Codului Administrativ drept prea sumară, astfel că a amendat acest act normativ prin Legea nr. 153/2021, intrată în vigoare la 11 iunie 2021, prin care Codului Administrativ i-a fost atașată Anexa nr. 7 NORME privind modul de constituire, organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, precum şi componenţa, atribuţiile, modul de sesizare şi procedura disciplinară.

În cele ce urmează nu vom prezenta exhaustiv cele 57 de articole ale Anexei nr. 7 și nici nu vom insista asupra părților bune, ci ne vom referi punctual la acele puncte care ni se par nevralgice și care ar necesita o ajustare.

Astfel, în continuarea discuției de mai sus, referitoare la participarea sindicatelor la constituirea comisiei de disciplină, poate că, într-o reglementare viitoare, s-ar putea renunța la aceasta, pentru a se generaliza procedura descrisă în art. 2 alin. (2) din Anexa nr. 7: (…)  desemnarea celui de-al treilea membru titular (și supleant- n.a.) se face de către majoritatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice pentru care este organizată comisia de disciplină. Alegerea reprezentanţilor funcţionarilor publici se face prin vot secret.

Art. 12 alin. (1) lit. e citează ca motiv al suspendării unui membru al comisiei de disciplină: comisia de disciplină a primit o sesizare îndreptată împotriva sa. Nu se precizează dacă se are în vedere orice fel de sesizare disciplinară sau numai sesizările referitoare la prestația funcționarului public membru al comisiei de disciplină în această ultimă calitate. În practică această dispoziție a fost folosită pentru depunerea de sesizări împotriva mai multor membri titulari și supleanți, astfel încât comisia de disciplină să nu mai poată funcționa, acțiune repetată la fiecare nouă numire a unei noi comisii de disciplină. Iar în alte cazuri, un membru al comisiei de disciplină s-a autosuspendat cu rea credință, în circumstanțe în care înlocuirea cu supleant nu mai era posibilă și efectul blocării activității comisiei era cel dorit. Acest abuz a fost posibil chiar și în pofida dispoziției art. 17 alin. (5), care dispune că sesizarea pentru abaterile disciplinare comise de membrii comisiei de disciplină în această calitate nu poate fi formulată decât de către persoana care are competența legală de numire în funcția publică. O clarificare a dispozițiilor legale este cu certitudine necesară.

De asemenea, în ciuda termenelor scurte pentru soluționarea diferitelor cauze disciplinare în lumina reglementării pe care o comentăm, art. 12 alin. (7) stipulează că În situaţia în care, în cadrul procedurii administrativ-disciplinare într-o anumită cauză, în decursul a două luni consecutive de la data primei şedinţe a comisiei de disciplină, prin suspendarea mandatelor membrilor titulari şi supleanţi se ajunge la imposibilitatea desfăşurării activităţii comisiei de disciplină, secretarul comisiei notifică persoana prin al cărei act administrativ s-a constituit comisia de disciplină, în vederea demarării procedurii de constituire a unei noi comisii de disciplină, în condiţiile prezentei anexe. Termenul de 2 luni consecutive înseamnă o irosire de timp prețios când, așa cum am arătat, comisia de disciplină are doar maxim 6 luni pentru a încheia cercetarea și a transmite mai departe raportul final cu recomandarea privind sancțiunea disciplinară.

Art. 26 alin. (1) din Anexa nr. 7 stabilește două categorii de persoane care pot sesiza comisia de disciplină, după cum urmează:

a) de către orice persoană care se consideră vătămată prin fapta unui funcţionar public;

b) de către persoana care, în exercitarea atribuţiilor, consideră că s-a produs încălcarea de către un funcţionar public a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţine sau/şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege.

Practic, se prevăd două tipuri de sesizări: cele având caracterul unor plângeri ale persoanelor prejudiciate prin comiterea abaterilor disciplinare și cele asemănătoare unor denunțuri ale persoanelor care nu au fost ele în mod direct prejudiciate, dar care au cunoștință de comiterea de abateri disciplinare de către funcționari publici. Distincția este importantă pentru a stabili ce drepturi are persoana prejudiciată în cadrul procedurii și în ce măsură reclamantul poate dispune de sesizarea sa.

Astfel, în reglementarea Anexei nr. 7 la Codul Administrativ, diferențierea dintre cele două categorii de reclamanți nu se reflectă și în tratamentul aplicat sesizărilor. În practică există numeroase sesizări care au ca obiecte conflicte personale dintre funcționari publici colegi și adesea intervin împăcarea sau pierderea interesului reclamantului față de sesizarea formulată. Un mecanism de renunțare la sesizare, când aceasta are caracterul unei plângeri de persoană fizică prejudiciată ar trebui să existe (când prejudiciată este o instituție, evident, un astfel de mecanism nu ar fi oportun). Iar în practică chiar există cazuri în care comisia de disciplină a clasat sesizările după astfel de renunțări din partea reclamanților; în reglementarea actuală aceasta nu este însă o practică foarte bine întemeiată pe lege, care mai degrabă impune continuarea cercetării și pronunțarea unei soluții.

Mai flagrantă este însă consecința care rezultă din dispoziția art. 51 alin. (6) din Anexa nr. 7 din Codul administrativ: Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată o poate contesta în condiţiile prevăzute la art. 495 din prezentul cod. Numitul art. 495 din Codul administrativ dispune: Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziției de sancționare. După cum se poate observa, aceste prevederi exclud orice posibilitate ca reclamantul, persoană fizică sau juridică care a fost prejudiciată, uneori chiar și grav și foarte grav, să exercite vreo cale de atac față de soluția rezultată din derularea procedurii disciplinare. Pârâtul este singurul care, dacă este nemulțumit, se poate adresa instanței de contencios administrativ.

Art. 27 alin. (2) din Anexa nr. 7 la Codul Administrativ introduce alte două termene a căror încălcare atrage tardivitatea sesizărilor disciplinare: 30 de zile de la data la care reclamantul ia cunoștință de fapta reclamată, dar nu mai târziu de un an și 6 luni de la data săvârșirii acesteia. Se dorește aici o sincronizare cu termenele reglementate în art. 492 alin. (8); adică cu termenul de 6 luni în care comisia de disciplină trebuie să producă un raport final al cercetării cauzei, dar nu mai mult de 2 ani de la săvârșirea faptei.

Presupunând că sesizarea s-ar depune la un an, 6 luni și o zi de la săvârșirea abaterii disciplinare, comisia de disciplină nu ar mai dispune de 6 luni pentru derularea procedurii disciplinare. Doar că termenul de 6 luni nu este unul fix, ci unul maximal. Dacă administrarea probelor o permite, comisia de disciplină își poate prezenta concluziile și înainte de trecerea celor 6 luni. Așa că dacă existența acelui termen de 30 de zile de luarea la cunoștință a faptelor în care potențialul reclamant să se decidă dacă depune sau nu sesizare are sens și poate fi coroborat cu termenul de 2 ani reglementat în art. 492 alin. (8), termenul de un și 6 luni este unul inutil.

O reglementare de-a dreptul anacronică se regăsește în art. 39 alin. (3) din Anexa nr. 7 la Codul Administrativ: În înțelesul prezentei anexe, se consideră mijloace de probă: înscrisurile și martorii. Printr-o simplă propoziție întreaga materie este proiectată în timp către începuturile secolului al XIX-lea, fiind exclusă o multitudine de alte probe, precum planșele fotografice, înregistrările video, înregistrările altor sisteme electronice, expertizele etc. Ceea ce nu servește nici adevărului, nici nevoii de a avea o administrație publică conștiincioasă și eficientă.

Într-un caz concret, din pricina acestei prevederi, într-o instituție publică în care s-a introdus un sistem de pontaj electronic, a fost clasată sesizarea împotriva a doi funcționari publici, soț și soție, în privința cărora s-a constatat că soțul venea cu ambele cartele magnetice și ponta de intrare și de ieșire și pentru soție, care în realitate lipsea de la locul de muncă sau venea după ora de începere a programului de lucru. Dovezile erau covârșitoare, înregistrările sistemului de pontaj electronic și ale camerelor CCTV ale instituției, însă nefiind înscrisuri sau martori au fost considerate inadmisibile de comisia de disciplină.

Prin contrast, Anexa nr. 7 în Codul Administrativ în art. 41 alin. (6) dispune că audierile efectuate de comisia de disciplină, fie că vorbim de persoana care a formulat sesizarea, funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară sau martori, se înregistrează și pe suport electronic, care se păstrează la dosar și se constituie anexă la procesul-verbal de audiere.

În încheiere, putem observa că la un cadru procedural care transformă comisiile de disciplină reglementate de Codul Administrativ în adevărate corpuri jurisdicționale, consumatoare de timp și generatoare de cantități mari de documente, se adaugă și obligația din art. 54 din Anexa nr. 7 privind obligația președintelui comisiei de disciplină de a întocmi un raport de activitate complet și complex pe care îl înaintează conducătorului autorității sau instituției publice, precum și consilierului de etică, care la rândul său raportează către Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP).

De menționat aici că formularele impuse de ANFP nu prevăd toate ipotezele posibile din activitatea comisiilor de disciplină, ceea ce îngreunează raportarea, care ar trebui să corespundă anumitor chei statistice (de exemplu, formularele practicate de ANFP pentru raportările pe anii 2022 și 2023 nu aveau rubrici pentru declinările sesizărilor ce se dovedeau a nu fi de competența comisiilor de disciplină sau pentru raportarea după toate cerințele statistice a acelor cazuri care începeau cu o sesizare depusă într-un an, dar erau finalizate cu clasare sau sancțiune în următorul an).

Oricum, activitatea comisiilor de disciplină, astfel cum e reglementată de Codul Administrativ, interferează masiv în perioadele cu un număr mai mare de sesizări sau când se cercetează cazuri de mare complexitate (de regulă cele cu prejudicii mari aduse instituțiilor) cu munca pe care funcționarii publici președinți, membri și secretari ai acestor comisii trebuie să o depună. Se poate ajunge chiar la ore suplimentare sau la eforturi supradimensionate pentru ca funcționarii să reușească să-și îndeplinească sarcinile de serviciu și mandatul din comisia de disciplină concomitent. Prin urmare, o remunerare a acestor comisii, importantă și sub aspect motivant, ar fi o idee de luat în considerare. Există deja precedentul recent introdusei remunerații a participării la comisiile de concurs pentru recrutări și promovări.