Este inevitabil, în orice analiză a impozitării, să ne referim la prețuri și costuri, salarii și producție, prosperitate etc. Totodată este binecunoscută, deși în ultimă instanță nejustificată, opinia potrivit căreia creșterea impozitării indirecte, a accizelor – în speță, se va reflecta în prețuri și, mai departe, în escalade inflaționiste.
Acesta este cazul recent al dezbaterii pe seama celor 7 eurocenți care se vor adăuga la accizarea combustibilului. Au apărut imediat, firește, motive de îngrijorare cu privire la explozia prețurilor benzinei și motorinei. Înainte însă de a introduce în ecuație câteva raționamente economice, ar fi indicat, cred, să deslușim puțin cum este cu accizele.
Dileme fiscale, realități economice
Accizele există, în primul rând, la fel ca toate celelalte impozite de altfel, pentru că reprezintă o sursă de încasări bugetare. În al doilea rând, nu toate produsele sunt accizabile. Nu există accize instituite la pâine, carne, autoturisme sau cărți. Există însă accize la alcool, tutun, carburanți, bunuri de “lux”, adică pentru anumite bunuri a căror cerere este relativ inelastică și statul dorește să-și ia “partea leului” din comercializarea acestora. Firește, de aici pot apărea numeroase întrebări, apte să pună în dificultate orice politică fiscală (de exemplu, de ce blănurile sunt produse de lux iar mănușile sau pantofii de piele nu). Însă, dincolo de acestea, odată ce există accize și produse (adică persoane) accizabile, dezbaterea se cantonează, pragmatic dar incomplet, în principal asupra impactului accizelor.
De la bun început și cu precădere în atare condiții, este important de precizat că a scrie despre implicațiile accizelor nu înseamnă a susține creșterea acestora sau a oricărei alte forme de impozitare. Spun acest lucru răspicat și cu sens clarificator, în virtutea “alunecărilor” de (ne)înțeles cu care unele opinii de-ale mele, publicate în paginile jurnalelor financiare, au atras și abordări speculative din partea cititorilor-scriitori.
Am insistat, și nu de puține ori, asupra efectelor depresive pe care impozitarea – oricare ar fi aceasta, nu doar cea supranumită relativist “excesivă” – le induce asupra producției și activității antreprenoriale, asupra economiei, în general. Lucrurile sunt simple și merită să fie păstrate, cel puțin de dragul scientiei, în acest cadru al simplității originare: un impozit în plus înseamnă capital în minus pentru sectorul privat, pentru economie. Căci sectorul privat este cel care produce, pe baze economice, în timp ce statul, în esență, redistribuie.
Povara accizelor, transferată integral consumatorilor?
În economie, aproape nimic nu este mai periculos decât capcana aritmeticii. În cazul de față, aritmetica este cea care prevestește derapajul inflaționist, prin creșterea în avalanșă a prețurilor. Aceasta deoarece, printr-un elementar transfer aritmetic, la prețurile inițiale se adaugă mărimea accizei și se obține, conclusiv, nivelul prețului final, post-acciză.
De exemplu, la un curs valutar rotund al euro de 4,5 lei, acciza suplimentară împreună cu TVA-ul aferent înseamnă aproape 0,4 lei. Astfel, în logica aritmetică, prețul carburanților ar crește direct proporțional, cu 0,4 lei. Într-un asemenea scenariu, acciza ar fi complet inofensivă pentru producătorii și vânzătorii de carburanți. Rolul lor ar fi doar acela de a schimba prețurile la pompă, adică de a transfera acciza în buzunarele consumatorilor.
În realitate, însă, producătorii sunt cu precădere îngrijorați de taxarea suplimentară. În esență, dacă accizele atrag creșterea prețurilor, atunci va avea loc restrângerea consumului. Prețul carburanților va fi mai mare, însă cantitatea vândută va fi mai mică. În funcție de amploarea cu care se va reduce cantitatea cerută, producătorii ar putea să-și vadă vânzările mult diminuate. Din acest motiv, povara accizelor va fi împărțită între producători și consumatori, ceea ce înseamnă că prețurile carburanților vor crește mai lent sau, în funcție de conjunctura economică, e posibil chiar să nu crească.
În esență, în economia de piață, prețurile nu se formează pe baza costurilor, ci în funcție de raporturile dintre cerere și ofertă. Astfel, creșterea costurilor (a impozitării, în speță) nu atrage creșterea direct proporțională a prețurilor. Dacă, prin reducere la absurd, prețurile s-ar forma pe seama costurilor, atunci nicio firmă nu ar înregistra pierderi iar falimentul ar deveni de-a dreptul imposibil. Întreprinzătorii nu ar trebui decât să-și transfere costurile, oricare ar fi ele, în prețul final. Astfel, toți întreprinzători vor obține profit, de vreme ce prețurile vor fi deasupra costurilor. Totuși, piața ne arată contrariul iar progresul economic se bazează, cu strășnicie, pe rolul curativ al falimentului. Căci, în general, falimentul este soarta (justificată a) oamenilor de afaceri care nu-și pot “constrânge” costurile sub nivelul prețurilor pieței.
Așadar, lucrurile stau mai degrabă invers. Nu prețurile se bazează pe costuri, ci mai degrabă costurile sunt dimensionate de către întreprinzători, anticipativ, în raport de prețurile pieței.
Taxe și prețuri în istoria recentă
Este explicabilă, bineînțeles, îngrijorarea inflaționistă a creșterii accizelor. Tranziția a consemnat numeroase etape de ajustare fiscală a prețurilor. Toate acestea au fost, și sunt încă, indiciul că piața și libera concurență nu și-au intrat pe deplin în drepturi. Dacă prețurile se umflă proporțional cu accizele sau TVA-ul, înseamnă că economia nu se bazează, de fapt, pe suficientă “piață”. Cu cât economia este mai “de piață”, cu atât mai mult piața va amortiza influențele fiscale.
În acest sens, merită să fie trecute în revistă câteva exemple:
– majorarea TVA cu 5 puncte procentuale de la 1 iulie 2010 ar fi trebuit să atragă creșterea prețurilor bunurilor de consum cu 4,2%, însă creșterea prețurilor a fost mai lentă, de doar 2,58% față de perioada anterioară;
– în cazul carburanților, majorarea TVA de la 19% la 24% a condus la o creștere a prețurilor de cca. 2,3%, ceea ce indică o “aliniere” inferioară nivelului matematic de 4,2% și chiar mai mică decât creșterea medie a prețurilor bunurilor de consum.
Este interesant de remarcat această dinamică a prețurilor, în condițiile în care carburanții sunt clasificați invariabil drept cele mai ilustrative produse cu “cerere inelastică”. Caz în care prețurile carburanților ar fi trebuit să țintească mai sus. Totuși, creșterea prețurilor acestora a fost mult mai lentă decât creșterea prețurilor bunurilor de consum. Ceea ce indică necesitatea de a reevalua ipotezele “elasticității cererii”, nu neapărat din aceste considerații empirice, statistice, cât mai degrabă ca argument economic principial.
În majoritatea manualelor, economiștii arată că, în cazul bunurilor cu cerere inelastică, creșterea prețului atrage reducerea cantității cerute, însă într-o mai mică măsură. De exemplu, o creștere a prețului cu 10% determină reducerea cantității cerute cu 5%. Astfel, creșterea prețului antrenează creșterea încasărilor producătorului. De aici rezultă, însă, că întreprinzătorii ar dori să ridice continuu prețurile bunurilor cu cerere inelastică. Ceea ce este, firește, absurd și impune regândirea ipotezei de lucru a “cererii inelastice”. Adică, pentru fiecare modificare de preț, trebuie să vedem întâi care este reacția cantității cerute, pentru a putea stabili apoi “elasticitatea” cererii.
– majorarea accizelor în ianuarie 2013 a însemnat, de fapt, modificarea cursului valutar luat în calcul, de la 4,3001 la 4,5223 lei/euro, ceea ce indică o creștere cu 5,16%. În aceste condiții, însă, prețurile bunurilor s-au majorat cu numai 0,51%;
– în 2010, prețul petrolului (Brent) a crescut cu 35,7% iar al produselor petroliere cu 26,3%. În 2011, creșterile au fost de 31,1%, respectiv 38%. Prețurile carburanților la pompă s-au majorat, în România, cu 13% în 2010 și 12,8% în 2011.
Revenind la acciza de 7 euro cenți, aceasta va fi în bună măsură amortizată și prin trendul descrescător al prețului petrolului de pe piața internațională. Actualmente, prețul petrolului a coborât chiar sub 100 dolari/baril iar estimările converg către aceeași evoluție descendentă (de exemplu, Comisia Europeană estimează pentru 2014 o reducere a prețurilor internaționale, de 4,9% la petrol și 2,8% la produse petroliere).
Dincolo de acest context, în absența unei acomodări monetare semnificative, nu există motive, de niciun fel, pentru ca prețurile să se abată sistemic de la traiectoria dezinflaționistă a acestor ani. Dacă oamenii vor aloca mai mulți bani, totuși, pentru carburanți, transporturi și altele, atunci vor rămâne mai puțini bani care să fie alocați pentru achiziția altor bunuri. Pentru acestea din urmă, prețurile vor scădea sau își vor încetini puternic creșterea.
Taxare neinflaționistă, taxare neutră?
Teoria economică și realitățile empirice ne arată, așadar, că majorarea accizelor nu va avea un impact considerabil asupra prețurilor. Însă, dacă taxele pot fi considerate neutre din punctul de vedere al inflației, aceasta nu înseamnă, în mod necesar, că taxarea este “neutră” din punct de vedere economic… Dimpotrivă!
Prin extinderea impozitării, resurse suplimentare trec din mâinile sectorului privat în cele ale statului. Caz în care “motorul dezvoltării”, adică efortul antreprenorial al sectorului privat, va fi mai puțin potent în a accelera relansarea economică, prin investiții și noi locuri de muncă. De aceea, riscurile ar putea apărea, îndeobște, acolo unde și atunci când se intră într-o spirală expansionistă a politicilor fiscal-bugetare, ancorate mai mult sau mai puțin adânc în iluziile keynesiste că statul este cel care va crește economia.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Greva Fiscala
Este singurul subiect realist despre care mai putem discuta. Orice alt titlu sau subiect de dezbatere este apa batuta in piua.
Domnule Marinescu,
Discutia depre impactul economic al fiscalitatii este binevenita.
Imi permit sa ridic totusi unele semne de intrebare vizavi de argumentele utilizate in articolul dumneavoastra:
1) „În esență, în economia de piață, prețurile nu se formează pe baza costurilor, ci în funcție de raporturile dintre cerere și ofertă.”
Iar oferta depinde, printre altele, de diferenta pe care vanzatorul o anticipeaza intre preturi si costuri (profitul anticipat). Cresterea generalizată a costurilor prin accizare conduce fie la scăderea ofertei (daca pretul rămâne acelasi), sau la cresterea pretului (pentru ca oferta sa rămâne aceeași). Cel mai probabil o combinație intre cele doua (conform ABC-ului teoriei economice).
PS: Adesea vedem formulate concluzii false pe baza unor date economice empirice ca urmare a ignorarii complexitatii factorilor care guvernează fenomenele economice.
De exemplu, daca majorarea unei taxe duce la cresterea generalizata a costurilor cu 5%, iar preturile cresc cu doar 3%, concluzionam ca nu toata cresterea de costuri se transfera in preturi. Ar fi corect daca si numai daca toti ceilalti factori care influenteaza preturile ar rămâne neschimbati. Riscanta supozitie – daca doriti, pot detalia argumentul.
Daca profitul brut este de 33%, o crestere a costurilor cu 5% se transforma intr-o crestere a preturilor cu 3% prin simpla reducere a profitului la 30,5%.
„În realitate, însă, producătorii sunt cu precădere îngrijorați de taxarea suplimentară. În esență, dacă accizele atrag creșterea prețurilor, atunci va avea loc restrângerea consumului.” – inaintea producatorilor, statul este cel care ar trebui sa fie ingrijorat, pentru ca statul poate, daca are bunavointa, sa-si formeze o imagine de ansamblu si sa ia masuri pentru imbunatatirea circuitelor economice, nu pentru sufocarea lor.
„Din acest motiv, povara accizelor va fi împărțită între producători și consumatori” – nu conteaza de la cine suge statul banii, conteaza ca ii suge. Eventualitatea ca preturile sa nu creasca direct cu cresterea accizelor nu exclude eventualitatea ca firmele care ar suporta in mare parte aceasta crestere sa isi reduca din costuri in alt mod: prin micsorari de salarii, prin concedieri sau chiar prin faliment.
„Prin extinderea impozitării, resurse suplimentare trec din mâinile sectorului privat în cele ale statului. Caz în care “motorul dezvoltării”, adică efortul antreprenorial al sectorului privat, va fi mai puțin potent în a accelera relansarea economică, prin investiții și noi locuri de muncă. De aceea, riscurile ar putea apărea, îndeobște, acolo unde și atunci când se intră într-o spirală expansionistă a politicilor fiscal-bugetare, ancorate mai mult sau mai puțin adânc în iluziile keynesiste că statul este cel care va crește economia.” – cel putin va apropiati asimptotic si de „cuiul lui Pepelea”: faptul ca statul (roman, in acest caz) nu e capabil (nu doreste, ci dimpotriva) sa utilizeze fondurile stoarse astfel incat sa obtina rezultate economice pozitive pentru tara, ci le foloseste in mod discretionar, clientelar. Mai mult, statul roman este preocupat indeosebi de a stoarce si mai mult de la cei care platesc, si nu de a opri evaziunea, nivelul ridicat al evaziunii fiind in mod clar posibil doar cu binecuvantarea statului, oferita cu generozitate prin intermediul slujbasilor lui care isi umfla buzunarele cu spagi.
Daca tot sunteti coordonator ECOL va recomand alta „reteta”:
– prestatii superioare calitativ si mai ieftine prin eliberarea pietelor de sub monopolul etatist,
– diminuarea consistenta a fiscalitatii in primul rand pe munca.
Multumesc mult pentru recomandarile prietenesti :)
In legatura cu impozitarea muncii, puteti consulta mai multe texte – articole, interviuri – in care argumentez necesitatea reducerii CAS, ca mijloc esential de „capitalizare fiscala” a mediului de afaceri.
Altfel, va asigur ca lucrurile ar fi foarte simple, dpdv economic si institutional, daca impozitarea muncii in Romania ar putea scadea printr-o semnatura a unui coordonator ECOL :)