Pe linia frontului, interviu cu istoricul Armand Goșu. Revoluția dronelor blochează ofensiva rusă. Și de ce Trump închide ochii când Rusia ajută Iranul

În ultimele săptămâni luptele de pe frontul din Ucraina au fost intense, iar bilanțul este șocant pentru Moscova: zero câștiguri nete, pierderi uriașe și un front blocat de o armată de drone pe care Rusia nu știe cum să o oprească. Marea ofensivă rusă de primăvară, începută pe 19 martie, lansată pe șapte direcții simultan, s-a transformat într-un măcel. De pildă, la Liman, prima și cea mai importantă direcție de atac, 80% dintre soldații trimiși la asalt au fost uciși sau răniți în câteva ore, doborâți de roiuri de drone ucrainene și mine inteligente. Este imaginea unui război în care tehnologia a răsturnat raportul de forțe, iar Rusia plătește prețul cu sânge.

În același timp Putin obține foloase importante din războiul lui Trump împotriva Iranului. Practic Rusia câștigă un război la care nici măcar nu participă. Conflictul dintre SUA, Israel și Iran a dublat prețul barilului de petrol și a deviat atenția occidentală de la Ucraina. În același timp, Rusia ajută Iranul să lovească ținte americane, iar americanii se căznesc să găsească justificări pentru acest fapt, în loc să reacționeze. De ce?

Legătura dintre războiul din Ucraina și cel din Iran nu este conjuncturală, ci structurală. Cele două dosare par a fi conectate în mintea lui Putin de ani de zile. Rusia amenință de zeci de ani cu livrări de arme către Iran, iar acest lucru îi oferă pârghii reale în fiecare negociere cu Washington.

Contributors: După mai multe săptămâni de contra-atacuri ucrainene, care au eliberat circa 400 km pătrați, în zona Zaporojie, linia frontului pare că s-a stabilizat. Armata rusă a început ofensiva de primăvara 2026, atacând în mai multe direcții. Cu ce rezultate?

Armand Goșu: Lunile scurse de la începutul anului n-au fost prea bune pentru Moscova. Cele mai serioase surse OSINT, DeepState și Institute for the Study of the War estimează că armata rusă a avansat în ianuarie 240 km²,în februarie 120 km²,iar în martie 50 km². Tot în această perioadă, cum aminteați, armata ucraineană a eliberat 400 km² în sud. Dacă lucrurile stau așa, înseamnă că Rusia n-a câștigat nimic în ultimele trei luni, în condițiilor în care intensitatea atacurilor n-a scăzut. Iar statistici credibile indică pierderi umane considerabile înregistrate de ruși. Condițiile meteo mai dure, adică din cauza gerului, a crivățului, dar și nevoile de regrupare și refacere a trupelor după campania din 2025, au dus la încetinirea ofensivei. Ritmul a rămas susținut doar în câteva zone cheie, unde armata rusă rămâne în continuare foarte activă.

Contributors: Care sunt aceste zone? Un scurt rezumat al ultimelor luni, cu principalele direcții și ce s-a întâmplat acolo. Să începem cu zona fortificată din Donețk, pe care americanii încearcă să-i convingă pe ucraineni s-o cedeze rușilor, care se muncesc de 4 ani de când a început marea o ofensivă rusească (dar de fapt de 12 ani, de când a început războiul) s-o cucerească.

Armand Goșu: Atacul s-a desfășurat acum o săptămână. Joia trecută, pe 19 martie, a început marea ofensivă rusească de primăvară. Sunt șapte direcții prioritare. Zona principală de atac a fost Liman, pentru că e un nod strategic important, de acolo rușii pot să avanseze în direcția Slaviansk-Kramatosk. La ofensivă au participat unități din Armata 1 de Tancuri de Gardă și Armata 20 de Arme Combinate, cu peste 500 soldați infanterie, circa 30 de tancuri, tanchete și peste 100 de motociclete și ATV-uri. N-am mai văzut de multă vreme o așa concentrare de tehnică de luptă.

Contributors: Interesant amănuntul cu motocicletele. Pentru 500 de soldați spuneți că erau 100 motociclete, ce făceau cu ele?

Armand Goșu: Ca să se deplaseze rapid prin „kill zone”, cum s-ar traduce în română? Zonă de ucidere, zonă mortală…. controlată de drone, o bandă lată de zeci de km. Dar viteza acestor motociclete n-a fost suficientă în fața norului de drone ucrainene. A fost un adevărat măcel. Din 500 de soldați, 400, adică 80%, au fost uciși sau răniți în atac. Deci vorbim de pierderi catastrofale. Jumătate din vehicule, din care 3 tancuri, au fost distruse, inclusiv un lansator de rachete termobarice, din care rușii au puține exemplare. Din cele peste 100 motociclete și ATV-uri, 84 au fost distruse.

Contributors: Dronele ucrainene sunt explicația?

Armand Goșu: În primul rând, dar nu numai. Vehiculele rusești au fost distruse de minele inteligente, care sunt și ele lansate tot din drone, pe traseele de deplasare ale trupelor. Pregătirea ofensivei n-a fost corespunzătoare. Bombele ghidate, bombe care planează, lansate de avioane, care trebuiau să distrugă fortificațiile peste râsul Oskil, la nord de Slaviansk, și să izoleze trupele ucrainene, nu și-au atins țintele. Și mai sunt și rapoartele care vorbesc despre instruirea slabă a noilor recruți, care au fost trimiși în luptă după doar o săptămână de pregătire, pentru a compensa pierderile masive de efective. Rezultatul a fost această catastrofă militară, care însă nu uimește, de vreme ce mai toate ofensivele de primăvară, începând cu momentul invaziei din februarie 2022, au fost dezastroase.

Contributors: Care sunt celelalte fronturi, pentru că ați zis că au fost șapte direcții de atac?

Armand Goșu: Dinspre nord, Slaviansk – Kramatorsk, unde sunt concentrate un număr mare de trupe rusești, aici este presiunea maximă. Rușii au înregistrat câteva succese, dar nimic notabil. Dacă vreți, vă propun să punem și niște hărți, pentru că ajută mult.

Mai jos, în zona Konstantinovka, pe care rușii încearcă s-o prindă în clește, dinspre sud. Ucrainenii țin foarte bine aceste poziții, mai reușesc și contra-atacuri. Pe primele două fronturi – pe care tocmai le-am menționat – pierderile rusești au fost considerabile, în ultimele săptămâni. Dar aici a fost și presiunea maximă. Și, foarte probabil, astea sunt principalele direcții de atac în campania din 2026.

Mai la sud, în zona Pakrovsk – Mirnograd, unitățile ucrainene încă mai controlează puncte de la periferia acestor aglomerări urbane, transformate în dărâmături, de unde sunt capabile să tragă asupra oricăror puncte din oraș.

Contributors: Totuși, după atâta timp?

Armand Goșu: Da, știu, pare greu de crezut. Din august 2024, adică de aproape doi ani, s-a tot anunțat ocuparea Pokrovsk, iar rușii nici măcar astăzi nu au control deplin asupra acestui munte de moloz. Problema a fost că ucrainenii chiar dacă sunt scoși din adăposturile de la periferie, o să mai controleze cu dronele părți ale Pokrovsk încă o perioadă.  

Contributors: Folosesc dronele ca să-i împiedice pe ruși să se miște liber prin Pokrovsk?

Armand Goșu: Da, și drone dar mai ales au puncte de tragere, de unde controlează zone întregi din oraș. Ceea ce împiedică armata rusă să treacă mai departe. Rușii pretind de multe luni că ar fi cucerit cele două localități și le pun pe hărtă în zona colorată cu roșu, adică controlată de armata rusă, însă realitatea este alta.

O altă direcție pe care rușii au fost foarte activi din toamna anului trecut este Guleaipole, unde au avansat zeci de km spre vest, amenințând să prăbușească frontul ucrainean. În cele din urmă au fost blocați, însă și-au consolidat prezența, așa că nu mai pot fi scoși de acolo.

Un alt front poate fi delimitat la sud-est de orașul Zaporojie, unde au loc încercări de infiltrare a unor grupuri mici, fără rezultate semnificative deocamdată.

Mai sunt și alte fronturi, în regiunile Harkiv, Sumî și Herson, dar sunt lupte de mai mică intensitate, care nu modifică semnificativ linia frontului. Aș vrea să rețineți că este un front lung, de peste 1000 km lungime, de unde noi am decupat aceste zone mai mici, unde au loc lupte cu intensitate medie sau ridicată.

Contributors: Iar ofensiva ucraineană de iarnă care s-a soldat cu recuperarea unor teritorii însemnate, unde s-a desfășurat?

Armand Goșu: E vorba de 400 km² în regiunea Dnepropetrovsk. Multă vreme s-a discutat cum ar trebui numită această operațiune: ofensivă, contra-ofensivă, contra-atacuri. În cele din urmă au înclinat spre ultima variantă, au fost doar niște contra-atacuri, însă unele de mare succes. Câștigurile teritoriale nu sunt în sine atât de importante, însă contra-atacurile ucrainene au forțat comandamentul rusesc să transfere forțe și tehnică de luptă din alte zone și din rezerva operativă, ceea ce a perturbat ofensiva rusească din primăvara 2026.

Cea mai importantă problemă este dificultatea de a completa unitățile. Rusia este după mai bine de doi ani de ofensivă constantă. Speranța lui Putin a fost că Ucraina nu va avea suficientă forță ca să reziste și atunci s-ar prăbuși frontul. Iar Ucraina ar fi nevoită să capituleze. Numai că acest lucru nu s-a întâmplat. Rezultatele ofensivei rusești din 2024 și 2025 au fost modeste, însă pierderile au fost foarte mari.

Ministerul Apărării de la Londra estimează pierderile armatei ruse pentru 2024 circa 430.000 de oameni uciși și răniți, iar în 2025 – 415.000. Și aceste cifre ar reprezenta un minim. Asta înseamnă că pierderile pe câmpul de luptă depășesc recrutările. Iar aceste date nu oferă imaginea completă. Ministrul Apărării Belausov vorbea în decembrie de 400 de mii de contracte semnate anul trecut. Adăugați dezertările, sinuciderile, automutilarea, arestările pentru infracțiuni, toate acestea sunt pierderi pentru armată. Nu e deloc sigur că Rusia va reuși să mențină ritmul recrutărilor pentru armată pentru a acoperi pierderile înregistrate pe frontul din Ucraina.

Contributors: Ucraina are probleme și mai mari cu recrutarea și cu dezertările. În sensul acesta pare că chiar mai rău decât Rusia.

Armand Goșu: Ucraina are mari probleme cu recrutarea încă din primăvara 2024, de aceea a trebuit să înlocuiască numărul cu calitatea. Militarii ucraineni sunt mai bine pregătiți tactic, mai bine antrenați și mai bine echipați. Iar la apărarea liniei frontului, încă din 2024, de când războiul a devenit unul de poziții și de uzură, un rol tot mai important îl joacă dronele. În ultimii doi ani un rol important au jucat aparatele de zbor fără pilot, iar din toamna anului trecut vedem că sunt tot mai prezente și aparatele de luptă terestre, care efectuează o gamă tot mai variată de operațiuni, de la evacuarea răniților, livrarea muniției și hranei și până la participarea la operațiuni de luptă.

Contributors: Sunt atât de importante dronele pe câmpul de luptă? Se exagerează importanța lor?

Armand Goșu: Dronele au schimbat fața războiului. În fiecare an s-a înregistrat o inovație tactică. În 2022-2023 a fost un război clasic, chiar dacă ucrainenii au utilizat dronele. A fost epoca dronelor turcești Barayktar.  Rușii au învățat după câteva luni să le neutralizeze. În 2024 rușii au adus din Iran și au atacat orașele ucrainene cu dronele Shahed, pe care le construiesc și ei, în Tatarstan, la fabrica Albatross, dar cu un alt nume, Gheran – 2. Rușii mai au dronele de atac Shahed – 238 și pe cele Lancet, sunt două modele, drone foarte eficiente împotriva tehnicii militare. Pe lângă asta, rușii mai au dronele de recunoaștere Orlan. Nu cred că mi-a scăpat nimic important.

Aș mai adăuga doar un detaliu. Rușii au creat o unitate specială, Rubikon, un centru elitist pentru dezvoltarea aparatelor fără pilot. Acolo se face cercetare, dezvoltare, producție, inclusiv se imaginează și testează tehnici de luptă. E un centru secret, foarte puține lucruri se cunosc despre el. În cadrul lui ar fi 12 detașamente active, fiecare cu 150 de oameni. Fiecare unitate este specializată într-un domeniu al războiului cu drone, pe drone de recunoaștere, de atac, drone de mare capacitate, războiul electronic, recunoașterea semnalelor radio, pentru a localiza dronele ucrainene și pe operatorii lor. Sediul unității speciale Rubikon este localizat în centrul „Patriot” al Ministerului Apărării, din apropierea Moscovei. S-a constatat o îmbunătățire a capacității militarilor ruși de a opera dronele după ce au fost instruiți de Rubikon.

Contributors: Dacă ați putea să descrieți  dronele ucrainene de azi…

Armand Goșu: Povestea dronelor ucrainene este mai complicată, sunt peste 400 de modele. Amintesc drona Liutîi, cu care ucrainenii atacă adânc în teritoriul  Rusiei rafinăriile, fabricile de muniție, uzinele siderurgice. Liutîi și Bober sunt cele mai cunoscute, cu o rază de acțiune ce poate ajunge la 3.000 kilometri. Cele mai răspândite sunt dronele kamikaze, cel mai des folosite pe linia frontului și cele mai ieftine, aproximativ 300 dolari bucata.

Se estimează că Ucraina are o capacitate de producție minimă de 4 milioane de drone pe an, desfășurând zilnic aproximativ 9.000 de drone pe câmpul de luptă. Producția a crescut de la 5.000 în 2022, la 200.000 în 2023, 2 milioane în 2024 și peste 4 milioane anul trecut. Fabricarea dronelor este descentralizată. Companiile private creează prototipuri pe propria cheltuială, iar statul cumpără produse gata făcute la prețul pieței. Sunt două platfome Army+ și Brave1 care permit militarilor de pe front să ofere feedback producătorilor cu privire la performanțele dronelor, ceea ce a redus ciclul de actualizare a tehnologiei de la minim 6 luni la 6 săptămâni. Sistemul de achiziții militare a fost descentralizat. Aproape 700 de unități militare au primit dreptul de a-și gestiona propriile bugete și a de cumpăra drone direct de la producători sau de la licitațiile online de arme și tehnică, ocolind procedurile birocratice.

Anul 2025 a rearanjat lista țintelor dronelor ucrainene: instalațiile petroliere, comunicații, apărarea aeriană, tehnica pentru război electronic, chiar și sistemele de control ale dronelor rusești și – n-o să credeți – operatorii înșiși. Însă cea mai spectaculoasă a fost operațiunea „Pânza de păianjen” (Spiderweb), când la 1 iunie 2025, sute de drone mici au atacat cinci baze aeriene unde se afla aviație strategică rusească, bare erau la mii de kilometri distanță una de alta.

În ultimele luni, ucrainenii au reușit să domine cerul, prin număr și calitate, cu drone interceptoare, de recunoaștere și de atac. Sunt drone de noua generație care utilizează adesea frecvențe noi, non-standard, 9.000-10.000 MHz, ceea ce face dificilă contracararea donelor ucrainene, concepute pentru a funcționa în alte benzi. Perturbarea planurilor ofensive rusești a fost posibilă datorită noilor tehnologicii ucrainene a dronelor, lucru admis de majoritatea analiștilor din Rusia.

Tot anul trecut s-a consacrat conceptul „kill zone”, o bandă de teritoriu, la început de 10-15 kilometri, care a tot crescut în fiecare lună, ajungând la 50-60 kilometri, în care sunt depistate și atacate echipamentele militare identificate. Cele mai noi date de pe linia frontului, atât din partea Z-blogger-ilor ruși, cât și a surselor ucrainene indică o adâncime de 120 și chiar 150 de kilometri pentru zona de ucidere. Extinderea „kill zone” a făcut ca tacticile rusești de infiltrare să-și piardă eficiența. Pur și simplu aceste mici grupuri de asalt nu mai supraviețuiesc din cauza roiurilor de drone ridicate pe cer.

Atacurile ucrainene sunt tot mai greu de oprit. Pe o porțiune îngustă de teritoriu, ridică de la sol 350-400 de drone, care înaintează pe o adâncime de până la 20 km și atacă masiv inamicul și epuizând apărarea rusească. După acest atac, echipele ucrainene mobile avansează, urmate de operatorii de drone.

Ucraina a realizat o schimbare de paradigmă în sistemul de producție și desfășurare a dronelor. Perturbarea ofensivei rusești de la jumătatea lui martie este rezultatul unei schimbări a raportului de forțe, în defavoarea rușilor, determinat de cei doi factori pe care i-am discutat mai devreme: 1) creșterea eficienței armatei de drone ucrainene și 2) pierderile mari de oameni care nu mai pot fi înlocuiți corespunzător în armata rusă prin sistemul contractelor.

Contributors: Blocarea terminalelor Starlink a jucat un rol important în recente victorii ucrainene. Cât de importnant?

Armand Goșu: Absolut. A lovit capacitățile ofensive ale Rusiei. A compromis nu doar în ghidarea dronelor care atacau ținte din Ucraina, ci și în comunicarea. Deocamdată rușii nu au alternativă viabilă la Starlink. Centrul de excelență Rubikon, despre care am vorbit mai devreme, folosea terminalele Starlink pentru a extinde raza de acțiune a dronelor și a ataca ține ucrainene din spatele frontului. Fără SpaceX vedem că sistemele rusești nu oferă viteze corespunzătoare de transmisie a datelor și sunt inadecvate pentru utilizarea pe teren. Comunicarea radio este nesigură. Ca să fie dezastrul garantat, Putin a interzis telegram, care pe linia frontului era principalul mijloc de comunicare între echipele de infiltrare și cele de sprijin.

Nu credeam că rușii au generalizat în așa măsură utilizarea sateliților americani, încât să sudeze din construcție de corpul dronei, un locaș pentru terminalul Starlink. Deci, ucrainenii nu exagerau cu nimic când afirmau că rușii au generalizat utilizarea Starlink pentru dronele lor. Noul ministru al Apărării, tânărul IT-ist Mihail Fedorov, a găsit limbă comună cu Elon Musk și l-a convins (pentru moment!) să taie internetul rușilor.

Ucraina utilizează în ultimele săptămâni la maxim sistemele Starlink. Le instalează pe dronele de atac, care zboară până la o adâncime de 200 kilometri, lovind cu o precizie extraordinară punctele nevralgice: radarele, sistemele de apărare anti-aeriană, depozite de muniție, lansatoarele de rachete, aeroporturile etc. Din martie 2025 și până în martie 2026, „Ukrainska Pravda” afirmă că jumătate din țintele lovite de drone (circa 170), la o adâncime de 50-200 kilometri au fost sistemele de apărare anti-aeriană rusești. Fără radare, cu sistemele de apărare răvășite, dronele și rachetele ucrainene pătrund deja în adâncul Rusiei, prin aceste coridoare construite meticulos de ucraineni, atacând instalațiile industriale importante din interiorul Rusiei, cum e cazul fabricii de componente electronice de la Briansk și mai ales instalațiile petroliere, cum sunt cele de lângă Petersburg, lovite recent.

Contributors: Este un război de uzură, la care părțile se adaptează treptat. În funcție de reușitele adversarului elaborează contra-măsuri. Este o cursă tehnologică, pentru care ucrainenii par – în acest moment – mai bine pregătiți. Dar lucrurile se pot schimba. Era un impas total, din care, însă, pare că războiul din Iran oferă iluzia ieșirii. Cât va cântări războiul din Golf asupra negocierilor de pace din Ucraina?

Armand Goșu: Încă nu-mi dau seama. Dar, probabil, mai puțin decât ne-am fi așteptat. Și asta, din cauza mizei existențiale a războiului dus de Rusia împotriva Ucrainei. Putin vrea o victorie simbolică, ocuparea teritoriilor din regiunea Donețk, controlate încă de armata ucraineană. Spera să poate obține acest teritoriu prin presiunile pe care administrația americană le pune pe Ucraina, însă acest vis s-a năruit. Cu bugetul salvat de războiul din Iran care a dublat într-o zi prețul barilului de petrol, Putin speră să-și poate finanța mașina de război pentru campania din 2026, poate ultima șansă de a încheia războiul cu o mică victorie simbolică care să poată fi vândută elitei de la Moscova drept o mare victorie. Care să-i salveze regimul de la prăbușire. La rândul său președintele Zelenski nu poate să renunțe la un teritoriu pentru apărarea căruia au murit atâția soldați ucraineni, începând din 2014, mai ales că are susținerea opiniei publice. Dacă în lunile în care înghețau de frig prin apartamente fără curent electric și căldură, puțin peste 50% se opuneau retragerii unilaterale din Donețk, acum peste 60% din populație este împotrivă. Și dacă ar dori să cedeze, Zelenski n-ar putea s-o facă, probabil că ar fi imediat destituit și acuzat de trădare. O astfel de concesie ar fi privită ca un fel de capitulare a Ucrainei în fața Rusiei. Or, un astfel de deznodământ ar fi în disonanță cu raportul real de forțe din teatrul de operațiuni și cu evoluția războiului. Cel puțin până în acest moment.

Contributors: Există destule probe că Rusia ajută Iranul pentru a sabota politica americană din Orientul Mijlociu. Cred că Putin speră ca Trump să-și frângă gâtul în Iran. Tocmai am citit o analiză care afirma că războiul din Golf ar fi un fel de „proxy war”, după modelul celor purtate de SUA în Coreea și Vietnam și de URSS în Afganistan, în timpul Războiului Rece.

Armand Goșu: Cred că acesta este modelul. Cum și războiul din Ucraina poate fi analizat dintr-o astfel de perspectivă, la fel și cel din Iran. Există și diferențe notabile.

Să rămânem la asemănări. Rusia și Iran au semnat un tratat de parteneriat strategic care însă nu prevede apărarea mutuală în caz de agresiune, adică Rusia nu este obligată să intervină militar în susținerea Iranului, în situația de acum, în care este atacat de SUA și Israel. În același timp, Rusia sprijină Iranul prin livrarea de informații sensibile, locații de baze militare americane. Nu întâmplător, Iranul a atacat tocmai aceste facilități în luna care s-a scurs de la începerea atacului, provocând pagube serioase americanilor.

Acum două zile, un avion american de comandă E-3 Sentry AWACS a fost distrus pe pistă. Alte atacuri au lovit radarele de avertizare (early warning radar) utilizate de SUA în zona Golfului pentru a se apăra în fața atacurilor cu drone și rachete iraniene. Este greu de explicat cum o țară ca Iranul, care nu dispune de sateliți proprii, ar fi putut lovi cu atâta precizie astfel de ținte, dacă nu ar fi beneficiat de asistența Rusiei sau a Chinei. Cu atât mai straniu sună declarațiile lui Donald Trump, Marco Rubio și Pete Hegseth care nu sunt tulburați de ajutorul oferit de Rusia Iranului și găsește tot felul de scuze pentru asta. Departe de a-l pedepsi pe Putin pentru ajutorul acordat Iranului, Trump a relaxat sancțiunile împotriva Rusiei. Iar creșterea prețului barilului de petrol este un cadou nesperat pentru bugetul vlăguit al Rusiei permițându-i să mai finanțeze, cel puțin un an, războiul împotriva Ucrainei.

Contributors: Ce câștigă Rusia de pe urma războiului început de SUA și Israel împotriva Iranului? Ieri s-a împlinit o lună de la declanșarea lui.

Armand Goșu: Câștigă bani, cel puțin 150 de milioane de dolari pe zi, din exportul de hidrocarburi. Bugetul Rusiei era construit pe un preț de referință de 59 de dolari barilul. Până la 28 februarie, petrolul rusesc, soiul Ural, se vindea la terminalele din Marea Neagră și Marea Baltică cu aproximativ 32 dolari. Acum se vinde cu 65. Deci, și-a dublat prețul și a depășit – pentru prima dată după mult timp – prețul de referință, fixat în 2026 – cum am spus mai devreme – la 59 dolari. Dar diferența de 5 dolari de la fiecare baril nu merge la fondul de stabilizare, numit Fond Naționalnovo Blagasostoianija, fondul național de bunăstare, cum prevede legea, ci direct la buget, pentru finanțarea războiului.

Contributors: Rusia câștigă bani buni pe care îi poate folosi pentru campania din 2026 în urma războiului din Iran. Mai are și alte avantaje de pe urma războiului?

Armand Goșu: Mută atenția de la negocierile de pace și drama Ucrainei într-o altă regiune a globului, în Golf, astfel că pur și simplu Ucraina dispare de pe pagina întâi, este expediată într-o notă de subsol pe la mijlocul ziarului.

Războiul din Golf afectează livrările de arme către Ucraina, am văzut cum arsenalul american se epuizează, iar americanii amenință că vor trimite aliaților din Orientul Mijlociu chiar și armele care au fost plătite de europeni pentru a fi transferate Ucrainei.

Pentru a justifica atacul asupra Iranului, Washingtonul a utilizat aceeași retorică pe care și Moscova a folosit-o pentru a-și justifica agresiunea invocând potențiale amenințări militare. Președintele Trump a spus în discursul în care a anunțat atacul că scopul SUA este să-i protejeze pe americani prin eliminarea amenințării imediate reprezentate de Iran. Putin și-a legitimat agresiunea prin pretenția că-i protejează pe etnicii ruși de „genocidul” comis de ucraineni și de amenințarea NATO (sau americană, pe atunci) care vine din Ucraina. Trump propune limitarea programelor nucleare și balistice ale Iranului  cu aproximativ aceleași cuvinte cu care Putin declară că solicită condiții de pace care să limiteze capacitățile militare ale Ucrainei, pentru că Rusia se simte amenințată. Sigur că lucrurile sunt mult mai profunde, și nu se limitează la aceste asemănări de cuvinte.

Contributors: Totuși, în strategiile de securitate și apărare ale administrației Trump se vorbește de China și de nevoia de îndiguirea a ei, focus pe Pacific… Are legătură atacarea Iranului cu principalul obiectiv fixat în cele mai importante documente strategice ale acestui al doilea mandat care este China?

Armand Goșu: Punerea în aplicare a obiectivului central, care e China, a fost complicată de războiul ruso-ucrainean și de Iran. Erau probleme moștenite de Trump de la vechile administrații, care au explodat în vremea lui Joe Biden, 24 februarie 2022 și 7 octombrie 2023. Dar originea lor e mult mai veche, iar Biden nu poate fi făcut responsabil.

Odată cu venirea din nou a lui Trump la Casa Albă, el s-a distanțat de problema războiului din Europa („războiul lui Biden”, „nu e războiul nostru” ) Iar problema Iranului, o moștenire din primul său mandat, rămăsese nerezolvată.

Contributors: Retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul, în 2018, a fost considerată de multă lume o greșeală majoră de politică externă americană și unul din motivele pentru care Iranul era pe punctul de a-și construi bomba atomică în 2024. În plus, Trump era convins că atentatele la viața sa au fost comandate de Teheran. Spre deosebire de Biden, Trump plasa problema iraniană pe lista de priorități, în vreme ce Ucraina probabil că îl încurca în negocierile unor dosare mai mari cu Rusia. Mai sunt și succesele de pe urma încheierii acordurilor Abraham, care într-un fel sunt anulate de atacul Hamas asupra Israelului. Vreau să vă întreb, fiindcă nu cred că s-a discutat prea mult ideea asta: există vreo legătură între cele două dosare, Rusia și Iran, în mintea lui Trump, în acțiunea lui politică?

Armand Goșu: Sunt convins că există. Nu mă pricep atât de bine la Orientul Mijlociu, dar legătura mi se pare evidentă. Deci, vedem două registre diferite, lapte și miere cu Rusia, presiune și amenințări cu Iranul. Imediat după întoarcerea la Casa Albă, Trump proclamă doctrina „presiunii maxime” asupra Iranului. Despre dosarul iranian Trump a discutat cu Putin, cel puțin de câteva ori. Prima dată, în postarea care urmează celei de a doua convorbiri telefonice, cu Putin. Cei doi anunță că discutaseră nu doar Ucraina, ci și Iran. Suntem în martie 2025. O lună mai târziu, americanii încep discuțiile cu Iranul, intermediate de Oman. La 9 iunie, Teheranul respinge categoric condițiile americane. Iar 4 zile mai târziu, americanii au început războiul de 12 zile.

Contributors: De fapt, israelienii au început atacurile, iar americanii s-au alăturat .

Armand Goșu: Exact. Americanii sunt mulțumiți, rușii n-au făcut nici un gest, n-au inițiat nici o acțiune de susținere a Iranului. Teheranul e dezamăgit de Putin. Surse iraniene declară pentru Reuters că războiul a arată că alianța strategică cu Rusia este „inutilă”. Urmează o nouă sucire a lui Trump care-i mai dă timp lui Putin să mai „lupte puțin”, apoi o serie de două ultimatumuri nefinalizate, urmate de summit-ul din Alaska, unde – iar – unele surse vorbesc despre faptul că cei doi ar fi discutat nu doar Ucraina, ci și Iran.

Deci, doar cineva care are zero cultură istorică poate să creadă că cele două dosare nu sunt legate între ele. Cred că Trump vrea să rezolve dosarul iranian, iar pentru asta trebuie să se asigure de neutralitatea lui Putin, mai precis de refuzul acestuia de a ajuta Iranul să-și reconstruiască sistemele de apărare antiaeriană și să-și sporească arsenalul de rachete balistice.

Contributors: Și să construiască bombe nucleare, nu?

Armand Goșu: Asta nu cred. Putin nu-și strică relațiile cu Netanyahu pentru nimic în lume. Relațiile dintre Rusia și Israel sunt strategice, pe termen lung. Peste 20% din populația Israelului este rusofonă. Asta e un subiect care merită o discuție aparte. Să mă întorc la Iran.

Trebuie spus că influența regională a Iranului din ultimele două decenii se datorează americanilor. Fără invadarea Irakului, iar  înainte a Afganistanului, fără Primăvara Arabă și refuzul lui Obama de a interveni în Siria, influența Teheranului ar fi fost disputată cu alte centre de putere. Distrugând aceste centre de putere concurente cu Teheranul (de pildă Bagdadul), Washingtonul a pregătit terenul pentru creșterea influenței iraniene în zona Golfului.

Știți bine că natura are oroare de vid, iar cel mai adesea iranienii n-au făcut decât să ocupe un loc lăsat liber de alții. Asta e rezultatul viziunii strategice americane. Trebuie să le recunoaștem valoarea.

Contributors: Să reluam ideea cu legătura dintre cele două dosare, Iran și Rusia, pentru că e foarte interesantă și explică multe lucruri care păreau ciudate și de neînțeles.

Armand Goșu: Deci, pe Trump îl interesează ca Putin să nu livreze arme Teheranului. Așa cum a făcut în trecut. Acum două decenii, când se pregătea să-i critice pe americani la Munchen, Putin i-a vândut Teheranului sisteme S-300, care au fost livrate. La începutul anilor 2020 au fost discuții și pentru S-400, care însă nu s-au materializat.

Problema este că Iranul a ajutat Rusia în războiul cu Ucraina. Aș îndrăzni că spun că ajutorul Teheranului a fost tare important în prima fază a războiului, când Rusia a primit nu doar drone Shahed, care au făcut ravagii prin orașele ucrainene, ci și rachete balistice cu rază scurtă de acțiune, care au prins tare bine Rusiei. Drept mulțumire, Rusia a ridicat din umeri în timpul războiului de 12 zile, spre dezamăgirea Teheranului.

Dosarul iranian este un instrument de șantaj teribil pe care Putin știe să-l folosească în relația cu Trump. Obiectivul este să-l facă pe Trump să întoarcă spatele Ucrainei și să spargă frontul susținătorilor occidentali ai acesteia. Lucru pe care l-a și izbutit.

După dezastrul din Alaska, retorica lui Trump față de Putin s-a înăsprit, a anunțat tarife pentru India pentru că importă petrol rusesc. În vara-toamna 2025, Moscova și Teheran au început să coacă ceva împreună, se vorbește din nou despre proiectul coridorului sudic, chiar de construirea unei centrale nucleare. Dar, bomba vine din paginile revistei Newsweek, care anunță în octombrie 2025 că se pregătește semnarea unui contract de 6 miliarde de dolari pentru furnizarea către Iran a 48 de avioane de vânătoare de ultima generație, SU-35. Au fost săptămânile cele mai tensionate între Moscova și Washington. Trump e foarte nervos, impune sancțiuni Lukoil și Rosneft și începe să vorbească despre furnizarea de rachete Tomahawk Kievului. Aceste amenințări se opresc brusc după convorbirea telefonică dintre Trump și Putin de la 16 octombrie.

Contributors: Deci, e vorba de abilitatea cu care Putin îl șantajează pe Trump cu livrări de arme pentru Teheran? Ar fi un fel de as din mâneca pe care Putin îl folosește din când în când în partida cu americanii.

Armand Goșu: Este o amenințare pe care Putin știe s-o folosească pentru a-i manipula pe americani. Iranul este un as – că tot ați vorbit de cărți – pe care Putin îl folosește în negocierile cu toți actorii interesați, cu Israel, cu SUA, cu Europa. Când se strică relațiile cu Occidentul, Putin începe să negocieze contracte de livrări militare sensibile către Iran. Când se îmbunătățesc relațiile cu Vestul, Putin votează în favoarea tuturor rezoluțiilor adoptate de Consiliul de Securitate împotriva Iranului.

Ce este foarte îngrijorător, din perspectiva mea, a unui om care se află la București, este răspunsul la întrebările ce speră Putin să primească, și ce este dispus Trump să-i ofere, pentru neutralitatea Rusiei în timpul celui de-al doilea război. Ca urmare a primului, a celui de 12 zile, a avut loc summitul din Alaska. Ce așteaptă acum Putin de la Trump? Și poate Trump să-i ofere lui Putin ceea ce vrea acesta? După o lună de la debut, campania împotriva Iranului riscă să se transforme într-un coșmar din care Washingtonul nu știe cum să iasă. Doar o suspendare și demitere a lui Trump ar mai putea salva ceva din prestigiul Americii. Dar nu e momentul pentru așa ceva, deși ar fi un pas logic, care să se bucure de susținere bipartizană la Washington. Dar asta ar șubrezi dramatic pozițiile Americii și aliaților ei în zona Golfului.

Doar un succes semnificativ al Israelului și al SUA care să ducă la eliminarea amenințării iraniene ar slăbi pozițiile lui Putin care ar pierde un instrument important în negocierile cu Trump. Dar un astfel de succes pare acum mai puțin probabil. O victorie simbolică, orice, care să-i salveze fața lui Trump și prestigiul ciobit al Americii ar fi un cadou, pe care Teheranul nu este sigur că vrea să-l ofere.

Alternativa ar fi un eșec politic și militar în Iran, transformarea operațiunii într-un război prelungit, cu un rezultat ambiguu, similar războiului de 12 zile, ceea ce ar întări pozițiile Kremlinului, în relația cu Casa Albă. Iar atunci, ar crește valoarea instrumentului de șantaj al Rusiei care va întări amenințările cu livrarea de materiale militare sensibile Teheranului.

Americanii și israelienii s-ar întoarce de unde au plecat. Și chiar mai rău.

Interviu realizat duminică, 29 martie 2026, de Lucian Popescu