Walpurgii
Il Teatro Lucido, Proorocul Ilie, Ierbar, Ultima vară de pace, Masaj, Incendii. Câteva titluri de spectacole de mare impact, toate relativ recente, regizate de Radu Afrim, Botond Nagy sau Alexandru Mâzgăreanu, Din câte știu, ele figurează încă în repertoriul curent al instituțiilor producătoare. Acestea fiind Teatrul de Stat Constanța, Naționalul bucureștean, Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, Naționalul din Târgu Mureș sau Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. O parte din succesul considerabil de care s-au bucurat mai sus amintitele producții se datorează scenografiei. Decorurilor ample, foarte adesea sofisticate aflate cel mai adesea într-o relație organică cu proiecțiile video. Valorate de un light design inteligent, foarte adesea și el elaborat în cele mai mici detalii și –lucru mai rar- chiar și de sound design. Toate acestea, într-o perfectă armonie cu regia, și în așa fel gândite încât să nu oblitereze jocul actoricesc.
Scenografiile în cauză poartă semnătura Irinei Moscu. Absolventă a Institutului de Arhitectură Ion Mincu, posesoare a unui masterat în scenografie. La care s-a adăugat în anii din urmă și un masterat în regie. Absolvit la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, la clasa profesorului Theodor Cristian Popescu. După câteva spectacole realizate în această a treia perioadă de studenție, a urmat și debutul în calitate de regizoare, pe o scenă profesionistă. La Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, acolo unde Irina Moscu a semnat regia (desigur și scenografia) spectacolului cu piesa Aici melancolia, fundamentat pe un text scris de Daniel Chirilă.
Și iată că acum aceeași Irina Moscu pune în scenă, la Teatrul Național Mihai Emninescu din Timișoara. Bolnavii. Un text solid, puternic, incontestabil dificil, după părerea mea de bibliografie obligatorie pentru oricine se recomandă dornic de a ști cum arată literatura dramatică de azi a lumii. Text datorat spaniolului Antonio Alamo. Tradus în românește de Ioana Anghel. Text în care este vorba despre trei dintre cei mai importanți arhitecți ai felului în care arată încă și astăzi Lumea, în primul rând Europa. E vorba despre Hitler, Stalin, Churchill. Care fiecare în parte a avut propria lui contribuție la definirea dictaturilor de stânga ori de dreapta care, preț de vreo cincizeci de ani (în unele locuri apreciabil mai mult), au măcinat Bătrânul Continent. Inclusiv Spania, țara din care provine dramaturgul.
Ce i-a legat pe Hitler, Stalin și Churchill? Ce le-a conferit un statut comun? În afară de faptul că toți trei au fost, așa cum suntem avertizați printr-un disclaimer încă din primele momente ale spectacolului, hipertensivi și aterosclerotici. Fiecare dintre ei a nutrit un vis. Visele primelor doi au fost esențialmente demonice, distructive. Hitler s-a iluzionat că poate face din germani poporul ales, marii, incontestabilii, definitivii stăpâni ai lumii și că aceasta va fi posibil cu teribilul preț al exterminării evreilor. Mai mult sau mai puțin fidel învățăturilor lui Marx, Engels, Lenin (și e foarte bine că în spectacolul ce prilejuiește aceste însemnări acestuia din urmă i se vede chipul), generalissimul Iosif Visarionovici Stalin a obligat aproape jumătate din Europa și nu numai să fie parte și obiect la experimentul comunist. Încuviințat cumva de Churchill și cu ocazia a ceea ce se numește Conferința Tolstoi din 9-19 octombrie 1944, și cu prilejul întâlnirii pretins secrete de la Potsdam din vara anului 1945, care a pecetluit ceea ce se hotărâse mai înainte la Ialta. A făcut-o poate cu gândul că un atare sacrificiu va scuti măcar vreo 50 de ani Europa de noi războaie.
Textul ca și spectacolul ne pune în fața a trei foi de diagnostic. Toate trei cu datare precisă. Ultima zi din viața lui Hitler din aprilie 1945, momentul tête à tête-lui Stalin-Churchill de după înfrângerea Germaniei și sinuciderea Führerului, moartea lui Stalin. Intervenită după o veritabilă noapte a Walpurgiei care cumva explică și atitudinea din martie 1953 a celor socotiți a fi fost apropiați lui, în frunte cu teribilul Beria.După cum bine se știe, nimeni nu a încercat atunci să îl salveze pe Tătuc.
Un extrem de bine conceput angrenaj scenografic care permite modificarea și redimensionarea rapidă a spațiilor ne poartă în trei locuri diferite. În buncărul lui Hitler și în miezul delirului spasmodic al acestuia de dinaintea sinucideri (vedem un Führer evident dement, fără cusur jucat de Matei Chioariu) și a partenerei sale, Eva Braun (căreia Cristina Rotaru Chiperi îi conferă o întruchipare credibilă). Buncăr văzut în relație cu o Germanie în ruină, semnificativ surprinsă de video-designul ieșit din arta desăvârșită a lui Andrei Cozlac. În spațiul întâlnirii dintre Stalin (personaj în care Ion Rizea realizează rol de mare anvergură, de căpătâi pentru întreaga lui carieră) și Churchill (bine desenat de Cristian Szekeres, în al cărui joc este bine surprinsă și viclenia, și versatilitatea personajului), secvență concepută ca un fel de duel, de concurs al viclenilor. Ca un joc de-a șoarecele și pisica. Și, în fine, în biroul și în noaptea în care Stalin își terorizează la propriu apropiații. Aceșția fiind Beria, apăsat jucat de Cătălin Ursu, Malenkov căruia Bogdan Spiridon îi surprinde lașitatea cronică și, în fine, Bulganin, a cărui condiție subumană (Stalin îl face să devină un fel de epavă fiziologică) este exemplar jucată de Marin Lupanciuc. Nu lipsește din peisaj Hrusciov, succesorul în devenire căruia Matei Chioariu îi conferă o alură shakespeariană. Actorul convinge în pofida faptului că el nu e nici gras, nici mic de statură, așa cum a fost în realitate complicele la crime ale lui Stalin și viitorul dezvăluitor cinic al acestora. Celei de-a doua secvențe îi sporește portanța prezența translatorilor interpretați fără cuvinte de Andrei Chifu și Teodor Căuș. Vorbele sunt înlocuite prin gesturi, mișcări, contorsiuni, expresivitate coregrafică în concretizarea cărora a contribuit Alina Ilea.
Partea cea mai convingătoare ca și cea mai dură a spectacolului, locul în care regizoarea Irina Moscu se afirmă ca o adevărată profesionistă în domeniu mi se pare a fi cea de-a treia. În care îl vedem parcă aievea pe bolnavul, pe histrionicul maladiv Stalin care se joacă exact cum vrea el și până la limite extreme cu pretinșii lui tovarăși de luptă politică. Îi face să se teamă, să creadă că le-a venit sfârșitul. Cum spuneam, îi aduce atent programat la condiția de suboameni. Le evidențiază și caricaturizează cu o plăcere demonică limitele fizice și psihice, impostura umană și politică. Le exploatează până și limitele fiziologice.
Poate că pe alocuri ritmul încetinește. Mai mult ca sigur că sunt momente în care scenografa Irina Moscu o depășește pe regizoarea omonimă. Per total însă spectacolul mi se pare a fi o reușită. La care pe lângă cei numiți deja își aduc contribuția sound designul de mare impact, autentic inspirat datorat lui Claudiu Urse și light designul semnat de Cristian Simion. Înfrățit la modul superior cu decorul.
Costumele create de Sabina Reus completează convingător ceea ce Crin Teodorescu numea cu mulți, mulți ani în urmă ideogramă teatrală. .
Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara
BOLNAVII de Antonio Alamo
Traducerea: de Ioana Anghel
Regia și decor: Irina Moscu
Costume: Sabina Reus
Coregrafia: Alina Ilea
Video design: Andrei Cozlac
Light design: Cristian Simion
Sound design: Claudiu Urse
Cu: Matei Chioariu (Hitler, Hrusciov), Cristina Rotaru Chiperi (Eva Braun), Ion Rizea (Stalin), Cristian Szekeres (Churchill), Cătălin Ursu (Beria), Andrei Chifu (Pavlov), Bogdan Spiridon (Malenkov), Marin Lupanciuc (Bulganin), Teodor Căuș (Birse)
