Regizorul Tompa Gábor a vorbit în repetate rânduri despre pasiunea sa pentru teatrul absurdului, așa cum s-a concretizat acesta în scrierile lui Beckett și Ionesco. Despre dorința destulă vreme amânată de a le pune în scenă. Despre ce a însemnat și înseamnă pentru el Cântăreață cheală. Prima mare capodoperă ionesciană pe care regizorul a montat-o pentru întâia oară, într-un spectacol antologic, în anul 1992, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Cel mai recent, Tompa și-a reafirmat pasiunea pentru acest gen de teatru într-un lung și consistent interviu publicat în caietul de sală al spectacolului cu piesa Rinocerii, exemplar pus în scenă la Teatrul de limbă maghiară din Cluj-Napoca.
Din mai vechea carte a Floricăi Ichim, Conversație în șase acte cu Tompa Gábor, apărută în 2003, aflăm că piesa a devenit o veritabilă obsesie pentru regizor încă din vremea în care era studentul profesorului Mihai Dimiu (cam din anul 1978). Pasiunea nu s-a concretizat și împlinit scenic decât în 1992. Odată cu venirea în trupa al cărui director devenise Tompa a actriței Spolárics Andrea, socotită interpreta ideală pentru Doamna Smith. Indubitabil, spectacolul de atunci nu a fost nici pe departe unul de conjunctură, făcut doar din motivul că, după zeci de ani de interdicție, ba pe față, ba tacită, în fine, se redăduse drumul la Ionesco.
Cântăreața cheală e scrierea ionesciană în care, așa după cum observa Matei Călinescu (cf. Eugène Ionesco- Teme identitare și existențiale), se regăsesc “toate elementele constitutive ale personalității ionesciene, cu obsesiile ei, cu impulsurile ei, cu înclinațiile ei ludice, cu anxietățile ei, cu spaima de moarte, care nu e altceva decât ultima reacție la gândul pierderii inevitabile a acelei primordiale uimiri de a exista, a acelui émereveillemnt d’être atât de prețios și de fragil.” Și tot Matei Călinescu făcea observația fundamentală în conformitate cu care în această piesă de început a lui Ionesco se realiza ceea ce ar putea fi calificat drept marea trecere. De la România la Franța. Profesorul român care și-a desăvârșit cariera la o importantă universitate din Statele Unite analizează în magistrala lui carte atât Englezește fără profesor cât și Cântăreața cheală pe care le socotește a reprezenta un binom. Comentatorul se referă atât la radicalizarea avangardistă pe care o aducea cu sine scrierea pregătitoare de la București cât și la faptul că Englezește fără profesor însemna în contextul literaturii române ‘’o scriere marginală, o ciudățenie în spiritul paginilor lui Urmuz’’, în vreme ce Cântăreața cheală reprezintă, în contextul literaturii franceze ‘’o operă de o puternică originalitate, întărită de de operele de puternică originalitate care i-au urmat, un început de serie și, totodată, reînnoirea unei tradiții comice care începe cu Alfred Jarry , dar dacă vrem, coboară până la Rabelais’’. Cumva, în Cântăreața cheală îl găsim mai clar decât oriunde altundeva atât pe Ionesco al nostru cât și pe Ionesco al lor.Și chiar dacă personajele sunt ca și mai târziu cele din Pietonul aerului ( piesă excelent montată de Tompa Gábor, într-un relativ recent spectacol la Naționalul clujean), englezi, la un moment dat apare, pe neașteptate, o referință la un iaurgiul român, mă rog, româno-evreul, Popescu-Rosenfeld.
La Compania Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare, Tompa Gábor revine pentru a treia oară la modelul de lectură al Cântăreței chele validat con brio în 1992. A mai făcut-o în anul 2000, la Teatrul Athénée din Paris, și în 2009, la Teatrul Național din Cluj. Tompa fiind și acum convins că marea scriere ionesciană este perfect asemănătoare cu o magistrală simfonie în 11 părți. Că Ionescu ne-a dăruit o capodopera în care, deși fiecare replică este un non-sens, ‘’este imposibil să tai ceva din text, pentru că este ca și cum ai sări o notă muzicală dintr-o partitură’’. Revenirea nu e nici pe departe un copy paste, Ea seamănă cu aceea a unui șef de orchestră care interpretează aceeași simfonie cu o altă orchestră. Ce nu poate fi decât de mare calibru. Iar, în ansamblul său, ceea ce se cheamă funcționărește colectivul artistic al Companiei ‘’Harag György’’ a Teatrului de Nord din Satu se apropie, cu fiecare nouă premieră, de condiția de trupă de mare calibru.
Spectacolul este deschis de un Maestru de ceremonii ( Nagy Tamás). E drept, momentul era precedat în versiunea princeps de la Cluj de o trecere printr-un tunel tapetat cu ziare, trecere care acum lipsește. Respectivul Maestru, îmbrăcat la patru ace, într-un franc cu totul impecabil, ne prezintă o bibliotecă. Nu. Nu de cărți. Biblioteca are în rafturi păpuși viu colorate. Totul se consumă într-un alb aseptic (scenografia e semnată de Dobre –Kóthay Judit). Urmează dansul perfect al unui arlechin (Orbán Zsolt). După care țâșnește doamna Smith (Moldován Blanka), înveșmântată în haine de păpușă, în culori țipătoare, cu machiaj strident. Actrița declamă impecabil monologul devenit deja clasic. Cel cu mâncatul, cu băcanul, cu concurența între băcani în privința calității și prospețimii uleiului de masă, cu iaurtul, cu peștele, cu cele trei porți dătătoare de dureri, etc. Îl vedem și pe domnul Smith (Nagy Csongor Zsolt). Serios, plictisit, mecanizat, citind Times. Actorul vorbește la început fără intonații, pe un ton mereu egal cu sine. Urmează un alt pasaj celebru. Acela al controversei pe tema Bobby Wattson. Excelent jucat de cei doi actori. Gata. Duetul constituirii unui absurd conversațional imposibil de descâlcit e deja constituit. Apare și menajera Mary (Budizsa Evelyn). Îmbrăcată în mantou soldățesc, cu mustăcioară. Dă impresia a fi caricatura unui Stalin bufon. Un Stalin pus pe glume. Mai apoi sosesc întârziații. Doamna (Rappert-Vencz Stella) și Domnul (Szabó Janos Szilárd) Martin. Cei doi actori joacă magistral scena recunoașterii parcă la infinit amânată. Urmează momentul îmbrățișării prelungite dintre ei. Respectivii seamănă teribil cu personajele din Așteptîndu-l pe Godot. În fine, apare și Șeful Pompierilor (Poszet Nándor). Senin, solar, cu un etern zâmbet tâmp pe figură, veșnic marcat de importanța propriei persoane. Pompierul are nevoie de un incendiu. Îl caută cu lumânarea peste tot. Deși știe unde și când va izbucni primul și unde este îndreptățit să intervină.
Personajele acestea ivite pe ritmurile muzicale dintr-o boîte à musique, toate vopsite pe obraji, ca niște clovni, se mișcă, vorbesc ca parte a unui mare mecanism. Vorbitul lor e periodic marcat de un bătut de pendulă. Un ceas care măsoară timpul, deși nu are ace.Cu toții sunt experți ai banalului. Cu toții vorbesc, se întrec în debitarea de discursuri fără sens. Pe care le savurează doar cel ce le emite. Intervin, când și când, și izbutite citate din arsenalul teatrului de umbre, Vin și ultimele zece-cincisprezece minute ale spectacolului. Cele cu surpriza despre care s-a scris atât. Aceea a întâmplărilor reluate pe repede-înapoi. O intuiție genială a regizorului Tompa Gábor. O secvență de mare performanță actoricească. ‘’Orchestra’’ știe tot ceea ce trebuie să știe despre la grand finale. Reapare, în fine, Maestrul de ceremonii. Personajele întră rând pe rând în cufere. Maestrul de ceremonii dă semnalul închiderii. Revenim la bibliotecă. La rafturile cu păpuși multicolore. Totul a fost perfect. Sans défaut, cum spun francezii. Totul s-a sfârșit. Capodopera rămâne. Revalidată fiind de un spectacol de mâna întâi.
Teatrul de Nord din Satu Mare- Compania Harag György
CÂNTĂREAȚA CHEALĂ de Eugène Ionesco
Traducerea în limba maghiară: Gera György
Regia: Tompa Gábor
Decorul și costumele: Dobre-Kóthay Judit
Distribuția:
Mr. Smith: Nagy Csongor Zsolt
Mrs. Smith: Modován Blanka
Mr. Martin: Szabó Janos Szilárd
Mrs. Martin: Rappert-Vencz Stella
Mary: Budizsa Evelyn
Capitanul de pompieri: Poszet Nándor
Arlechinul: Orbán Zsolt
Maestrul de ceremonii: Nagy Tamás
