duminică, iunie 16, 2024

Pe firul Pânzei de Păianjen

Un workshop literar la Eindhoven nu e ceva care se-ntâmplă-n fiecare zi (nu mie, în orice caz), așa că m-am dus. A fost extrem de interesant. Câțiva români, ajunși de multă vreme în „triunghiul Limburg” (Olanda – Germania – Belgia) au întemeiat o asociație culturală, iar anul ăsta au reușit să publice un volum* colectiv de mărturii (short-stories, povestiri) ale propriilor experiențe de imigranți. Treaba mea a fost să fac un fel de debriefing al cărții: ce-a ieșit bine, ce-a ieșit mai slăbuț, unde s-ar fi scrie mai mult, unde s-ar fi putut scrie mai puțin, lucruri din astea. M-am achitat conștiincios (oamenii s-au declarat mulțumiți; cel puțin, nu m-au tăbăcit  cu bătaia), apoi s-a trecut la partea a doua, care consta în discutarea unei reușite a literaturii române. Le propusesem „Fragil” de Simona Goșu sau „Pânza de păianjen” de Cella Serghi, iar aleasă a fost cea din urmă, c-o citiseră toți; unii mai recent, alții mai demult („Fragil” a apărut acum doi ani, iar „Pânza de păianjen” a apărut în 1938. Mă rog, aceea a fost prima ediție). Am rămas cu gura căscată.

Și iată de ce: discuțiile despre cartea lor (volumul colectiv) au fost destul de tehnice și foarte ponderate, nu s-a supărat cineva pe mine pentru criticuțele exprimate (doar că necesitatea de a include un „punct de tensiune” în fiecare text nu a convins, din păcate, pe nimeni). În schimb, discuțiile despre romanul Cellei Serghi au fost extrem de pasionate, iar argumentele au zburat pe deasupra mesei ca gloanțele dintr-un western cu John Wayne; nu mi-a trecut vreodată prin cap că un roman de-acum un secol poate stârni asemenea patimi!

Paranteză: vreau să spun că perioada în care are loc acțiunea e de-acum o sută de ani, nu că ne aflăm în anul 2038; în ce an suntem… atâta lucru știu și eu!

Două concluzii am tras din această experiență. Nu sunt sigur dacă sunt 100% corecte; cred însă că merită împărtășite și discutate… dacă merită.

Prima concluzie se referă la consens. Domnul profesor Constantin Crânganu a expus de foarte curând motivele pentru care, în opinia domniei-sale, căutarea consensului în știință este o fundătură, un impas, un drum închis care nu duce nicăieri. Pentru a nu mă transforma într-un adulator al domnului profesor, îi voi cita doar pe cei citați în articol**: „Să fim clari: activitatea științifică nu are nimic de-a face cu consensul. Consensul este treaba politicii. Știința, dimpotrivă, are nevoie doar de un singur investigator care se întâmplă să aibă dreptate, ceea ce înseamnă că acesta are rezultate care pot fi verificate prin raportare la lumea reală. În știință, consensul este irelevant. Ceea ce este relevant sunt rezultatele reproductibile. Cei mai mari oameni de știință din istorie sunt mari tocmai pentru că au rupt cu consensul. Nu există nici un fel de știință consensuală. Dacă există un consens, aceea nu este știință. Dacă este știință, nu există un consens. Punct” (Michael Crichton) și „Aș prefera să am întrebări la care nu se poate răspunde în loc de răspunsuri care nu pot fi puse la îndoială” (Richard Feynman). Îmi asum riscul de a spune că și în artă e la fel (sau, mai modest: în literatură. Cine știe, or fi și arte în care „consensul” merge, deși tare mă-ndoiesc!). Adică nici consensul criticilor nu e vreun criteriu de validare al valorii literare, la fel cum nu este nici succesul de public, nici traducerile și nici ecranizările (deși toate astea, la un loc, pot fi indicii că n-avem de-a face cu o carte slabă). Dar, așa cum rezultatele muncii omului de știință „pot fi verificate prin raportare la lumea reală”, presupun că și rezultatele muncii artistului pot fi validate prin raportare la timp. Dacă un roman din 1938 încă își emoționează cititorii în 2023, aș zice că este un roman remarcabil: a trecut proba. Iată un alt exemplu, ceva mai firoscos: „Iliada” lui Homer a trecut testul timpului (poftim, a fost ecranizată în 2004!), dar „Cipria” lui Stasinus a fost uitată și pierdută, deși făcea parte din aceeași familie (a relatărilor despre războiul troian); o fi fost mai prost compusă, cine știe! Se pot găsi nenumărate alte exemple, dar cred că ideea e clară: atâta vreme cât are puterea de a-și emoționa cititorul, un text literar e viu, deci valoros. Când nu mai „răsună” în sufletul nimănui… iată, am mai găsit un caz: cu patru ani înainte, întreagă piață literară românească fusese bulversată de succesul extraordinar al unui debut („Apărarea are cuvântul”, de Petre Bellu). În pofida numeroaselor sale traduceri, azi n-a mai rămas nimic din cartea asta. Cu alte cuvinte, proba timpului a validat „Pânza de păianjen” și a invalidat „Apărarea are cuvântul”. Se poate vorbi de „consensul timpului” în privința produselor artistice? Nu știu, întreb. Eu propun, dumneavoastră dispuneți!

A doua concluzie se referă la public. La publicul consumator de carte: gazda acestui workshop, profesoară de meserie (predă „Levensbeschouwing” – nu mă întrebați ce e asta, că nu știu), mi-a pus o întrebare încuietoare cu privire la cine sunt cei cărora mă adresez când scriu. I-am zis că îi am în vedere pe liceeni, pe studenți și pe profesori (de gimnaziu, de liceu și de facultate). Foarte surprinsă, doamna profesoară mi-a replicat că, din experiența ei, cititul este o corvoadă pentru tineri, o pedeapsă, un chin, o „muncă” (în sens slavon). Sunt sigur că știe ce vorbește, doar cu liceeni își mănâncă amarul, zi de zi, așa că-și cunoaște mușteriii; dar pe cine altcineva să fi avut în vedere?! „Clasa mijlocie” muncește prea mult ca să aibă răgaz și răbdare pentru citit cărți; săracii au cu totul alte priorități; bogații sunt complet absorbiți în a savura ospățul vieții. Zilele lor sunt vârtejuri ale plăcerii, așa că nu de romane le arde lor! Păi, de ce să le mai și citească, din moment ce ei le trăiesc, minut de minut și clipă de clipă? Pensionarii, pe de altă parte, sunt complet absorbiți de televizoare (cel puțin în România; aici e o situație diferită), așa că nici lor nu mă pot adresa. Dar iată că realitatea m-a contrazis. Nu pare să existe un tipar social al cititorului; oricine, indiferent de statut, de vârstă, de ocupație sau de orice altceva, poate fi un cititor pasionat, iar cel mai perfecționist profesor de literatură poate să nu fie. Vorba lui Victor Bălosu: „Asta devine după facultăți”. Iată un exemplu: acolo, la workshop, eu ar fi trebuit să fiu cel tobă de carte, dar doamna Lili (de profesiune contabilă) mi-a dat peste nas; din Cella Serghi citise nu numai „Pânza de păianjen”, dar și „Mirona”, „Gențiane”, „Pe firul de păianjen al memoriei”. Ce era să fac? Am tăcut molcum. Am înghițit gălușca.

*Între două lumi, editura Charmides, 2023. ISBN 978-606-752-290-7.

** https://www.contributors.ro/cum-s-a-fabricat-consensul-climatic/

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. „Levensbeschouwing” atitudine de viata.
    Nu stiam ca exista o materie care se preda la scoala/facultate
    Ce esta atitudinea de viata, ramane la latitudinea fiecaruia. Unii au o atitutine pozitiva, altii negativa, altii deloc.
    Probabil stimata profesoara ii invata pe cei tineri cum pot ajunge la atitudini de viata pozitive, sa fie doama psiholoaga ?
    Daca afirma ca cititul este o corvoada probabil face parte din generatia 68 sau a discipolilor acesteia, ar fi interesant de stiu.
    Daca eram de fata ii replicam, cititul este sa gandest cu capul altuia insa pt procesarea celor citite/gandite este nevoie de propriul intelect.
    In acest contest dictonul lui Descartes „Cogito, ergo sum“ primeste o conotatie aparte.

  2. Asa-ti trebuie ! Daca umbli dupa consensuri …
    Iti mai trebuie niste ani (eu ii am) ca sa te convingi ca lumea e mult mai variata/diversificata decat cred majoritatea oamenilor ! Si-i loc pentru toti !

  3. Toate bune și frumoase in legătură cu diferența între știință și consens. Fotografia de finiș este clar hotărâtoare. Filmul procesului de diferențiere este însă mult mai lung. Controversele că pământul e plat sau rotund, ori că soarele se învârte in jurul pământului sau invers au durat sute/ mii de ani.
    Chit că adevărul științific era cunoscut, consensul a dominat copios lumea. Cât despre literatura -care are talentul de a ‘te face din vorbe- mai e mult până departe; pretenția ei de a exprima un adevăr ‘tare’ nu face altceva decât sa o transforme într-una dintre ideologiile ce bântuie imaginarul aflate in ireductibil conflict. S-ar zice ca, dacă adevarul tranșează disputele, consensul le perpetuează. Uneori cu vărsare de sânge.

  4. „Levensbeschouwing” se refera la (din Google Traslate citire din neerlandeza) urmatorul lucru: „Filosofia vieții este o viziune asupra vieții: ce înseamnă viața, care este valoarea ei și cum ar trebui trăită.” Daca o intalneam pe acea profesoara o luam de sotie, serios. Poate ca in viitor, algoritmii AI ar putea fi personalizati in functie de dorinte si nevoi. Eu, de exemplu, mi-as dori un algoritm de tip „Liiceanu” sau „Plesu” sau „Cranganu” cu care sa discut ore in sir despre lume si viata, avand in vedere ca peste 50 de ani dialogul cu o fiinta umana va fi o raritate, iar comunicarea intre fiintele umane probabil se va realiza doar prin emoticoane si ecrane, lucru care-mi provoaca inca de pe acum angoase greu de suportat.
    „Consensul” in stiinta sau in arta inseamna stagnare, inseamna limitarea gandirii, dictatura, involutie, „moarte”… In clipa in care se ajunge la consens, totul se termina si urmeaza neantul, iar lumea va inceta sa mai evolueze. Este ceea ce si-ar dori foarte multi astazi: ajungerea la un consens odihnitor si relaxant.

  5. referitor la consens, permitet-mi doar sa citez din wiki:
    https://ro.wikipedia.org/wiki/Falsificabilitate

    Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observațiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu din 1963 numit „Prezumții și infirmări” (Conjectures and Refutations):
    Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie – dacă căutăm confirmări.
    Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă suntem nelămuriți de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un eveniment care era incompatibil cu teoria – un eveniment care ar fi infirmat teoria.
    Teoriile științifice „bune” includ interdicții care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple.
    O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment științific posibil, nu este științifică. Infirmabilitatea este o virtute a unei teorii, nu este un defect.
    Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.
    A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al teoriei; aici, „veridic” înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eșuată, de a falsifica teoria
    Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare susținute de către apologeții lor – de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să scape infirmarii. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu prețul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său științific.

  6. Răspunsul e foarte simplu: Cel ce scire se adresează cititorilor. Dacă ceea ce a scris e bun, se vor găsi cititori și chiar cititori entuziaști. Vorba cântecului „Nimic altceva nu contează”. Tot ce e în plus sunt vorbe goale și vânare de vânt a acelei categorii faine de scribi ce neavând talent să scrie îi critică pe ăia care chiar scri și-și arogă titlul ridicol de „critic literar”. 😀

  7. Aș dori să contrazic opinia autorului în privința consensului științific. Există și așa ceva pentru noțiuni stabilite destul timp în urmă și pe care nu le mai dispută nimeni. Să se ia la ceartă cu mine cineva care argumentează că doi și cu doi nu fac patru, sau hidrogenul nu are un singur electron.

    Unde lucrurile nu sunt în consens sunt cercetările legate de sisteme complexe și fără destule date care să fie certe pentru a folosite pentru a trage concluzii. Nu există consens asupra multor teorii moderne ale fizicii sau matematicii. Nu mai vorbesc de schimbările climatice. Pentru unele o să apară un consens în timp, când vor apărea date pe care nu le mai dispută nimeni.

    • Consensul n-o fi o metodă științifică, dar e una democratică. Iar politicul nu se ocupă cu teoriile, ci cu practicile: ce facem când nu știm? Nu avem timp să așteptăm, să teoretizăm, trebuie să decidem! Alegem varianta cu probabilitate consensuala de 3% sau pe cea de 97%? Dacă o alegi pe aia de 3% și se întâmplă să fie, intri în istorie, dacă e cealaltă, toți vor spune că era clar de la început.

  8. Consens cred eu inseamna ca sunt mai multi actori care vad lumea diferit, si in principiu ei pot intelege viziunile celorlalti si nu sunt impotriva lor, nu au argumente suficiente sa le combata sau sunt ok ca exista, dar fiecare ramane cu partea lui, exista un acord care zice ca e ok asa sa fie.

    Stiinta lucreaza cu interpretari si modele. Modelul apare din idei si intrebari. Modelul se valideaza experimental, asta inseamna ca trebuie sa fie repetabilitate. Modelele periodic se invalideaza de intrebari sau fenomene noi. Astfel se fac modele noi. Am putea spune ca modelul curent e o forma de consens sau functioneaza in anumite cazuri sau parametri. Exista o etapa cand avem niste fenomene si cautam explicatii, in aceasta etapa, actorii am putea spune ca sunt in consens, dar ei cauta (si asta e corect si acesta e rolul lor principal) sa invalideze acele modele prin intrebari si experimente. Exista si consens in stiinta, de exemplu acelasi fenomen poate fi explicat prin mai multe modele alternative, chiar daca unele nu sunt la fel de exacte sau poate nu in totalitate corecte, ele insa se aplica mai usor in practica si sunt tolerate. Depinde si ce intelegem prin stiinta, una sunt stiintele exacte (unii nici nu le considera stiinte) si alta sunt acele inexacte unde doar consens si exista.

    In cazul dat, eu cred ca, daca o carte place dupa 100 de ani la unii, inseamna consens, fiindca nu place la toti, unii raman indiferenti. Nu putem spune ca e validata acea carte. Validat e cand obtii acelasi rezultat.

  9. Dupa cautarea consensului in varii domenii si practicarea generalizarii „este o fundătură, un impas, un drum închis care nu duce nicăieri.” . Este exact ceea ce faceti domnia voastra cand scrieti ” Pensionarii, pe de altă parte, sunt complet absorbiți de televizoare ” . Afirmatia complet gratuita , daca nu stupida si nesustinuta „stiintific” – aveti vreo cercetare de tip statistic in acest caz ? Va pot informa ca pensionarii de azi au citit nu numai Cella Serghi – asa cum v-a Dna Lili – dar si Radu Cosasu , Teodor Mazilu , Al . Ivasiuc si altii . Cazut in admiratia pensionarilor straini probabil ati ajuns la un consens impreuna cu organizatorii workshop-ului din Eindhoven .

    • „Va pot informa ca pensionarii de azi au citit nu numai Cella Serghi – asa cum v-a Dna Lili – dar si Radu Cosasu , Teodor Mazilu , Al . Ivasiuc si altii” – vă mulțumesc pentru informație, domnule Marcel Anton. Permiteți-mi ca, în schimb, să vă ofer și eu o informație (tot necerută):

      Cella Serghi: 1907 – 1992
      Radu Cosașu: 1930 – 2023
      Teodor Mazilu: 1930 – 1980
      Alexandru Ivasiuc: 1933 – 1977
      și alții: 1900 – 1989

      Poate că vă spun ceva aceste date. Sau poate că nu. Mie mi-au spus. De aici înainte, puteți cugeta și singur, că doar n-o să vă duc de mânuță ca pe fiică-mea.

    • Fără a sări neapărat la jugulara pensionarilor, adevărul e că România are una din cele mai slabe piețe de cate din Europa. Acum 2-3 ani citisem un studiu de piață care spunea că în medie, românul cumpără sub o carte pe an. Nici biblioteci nu prea sunt deci e clar, deci e clar că cititul e mai degrabă ceva exotic decât o meteahnă caracteristică nației.

      Cum pensionarii reprezintă, cantitativ vorbind, cea mai mare clasă socială a țării (5 milioane față de sub 3.5 milioane de angajați & întreprinzători, respectiv 1.5 milioane de bugetari) e evident că pensionarii au partea leului la lipsa de apetit pentru lectură ce răvășește nația. Nu-i așa? 😀

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Buzea
Mihai Buzea
Mihai Buzea este arborist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: „Tarot”, editura Polirom, 2023.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro