Cum ar putea fi rezumate în numai câteva cuvinte cele mai bine de 550 de pagini ale cărții România interbelică. Modernizare politico-instituțională și discurs național, apărută în 2023, sub coordonarea profesorilor Sorin Radu și Oliver Jens Schmitt, la editura ieșeană Polirom? Eu aș opta pentru următoarea formulă. 17 studii, datorate unui număr de 18 autori (al nouăsprezecelea, Oliver Jens Schmitt își rezervă doar statutul de coordonator) recrutați de la universități și institute de cercetare din țară (București, Iași, Sibiu, Cluj-Napoca) și din străinătate (Luxemburg, Budapesta, Indiana University, Liverpool, Montpelllier, Regensburg, München, Viena). Istorici ce întorc pe toate fețele felurite aspecte ce țin de istoria politică, socială, ocupațională, religioasă, a minorităților naționale (evrei, maghiari), culturală a interbelicului românesc. Totul din dorința de a obține o imagine ceva mai precisă, mai bogată, mai clară și mai puțin exaltată asupra a ceea ce s-a întâmplat în România Mare după Unirea de la 1 decembrie 1918 până în momentul declanșării declinului democratic și cel al catastrofei naționale venite ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop și a Diktatului de la Viena.
O Introducere consistentă, scrisă de coordonatorii volumului, profesorii Oliver Jens Schmitt (Viena) și Sorin Radu (Sibiu), explică motivele ce au condus la luarea deciziei scrierii și publicării volumului. Mai întâi e vorba despre necesitatea clarificarea esenței sintagmei. Ce înțelegem, la urma urmei, prin interbelic în condițiile Romîniei? Perioada care începe în 1918 și se sfârșește când? În 1938, odată cu dictatura regală, în 1940 când România Mare suferă grave amputări teritoriale, în 1941 când țara noastră intră în război ca aliată a Germaniei? Autorii optează, et pour cause, pentru 1940. În 1940 România Mare încetează să mai existe, din cauza pierderilor teritoriale masive. Un construct teritorial, politic, social, intelectual și de compoziție etnică a fost atunci dinamitat.
Mai departe. A fost perioada interbelică una în care în România totul și toate au mers ca pe roate? A curs oare numai lapte și miere și toți românii au prosperat și s-au avut ca frații? A fost vorba despre o nedezminințită și continuă perioadă de prosperitate economică generalizată și de pace socială în care toate clasele sociale, bărbații și femeile au trăit fără probleme? În care minoritarilor le-a mers la fel de bine spre mulțumirea generală, în care toți au avut aceleași drepturi, în care toate provinciile românești au beneficiat de o dezvoltare egală și de o atenție asemenea din partea guvernelor succesive de la București? Nu cumva și -a spus oare cuvântul și zestrea anterioară? Adică dezvoltarea diferită cu care s-a venit în 1918? Și economică, și politică, și de mentalitate, și în ceea ce privește conceptul de democrație.Iată, Svetlana Suveică detaliază, de pildă, în studiul ei ceea ce se înțelege prin democrație improvizată în Basarabia.
Mai departe. Cum trebuie tratat de cercetătorii în istorie interbelicul românesc? Ca o perioadă deschisă sau închisă? Desigur, autorii optează pentru prima variantă. Actul juridic al Unirii de la 1 Decembrie 1918 nu a presupus cumva și o perioadă destul de mare de adaptare, de unificare a legislației, de implementare a acesteia, de pregătire a personalului, a funcționarilor de stat? A fost oare această perioadă calmă? Studiul lui Francesco Magno sugestiv intitulat Parcă s-ar scrie încă în timpul lui Frantz Iosef ca și acela semnat în colaborare de Judit Pál și Vlad Popovici (De la aleșii comitatului la birocrați)oferă date ce contrazic perspectiva mult prea optimistă cu care ne-au obișnuit profesioniștii scrisului istoric de până în 1989 și chiar și după aceea.
Sau. Au fost ținute integral promisiunile făcute minorităților în 1918 și imediat după aceea? Toate minoritățile au aplaudat necondiționat Unirea? Care a fost situația maghiarilor, cum s-au organizat ei politic? Dar germanii? Dar evreii? Întreg capitolul O Românie doar pentru români. Minoritățile naționale sau ceilalți 30%, prin studiile scrise de Florian Kührer –Wielach, Nándor Bárdi sau Carol Iancu aduce precizări mai mult decât necesare.
Care au fost raporturile dintre confesiuni și dintre Biserici? Sunt probleme abordate în capitolul Credința și credincioșii în societatea de masă. Biserica și Statul în studii scrise de Andreea Kaltenbrunner și Marian Pătru.
Despre ce s-a întâmplat cu tinerii, despre atragerea lor de forțele de extremă dreaptă, despre poziționarea socială și politică a femeii scriu Roland Clark, respectiv Maria Bucur în studiile grupate în capitolul O societate în mișcare spre noi orizonturi. De felul în care s-a realizat integrarea politică a țăranilor în noul stat național se ocupă Sorin Radu. Pe Sergiu Delcea îl interesează decelarea raporturilor dintre național și transnațional așa cum s-au manifestat ele în noul stat național, în vreme ce Ovidiu Buruiană e preocupat de dinamica elitelor liberale pornind de la momentul și semnificația alegerii lui I.G. Duca în fruntea PNL. Cristian Vasile urmărește în studiul său Mihail Ralea și perspectiva sa privind modernizarea politică și culturală tribulațiile, inconsecvențele politice și de gândire ale unuia dintre cei mai proeminenți intelectuali din interbelic, în vreme ce Philppe Henri Blessen se ocupă de personalitatea controversatului Mihail Manoilescu. Interesant studiul lui Ottmar Trașcă consacrat Pactului Molotov-Ribbentrop și consecințelor sale asupra României, provocatoare ipoteza că regele Carol al II lea ar fi recurs la dictatură regală din dorința de a răspunde noianului de primejdii ce amenințau Europa și România ca urmare a propensiunii fascismului.
Cu ce concluzii rămânem, cu ce concluzii am rămas eu care nu sunt istoric, dar sunt interesat de istorie după lectura cărții? Își propune ea, realizează ea demitizarea totală, chiar dramatică a unei perioade? Avem de-a face cu o oglindă spartă? Nu, n-aș zice. România interbelică. Modernizare politică și discurs național dezvoltă doar ideea de bun simț că perioada interbelică nu a fost o epocă de aur. Nu a fost perfectă, însă a fost perfectibilă. Analizele mi s-au părut a fi echilibrate, fără exaltări naționaliste ca și fără dorința demitizărilor cu orice preț și cu orice fel de mijloace.
Faptul că la scrierea cărții au colaborat și istorici ce nu trăiesc între granițele țării, mai mult, că unii dintre contributri nu sunt etnici români mi se pare de remarcat. De salutat, chiar. Nu pot decât să sper că nu se vor auzi iarăși voci care să se întrebe cu ce drept se ocupă Oliver Jens Schmitt și alți pretins extranei de istoria României. Faptul s-a întâmplat aievea acum vreo opt-nouă luni, atunci când istoricului austriac i s-a imputat neromânitatea cu ocazia apariției cărții dedicate istoriei Bisericii Ortodoxe Române.
Sorin Radu, Oliver Jens Schmitt – ROMÂNIA INTERBELICĂ. Modernizare politico-instituțională și discurs național; Editura Polirom, Iași, 2024
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Am avut un coleg ungur a cărui tată a făcut parte din armata roşie a lui Bela Kun. A fost capturat de armata romînă, i s-au dat vreo trei lopeţi pe spate şi a plecat la Bucureşti că în oraşul de baştină ar fi murit de foame. În Bucureşti a lucrat cu ziua şi a reuşit să-şi întreţină o familie cu doi copii în perioada în care se declanşaseră grevele de la Atelierele CFR. Aşa de rău era în Romînia interbelică. Doar că spre deosebire de el, muncitorii de la Ateliere o duceau mult mai bine.
Am citit in limba romana doua cărți ale domnului Oliver Jens Schmitt. M-au înfuriat frecventa citatelor lungi (de peste o pagina), uneori fara relevanta, limbajul uscat si repetarea obsesiva a „statul multietnic roman”. Parca as fi citit propaganda sovietica din interbelic. Cărțile nu menționează ca sunt traduceri, ceea ce înseamna ca Oliver Jens Schmitt stăpânește foarte bine limba romana, un fapt meritoriu.