Pace prin dezarmare? Depunerea armelor de către PKK – implicații pentru securitatea și stabilitatea Turciei

Problema terorismului este una dintre cele mai grave probleme ale Turciei, principala problemă de securitate internă a țării. Flagelul terorismului este asemeni unei răni care nu se poate cicatriza nicidecum. Apariția Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK – clasificată drept organizație teroristă de către Ankara și aliații săi occidentali) și lupta acesteia împotriva statului turc din 1984 încoace a cauzat daune materiale incomensurabile și a dus la pierderea a zeci de mii de vieți omenești.

În istoria modernă a Turciei au existat mai multe tentative de a aplana acest conflict. În 2013 acordul de pace dintre guvernul lui Erdoğan și PKK a fost primit cu entuziasm în toată țara, dar ostilitățile au fost reluate doi ani mai târziu. În toți acești ani de când mă aflu în Turcia am putut observa îndeaproape ce efecte provoacă atentatele teroriste asupra societății de aici, cum este diseminată frica printre oameni, cum ajunge la cote extrem de înalte ura interetnică și cum sunt blestemați teroriștii care omoară oameni nevinovați.

Încheierea amenințării terorismului în Turcia, este desigur, un obiectiv care poate primi sprijinul cetățenilor turci, pentru că fiecare cetățean înțelege cît de multe daune și suferințe a provocat terorismul țării.

Unul dintre evenimentele care în opinia multor turci ar putea aduce o rază de speranță în soluționarea terorismului PKK este apelul făcut la 27 februarie de către Abdullah Öcalan, liderul fondator al PKK. Acesta a îndemnat membrii PKK să depună armele și să se autodizolve. Scrisoarea lui Öcalan citită de către membrii partidului pro-kurd Egalitatea și Democrația Popoarelor (DEM) este rezultatul mai multor discuții inițiate în octombrie anul trecut de către Devlet Bahçeli, președintele MHP (Partidul Mișcării Naționaliste), care era cândva cel mai înverșunat politician anti-kurd. Chiar dacă există mulți optimiști care cred că de această dată problema terorismului din Turcia va fi rezolvată, există totuși și mulți sceptici, care își argumentează opiniile bazîndu-se pe evenimentele din trecut și încercările fără rezultat de a aplana acest conflict. Totodată, la acest moment mai există încă multe neclarități în ceea ce privește apelul făcut de Öcalan. Nu este clar la care ramură a PKK s-a referit acesta, doar la cea de pe teritoriul Turciei sau și la cea de pe teritoriul Siriei sau Iraq-ului. Într-o declarație a purtătorului de cuvânt al partidului Justiției şi Dezvoltării (AKP), formațiunea politică condusă de președintele turc Recep Tayyip Erdoğan se spune că „toate extensiile organizației teroriste, fie că se numesc PKK, YPG, PYD sau FSD, trebuie dizolvate”. Ramura PKK din Siria, cunoscută sub numele de YPG, sau Unitățile de Protecție a Poporului, reprezintă coloana vertebrală a Forțelor Democratice Siriene (SDF) susținute de SUA. SDF a luptat de ani de zile împotriva armatei turce și a grupărilor siriene susținute de Turcia.

Soluționarea problemei terorismului în Turcia ar reprezenta un mare succes atît pentru țară, cît și pentru președintele Erdoğan, care i-ar putea aduce multe beneficii, precum șansa de a-și extinde puterea și șansa de a intra în istorie sub eticheta de „președintele care a pus capăt terorismului în Turcia”.  

În timp ce scriam acest articol, o știre din presa turcă mi-a atras atenția. În cadrul unei întâlniri dintre Ahmed al-Shara, liderul de facto al Siriei și Mazloum Abdi, liderul organizației teroriste PKK/YPG (Forțele Democratice Siriene) s-a discutat despre dezarmarea organizației teroriste care ocupă nordul țării și participarea acesteia la noua administrație siriană. După întâlnire, președinția siriană a anunțat că s-a ajuns la un acord privind transferul organizației teroriste PKK/YPG către instituțiile statului. Unul dintre punctele acordului prevede garantarea drepturilor de cetățenie și toate drepturile constituționale comunității kurde de către statul sirian. Chiar dacă AKP a declarat că își dorește dizolvarea tuturor ramurilor PKK, vedem că în Siria se încearcă rezolvarea conflictului pe cale amiabilă între autoritățile centrale și YPG. Nu este exclus că atât evenimentele din Siria, cât și cele din Turcia ar putea fi o parte a unui plan geostrategic mai mare de aplanare a problemei terorismului în Orientul Mijlociu. Presa din Turcia scrie că în cadrul negocierilor cu liderul PKK, kurzii ar putea cere garanții politice și juridice și eliberarea prizonierilor politici.

O înțelegere cu kurzii i-ar putea oferi și președintelui Erdoğan încă o dată șansa de candida pentru postul de președinte, dacă se va reuși modificarea Constituției, iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar cu voturile partidului pro-kurd DEM din Parlamentul Turciei.

Apariția și evoluția problemei kurde din Turcia

Kurzii trăiesc în patru țări din Orientul Mijlociu: Irak, Siria, Turcia și Iran. Numărul kurzilor din Turcia variază între 15 milioane și 20 de milioane de oameni (populația totală a Turciei fiind de 87,6 milioane de oameni). Comunitatea etnicilor kurzi din Turcia este cea mai mare dintre comunitățile etnicilor kurzi din țările enumerate mai sus. Fiecare al cincilea cetățean al republicii este kurd, formând cea mai mare minoritate națională.

Problema kurdă în forma sa actuală a apărut în anii 1960, când oamenii din partea de est a Turciei își doreau mai multe libertăți și drepturi, începând să pună sub semnul întrebării politica de asimilare a statului. Regiunea de est și de sud-est a Turciei dintotdeauna a fost una săracă, unde rata șomajului era (şi mai este) ridicată, iar populația, formată preponderent din etnici kurzi trăiau în condiții dictate de un sistem feudal, ale cărui legi mai funcționează în acea regiune a Turciei.

Bazele Republicii Turcia au fost puse în condiții vitregi, iar edificarea unui stat unitar naționalist turc presupunea și aplicarea unor reforme mai puțin blînde. Una dintre acestea a fost adoptarea în 1924 de către Marea Adunare Națională a Turciei a legii în care era specificat faptul că limba turcă este o limbă obligatorie și cei care nu o vorbeau primeau amenzi. Legea a prins viață prin intermediul campaniei „Cetățene, vorbește turca!” La începuturile republicii asimilarea etnicilor kurzi avea loc și prin plasarea (strămutarea) lor printre etnicii turci, o practică folosită și în timpul Imperiului Otoman. „În timp ce Sublima Poartă a încurajat dezvoltarea economică și creșterea ponderii populației musulmane în diferite părți ale Anatoliei, aceasta a apelat și la metoda de relocare a kurzilor pentru a-i asimila și a-i pacifica.” [1]

Conform informațiilor mai multor studii despre kurzii din Turcia, aceștia erau  văzuți drept cea mai mare problemă a kemalismului (ideologia fondatoare a statului turc modern). De ce stau lucrurile astfel? Republica Turcia este moştenitoarea unui sistem de tip “millet” [2], termen folosit pentru a desemna grupuri religioase precum sunt evreii, grecii și armenii. Sistemul de tip „millet” cuprindea reprezentanți pe criteriu religios, nu etnic. Pentru edificarea unui stat unitar turc kemaliştii au sugerat tuturor musulmanilor din Anatolia să se considere turci. În 1930, kurzii, care reprezentau mai mult de zece la sută din populație, erau singura comunitate mare non-turcă din țară. Şi în acea perioadă au existat eforturi de a rezolva problema kurzilor. Acestea au venit din partea grupului KADRO, o mișcare a unui grup de intelectuali, care vedeau curentul kemalist drept o „a patra cale”, nefiind de sorginte fascistă, comunistă sau capitalistă. Grupul KADRO milita pentru rezolvarea problemei kurde, pentru că vedeau un mare pericol  în sistemul de tip feudal în care locuiau kurzii din Turcia de Sud-Est. Pentru o foarte scurtă perioadă în timpul Războiului de Independență, kemaliștii i-au recunoscut pe kurzi ca o posibilă etnie independentă. Acest lucru s-a datorat circumstanțelor politice din acea perioadă, cînd naționaliștii turci erau nevoiți să facă alianță cu minoritățile musulmane ale țării împotriva grecilor, armenilor și aliaților acestora.  

Problema kurdă nu a putut fi rezolvată, din contra, aceasta s-a agravat în urma loviturii de stat din Turcia din 1980, o dată cu apariția PKK-ului și atentatelor teroriste revendicate de grupare. Din cauza flagelului terorismului, mulți etnici kurzi refuză să își divulge identitatea. De multe ori cînd îmi doream să aflu din care parte a Turciei veneau anumite persoane, puteam doar să citesc pe buzele oamenilor cuvântul „kurd”, de multe ori mi s-a spus în șoaptă. La întrebarea mea: „Cine este acest actor sau muzician?” aflam că este cutărică, dar urma și precizarea că este kurd. Unul dintre colegii de facultate, care fugise din Siria în urma izbucnirii războiului civil din acea țară se prezenta ca fiind sirian, doar după ce îmi cîștigase încrederea, mi s-a confesat că este kurd din Siria.  

Ce își doresc kurzii din Turcia, poate vă întrebați? Jurnaliștii și cercetătorii care scriu pe acest subiect pe cât de complicat, pe ațâț de sensibil spun următoarele: kurzii cer doar cele mai elementare drepturi care le-au fost luate. Kurzii își doresc să aibă drepturi cetățenești egale. De multe ori se plâng că sunt discriminați pe criteriu etnic. Kurzii își doresc să beneficieze de educație în limba lor maternă și de servicii publice în limba lor maternă. Kurzii nu își doresc să fie acuzați de acte de terorism, iar cultura lor să fie etichetată drept terorism. Una dintre cerințele kurzilor, despre care se discută des în spațiul public din Turcia este ideea de autonomie, care pare a fi un mod de a se izola de restul Turciei. Regimul de la Ankara dintotdeauna a fost împotriva ideii de autonomie pentru kurzi, pentru că autonomia ar putea fi doar un pas spre separarea de Turcia și crearea Kurdistanului, statul pe care kurzii erau cît pe ce să-l obțină în urma semnării Tratatului de la Sèvres din 1920. O dată cu victoria lui Mustafa Kemal Atatürk împotriva armatei grecești, acesta a cerut revizuirea tratatului. Această idee de întemeiere a propriului stat kurd a fost alimentată și susținută ani la rînd de statele imperialiste, lucru pe care turcii îl cunosc. Dar tot aceleași state care au oferit suport logistic și financiar kurzilor au trădat de multe ori această minoritate etnică în tentativele acestora de edificare a propriului stat.   

Terorismul și culmile pe care le-a atins acesta în toți acești ani de cînd mă aflu în Turcia, m-au făcut să îmi pun sute de întrebări despre influența și autoritatea pe care o (mai) are Abdullah Öcalan în rîndul militanților PKK. În vîrstă de 75 de ani, condamnat pentru trădare, acesta se află într-o închisoare de pe insula Imrali din 1999, în apropiere de Istanbul. Cartea „Blood Lines – From Ethnic Pride to Ethnic Terrorism” scrisă de psihiatrul cu renume mondial Vamık Volkan (psihiatru specializat în relații internaționale, care explorează violența etnică examinând istoria și diplomația din perspectivă psihologică) m-a făcut să înțeleg actele de cruzime inimaginabilă comise de Öcalan sau la ordinul acestuia.  În această carte autorul vorbește despre copilăria lui Abdullah Öcalan. Atunci cînd se juca cu copiii din sat, de multe ori aceștia îi spărgeau capul cu pietre. Acesta venea acasă plâng, sperând că va fi jelit și cuprins de mama sa, dar aceasta îi spunea să meargă să se răzbune, altfel nu îl va primi în casă. În memoriile sale Öcalan povestește cum a început să fie un atacator și cum a spart capetele altor copii. Crescut de o mamă dură, cu un caracter dominant,  pentru a obține dragostea și aprecierea acesteia, Abdullah Öcalan a recurs la violență. Ambii părinți l-au încurajat să fie el atacatorul, pentru că în caz contrat el va fi cel atacat. Comportamentul agresiv i-a adus faima în sat de „ucigașul de șerpi”. Sătenii îl chemau pe Abdullah să omoare vreun șarpe, iar acest apela la aceleași mijloace ca și în cazul copiilor, omora șerpii cu pietrele. Iar cînd a crescut mai mare știm cu toții cine a devenit Abdullan Öcalan.

În una dintre cercetările sale dedicate problemei kurde, drepturilor kurzilor din Turcia etc. profesorul turc Mesut Yeğen, afirmă că „problema kurdă a Turciei nu este doar o problemă multidimensională, ci o problemă socială cu mai multe straturi, dar care a fost suprimată și periferizată de mai mulți factori istorici”.[3] Rezolvarea acestei probleme este de o importanță primordială pentru securitatea ațâț internă, cît și externă a Turciei, dar și pentru stabilitatea din întreaga regiune a Orientului Mijlociu. Soluționarea unei probleme cu rădăcini adânc ancorate în trecut, cu care actorii politici din regiune și cei cu interese în această parte a lumii au speculat de-a lungul anilor, nu va fi un proces ușor. În Turcia, spre exemplu, în timp ce se duc discuții despre depunerea armelor și dizolvarea PKK, care par a fi acțiuni ale unui proces de obținere a păcii dintre turci și kurzi, în închisorile din Turcia se mai află deținuți politici și parlamentari kurzi, acuzați de afiliere cu organizația teroristă PKK. Rezolvarea problemei kurde va duce și la crearea unui vid în discursul propagandistic al guvernului de la Ankara. Nouă, celor din Turcia, care urmărim evoluția acestui conflict nu ne rămâne decât să credem și să sperăm că într-o bună zi în țară, va domni pacea interetnică, iar la tv nu vom mai vedea știri despre soldații turci care își pierd viața în lupta contra terorismului.    

[1] Soner Çağaptay, Türkiye’de İslam, Laiklik ve Milliyetçilik Türk Kimdir?,(Islam, Laicism și Naționalism în Turcia. Cine este turc?) Istanbul Bilgi Üniversitesi, 2006, pag. 138

[2] Cuvânt folosit pentru desemnarea comunităților confesionale din Imperiul Otoman (musulmanii, creștinii, evreii). După reformele Tanzimatului (1839–1876), termenul a fost folosit pentru grupurile minoritare protejate din punct de vedere legal, similar cu modul în care era folosit termenul „națiune” sau „etnie” în alte țări.

[3] Mesut Yeğen, Devlet Söyleminde Kürt Sorunu, (Problema kurdă în discursul public) İletişim Yayınları, 1999, pag.13