„Pentru că sunt în stare să înțeleg,/De tot ce înțeleg sunt vinovată”

            În plină frenezie a comunicării virtuale suntem mai singuri ca niciodată… Asurzitorul zgomot al lumii ne împovărează în încercarea de a ne imagina decorul dinlăuntrul peșterii în care nou-născutul, care urmează să schimbe soarta lumii, murmură în singurătate. Gândul îmi zboară la trei lucruri mărunte care, în anul ce stă să treacă, îmi oferă certitudinea de a nu fi fost lăsat pradă solitudinii.

            I. În primăvara acestui an primit invitația de a participa la o antologie dedicată dialogului cu omul viitorului – Ioana Pârvulescu (coord.) Scrisori pentru cititorii din 2125: Un epistolar pe mai multe voci, Humanitas. Pe mai mulți companioni care au scris acolo îi cunoșteam deja sau am avut șansa să-i cunosc mai târziu. Dincolo de complexitatea întâlnirii cu scriitorii, am descoperit că mulți dintre ei nu par să aibă un aer diferit de cel al unor particulari. Discreți, rezonabili, fără aere speciale, poate că nu-și lasă la vedere steaua din frunte în fața muritorilor de rând, însă lor le sunt hărăzite libertățile slovei. Continuând să aleagă prin scris, să mențină diferența între ceea ce spun și gândesc, autorii de literatură întemeiază lumi care ne permit să străbatem tot atâtea vieți diferite.
           În zbuciumul lor natural, scriitorii pot să arate o fragilitate ostentativă. Viața dă năvală indistinct și asupra lor, dar ei nu pot uita că harul de a deține ,,pana” e inclusiv o misiune în carcasa zădărniciei. Stând puțin în preajma literaților, am învățat, de pildă, să nu mi se mai pară nedrept, dacă așteptările cititorului nu vor rezona pe măsura șarmului textelor care i-au fost oferite și se va simți dezamăgit. Banalul, derizoriul fac parte firesc și din viața unui scriitor dornic de celebritate, alături de temerile lui, de anxietăți, ba chiar și de sentimentul tainic al îndoielii sau al riscului ratării – care ne unește pe toți. Bucuria normalității, a compasiunii scriitorului oglindită în scris pentru cititori, e până la urmă temeiul vieții împlinite al unui artizan al literelor, al surprizei sale (geniale!) rezervate lecturii. Fiindcă orice carte bună completează capitalul moral al stabilității: mai puțini oameni feriți de risipire și mai multe rațiuni pentru a nu ne lăsa cu ușurință duși pe apa sâmbetei.

            II. Spre sfârșitul anului, un bun prieten și-a pierdut mama. Cu câteva zile înainte, un eveniment i-a schimbat viața, consacrându-l și mai mult în favoarea celorlalți, așezându-i pe spate o cruce formidabilă. Suferința și tăcerea impuse de boală unui suflet de mamă, n-au împiedicat-o nici pe ea, nici pe fiu să rămână aproape unul de celălalt, cu tot programul încărcat al fiului și repetatele sale absențe. Demnitatea și iubirea filială față de o mamă suferindă, obligată ani de zile la tăcere și neputință, mi s-au părut o nestemată a epopeii firești a decrepitudinii care ne oferă măsura de a rămâne oameni. „Oamenii plâng la înmormântare, fiindcă știu că și lor li se va întâmpla asta, într-o bună zi!” – îmi spunea mama mea la vârsta copilăriei. Aceste cuvinte pe care nu le-am uitat, până azi, exprimă adevărul inconturnabil pentru care se poate plânge la funeralii mai curând de propria milă, știindu-te amenințat de puterea implacabilă a morții. Odată cu lecția de umanitate primită, mi-a fost transmis consemnul că există momente în care nu ne putem resemna în fața fățărniciei. Ca să primim compasiune, avem un drept tainic la tristețe. De atunci, ori de câte ori a fost nevoie, am știut plânge din compasiune pentru durerea celuilalt și am încercat să nu mă predau sforăielii care, în numele credinței, pretinde îndureraților să salte în sus la comandă pe motiv de bucurie pascală.  

            III. În ciuda litaniilor „vremii prădătorilor” – a disprețului și a fugii de răspundere, a imposturii din noi și spațiul public –, un personaj istoric a avut parte anul acesta de o celebrare specială. În acest răstimp, „Anul Iuliu Hossu” a pus împreună oameni și situații, conturând cadrul nesperat al unei umanități pe care o socoteam uitată. „Viața are sens și în cele mai mizerabile condiții. Suntem liberi” – scria Victor Frankl, medicul evreu, supraviețuitor al lagărelor de exterminare naziste – „să găsim un sens în ceea ce facem, în actul creator, în ceea ce experimentăm, cum ar fi iubirea, binele, adevărul sau frumosul și în atitudinea pe care o avem față de persecuție și suferință”. Iuliu Hossu s-a străduit, la rândul lui, să arate că viața are sens inclusiv în  cele mai covârșitoare condiții, că „totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi”. Cu puțin timp înainte de 1989, istovită de gândul că intelectualul ar trebui să aibă un alt soi  de răspundere în fața amăgirilor puterii, Anei Blandiana i se revelează un vers tulburător: „Pentru că sunt în stare să înțeleg,/De tot ce înțeleg sunt vinovată”. Inspirată, scriitoarea surprinde ceea ce fusese rostit, odată, de mult: „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12, 48). Din acest an, pentru mulți compatrioți, figura primului cardinal român – patriotul de la 1 decembrie 1918 alungat din istorie – asigură România caracterelor (inclusiv Biserica lui martirizată) că putem evita să ajungem remorca fatalității istoriei.

            *

            Trei lucruri mici alese dintr-un alt an al supraviețuirii bunătății! Să nu ne bucurăm atunci de povara adevărului? De veselia de a nu fi orbi în fața Bunătății care, într-o noapte specială, se lasă văzută în ieslea smerită de la capătul lumii?