Polarizarea a existat în România în diverse momente după 1989 şi a fost adesea alimentată de o serie de discursuri sau atitudini ale actorilor politici şi sociali sau de momente electorale (mai ales alegerile prezidenţiale). Cu toate acestea, în România şi nu numai, polarizarea nu mai este un fenomen prezent doar în campaniile şi momentele electorale, pentru că guvernările moderne au devenit guvernări orientate înspre următoarea campanie[i].
În perioada recentă, în România, polarizarea poate fi reperată în jurul a două momente: în 2024-mai 2025, polarizarea din jurul alegerilor prezidenţiale; după mai 2025, perioada post-alegeri prezidenţiale, ca urmare a modului în care se conversează pe marginea măsurilor guvernamentale sau a lipsei oricărui dialog cu o opoziţie încadrată în categoria populismului radical.
Deși unii cercetători susţin ideea că un anumit nivel de diviziune poate fi indicat în societate, ca de exemplu pentru a creşte participarea politică[ii], polarizarea rămâne un fenomen îngrijorător, ce poate afecta democraţiile, încrederea în instituţii sau se poate constitui în sprijin indirect pentru violența politică.
Polarizarea afectivă şi posibile cauze
În prezent, polarizarea din societatea românească nu este neapărat una ideologică (politică), grupată în jurul unor teme cu potenţial de clivaj (ex. avort, religie, minorităţi, politici economice etc), ci, la fel cum se observă dinamica şi în alte state, este o polarizare afectivă, concretizată şi alimentată, de exemplu, prin folosirea unor etichete simplificatoare şi generalizatoare.
Polarizarea afectivă, în creştere în democraţiile de pretutindeni,se referă la antipatia reciprocă dintre diferite grupuri sociale, care nu sunt dispuse să converseze în afara liniilor sau identităţilor partizane, această atitudine afectivă conducând la indisponibilitatea oricărui compromis cu persoane care au opinii politice diferite[iii]. Pe măsură ce polarizarea afectivă crește, alegătorii ajung să considere alte partide și cetățeni ca amenințări la adresa comunității politice[iv]. Şi aici este vorba, mai ales în unele democraţii europene (inclusiv România), despre atitudinile susţinătorilor partidelor non-populiste faţă de susţinătorii partidelor populiste de dreapta.
Există cercetători în ştiinţele politice care argumentează că grupările populiste cultivă un sentiment puternic de apartenenţă de grup intern și extern în rândul simpatizanţilor proprii şi că discursul lor antagonizant provoacă reacţii şi în rândul adversarilor populiștilor, încurajându-i să se considere un grup identitar separat care trebuie să se apere[v]. Astfel, acest impact negativ al discursului populist se răspândește, transformând ambele părți, populiste și non-populiste, în poli reciproc antagonici. Asta nu înseamnă că populismul ar fi singura cauză a polarizării afective.
O altă posibilă cauză ar ţine de psihologia socială care susţine că indivizii îşi structurează atitudinile faţă de partide în termeni emoţionali, tribali, şi într-o mult mai mică măsură în termeni raţionali[vi]. De asemenea, explicaţiile clasice, constând în polarizarea ideologică și puterea identității partizane, se constituie în posibile cauze mai puternice decât populismul.
Identificarea polarizării sociale sau afective pentru a o reduce poate fi parte dacă nu dintr-o abordare preventivă, măcar dintr-una care să o atenueze, odată ce s-a produs. În acest proces preventiv sau de încercare de reducere a fenomenului, fiecare dintre noi, ca actori individuali, dar mai ales actorii colectivi (actorii politici, media, reţelele sociale etc) au un rol esenţial. Deși ar putea promova consensul, în unele cazuri şi contexte, aceşti actori colectivi aleg să intensifice conflictul pentru câștiguri financiare sau politice, adâncind și mai mult diviziunile sociale şi afective.
Polarizarea politică şi socială în România
Polarizarea este un fenomen vechi (vechile clivaje structurale), cele mai uzuale definţii referindu-se la polarizarea de tip politic, ca distanţa ideologică dintre partidele care se auto-proclamă ca fiind anti-sistem/anti-establishment. Astfel, cu cât distanţa ideologică dintre aceste partide este mai mare, cu atât polarizarea politică, dar şi societală este mai mare. Polarizarea politică este strâns legată de cea socială, aceasta din urmă fiind adesea alimentată din zona politicului.
Considerând România în context comparat, ţara noastră se situează pe locul 28 din 63, într-un index care măsoară polarizarea politică în 63 de ţări UE (+Balcanii de Vest, +Turcia, Ucraina etc), cu un scor al polarizării de circa 16,8 puncte pe o scală de la 1 la 50, pentru perioada 1996-2024[vii] (sursa: https://whogoverns.eu/party-systems/polarization/#). Scorul este calculat plecând de la o definiţie a polarizării ca distanţă ideologică dintre partidele anti-sistem. Partidele anti-sistem ar fi acele partide care: se percep ca formaţiuni contracandidate ale partidelor care alcătuiesc establishmentul politic (1); afirmă că există o diviziune fundamentală între establishmentul politic și popor (ceea ce implică faptul că toate partidele establishment, fie ele la guvernare sau în opoziție, sunt considerate, în esență, la fel – (2) ); contestă status quo-ul în ceea ce privește principalele probleme de politică și probleme ale sistemului politic (3). De exemplu, pentru România, în 2016, a fost calculată distanţa dintre PRM şi USR, în timp ce în 2020, distanţa dintre PER/Partidul Verde vs AUR; pentru 2024 – distanţa dintre PER vs AUR/SOS/POT. Observăm că USR a fost scos din măsurătoare odată cu anul electoral 2020.
În acest tablou, polarizarea afectivă apare ca diferită de polarizarea de tip ideologic/politic, prin faptul că ea se creează în jurul excluziunii pe criterii de identitate partizană sau de grup şi mai puţin pe teme ideologice specifice.
Polarizarea în România în timpul campaniei prezidenţiale din 2024-2025
Campaniile electorale prezidenţiale sunt prin natura lor evenimente generatoare de polarizare. În România, în recenta campanie prezidenţială, linia de fractură principală a fost construită în jurul unor etichete precum “moderaţi vs extremişti” / “pro-europeni vs anti-europeni”. În plus, în social media mai ales au circulat, la adresa susţinătorilor partidelor populiste, etichete de genul “analfabetism electoral”, “diaspora needucată/muncitorească”, “lipsa de inteligenţă politică”, “extremişti” etc.
Pare că s-a aplicat în România ceea ce au constatat recent şi cercetători precum Braeden Davis, Jay Goodliffe, Kirk Hawkins în studiul “The Two-Way Effects of Populism on Affective Polarization” (2025):şi anume faptul căsusţinătorii partidelor non-populiste au fost încurajaţi să se considere un grup identitar separat care a trebuit să se apere. Şi au înţeles să se apere prin suita de etichete şi stereotipii amintite mai sus. Or, etichetele şi generalizările nu vor demonta niciodată convingeri, ci vor adânci apartenenţa la o tabără sau alta[viii]. Este un lucru întărit şi de teoria etichetării din sociologie, care a fost studiată în corelaţie directă cu o accentuare a fenomenului de polarizare afectivă [ix].
Polarizarea în România după alegerile din mai 2025
Polarizarea din timpul campaniei recente nu a dispărut după alegeri, ci s-a accentuat, prin multiplicarea liniilor de clivaj. După alegeri au apărut, ca urmare a setului de măsuri guvernamentale, pe lângă etichetele de “extremişti”, “anti-europeni” etc şi alte antagonizări de tipul “bugetari vs angajaţi din economia reală”, “speciali vs angajaţi obişnuiţi”, “reformişti vs anti-reformişti” etc. În timp ce polarizarea din campanie pe marginea liniilor de fractură “euro-pean vs anti-european”, ”pro-europeni vs pro-ruşi” a trecut oarecum în plan secund, noi linii polarizante şi etichetări au apărut în jurul acestor teme economice şi sociale.
Cine influenţează polarizarea, în general, şi în România, în particular
Dar cine ce poate face pentru reducerea fenomenului polarizării? Dincolo de ce poate face fiecare individ în parte, prin controlarea discursului propriu vizavi de punctele de vedere politice opuse sau diferite, actorii sociali (ca de exemplu, actorii mediatici) şi politici sunt cei care pot contribui într-o măsură mai mare la atenuarea fenomenului sau, dimpotrivă, la adâncirea lui.
Există studii care arată, de exemplu, cum un spaţiu mediatic partizan sau expunerea la canale media partizane conduce la efecte cu un grad mare de polarizare[x]. În acest sens, în campania recentă pentru prezidenţiale, îndemnurile televiziunilor ca populaţia să voteze într-un anumit fel au indus, în rândul celor care au votat în sens contrar, sentimentul de indezirabilitate socială, care este strâns legat de polarizare. După alegeri, acest sentiment a fost mutat înspre alte categorii, prin folosirea de către media, dar şi în social media, a unor noi etichete precum „reformişti vs anti-reformişti”, “bugetari vs privaţi” etc.
În privinţa influenţei actorilor politici asupra fenomenului, imediat după alegeri, clasă politica în ansamblu părea să fie de acord că e nevoie de ceea ce se numeşte structurarea dezacordurilor, a conflictelor sau a liniilor de clivaj din societatea puternic polarizată, inclusiv în ceea ce priveşte găsirea unor punţi de dialog cu opoziţia actuală. Pentru că, de exemplu, unii dintre susţinătorii sau votanţii partidelor populiste din opoziţie nu sunt “pro-ruşi” sau “anti-europeni”, aşa cum sunt etichetaţi, ci au anumite revendicări care nu se regăsesc decât în oferta discursivă a acestor partide. Din acest punct de vedere, crearea unor modalităţi de dialog cu aceste segmente politice şi societale apare ca necesară.
Or, actorii politici, în special cei guvernamentali, au optat, după alegerile din mai 2025, pentru o izolare completă a opoziţiei, adâncind polarizarea. Iar acest aspect se reflectă în cercetările de piaţă care arată că opţiunea pentru variantele politice radical-populiste de la noi este în continuă creştere.
Era previzibil că o opoziţie radicală, complet izolată, în paralel cu o serie de măsuri ce afectează largi categorii de populaţie, va conduce la o creştere a polarizării politice, dar şi a celei afective, aşa cum a fost definită mai sus.
Cum reducem polarizarea
Responsabilitatea reducerii sau prevenirii polarizării implică un efort colectiv. Fiecare persoană poate evita, la nivel individual, diviziunile prin evitarea etichetelor, a generalizărilor, a glumelor pe motiv de opţiune politică, a discursului instigator la ură (mai ales pe reţelele sociale) etc.
Dar o responsabilitate crescută revine actorilor politici sau mediatici care au potenţialul de a influenţa într-o mai mare măsură acest fenomen al polarizării sociale, sub forma polarizării afective.
Concret, în România, o intenţie de structurare a dezacordurilor sau a aplicării „reflexivităţii” (ca trăsătură a medierii în democraţiile reprezentative, ce presupune o eventuală structurare şi favorizare a dezacordului putere-opoziţie [xi]), cel puţin până la acest moment, pare să vină dinspre preşedintele României. Poziţionările sale aparent ambigue sau moderate pe subiecte sensibile, precum şi episodul recent al medierii între partidele de guvernare, arată o disponibilitate de a merge pe ideea consensului şi de a structura clivaljele şi conflictul. Deocamdată doar în raport cu forţele politice guvernamentale. Pentru dezamorsare, este însă nevoie şi de punţi de comunicare cu opoziţia (şi, astfel, cu segmentele sale de electorat), poate în jurul acelor teme care pot genera un acorda.
Eforturile trebuie să vină însă şi din zona guvernamentală printr-o comunicare de tip incluziv, dar şi prin încercarea de creare a unui dialog cu opoziţia şi cu segmentele sale de votanţi.
Nu în ultimul rând, aşa cum media ca actor social semnificativ/relevant, poate contribui la adâncirea polarizării, prin rostogolirea unor etichete generalizatoare, tot la fel de bine poate contribui la atenuarea fenomenului diviziunilor societale, prin evitarea discursului polarizator la adresa unor categorii sau grupuri sociale şi politice. Dar şi prin crearea, de exemplu, a unor avertismente[xii] asupra acelor ştiri care au un conţinut cu potenţial polarizant, lucru care presupune ca media să conştientizeze într-o mai mare măsură fenomenul.
[i] Frances E. Lee, “Insecure Majorities: Congress and the Perpetual Campaign”, Chicago: University of Chicago Press, 2016.
[ii] Markus Wagner, “Affective polarization in multiparty systems”, Electoral Studies, Volume 69, February 2021, 102199; https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0261379420300822.
[iii] Shanto Iyengar, Yphtach Lelkes, Matthew Levendusky, Neil Malhotra, Sean J. Westwood, “The Origins and Consequences of Affective Polarization in the United States”, Annual Review of Political Science, Volume 22, 2019; https://www.annualreviews.org/content/journals/10.1146/annurev-polisci-051117-073034.
[iv] Andres Reiljan, cercetător la Robert Schuman Centre for Advanced Studies, interviu, https://www.eui.eu/news-hub?id=andres-reiljan-on-affective-polarisation-causes-impacts-and-solutions
Braeden Davis, Jay Goodliffe, Kirk Hawkins, “The Two-Way Effects of Populism on Affective Polarization”, în Comparative Political Studies, Volume 58, Issue 1, 2025.
[v] Braeden Davis, Jay Goodliffe, Kirk Hawkins, “The Two-Way Effects of Populism on Affective Polarization”, în Comparative Political Studies, Volume 58, Issue 1, 2025.
[vi] Ibidem V.
[vii] https://whogoverns.eu/party-systems/polarization/#
[viii] Shanto Iyengar, Yphtach Lelkes, Matthew Levendusky, Neil Malhotra, Sean J. Westwood, “The Origins and Consequences of Affective Polarization in the United States”, Annual Review of Political Science, Volume 22, 2019; https://www.annualreviews.org/content/journals/10.1146/annurev-polisci-051117-073034.
[ix] Brandon McMurtrie, Michael Philipp, Ross Hebden, Matt Williams, “Development and Validation of the Affective Polarization Scale”, International Review of Social Psychology, Volume: 37 Issue: 1, 2024; https://rips-irsp.com/articles/10.5334/irsp.926.
[x] Markus Prior, “Media and Political Polarization”, Annual Review of Political Science, Vol. 16, pp. 101-127, 2013.
[xi] Matthew Wood, “The Political Ideas Underpinning Political Distrust: Analysing Four Types of Anti-politics”, Journal of Representative Democracy, Volume 58, 2022;
[xii] Emily Kubin, Christian von Sikorski, “The polarizing content warning: how the media can reduce affective polarization”, Human Communication Research, Volume 50, Issue 3, July 2024, Pages 404–418; https://academic.oup.com/hcr/article/50/3/404/7666733
„“pro-ruşi” sau “anti-europeni”, aşa cum sunt etichetaţi, Tehnica etichetarii se aplica, sau se admite, sau chiar se promoveaza si pe aceasta platforma.
Bun articol, tare bun!
Ca politicienii fac ce fac e pe undeva de inteles, urmaresc sa detina/obtina puterea si spun/fac ce cred ei ca ar fi folositor pt a cistiga electoratul.
Mai putin de inteles sunt ziaristii, mass media care contribuie din plin la aceasta „polarizare”, ca sa nu-i spun dezbinare, chiar atitarea unora impotriva altora. Jurnalistii merg pina acolo ca nu se dau inapoi sa-i considere pe unii chiar idioti, analfabeti, merg pina a jigni grupuri mari de cetateni,
Ma intreb, sunt platiti pt asta, ma intreb sunt idioti, ma intreb unde-i neutralitatea jurnalistica?
„Neutralitatea jurnalistica” isi doarme somnul foamei sau o belfereste din bani publici, domnule. Asa ca nu ma mir ca o astfel de realitate nu apare. Iar daca aduci cumva in discutie asa ceva esti aurist, putinist si fascist.
https://www.instagram.com/reel/DPDOQpUgr5q/
Polarizarea afectivă e doar un instrument în mînă celor care vor sa și mascheze adevăratele interese.
Din păcate, adversarii lor nu pricep jocul și se lasă prinși în mecanism.
Alteori, masele se lasă păcălite și exploatate.
Nimic nou sub soare. Doar forme reîncălzite. Eventual teme noi.
De subliniat că apelul dvs în direcția renunțării la etichetare este făcut către reprezentanții ambilor poli ai fenomenului pe care îl descrieți. Cred că fenomenul etichetării nu vine din senin, sau din vreo patologie socială sau personală. Era o poantă: dacă latră, are patru picioare și ridică un picior din spate la hidrant, oare, ce-o fi? Prin urmare, nu cred că putem trăi fără etichete. Pe de altă parte, etichetarea colectivă este o judecată colectivă, iar despre judecata colectivă știm pertinamente că este întotdeauna greșită. Mi se pare că articolul dvs descrie corect mecanismul ploii, dar nu spune nimic despre forța care o produce. Or, știm cine produce ploaia. Soarele o produce. Mă gândeam la un sofism pe post de lege: orice lucru, sistem, este produs de ceva din afara lui. Etichetarea nu e numai verbală, poate fi și comportamentală. Care o fi a mai dureroasă etichetare: prin vorbă, sau prin faptă? Dacă avem o categorie de oamenii care ies la pensie la 50 de ani cu o pensie de trei ori cât salariul, noi, ceștilalți, oare cum suntem etichetați? Eu zic că suntem etichetați de proști. Acum, credeți că deștepții vor intra vreodată în dialog cu proștii? Vedeți, aici e Soarele care produce ploaia, care le va potopi pe toate.
Am vaga impresie ca habar nu ai ce semnificatie are termenul „etichetare”?
Păi, dacă e vagă, clarific-o, să pricepem și noi.
In Romania procentul de filo-rusi dintre votanti este mai mare decat in Republica Moldova. Iar manjoritatea sunt plasati in institutiile statului.
Grețosul populism de stânga care a dominat viața politică in ultimii 35 de ani și a ruinat economiile statelor europene nu intră in preocupările elitelor academice și mass media. Nici măcar nu este numit. De aceea polarizarea va continua, iar toți cei de dreapta -naționaliști, suveraniști, conservatori, libertarieni- se vor radicaliza și ei (cei de stânga sunt deja radicali).
Biasul ideologic se vede cel mai limpede din modul in care a fost tratată apariția și ascensiunea omului de stat Milei, aș spune de-a dreptul isteric.
Niciun intelectual public de stânga nu a condamnat risipa extraordinară a banului public pe care partidele populiste de stânga au transformat-o in politică de stat. De pildă subvenționarea tinichelelor electrice in beneficiul exclusiv al unei pături înstărite, prin discriminarea majorității cetățenilor care nu-și permit și nici nu-și doresc aceste gadgeturi, a devenit o politică uzuală la nivelul întregii Uniuni Europene. Retorica și măsurile eco-populiste au ajuns ceva atât de banal încât intelectualul de stânga nici măcar nu le observă, darmite să le critice. Prin definiție, intelectualul de stânga este adeptul utilizării discreționare și iraționale a banului public de către guvernele socialiste ori de câte ori e vorba de atingerea unor nobile idealuri.
Așa se face că astăzi, dacă vreun om politic încearcă să reducă deficitele prin măsuri de bun simț care inevitabil afectează și mari grupuri de bugetari și clientelari, el va fi etichetat, in mod aberant și paradoxal drept un populist de dreapta. Cel mai bun exemplu: „populistul” Milei. In fapt orice om politic de dreapta care are și oarecare succes electoral devine automat populist in discursul intelectualilor de stânga brusc înspăimântați că-și pierd mușterii, adică bieții cititori și rumegători de elucubrații stângiste, deci cei influențați de propaganda socialistă. De unde și reacția de radicalizare a acestor stângiști: retorica lor devine vehementă, agresivă…polarizantă. Toți cei care aderă la vreo politică „de dreapta” (pun ghilimele pentru că de multe ori măsurile adoptate nu sunt neapărat de dreapta, iar echilibrarea bugetelor nu ar trebui să țină de ideologic) sunt portretizați ca dușmani ai statului, ai Europei, ai democrației, ai civilizației chiar.
Radicalizarea stângii la locul de muncă nu a fost și nu are cum să fie sesizată de intelectualul public, adică intelectualul dependent de banul public. Transformarea magistraților intr-o castă de privilegiați, feudalizarea administrației publice, discriminarea pozitivă sistematică a intregului aparat coercitiv (poliție, servicii, fisc, armată, toți beneficiari de rente speciale ce parazitează bugetul public), acordarea de puteri sporite funcționarilor din acest aparat (ce dispun la discreție de avuția noastră), toate acestea sunt „meritul” stângii populiste radicalizate in exercițiul funcțiunii. Fiecare act normativ ce a permis sau extins privilegii -salarii mărite, sporuri cu nemiluita, condiții aparte de pensionare etc- este o mostră de populism de stânga și a fost proclamată ca atare, ca o mare reformă spre binele societății (politicienii respectivi așteptînd de obicei ceva in schimb de la grupul de bugetari privilegiat). O măsură radicală precum anularea alegerilor nici nu mai pare radicală in viziunea lor din moment ce ei se autoidentifică acum cu democrația și statul (social). Eliminarea oricărui candidat care nu împărtățește „valorile” lor „europene” este un act…democratic, nu autoritar și radical. Mai grav este insă că odată cu eliminarea unui radical (care nu este nicidecum de dreapta, chit că debitează cuvântări populiste patriotarde împrumutate din delirul unor mumii interbelice) a fost scos din cursă și un om politic de bun-simț, cu vederi clar democratice, pro-europene, nicidecum radical in opinii. Sacrificarea doamnei Lasconi pe altarul democrației militante nu poate fi decât un act radical, cel puțin așa văd eu lucrurile. Dar poate doamna Lasconi era oricum prea populistă (de dreapta, că se afișa cu cruciulițe, nu?) pentru gustul unora, deci nu trebuie să ne facem griji.
Sunt studii care susțin că scorul IQ al umanității scade continuu, începând de prin 1950.
În România, peste acest trend global se suprapune procentul (în permanentă creștere, de asemeni) de analfabeți funcțional, procent care e pe la 50%, astăzi.
Așa că aș zice că de vină pentru polarizare suntem noi toți, în măsura în care „răspândacii” de polarizare găsesc audiență și ecou în rândurile noastre. Nivelul electoratului modelează nivelul politicienilor care reprezintă acel electorat. Doar o calitate mai ridicată a electoratului ar putea forța clasa politică să-și îmbunătățească nivelul calitativ.
Invers, degradarea constantă a calității electoratului nu poate avea ca efect decât degradarea constantă a nivelului „elitelor” ce ne conduc. Iar „elitele” n-au niciun interes în creșterea calității electoratului. E un cerc vicios, care poate fi doar rupt, nu corectat.
Prin definitie IQul e o medie si e intotdeauna 100, deci nu poate sa scada, ca o medie ramine o medie. IQul cuiva e doar diferenta intr emedie si ce are el.
IQ scazut au aceia care spun ca IQul scade…
Ai putea spune ca la nivel mondial nivelul de inteligenta e constant, dar populatia creste.. :)
Nu, nu scade nivelul electoratului, e o obraznicie sa consideri ca altii sunt prosti si tu ai fi dastept.
Lumea e mai complicata azi, globalizarea, tehnologia, economia toate sunt complexe, se leaga unele de altele, un scincet in China rasuceste lumea.
Scorul IQ se obține în urma unui test.
Formula: IQ = (Vârsta mentală / Vârsta cronologică) x 100.
Dacă o persoană de 10 ani are o vârstă mentală de 10 ani, IQ-ul este 100. Dacă o persoană de 10 ani are o vârstă mentală de 12 ani, IQ-ul ar fi 120. Sub 100, încercați dvs. să deduceți ce înseamnă.
Dacă 40% din populație are un scor IQ sub 100, e una, dacă 80% din populație e sub 100, e îngrijorător, aș zice. Înțelegeți? 😊