Povestea omului fără nume

            Noua carte a Tatianei Niculescu – Sfântul Nr. 6 – trezește fără rezervă curiozitatea. De această dată, scriitoarea se concentrează asupra unui personaj căruia nu i se rostește niciodată numele. Partitura unei povestiri solare desfășoară o scriitură alertă și pasionantă, iar discreția este o alegere deliberată în compoziția descrierii personajului. Eroul „nenumit”, care posedă, în locul numelui, cifra recluziunii sale din penitenciar – „nr. 6” după numărul patului atribuit în celulă – trebuie să fie, prin urmare, un personaj emblematic. Îndărătul lui se ascunde o comoară de umanitate revelată sub cotropirea comunismului.

            Eroul e nenumit, dar nu necunoscut. „Sfântul” construit ficțional are nevoie, prin urmare, de discreție pentru a-și păstra firescul. Insistând asupra „botezului cifrei”, scriitoarea își învestește eroul cu un titlu de noblețe care conține nuanțele muceniciei. Dovedind măiestrie în studiul documentelor – personajul istoric real a lăsat memorii din perioada recluziunii sale – Tatiana Niculescu le propune cititorilor o intrigă uimitoare și un univers interior pe măsură. Persecutat, închis, disprețuit, eroul e înzestrat cu harul răbdării – „formă pasivă a curajului, rezistență în timp la răul din lume”. Mai mult, tăria de a îndura este tocmai miza principală a vieții Nr. 6 și devine secretul existenței sale. El rămâne om întreg, neînfrânt, necucerit în fortăreața adevărului său lăuntric. Răbdarea lui este o realitate veridică, primind totodată termenii speranței ilustrată de intuiția paulină că „suferința aduce răbdarea. Și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre” (Romani 5, 3-5).

            A ști cât anume suntem chemați să răbdăm ține de secretul victoriei. Altfel, fără speranța unei temporalități subversive față de rău, nimeni nu reușește să scape de perdelele de fum ale Răului. Tocmai de aceea, Tatiana Niculescu se poziționează ca observatoare a intimității personajului povestirii sale, imaginându-i felul de a se descoperi pe sine: „Cine ar fi putut să-l cuprindă și să-l măsoare cu ochiul liber? Le mulțumea celor care, acolo, fără să știe, îi arătaseră calea. Îl despuiaseră de tot ce fusese și, îmbrăcându-l în veșmânt de cifră, îl ajutaseră, de fapt, să întrezărească lumina neînserată…” Aflăm portretul unui om care acceptă să se lase transfigurat de ceea ce-i rezervă soarta, conturat cu finețe: „pe Calea necunoscută, nu erai niciodată îndeajuns de pregătit pentru ce urma. Rareori putuse să prevadă ce avea să se întâmple, în bine sau rău. Uneori era înciudat din pricina asta. Alteori, neștirea îl făcea fericit și o cultiva anume, îngrijind-o, udând-o cu lacrimi, săpând-o în el ca pe o plantă rară”.

            Ajuns la o vârstă înaintată, după ce a încercat omenește totul ca să păstreze libertatea micii sale comunități, Sfântului Nr. 6 îi este dat să înțeleagă că secretul reușitei constă în taina pe care o ascunde răbdarea încăpățânată. El face un soi de investiție bazată pe temporalitatea răbdării și continuă să cutreiere în cuget lumea alor săi, cu toată depărtarea fizică în care îl reține prizonieratul. În virtutea mandatului de păstor sufletesc, își vizitează cu ochii minții comunitățile văduvite, pentru care n-a încetat niciodată să se roage.

            Am fost surprins să descopăr în Sfântul Nr. 6 și fibra nemaipomenită a omului atent față de mesajul interior al libertății. O libertate temeinică, forjată față în față cu capcana resentimentului, și o formă neobișnuită a iertării. De aceea, în personajul Nr. 6 aflăm salutar diferența esențială dintre martir și victimă. Viața noului personaj al Tatianei Niculescu pune astfel în gardă lumea noastră în pericol de a-și afla mulțumirea în victimizare și de a se crede martiră, fiindcă nu reușește să-și afirme totdeauna aspirațiile subiective. Etalarea a niscaiva suferințe a devenit o modă menită nu doar să atragă atenția celor din jur, ci să creeze și un stil dolorist, avantajos pentru cine vrea să se impună, numai bun spre a face carieră și a-i desființa pe cei care fac apel la măsură și la onestitatea intelectuală.

            Sfântul Nr. 6 nu este însă un om din tagma acelora care suferă de deprimare fiindcă lumea nu e pe placul lor și nici la înălțimea așteptărilor lor. De la lectura lui Bernanos încoace, nu cred să fi întâlnit un personaj atât de bine alcătuit ca Nr. 6. El ne face favoarea de a observa cum anume un om credincios înțelege că Dumnezeu nu-l iubește doar atunci când lucrurile îi merg bine. Energia credinței presupune, tocmai de aceea, precedența cântăririi existenței și nu numărătoarea abilităților personale.

            Privat de libertate datorită consecvenței alegerii sale, personajul are greutatea să descopere că Dumnezeu le împărtășește oamenilor lumina lui – lucru cutremurător, de altfel! –,  nu doar pentru a-i pune în gardă, ci și pentru a le arăta căile fără opreliști ale inimii. Nr. 6 află maniera de a câștiga pierzând, adică altfel decât prin calculul eficienței puterii valabil în victoriile lumii. În același timp, el reușește să răscumpere și măsura cuviinței în raportul cu ideea de patrie. E un lucru rar, aproape imposibil de situat în aceste timpuri marcate de demagogie, obișnuite cu impietăți față de atributele nației sau cu fornăieli protocroniste.

            S-a repetat adeseori în ultimii ani că îi lipsește încă literaturii române un text emblematic care să surprindă tragedia României celei de-a doua jumătăți a secolului XX. Sfântul Nr. 6 oferă un prilej de a verifica justețea acestei așteptări. Povestirea Tatianei Niculescu adâncește sensul realității existenței și fibra unei istorii a omului de caracter. Povestind cu tandrețe Omul, dincolo de amprenta concretă a Nr. 6 – care și-a trăit viața exemplar –, scriitoarea face, intenționat sau nu, un pas înainte spre depășirea acestei așteptări literare idealizate. Mai mult, povestirea ei oferă o cale inedită în reconsiderarea distanței față de coșmarul unei lumi oribile care a schimonosit sufletele, dar nu a reușit să înfrângă caracterele.

            Nu e greu de aflat cine se află în spatele Sfântului Nr. 6. Se înțelege că personajul a fost prezent, în 1918, la Alba Iulia, reușind să învingă mai târziu pustiirea persecuției comuniste. Deși a fost expropriat din circuitul memoriei, viața acestui om înmormântat în colbul vremii – devenit purpurat al Romei cu puțin timp înainte de a părăsi această lume – va ajunge să devină inclusiv o neprețuită pagină de sinaxar. Atribuind noului său personaj nepovestite trăiri pe care le-au dovedit alegerile lui, Tatiana Niculescu descoperă eroismul calm al pudorii care repune fibra omului de treabă pe făgașul singular al demnității și frumuseții interioare.

            Cu discernământul lăuntric pe care îl comunică în felul său numai arta scrisului, avem, în sfârșit, în literatura recentă un personaj integru care nu e nici plicticos, nici tezist, construit temeinic și care poate fi, prin urmare, un erou de-adevăratelea. Absența butaforiei, a gesturilor și a emfazei siropoase, a sugestiilor de stampă moralistă și, mai ales, lipsa sfielii pe care, de obicei, personajele pozitive o răspândesc ne spun, la rândul lor, că Sfântul Nr. 6 este o carte izbutită. Nimic ieftin, nimic contrafăcut. Simplu, un festin al cuvântului.