- Argument – de la Spinoza la David Brooks
- Spano sau pasiunea voioasă pentru drept
- De ce trebuie depășită paradigma bazată pe drepturi?
- Situația României
- Concluzii
Argument – de la Spinoza la David Brooks
În partea a III-a a Eticii, Spinoza ne spune în esență că pasiunile triste, o categorie specifică de afecte, se remarcă prin aceea că ne diminuează puterea de a acționa[1]. Ele contrastează cu afectele bucuriei, care măresc această capacitate. Ceea ce este specific pasiunilor sumbre este faptul că ne închid într-o formă de pasivitate, ne fac dependenți de cauzele exterioare și, în consecință, ne îndepărtează de propria libertate. Or, aceste pasiuni nefericite derivă din imaginația inadecvată sau din ignoranță, spune el. De pildă, frica vine din ideea inadecvată pe care ne-o facem despre un pericol viitor (drobul de sare); ura poate rezulta dintr-o neînțelegere a cauzelor reale ale unui eveniment, comportament etc.
Remediul, pentru gânditorul olandez rebel din secolul XVII, care nu încetează să fascineze și să constituie reper pentru un anume savoir vivre de tip filosofic[2], vine din înțelegerea cauzelor, din forța inimii și din amor Dei intellectualis. Aceasta din urmă ar reprezenta o cunoaștere intuitivă a necesității divine care, prin ea însăși, poate duce la o bucurie activă.
Facem un salt. Într-un articol recent din The New York Times, jurnalistul David Brooks descrie epoca actuală (mai ales climatul american, însă aprecierile sunt valabile în tot Occidentul), plecând de la ceea ce numește el dark passions[3]. Pe o schemă pur spinozistă, nu lipsit de talent și cu concizia cerută de formatul jurnalistic, Brooks afirmă că dezbaterea publică se simte și se resimte diferit azi chiar față de anii 2000 (spre a nu ne întoarce prea mult în urmă) – când polarizările existau dar nu aveau acea latură apăsătoare, dark. Motivele sunt sintetizate de el în ideea că demagogii politicii, presei și internetului au exploatat un sentiment comun de umilință – complexele noastre, insatisfacțiile pe care le avem cu toții într-o doză mai mare sau mai mică -, pentru a nutri pasiuni triste. Iar acestea periclitează democrația și dezumanizează.
Intuiția sa ar fi că ne găsim pe o spirală greu, dar nu imposibil, de oprit. Recomandă ca, pe urmele lui Vaclav Havel, Nelson Mandela, Martin Luther King jr., să fie din nou stimulată (din zona acelorași surse formatoare – politic, mass-media) speranța, proiecția unui viitor mai bun împreună, reclădind un ideal de viață comună și, de ce nu?, resuscitarea la nivel de societate a virtuții, care mută privirea către un interes general.
Am făcut această mică introducere înainte de a evoca un personaj pe care îl urmăresc de mai bine de zece ani cu admirație: Robert Spano, fostul Președinte al Curții Europene a Drepturilor Omului. În continuare, încărcați cu forța modelului, vom putea aborda și o zonă politico-juridică, o doctrină importantă, marcată de un derapaj cu atât mai neliniștitor cu cât nu e înțeles de majoritatea profesioniștilor dreptului. Și care, tocmai de aceea, pierde teren. Observația că ne aflăm la un punct de inflexiune din perspectiva drepturilor omului credem că e îndreptățită și de aici și urgența temei abordate.
Spano sau pasiunea voioasă pentru drept
Născut în Islanda, cu rădăcini italiene și studii la Oxford, Robert Spano a fost numit judecător la CEDO în 2013, la 41 de ani. Face parte, așadar, din noile generații de judecători de la curțile europene care își ating vârful carierei tineri. Ceea ce, sub aspect sociologic, e foarte interesant de urmărit, politic e riscant, iar psihologic, e greu de gestionat de cel care trăiește experiența. De unde firescul era, încă de la fondarea sa în 1959, ca judecătorii de la Curte să își încheie cariera pe acest post, beneficiind în mandatul lor de avantajele experienței profesionale și de viață, lucrurile s-au schimbat major în ultimele decenii. Ritmul activității, nevoia de adaptabilitate, de mobilitate, de conectare la nou (la problematica ridicată de statele care au aderat mai recent, la curentele progresiste, la noile tehnologii) au avut un rol major[4].
Faptul că există viață profesională și după încheierea mandatului, însă, le dă o anume dorință de afirmare care nu seamană nicidecum cu bonomia înțelepților de la Strasbourg din urmă cu câteva generații (până prin anii 2000, aș zice). Paradoxal, ceea ce s-a numit activism judiciar la CEDO a început cu generațiile vechi, de seniori. Atunci s-au pus bazele unor interpretări curajoase[5]. Dar maniera în care s-au făcut, contextul, eleganța motivărilor, nu au lăsat loc de mari proteste. Ulterior, în etapa ce se află încă în desfășurare, echilibrul intereselor aflate în joc s-a fracturat. Ocuparea unor noi teritorii ale realității sociale și politice, într-o paradigmă cvasi-hegemonică a drepturilor, a avut o cu totul altă substanță și cu totul altă miză în vremea de pe urmă.
Totuși, Robert Spano mi-a părut mereu a fi diferit. De la tânărul care stătea ca orice muritor să asculte în sala mare a Palatului drepturilor omului din Strasbourg, pledoariile dintr-o cauză românească, în toamna lui 2013[6], până la președintele activ de peste câțiva ani, am citit în parcursul lui chemarea, nevoia de a depăși ignoranța ca gânditor al dreptului, nu ca funcționar al dreptului. În cazul său, s-a îmbinat tinerețea cu experiența academică, implicarea pasionată cu o anume reflecție de înaltă responsabilitate politică, ceea ce lipsește carieriștilor sau celor marcați de neutralitate axiologică prost înțeleasă.
Strălucitul său mandat a fost încununat nu doar de numirea ca Președinte al Curții în 2020, poziție pe care a ocupat-o timp de trei ani, ci de conferințele sale foarte așteptate, de faptul că pozițiile sale de tip doctrinar au produs schimbări palpabile. Încă din al doilea an de mandat ca judecător, publică un articol[7], în care invită la un alt tip de relație cu curțile naționale și o menținere a unei marje de apreciere largi a statelor, cu atenție pe încălcările grave ale drepturilor și libertăților fundamentale. Un follow-up consistent la această poziție de principiu va dezvolta într-un articol din 2018[8]. În rândul celor interesați de fenomen, ca ideologie, nu doar ca acumulare necritică de jurisprudență, aceste articole au circulat copios tocmai pentru că nu au fost scrise pentru palmares academic și ca o ofrandă pe altarul scientometriei, ci dintr-un angajament de durată; dintr-o nevoie de a insera libertățile fundamentale într-o logică de bine social, nicidecum de frustrare și blocaj.
De ce trebuie abandonată paradigma drepturilor?
Drepturile omului, de unde fuseseră promisiunea mai binelui individual și colectiv, se dovedesc o piatră de poticnire. Scepticismul democratic le-a luat de mult în vizorul critic. Spano sesizase deja acest lucru și cred că a avut un dram de tragism poziția sa de Președinte al Curții de la Strasbourg. El constata, cu mai multă luciditate decât alții, că (și) numele lui va fi cândva legat de acest trend, de această ușoară derivă. La circa trei ani de la încheierea mandatului, continuă să țină, cum e și firesc, discursuri de deschidere pentru instituții prestigioase de învățământ sau structuri ce activează în domeniul drepturilor omului.
Anul acesta, pe 2 octombrie, conferința sa inaugurală de la Human Rights Lawyers’ Association, ținută la Londra, a avut drept trigger scrisoarea din 22 mai a.c. semnată de liderii a 9 țări membre ale Consiliului Europei (și Uniunii Europene)[9], care invită Curtea la o „nouă și deschisă conversație despre interpretarea Convenției”.
Discursul e structurat în trei părți – rădăcinile filosofice ale libertăților fundamentale, paradigma bazată pe drepturi și, în fine, răspunsul dat temei imigrației care, de altfel, a constituit punctul nevralgic și cauza frustrărilor crescânde ale statelor ce își doresc o politică migratorie nouă, suverană[10]. Chiar dacă consideră scrisoarea din multe perspective nefondată și inoportună, Spano o ia în serios. El consideră că problema e una reală – și aici credem noi că suntem în prezența unui semnal important, ce nu poate fi neglijat.
Ceea ce subliniază el, pe urmele lui Isaiah Berlin, este că liberalismul presupune un accent pe libertăți, nu pe drepturi[11]. Pe ceea ce Berlin numea libertăti negative, în opoziție cu libertățile pozitive, ce se pot transforma ușor în îndreptățiri și, la limită, în pretenții rupte total de contextul comunitar.
Remarca pe care o face, plecând de la preambulul însuși al Convenției, este că libertățile reprezintă cadrul general în care se inserează protecția drepturilor. Redactorii Convenției au fost cu certitudine concentrați pe limitarea puterilor statului și evitarea imixtiunilor arbitrare, iar nu pe pretenții individuale rupte de orice formă de responsabilitate. Aceasta deoarece, în orice societate democratică, trebuie păstrat un echilibru între prerogativele individului și interesul public. Așadar, cadrul filosofic al Convenției nu putea să vizeze îndreptățiri individualiste total desprinse de imperative rezonabile ale binelui comun. Întinderea și forța drepturilor trebuie să țină cont de datoriile și obligațiile individuale, iar nu să le ignore.
În privința drepturilor condiționale (toate, mai puțin cele consacrate de art. 2 și 3 din Convenție), Spano nu neagă că interpretarea evolutivă a Curții a fost în direcția unei extinderi a ariei lor de aplicare (vezi dreptul la un proces echitabil, dreptul la viață privată, interzicerea discriminării, dreptul de proprietate etc.) Această sferă a drepturilor individuale, în permanentă expansiune, a crescut aria de aplicabilitate ratione materiae a primului paragraf al textelor și a mutat discuția în paragraful 2, pe un test de proporționalitate și de evaluare a «necesității restrângerii dreptului într-o societate democratică». Iar societatea democratică fiind văzută tot mai mult ca spațiu al drepturilor, a fost limitată corespunzător, pe cale jurisprudențială, marja de manevră a statelor în materie de politici publice într-o gamă tot mai largă de domenii (ultimul cu impact major fiind acela al politicilor de mediu).
Spano afirmă cu anume amărăciune și cu o vagă urmă de culpabilitate că, oricâte merite ar fi avut această direcție în care s-a dezvoltat jurisprudența CEDO, ea a contribuit la sentimentul unei dislocări societale ce are la bază narativul drepturilor omului. Faptul că orice se poate transforma în drept fundamental, printr-o piruetă juridică, că doctrina drepturile omului a devenit „impostorul de serviciu”, iar nu liantul binefăcător, e ceva ce Spano crede că trebuie luat foarte în serios de juriști.
Situația din România
Mutându-ne atenția către sistemul românesc simțim o anume întârziere care e, poate, de natură civilizațională. În anii 2000, când CEDO era în culmea activismului, în România erau încă la INM profesori care vorbeau de specificul inviolabil al dreptului românesc care permite procurorului să aresteze. Cei care discutau de bloc de constituționalitate și de prioritatea Convenției față de legea internă erau bizari sau eretici. Ulterior, pe baza unei pompări masive în facultățile de drept și INM a jurisprudenței Curții și a celor mai recente interpretări despre drepturi fundamentale, s-a picat în păcatul idolatriei. Am avut, fără îndoială, nevoie de Curte pentru a schimba multe lucruri care nu erau în ordine în relația stat/cetățean. Dar asta a creat, într-un fel, așteptări nelimitate – recursul la CEDO ca al patrulea grad de jurisdicție era atât semnul neîncrederii în propria justiție, cât și expresia confunziei drept/îndreptățire.
Apoi, după valul de decizii importante și modernizatoare, gulerele albe au dat tonul unor plângeri la CEDO care mai de care mai fanteziste. Aruncai 12 capete de cerere, 12 articole pretins încălcate, în ideea să câștigi măcar unul. Pe lângă creșterea volumului de muncă, asta a provocat iritare, pentru că se exporta neseriozitate și se producea o diluare a temelor juridice în dezbatere. Pe acest fond, Curtea a intrat într-un proces de reformă complicat.[12]
Aceste proces de accentuare a subsidiarității (a se vedea și articolele lui Spano, amintite), a survenit tocmai atunci când justițiabilul, dar și magistratul român își puseseră mari speranțe într-un recurs suplimentar, la o jurisdicție serioasă, dincolo de suspiciuni, respectiv în virtuțile progresiste ale acestui meșteșug. Unul își confecționase o speranță nouă, uneori cu un zâmbet malițios, celălalt găsise, în fine, carte de căpătâi.
Din al patrulea grad de jurisdicție nu a mai rămas mare lucru, după reforma amintită. Cererile se resping ca inadmisibile inclusiv pe criterii de formă, caz în care primești o simplă scrisoare, termenul de depunere a plângerii s-a redus la 4 luni etc. Încărcați cu morbul îndreptățirilor, mulți au transferat frustrarea și furia pe judecătorii CEDO, la rândul lor făcuți responsabili de abuzuri și incompetență. În același timp, o cazuistică legată, mai cu seamă, de dreptul la un proces echitabil și condițiile din penitenciare, a continuat să creeze frustrare în rândul opiniei publice mai cu seamă atunci când gulerele albe au avut câștig de cauză, fie și parțial, iar consecințele le suportam cu toții (achitări, procese reluate, despăgubiri plătite din bugetul public).
Tensiunea de care vorbeam între pretenția individualistă și binele comun, în cazul celor care au săvârșit infracțiuni și au fost sau ar fi urmat să fie condamnați, e în plină desfășurare. Saga prescripției este ilustrarea cea mai bună a acestui fenomen[13]. Totodată, îndreptățirea unor persoane de a părăsi România cu puțin înainte de condamnarea definitivă și de a beneficia în țara de reședință de un tratament mult ameliorat, cu schimbarea naturii pedepsei aplicate de instanța română, jignește simțul comun, indignează pe omul obișnuit. Or, aici observația lui Robert Spano are o incontestabilă valabilitate. Drepturile omului nu au însemnat asta la origine. Ele nu trebuie să eșueze în mod definitiv în această versiune creatoare de furie și indignare.
Noi nu avem (încă) problema imigrației, la care face referire scrisoare celor 9, dar temele nu ne sunt străine, în principiu: suntem fie posesorii unor scheme de interpretare judecătorească excesive rights-based, la nivel intern, fie victimele acestei paradigme a drepturilor atunci când dorim să punem în executare hotărâri definitive de condamnare, pe baza cooperării judiciare în materie penală. La nivelul imaginii justiției, toate aceste lucruri au un efect de erodare a încrederii fără precedent.
Concluzii
Convenția Europeană este, întâi de toate, un scut pentru libertăți, iar nu un catalog de îndreptățiri egoiste. A accepta că individul este nu doar un deținător de drepturi, ci și un purtător de obligații și responsabilități este singura modalitate de a păstra un spațiu minim de libertate. Abordarea hiper-individualistă nu a făcut decât să provoace o contrareacție. Iar paradigma bazată pe primatul drepturilor e cu atât mai acut scandaloasă în cazul persoanele condamnate. Tratarea lucrurilor fără o atentă punere în balanță a intereselor aflate în joc a dus deja la decizii care nu sunt credibile, nici comprehensibile pentru omul mediu. Or, nu acesta a fost efectul avut în vedere la redactarea Convenției.
O lectură atentă a acestor realități în care justiția a fost doar una dintre arenele de manifestare a unor pasiuni triste endemice, ar scoate drepturile omului din aria surselor de frustrare, resentiment, neputință. Ea ne-ar aduce o mai bună înțelegere și ne-ar face apți să privim iarăși (cel puțin) profesiile noastre cu bucuria și angajamentul lui Robert Spano.
[1] Baruch Spinoza, Etica, trad. de Alexandru Popescu, ed. Humanitas, 2006 (propozițiile 11 și următoarele ale părții III).
[2] În Franța, studiile academice, conferințele serioase despre filosofia spinozistă sunt foarte la modă. E drept, pe alocuri, Spinoza e adoptat și de o anume vulgată a dezvoltării personale.
[3] David Brooks, The Era of Dark Passions, the New York Times, 18 septembrie 2025.
[4] Totuși, asta a adus, ici și colo, și unele inconveniente: un anume vedetism manifestat prin accese narcisice pe rețele sociale, la unii, prin opinii separate foarte elaborate, la alții, care țin să se facă remarcați confundând actul jurisdicțional cu Hyde Park, decizia judecătorească cu eseul înflăcărat etc.
[5] Irlanda c. Regatului Unit, hot. din 18 ianuarie 1978, HandySide c. Regatului Unit, hot. din 7 decembrie 1976, Dudgeon c. Regatului Unit, hotărârea din 22 octombrie 1981, Malone c. Regatului Unit, hotărârea din 2 august 1984 etc.
[6] Broadcastul audierii publice din cauza Centrul pentru Resurse Juridice, în numele lui Valentin Câmpeanu c. României e disponibil pe site-ul Curții. Cunosc detaliul prezenței sale în sală pentru că aceasta este nefericita cauză în care a pledat și subsemnatul. Domnia sa poate fi remarcat în audiență, implicat, cu grimase greu stăpânite de aprobare/dezaprobare, de-a lungul dezbaterilor
[7] Robert Spano, Universality or Diversity of Human Rights? Strasbourg in the Age of Subsidiarity?, Human Rights Law Review, vol. 14, nr. 3 (2014)., p. 487-502.
[8] Robert Spano, The Future of the European Court of Human Rights – Subsidiarity, Process-Based Review and the Rule of Law, Human rights Law Review, vol. 18, nr. 3(2018), p. 473-494.
[9] Inițiată de Italia și Danemarca, ea a fost semnată și de Belgia, Austria, Cehia, Polonia, Letonia, Lituania și Estonia. În esență, sunt invitate organismele Consiliului Europei, inclusiv Curtea, să aibă o interpretare a Convenției care să nu mai extindă nepermis, în special, sfera art. 3 (interzicerea torturii, tratamentelor inumane sau degradante) și a art. 8 (dreptul la viață privată) ce afectează modul în care liderii politici protejează democrația și cetățenii în fața provocărilor actuale. Răspunsul Secretarului General al CoE, Alain Berset, nu a întârziat. La data de 24 mai 2025, acesta a emis un comunicat oficial în care reafirmă independența judiciară a CEDO. Printre alții, profesoara de drepturile omului de la Universitatea din Oxford, Başak Çali, a calificat-o drept presiune politică asupra Curții.
[10] Textul conferinței a fost publicat pe pagina de LinkedIn a lui Robert Spano, la data de 7 octombrie a.c.
[11] Isaiah Berlin, Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri, Humanitas, 2010.
[12] Concretizat în adoptarea Protocolului 14 (deschis spre semnare în 2004, intrat în vigoare în 2010), a Protocolului 15 (intrat în vigoare în 2021) și a Protocolului 16 (semnat în 2014, ratificat în 2022, moment în care a și intrat în vigoare pentru România).
[13] A se vedea și Gabriel Caian, Impunitatea și drepturile omului, www.juridice.ro, 1 aprilie 2024.
I. Berlin a fost o icoana, un ´sfant´ al ´Liberalismului Razboiului rece´, aproape orice critica la adresa lui trece drept o erezie si blasfemie. Asemenea altora, desi in moduri specifice, a fost numit un ´liberal anti-liberal´ ( v. critici la S. Moyn sau Z. Sternhell, intelectuali evrei ), un Liberalism cu o intorsatura romantica, anti-iluminista si ´conservatoare´. Berlin era si un sionist angajat, poate ca de aceea a dat preferinta particularismului, etnicismului, ´organicismului´, in traditie istoricista herderiana. Pluralismul lui a fost adesea criticat ca relativism.
Dincolo de aceste aspecte controversate, si a fost o personalitate controversata, libertatea negativa a fost , de asemenea, criticata, ca o conceptie defensiva, a unor virtuti pasive, o privatizare a ´libertatii´ , ´pesimista´, ´tragica´ si asa-zis ´realista´, dar si anti-politica. Mai precis, ´politica anti-politica´, ´existentialista´, un anti-intelectualism si anti-rationalism romantice, tendinte, s-a spus, ce anticipau relativismul postmodernist. Liberatea negativa e un concept de libertate amputata si, intr-un anumit sens, restrictiva.
Daca rationalismul isi avea patologia sa, ceea ce nu ar fi trebuit sa duca la o negare a ´ratiunii´ insesi ! – irationalismul, cu atat mai mult. Omul e fiinta sociala, comunitara, virtutile se formeaza in societate, sunt eminamente ´pozitive´ si trebuie incurajate, favorizate, nu ´in privat´, mult mai mult viciile infloresc in ´camara´ intima a individului izolat ! – parafrazand titlul articolul, obiceiurile ´private´ sunt triste ! – , plus ca libertatea negativa are si anumite conotatii deterministe, libertatea nu e ceva spontan, nu creste de la sine ( printr-o ciudata oglindire a Rousseauismului ).
H. Arendt, care impartasea anumite tendinte cu Berlin – desi nu se agreeau deloc – nu era de acord cu aceasta ´privatizare´ liberala a libertatii, moralei, religiei, ea considerandu-se ´republicana´ si punand pe prim plan virtutile active ale vietii publice, deschise si luminoase. In fine, e mult de discutat, dar conceptia lui Berlin, personalitatea lui, nu pot fi extrase dintr-un anumit context, acela foarte tensionat al Razboiului rece timpuriu, de mentalitatea, complexele si fobiile unei epoci.
Chiar daca se considera un anti-ideolog, I. Berlin a devenit pt. multi dintre urmasii sai un ideolog iar ideile despre ´libertatea negativa´ stereotipiile unei limbi de lemn juridico-economice, un ideolog al Neo-liberalismului emergent, repliat, precum Popper sau Hayek.
Fără conservatorism liberalismul este un bla-bla ideologic. Să ignori adevărurile din trecut cu ochii la un adevăr presupus a fi în viitor, iată prostia care ne-a sedus mereu. Să te preocupe soarta doapelor de plastic. Să te preocupe cum să facilitezi „operații de sex” unor copii care nu sunt ai tăi. Să te preocupi cum să scoți mai repede un criminal din pușcărie, chiar din secunda în care pe Drept l-ai băgat acolo. Să te preocupi până la suprimare de cât de corectă e libera exprimare. Încotro alergi așa, Uniune Europeană, dacă nu spre distrugerea ta? Ce-ți mai rămâne de deconstruit când te-ai autodeconstruit zi după zi? Stadiul final al oricărei birocrații va fi întotdeauna ideologic.
Amestecati in mod atat de ridicol idei si concepte pe care nu le intuiti sau intelegeti absolut deloc.
@George
Probabil ca aveti dreptate, dar cu tristete va spun ca afirmatiile/intrebarile lui Darie au mare, f.mare relevanta. Acest amestec „ridicol idei si concepte” reprezinta NEGRESIT ceea ce societatea percepe/intelege din news&abordarile ciudate/bizare care ne asalteaza cotidian.
Este aproape inutil si teribil de obositor sa argumentezi aici, in familie, in societate ca toate imputatiile la adresa UE trebuie indreptate, in primul rand, catre alegerile noastre democratice la nivel european si national.
Nu convinge pe ABSOLUT nimeni argumentul votului statelor membre in Consiliu UE in vasta majoritate a „afacerilor” europene.
Francezii ca si multi romani sunt convinsi ca sunt „niste functionari de la UE” (in exprimarea concreta a oamenilor obisnuiti) care le impun statelor membre norme bizare si criterii de neaplicat din directive adoptate pe șest….. Totul in detrimentul statelor nationale obligate sa suporte persecutia unor „functionari nealesi”, etc, etc, etc.
Oricui ii ceri exemple concrete o sa vina cu chestiuni Farage style sau nu o sa aduca niciun argument. Dar realmente asta e situatia chiar si aici pe contributors.ro care nu este fb, tik-tok, insta, etc.
Așa scurt? Păi, dacă e întuneric aprindeți dvs lanterna aia, dacă ziceți că o aveți. Să vedem și noi.
Mda, e bine să reflectăm din nou asupra raporturilor individ vs societate și drepturi vs libertăți, mai ales acum când aceste precepte s-au relativizat până la pierderea sensului originar. Totul intră în sfera „bătrâneții” democrației clasice care, chipurile, este depășită de vremurile noi și nu mai poate asigura o coerență socială și individuală a conducerii sociale. Mai simplu, ar fi nevoie de o nouă CONVENȚIE asupra drepturilor și libertăților. Poate de aici apare „tristețea” socială și individuală, augmentată de rețelele sociale, mass-media,etc până la limita anarhiei . Iar în anarhie nu mai există drepturi și libertăți ci numai „tristețe” și, la limită, ură individuală și socială.
Este posibil ca paradigma democrației să nu mai funcționeze în condițiile Noii Revoluții Tehnologice actuale și să ne trebuiască alte seturi de valori sociale și morale, cu alte tipuri de libertăți și drepturi. Dacă nu, bătrâni și triști, fără drepturi și libertăți, ne vom îndrepta către haos….
„liberalismul presupune un accent pe libertăți, nu pe drepturi”
Celulele corpului uman trăiesc în armonie. Fiecare celulă are libertatea să facă ce dorește atât timp cât nu inhibă libertatea celeilalte celule de a face ce dorește.
În cazul celulelor, ele doresc să aibă libertatea să primească oxigen, nutrienți, etc. iar în schimb își aduc aportul pentru binele corpului uman.
Armonia poate fi stricată (de exemplu) atunci când neuronul dorește satisfacții suplimentare (nicotină) inhibând libertatea celulei din plămân.
Celula din plămân se adaptează (altfel moare) și se transformă în cancer. La rândul ei inhibă libertatea celulelor din jururul ei crescând peste celelalte celule…
Un efect in lanț pornit de la neuronul care a dorit satisfacții in detrimentul celorlalte celule. Mai bine era satisfăcut citind o carte :)
Chiar dacă neuronul și-a câștigat (negociat) „dreptul” să aprindă țigări, axioma morală ne spune că nu are libertatea de a face ce dorește, pe seama altor celule…
Deci da, accentul se pune pe libertăți cu condiția că axioma moralității să fie respectată…
Drepturile, ce e bine sau rău, sunt interpretabile și negociabile. Axioma moralității nu e!
Problema e că lumea nu e perfectă și avem bagaje neordonate.
Un om stă la parter și are un copac ce crește la 2 metri de geam. Îi ține umbră și umezeală. Crengile îi bat in geam. El vrea să taie copacul. Cel de la etajul 3 iubește copacul, îi dă aer proaspăt. E filtru de zgomot și praf. El vrea să păstreze copacul.
Ambii au dreptate în ceea ce-și doresc. „Neuronul” care a declanșat conflictul e cel ce a plantat copacul la 2m de bloc (prea aproape).
Problemele sun greu de gestionat dar direcția de urmat e cea in care se respectă axioma moralității valabilă de la celule la oameni:
Fiecare om (sau instituție creată de el) are libertatea să facă ce dorește atât timp cât nu inhibă libertatea altui om de face ce dorește.
Prin inhibarea libertăților oamenilor, aceștia ajung să aibă dificultăți în a se adapta și devin anarhiști (așa cum celulele devin cancer).
P.S.
O lume în care banii noi se inventează și se distribuie preponderent către entități ce inhibă libertatea oamenilor duce la anarhie sau în cel mai bun caz starea de fapt „ne diminuează puterea de a acționa”.
Esența democrației este libertatea, drepturile sunt un rezultat.
Excelent articol ! 👍
Lucruri la care ar trebui să reflectăm indelung.
Chestiunea echilibrului dezirabil între drepturile individuale și binele colectiv, abordările rezonabile care nu caută maximizarea à tout prix, bunul simț comun sunt lucruri ce par căzute in desuetudine nowadays.
Doctrinele juridice ce par să alerge epuizant după satisfacerea oricăror tendințe sociale excitate la max au contribuit/contribuie vesel la desuetudinea menționată mai sus.
Poate că un conservatorism sănătos/benign precum cel practicat la INM până in anii 2000, cu toate metehnele lui, ne-ar feri de derivele unui entuziasm revoluționar destinat unui abandon rapid in favoarea unor alte noi și noi miraje care ne vor „mântui”.