Paradigma justitiei – azi, in Romania

Cantonaţi la melodrama suicidară a condamnatului Adrian Năstase, care poate fi interpretată şi în cheie tragică, am trecut, pare-se, mult prea uşor peste ceea ce a înfăptuit justiţia prin hotărârea de condamnare dată în cauza „Trofeul calităţii”. Tot mult prea uşor am trecut şi peste tentativele multiple de influenţare a justiţiei ori diversele tertipuri avocăţeşti de tergiversare a cauzei, în ideea că ar interveni prescrierea faptelor penale pentru care fostul premier a fost trimis în judecată.
Decizia unanimă a cinci judecători de la ÎCCJ a fost aceea de a menţine hotărârea de condamnare a unui fost prim – ministru al României. Practic, 7 judecători, doi în primă instanţă şi cinci în recurs, au constatat vinovăţia condamnatului Adrian Năstase.
Pretenţia unora că a fost un proces politic îşi pierde consistenţa în faţa unei asemenea evidenţe; în plus, chiar presiunile publice exercitate în ideea de a influenţa deciziile justiţiei subminează ideea politizării procesului. Nu, nu a fost vorba de un proces politic, ci de un proces cu mare impact la nivelul societăţii civile, care poate marca benefic România în viitorul imediat.

Şi aş mai face o remarcă, a propos de „proces politic”: pentru care convingeri politice a fost condamnat Adrian Năstase? Vă rog, pentru comparaţie, să citiţi lista celor morţi în închisorile comuniste, listă întocmită de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (http://www.crimelecomunismului.ro/ro/fise_detinuti_politici/personalitati/). A fost condamnat fostul prim – ministru pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” sau pentru „activitate subsversivă”, ori pentru „agitaţie publică” sau „discuţii duşmănoase împotriva statului”?. Nu, doamnelor şi domnilor, fostul prim – ministru a fost trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiuni de corupţie, adică infracţiuni care fac ca statul român să devină vulnerabil (http://www.scj.ro/minuta%20nastase%20176%202012.pdf); cei condamnaţi politic de regimul comunist au suferit pentru că au avut convingeri religioase/sociale/politice, ori într-o Românie care împărtăşeşte valorile democratice ale statelor membre ale UE are condamnări pentru persoane ce au comis fapte grave de corupţie cu grave consecinţe nu numai la nivelul unei bunei funcţionări a statului român, dar şi a statelor componente ale UE din moment ce facem parte dintr-o mare familie europeană – că ei sunt şi politicieni de marcă, unele din aceste persoane, dă mai multă valoare şi consistenţă unor astfel de acte de justiţie realizate de justiţia românească care demonstrează că are şi forţa de a nu se lăsa impresionată de presiunile consistente făcute asupra ei, dar şi determinarea de a merge mai departe.

Cine are dubii că nu e aşa, rog să citească cu atenţie rapoartele intermediare şi cele anuale făcute de Comisia Europeană privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi va observa că tocmai corupţia a fost un element de îndoială cu ocazia aderării României la Uniunea Europeană şi că el, acest element, încă mai are nevoie de determinare din partea tuturor actorilor statali, dar şi din partea societăţii civile.
În plus, iarăşi, dacă vreţi, ca o concluzie: cetăţenii sunt egali în faţa legii. Chiar dacă ai avut funcţia de prim – ministru, eşti tratat de justiţie ca orice cetăţean aflat în faţa instanţei, s-a uzat de mijloace de presiune formidabile pentru a determina actul de justiţie, fie din poziţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, fie prin declaraţii publice prin care a fost acuzată întreaga ÎCCJ de organ politic sau prin care au fost târâţi judecători în pseudo-dezbateri cu acuze nefondate.

Dar, ceea ce este şi mai grav: au existat instituţii şi autorităţi publice sau chiar unele organizaţii profesionale ale magistraţilor care au intrat în acest joc periculos, fie pentru că s-au simţit datori din prietenie sau din interese politice, fie din inconştienţă, fie pentru că rude sau apropiaţi se află şi ei în curs de judecată pentru infracţiuni grave de corupţie.
De aceea, parcursul procesual al cauzei „Trofeul calităţii”, care este o paradigmă bolnavă a ce înţeleg unii prin justiţie, merită mai multă atenţie, atât în ceea ce priveşte conduita magistraţilor, cât şi rolul societăţii civile, dar şi al clasei politice în cauzele de o asemenea amplitudine.
Presiunile asupra completurilor de judecată ce au judecat cauza „Trofeul calităţii” au fost foarte mari, ele crescând în intensitate pe măsura apropierii momentul final al procesului penal. Spre cinstea lor, judecătorii, aşa cum au făcut şi în alte cauze de mare impact public, nu s-au lăsat intimidaţi de presiunile făcute. Majoritatea judecătorilor şi procurorilor refuză să „colaboreze” cu politicienii sau să „ajute” în actele de corupţie – este masa tăcută, onestă şi care are ca preocupare principală corectitudinea actului de justiţie, indiferent de presiunile exercitate; asta nu înseamnă că justiţia nu are judecători şi procurori corupţi, nici pe departe: însă, în marea majoritate, corpul profesional nu mai este dispus să tolereze astfel de magistraţi, iar faptul că au început să curgă condamnările pentru acte de corupţie sau sancţiuni disciplinare pentru lipsă de integritate în profesie ale unor judecători şi procurori, demonstrează acest lucru.
Insă paradigma unei justiţii corecte, eficiente şi imparţiale trebuie construită pe corectitudinea şi onestitatea nu numai a părţilor dintr-un proces aflat pe rolul instanţei, dar şi pe comportamentul onest şi responsabil al tuturor instituţiilor şi autorităţilor statului sau chiar ale mass – mediei. In această ecuaţie este extrem de important rolul societăţii civile, care ar trebui să fie foarte fermă în sancţionarea presiunilor exercitate asupra justiţiei.

Actul de justiţie este prin definiţie unul public, odată pentru a asigura caracterul preventiv al sancţiunii aplicate de instanţă – a unei condamnări penale, spre exemplu, în sensul în care este un semnal pentru oricine încalcă legea penală va avea parte de aceeaşi sancţiune –, dar şi pentru a asigura transparenţa procedurii în faţa instanţei, faptul că actul de justiţie nu este unul arbitrar şi, nu în ultimul rând, pentru a sublinia că legea este egală pentru toţi şi că nimeni nu e mai presus de lege, indiferent că vorbim de parlamentari, miniştri, preşedintele României, judecători, procurori, preşedinţi de consiliu judeţean, primari etc.

Este normal şi firesc ca un asemenea proces, ca cel în care a fost condamnat Adrian Năstase, să fie urmărit de opinia publică prin intermediul mass – mediei.
De aceea, stadiul unui proces aflat pe rolul instanţelor, mai ales în cazuri de mare impact public, a modului în care în şedinţele publice se fac apărările, atât de către acuzare, cât şi de avocaţi, ca şi hotărârile judecătoreşti, să fie reflectate în mass – media.
Şi aici putem spune că prin profesionalismul multor jurnalişti, publicul nu numai că a luat cunoştinţă de momentele procesuale, dar s-a făcut mult mai mult: educaţie civică, atât de importantă pentru societatea românească.
Există însă o diferenţă de esenţă între reflectarea onestă şi responsabilă a cursului unui proces aflat pe rolul instanţei, cu atât mai mult cu cât şedinţele de judecată sunt publice, şi intimidările ori încercările de influenţare a actului de justiţie. Dacă prima contribuie la educaţia civică a societăţii, cea de a doua – mă refer la atitudinea de intimidare ori de influenţare – perverteşte simţul civic al societăţii, nemaipunând la socoteală că se decredibilizează actul de justiţie, ca act public.

„Trofeul calităţii” nu este singura cauză cu atât de mare impact la public în care s-au încercat fie influenţări ale justiţiei, fie abuzuri procesuale de tergiversare a cauzei; vă amintiţi, desigur, „descinderi” ale unor avocaţi la televiziuni imediat după ce clienţi ai lor erau arestaţi preventiv de către instanţe şi în care prezentau cât de neîntemeiate sunt arestările propuse de procurori şi dispuse de judecători – pare a fi o paradigmă bolnavă, nesănătoasă şi nefirească în ce priveşte cauzele, cele de mare corupţie în special – paradigmă în care se încearcă o presiune asupra completului de judecată în a da o anumită soluţie.

Rămâne de discutat în ce modalitate şi cum pot fi taxate încercările de influenţare ale deciziilor completurilor de judecată, care sunt pârghiile prin care societatea, statul român poate interzice astfel de atitudini, de intimidare şi presiuni nejustificate aduse judecătorilor investiţi cu soluţionarea unei cauze: Consiliul Superior al Magistraturii să taxeze poziţiile partizane ale unor judecători, ca şi actele de lipsă de integritate în profesie; Uniunea Naţională a Barourilor, în forul conducător, să ia în discuţie modul în care unii avocaţi fac pledoarii publice, dincolo de sălile de judecată, în încercarea de a influenţa actul de justiţie; Guvernul sau Parlamentul, atunci când e cazul, de a lua în discuţie, inclusiv demiterea, persoanelor învestite cu autoritate publică (a se vedea cazul Grăjdan, directorul ISC – demis de altfel de Guvern, sau Avocatul Poporului sau adjunctul lui în legătură cu dosarul „Trofeul calităţii”).

Câteva repere, în raport cu cele anterior spuse, sunt importante în a avea o analiză corectă a acestui caz (şi nu numai), în care s-a procedat într-o asemenea manieră sau în maniere asemănătoare, cu acelaşi scop: supunerea judecătorilor sau procurorilor unei presiuni incorecte şi coruperea actului de justiţie:
– Vara anului 2008: Comisia juridică a Camerei Deputaţilor a „analizat” dosarul penal trimis de DNA privind avizarea începerii urmării penale în care se cerea urmărirea penală faţă de fostul premier Adrian Năstase. Deşi urmărirea penală este nepublică, inclusiv actele care stau la baza fundamentării actului de începere a urmării penale, mai mulţi deputaţi şi avocaţi (mulţi dintre ei şi avocaţi), în acel moment, au afirmat că nu sunt probe în dosar, că fostul premier este nevinovat, deşi justiţia nu şi-a spus cuvântul;

• – Încercarea de intimidare a unui judecător/unor judecători, ce urma/urmau a soluţiona una din cauzele pentru care fostul prim – ministru Adrian Năstase a fost trimis în judecată, prin acuzaţii publice de genul „judecătorii şi-au făcut datoria din punct de vedere politic”, cu acuze directe la adresa cel puţin a unui judecător (doamna judecător Ioana Bogdan; pe parcurs, de aceleaşi acuzaţii s-a „bucurat” şi judecătorul Ionuţ Matei; ambii sunt judecători la ÎCCJ şi au fost componenţi ai completului de judecată în primă instanţă în dosarul „Trofeul calităţii”). CSM, în două rânduri, a constatat că prin afirmaţii publice, ca şi prin adrese trimise la CSM cu antetul Camerei Deputaţilor de către vicepreşedintele de atunci, Adrian Năstase, s-a încălcat independenţa şi imparţialitatea justiţiei: http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/09_05_2011__40995_ro.PDF şi http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/13_06_2012__49625_ro.PDF ;
• – 22 mai 2012 – Inspectoratul de Stat în Construcţii, prin directorul său, Grăjdan, a trimis la dosarul cauzei aflat în stare de judecată în recurs la ÎCCJ o adresă prin care pretindea că ISC nu a fost prejudiciat, după ce iniţial ICS a declarat că se constituie parte civilă întrucât a fost prejudiciat. Mass – media a relatat pe larg episodul, cu atât mai mult cu cât directorul ISC a fost demis, iar instituţia a revenit cu o altă adresă prin care a arătat că-şi menţine pretenţiile civile. Infracţiunile pentru care era judecat Adrian Năstase erau infracţiuni de rezultat, adică pentru a constata infracţiunea era necesar a exista un prejudiciu, în lipsa prejudiciului se putea pronunţa achitarea – aşadar, era un element esenţial la dosar şi tocmai aici s-a încercat, cel puţin din ceea ce a relatat mass – media, influenţarea completului de judecată;
• – În cursul judecării recursului celebrei, deja, cauze „Trofeul calităţii”, de către ÎCCJ s-a exercitat o puternică presiune, susţinută mediatic de către unii din avocaţii cauzei, cu privire la pretinsa lipsa de calitate a unor judecători de la ÎCCJ. Şi asta tocmai pentru a decredibiliza judecătorii de la ÎCCJ, cu atât mai mult cu cât completul de judecată a respins în două rânduri ca inadmisibilă o astfel de excepţie;
• – Adresa trimisă de adjunctul avocatului poporului, Ionel Oprea, folosită de avocaţi la dosarul cauzei prin care acesta susţinea excepţia de neconstituţionalitate invocată de avocaţi în cursul procesului cu privire la aceeaşi chestiune (13 iunie 2012) şi comunicatul public al avocatului poporului, Gheorghe Iancu, în chiar ziua şi la orele la care se judeca ultimul termen al cauzei aflate în recurs (http://m.hotnews.ro/stire/12516421, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12514810-avocatul-poporului-cere-csm-reanalizeze-modul-care-fost-numiti-judecatorii-inalta-curte-spune-putea-sesiza-ccr.htm), poziţii publice legate de pretinsa lipsă de calitate de judecători a unor magistraţi de la ÎCCJ. Poziţiile publice făcute de oficialităţi în chiar ziua procesului şi până la momentul pronunţării soluţiei au fost, fără îndoială, de natură să aducă presiuni nejustificate asupra membrilor completului;
• – Poziţia publică a AMR-ului, în aceeaşi zi a judecării recursului, asupra aceleiaşi probleme – pretinsa lipsă de calitate a unor judecători din sistemul de justiţie. Preşedintele de onoare al AMR, Viorica Costiniu, se poate spune că are cel puţin un interes în ce priveşte actele de judecată de la ÎCCJ din moment ce soţul acesteia a fost condamnat în primă instanţă pentru infracţiuni de corupţie şi urmează să fie soluţionat în curând şi recursul de, posibil, judecători cărora li se contestă această calitate.

Deşi ar părea dură afirmaţia pe care o fac, însă nu ezit în a spune că astfel de acte, ca cele relevate mai sus, sunt acte de corupţie în sensul larg al termenului (DEX defineşte corupţia ca o stare de abatere de la datorie). Ele se fondează şi au ca scop dorinţa evidentă a celor care comit astfel de acte în a presa judecătorii cauzei în a lua anumite decizii, dorite de inculpaţi sau părţi dintr-un proces.
Acestea sunt, fără îndoială, demersuri prin care este ştirbită independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Este adevărat că judecătorii şi-au îndeplinit menirea şi au rezistat uriaşelor şi insistentelor presiuni exercitate în afara procesului penal – în cazul de faţă, „Trofeul calităţii” –, însă cu atât mai mult e necesar să avem, ca societate, repere în evitarea imixtiunii în actul de justiţie. De aceea se impune discuţia publică asupra a ceea ce s-a întâmplat – cazul nefiind izolat – ca şi găsirea unor sancţiuni pentru cei care nu respectă minime garanţii ce ţin de esenţa unei societăţi democratice, (printre care se numără independenţa şi imparţialitatea justiţiei).

Câteva concluzii, care s-ar putea constitui ca repere ale unor astfel de dezbateri:
1. apărările şi argumentele părţilor şi avocaţilor dintr-un proces se fac de aceştia în faţa completului de judecată, în şedinţele de judecată, şi nu în exteriorul acestora. Până la urmă, judecătorul este investit cu analiza pertinenţei acestor apărări – acesta este esenţa unui proces civil sau penal.
2. Instituţiile şi autorităţile statutului, ca şi orice altă persoană publică sau privată au obligaţia de a se abţine de la acte sau acţiuni care ar afecta actul de justiţie. Comunicatele de presă ale unor autorităţi publice, emise în chiar ziua în care se judecă cauza, prin care se dau deja soluţii unor excepţii invocate în faţa completului de judecată, sau adresele trimise la dosarul cauzei de instituţii publice, fără a fi solicitate de completul de judecată şi evident în favoarea unor părţi, afectează actul de justiţie;
3. Oricine, cu atât mai mult cu cât este inculpat sau parte într-un proces, trebuie să se abţină în a-şi declara public opiniile. Din respect pentru justiţiabil şi pentru esenţa democraţiei, echidistanţa trebuie păstrată indiferent de statutul inculpatului sau părţii din proces, conform principiului „nimeni nu-i mai presus de lege”. Formele de imixtiune declanşează, dincolo de aspectul presiunii, inegalitate de regim, girând ideea că anumiţi indivizi nu vor ajunge niciodată după gratii, oricât de mult ar greşi.
4. Se anulează caracterul de prevenţie al sancţiunii penale, devreme ce, iată că „unii pot fi mai presus de lege”, ceea ce poate constitui o serioasă pervertire a conduitei justiţiabilului.

Esenţa a ceea ce am dorit să spun nu e legat de o persoană anume, ci de modul în care eu cred, ca judecător, că trebuie să funcţioneze justiţia: în afara oricăror presiuni de natură să-i afecteze independenţa şi imparţialitatea. Şi aici avem cu toţii, că avem sau nu funcţii publice, să respectăm acest lucru elementar. Justiţia, cu problemele pe care le are – şi le are, dar pe care, iată, şi le şi recunoaşte, ceea ce e un pas înspre a şi le rezolva – , trebuie lăsată în a-şi face datoria. Şi a demonstrat că e în stare de asta – haideţi să nu o atacăm atunci când îşi face treaba. Acum, cel puţin din perspectivă statală, este cel mai stabil pilon: nu este determinată de factori externi, cel puţin la nivelul hotărârilor şi deciziilor pe care le ia. Da, are probleme de integritate, de disciplină, de profesionalism şi chiar de corupţie, dar, iată, sunt elemente din care putem desprinde ideea că are puterea să le rezolve – poate aici ar trebui ca societatea civilă să-şi arate forţa, să arate cu degetul la magistraţii corupţi, lipsiţi de integritate şi fără profesionalism.