”Dragi cititori, avem pentru Dvs. o ofertă incredibilă: 17 tone de sodă caustică! Transportul este inclus în preț, prin intermediul CFR Marfă”
Cândva, cu mulți ani în urmă, citeam ziarul ”Ziua”, a lui Sorin Roșca Stănescu. Admit cu mare rușine acest lucru. E vorba de perioada în care eram de o naivitate primară, genul naiv-care-nu-știe-cât-e-de-naiv. Îmi amintesc însă că de pe atunci remarcasem un anumit tip de reclame – era greu să le scapi pentru că erau proeminente și nelipsite în ziar. De exemplu, la CFR Marfă. Sau, dacă îmi amintesc bine, la Uzinele Sodice Govora. Ceva părea ciudat la ele, mă gândeam: care să le fie scopul? De ce ar fi interesat orice cititor de faptul că există o uzină care produce substanțe chimice? La ce i-ar folosi CFR Marfă reclama? Există cineva care citește ziarele ca să descopere cel mai avantajos mod în care poate transporta la Dorohoi, de exemplu, echivalentul a 10 vagoane de – …chiar așa, de ce? – pe care le are undeva în debara sau în fundul curții? Recunosc, nu mi-am bătut capul cu asta pe-atunci. (Fisa mi-a picat ceva mai târziu. A început cu o pagină de ziar în care nu mai știu ce club era atacat de parcă ar fi fost o antecameră a iadului – mi sa părut inexplicabilă vehemența și spațiul dedicat unui asemenea subiect minor. V-am spus, eram foarte, foarte naiv. Însă, la câteva zile dupa, același club era descris în termeni elogioși în același ziar. Iar eu am înțeles, în fine, ce fel de afacere are dl Roșca-Stănescu.)
Asta n-a explicat, însă, ce fel de afacere făcea CFR Marfă sau Uzinele Sodice cumpărând reclamă în ”Ziua”, în orice organ mass-media, de fapt. Bunurile pe care le produc, respectiv serviciile pe care le oferă aceste firme nu au nevoie de reclamă de acest gen, sunt la fel ca părțile auto sau serviciile de mentenanță pentru avioane. Nu sunt bunuri sau servicii ”finale”, pentru publicul larg – din care fac parte consumatorii de mass-media. Aceste firme au afacere doar cu alte firme, care nu citesc ziarul. Managerii acestora nu-și aleg furnizorii pe baza faptului că le-au văzut reclama în ziar sau la TV, decât dacă vor să-și ducă afacerea de râpă. Și atunci, cum de nu-și duc afacerea de râpă cele două firme, sau altele asemenea lor? Cum de nu dau faliment, de vreme ce risipesc, se pare, banii pe reclame care nu le ajută afacerii cu absolut nimic? Nu se duc de râpă. Sau, cel puțin, nu din cauza asta. Iar publicitatea plătită mass-media le ajută foarte mult, de fapt. Ciudat?
”Ocazie halucinantă! SC Oltchim îți vinde, legal, praful alb la care ai visat! PVC e inodor, inert, inofensiv și complet inutil – perfect pentru tine și pentru familia ta.”
(…de fapt, pentru ”familia” lor.)
Ca să înțelegeți trebuie să vă explic modelul de afaceri foarte particular al așa-numiților ”băieți deștepți” sau ”sectoare strategice”. La articolul anterior comentasem pripit că pot face o afacere rentabilă dacă furnizorii îmi vând pe datorie. Colegul Momo mi-a atras atenția că greșesc, datoria trebuie trecută la cheltuieli. Are perfectă dreptate, la modul formal. Da, în acte, datoria e pierdere, afectează profitul. Dar dacă în realitate creditorul nu face absolut nimic pentru a o recupera? Păi, dacă nu produce niciun fel de efect, atunci e ca și cum n-ar exista, desigur. Pur și simplu avem o situație în acte și cu totul alta în realitate.
Bun. Definiția unei entități economice, din prisma rolului, ar suna cam așa: o organizație condusă și controlată, direct sau indirect, de proprietari în scopul de a le aduce profit. Mai departe, se presupune că face asta vânzând un produs sau un serviciu clienților. Acestea fiind spuse, aplicăm definiția pentru Oltchim și …nu merge. Nu se potrivește. Adică, statul e proprietar la Oltchim, nu? Or, indiferent cum am defini în mod rezonabil ”statul” pentru acest scop, avem dovezi covârșitoare că nu prea controlează și cu atât mai puțin comandă pe-acolo. Mai mult, unde-i profitul?! De o bună bucată de vreme statul nu face niciun profit, din contră, e cel care plătește, exact ca un… hopa! Ei, da. Acum poate e ceva mai clar. Definiția se potrivește bine, dar nu am potrivit bine actorii. Asta pentru că, din nou, situația din acte e una, situația reală e cu totul alta:
Statul e proprietar la Oltchim doar în acte. În realitate, în relația cu ”combinatul strategic”, statul se comportă la fel ca un client. El plătește, iar alții realizează profit: cei care conduc și controlează combinatul de facto, întocmai ca niște proprietari.
Mai trebuie adăugate două lucruri. Statul e un client atipic, în sensul că dă o mulțime de bani acestor ”băieți strategici” fără să cumpere, de regulă, nimic. Explicația stă în faptul că statul e un client atipic și din alt punct de vedere: dacă unul obișuit decide și plătește din banii proprii, în cazul statului decizia o ia un grup, demnitarii, iar plata o face altul, contribuabilii. Și aici intervine mass-media.
Dacă ați înțeles acest model de afaceri, devine evident că reclama plătită de băieți e foarte deșteaptă și strategică, și n-are nimic neobișnuit. Trebuie doar să lăsăm la o parte ficțiunea din acte cum că Oltchim, de exemplu, ar fi un combinat falimentar în proprietatea statului, și vedem realitatea: e o firmă care produce un profit excelent pe banii acestuia. Oltchim plătește servicii de publicitate trustului Intact FIX din același motiv pentru care orice alt comerciant plătește reclamă în mass-media: ca să determine clientul să cumpere. Oricât de bună ar fi părerea cuiva despre influența trustului familiei Voiculescu, sau oricât de rea ar fi părerea cuiva despre consumatorii produselor lor mediatice, nimeni n-ar crede că există vreun fan Antena 3 sau Jurnalul Național care, văzând reclama după vreo emisiune marca Badea sau după vreun articol semnat Ciutacu, să simtă nevoia urgentă să achiziționeze vaste cantități de policlorură de vinil. Banii de publicitate n-au nimic de a face cu privitorii în calitate de eventuali cumpărători de PVC, ci de votanți, oameni a căror opinie influențează politicienii, care la rândul lor se află la cârma instituțiilor și banilor publici. Publicitatea plătită de Oltchim cumpără influența pe care Trustul INTACT o are asupra principalului lor client, statul. Sunt bani bine investiți.
Nici măcar mijloacele nu-s foarte diferite: opinia ”experților”, la fel ca la orice reclamă la pastă de dinți. În cazul nostru, aceștia explică cum ar face statul o afacere excelentă dacă ar da în continuare bani combinatului, ba pentru repornirea producției, ba pentru piețe nou apărute, ba pentru o rafinărie ceva… Există și reclamă negativă, ce atacă din diverse poziții orice material sau autor care ar argumenta pentru schimbarea relației dintre stat și combinat, atât de profitabilă pentru acesta din urmă. De alte reclame beneficiază proprietarii Oltchim, materiale din care aflăm că toată lumea e vinovată de situația de acolo, mai puțin dnii Roibu și ceilalți din conducere, adevărați profesioniști. Altă publicitate se face într-un mod particular, datorită situației atipice mai sus pomenite. Un atac la demnitarii care se opun afacerii; o promovare a celor care acționează în interesul ei. Și așa mai departe.
”Ți-ai luat tradiționalele calorifere electrice, fără să te uiți la consum? Foarte bine! Energy Holding furnizează clienților, într-un pachet promoțional, curent pentru toate cele 15.286 de radiatoare care se află în casa unui român obișnuit”
După ce contractul Oltchim-INTACT a fost denunțat într-o emisiune B1TV, am văzut pe acest din urmă post o reclamă la ”Energy Holding”. Coincidență? E numele firmei unor vestiți ”băieți deștepți”. Una care are un contract cu Hidroelectrica pentru cumpărarea anuală a 2,5 TWh. Echivalent cu consumul mediu pentru vreo două milioane de gospodării. Poate, cine știe?, au supraestimat publicul B1TV, poate sunt ”băieți proști”. Sau poate nu.
Ca paranteză, ”băieții deștepți” sunt și în acte firme în proprietate privată, în rest situația lor e identică cu cea a ”sectoarelor strategice”, de care de altfel sunt atașați ombilical. Coincidență poate fi și re-apariția mediatică a lui Dan Ioan Popescu cu o critică la adresa urmașului său la portofoliul Economiei – un om politic cu legături și cu ”Energy Holding” și cu semnarea acestor contracte pe spezele Hidroelectrica. Coincidență e că reclama la Energy Holding a apărut, dacă nu mă înșel, și prin 2009, când un ministru al Economiei – dl Videanu – voia declarativ să termine cu contractele astea, și a sfârșit prin a obține de la băieți ”concesii” – adică au micșorat prețul non-serviciului oferit statului – contra prelungirii contractelor până în 2018.
Tot o coincidență este și reapariția reclamei simultan cu denunțarea contractului firmei, ca urmare a declarării insolvenței de către Hidroelectrica – insolvență care săptămâna asta urmează să fie decisă definitiv de către justiție. Tot coincidență poate fi și faptul că zilele astea guvernul are un proiect de OUG care să torpileze legea energiei adoptată cu mai puțin de trei luni în urmă. Un fel de plan B pentru băieții deștepți, care să-i repună în cărți dând posibilitatea încheierii de contracte bilaterale, direct negociate și secrete. (Otilia Nuțu a scris un excelent articol pe acest subiect). Coincidențe peste coincidențe. Sau poate nu.
Reclama, altfel, e foarte bine făcută. Mai mult, spre deosebire de alte reclame are – fie și în subtext – o onestitate certă, și cinică: ”Energy Holding” e deținătorul magic de energie. Păi, nu are dreptate? În mod magic, 2,5 TWh din energia produsă de Hidroelectrica este vândută de o firmă de apartament. În mod magic, profitul pe care Hidroelectrica ar putea să-l obțină vânzând energia asta pe bursă, transparent, ajunge în conturile private ale băieților deștepți. Iar dacă, privind reclama, vă întrebați cum e realizată magia, nu trebuie să vă uitați prea departe: un ingredient rulează la TV chiar în fața voastră.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
in japonia exista pana prin anii 90 un model de business de succes foarte asemanator cu cel al domnului Rosca Stanescu. se numeste „sokaiya”, tradus „corporate blackmailers”. sunt niste mafioti care aflau ceva informatii confidentiale despre managementul unor mari corporatii, dupa care ii amenintau ca vor face scandal in adunarea generala a actionarilor daca nu li se platesc bani. uneori managerii erau amenintati pur si simplu, si fara a detine informatii compromitatoare. mergea si asa.
managerii preferau sa plateasca pentru a evita scandalul, subiect mult mai sensibil decat la noi. oricum plateau din banii firmei. dar apare totusi o problema tehnica: in ce mod pot fi platiti acesti bani unor mafioti? nu merge sa le dai plicuri sau valize cu bani pur si simplu. trebuiau bagati pe „cheltuieli” in mod legal prin tranzactii aparent normale. si s-a gasit solutia. acei sokaiya isi faceau propriile firme care inchiriau catre companiile victima diverse obiecte, cum ar fi piese de mobilier, plante de apartament etc. „chiria” pentru un giveci cu o planta putea fi echivalentul a cateva mii de dolari pe luna.
tot timpul e nevoie de un „mijloc de transport” legal pentru sumele de bani. cand mafiotii au ziare si trusturi de presa, instrumentul ideal este publicitatea. cei care au platit genul de reclame de care vorbiti aveau tot atata nevoie de publicitatea aia cat aveau managerii japonezi de plante de plante de birou la cateva mii de dolari pe luna giveciul. e un mod legal de a plati presei „taxa de protectie”. daca le puteau baga banii direct in buzunar, in mod legal, nu se mai incurca nimeni cu „publicitatea”.
sehr geehrter herr damian,
in primul rand felicitari sincere pentru articol – nu numai ca mecanismele strategice sunt „dezvaluite”, dar ma bucur sa vad constatari si concluzii „echidistante”, caci nici o aripa politico-ideologica nu detine exclusivitatea asupra acestor mecanisme.
DAR, nu imi place deloc ca incercati sa acreditati ideea ca statul ar fi proprietar la oltchim! in primul rand statul detine o participatiune de 53% la capitalul social al respectivei firme. statul este, ca orice al detinator al unui drept de creanta, adica a unor actiuni de exemplu in cazul de fata, caci la oltchim, ca si la alte firme, mai exista detinatori de drepturi de creante care nu sunt si actionari, ba poate ca au si creante preferentiale fata de actionari, doar indrituit a influenta in cazul aga numirea consiliului de administratie in proportii aliquote, sa confirme administratorul, resp. alte astfel de „operatiuni” care duc la girarea mecanismelor pe care corect le-ati descris.
ar fi totusi de analizat si un alt aspect, si anume ce interese au ceilalti 47% dintre actionari. conform legislatiei in vigoare, dansii ar avea posibilitatea sa „contracareze” masinatiunile malefice, caci practic „externalizarea” profitului pe care asa de frumos si corect ati descris-o, le afecteaza investitia, dar ei continua sa „stea la numarul acesta”. desigur, aceasta minoritate consistenta in cazul de fata dar surprinzator de tacuta, creaza impresia ca statul este proprietar.
nici ecuatia baietilor destepti nu este chiar asa de simpla precum incercati s-o descrieti, caci energia electrica nu poate fi stocata precum pvc-ul, dar asta nu inseamna ca mecanismul nu este in mare cel descris. doar in calculul profitului mai pica un megawatt pe ici si unul pe colo la pierderi colaterale, caci noaptea nu s-a gasit cumparator, sau s-a vandut sub pretul mediu. dar pe fond asta este doar cosmetica, nu trebuie sa le plangem de mila.
„… văzând reclama după vreo emisiune marca Badea sau după vreun articol după vreun articol semnat Ciutacu, să simtă nevoia urgentă să achiziționeze vaste cantități de policlorură de vinil”
Nu, PVC nu vor achizitiona sigur, dar poate vor cumpara actiuni la Oltchim; Oltchim este cotat la bursa iar banii (mai ales la bursa) nu au miros… Nu prea cred eu ca cei care se uita la Antene investesc la bursa, dar nu se stie niciodata!
Felicitari pentru articol! Lucrez in publicitate de multa vreme, am coordonat campanii pentru branduri mari si am avut de-a face si cu grupurile media la care faci referire. Din experienta proprie cu „Ziua” sistemul functiona asa: se scria un articol negativ la adresa unei mari companii sau multinationale si se ameninta voalat publicarea acestuia, de cele mai multe ori pe subiecte false si lipsite de orice realitate. Totul se putea „rezolva” prin cumpararea de reclama in publicatie, iar subiectul disparea. Companiile prefera sa plateasca cateva mii de euro pentru a nu risca o potentiala criza de imagine, chiar daca nu este bazata pe ceva real. Este mai eficient asa decat sa risti sa iti afectezi brandul si sa lupti ani de zile prin tribunale pentru a-ti cauta dreptatea investind sume considerabile in campanii care sa iti repare imaginea.
In cazul companiilor detinute de stat sau in care statul are participatie semnificativa, sistemul acesta este folosit pentru a justifica scoaterea unor sume mari din capitalul acestora si directionarea lor catre „baietii destepti”, care sunt peste tot nu doar in energie. Se „achizitioneaza” campanii de publicitate mult peste pretul pietei (si de 50 de ori mai mari), ziarul publica 1-2 reclame ca sa justifice contractul si banii au parasit compania statului. Ma bucur sa observ ca incepem sa constientizam lumea in care traim si sistemul care ne tine de multe ori captivi. Constientizarea este primul pas spre „vindecarea” noastra ca natiune.
Nu se vinde doar publicitate contra bunavointa, ci se tranzactioneaza direct continutul editorial. Ascultati cu atentie interventia Corinei Vintan la Antena 3 in disputa de acum cateva zile cu Gadea. Oltchim cumpara prin Vintan continut editorial favorabil, stiri, reportaje, interviuri, etc. Si au discutat despre asta cat se poate de firesc (Gadea si Vintan) ceea ce inseamna ca este o obisnuinta in acest tip de reatii. Acelasi lucru l-a facut Ridzi, prin Ioana Varsta (alt „mare consultant” al carei sot – Horia Mihalcescu,vad ca apare pe lista de candidati ai USL-ului), in celebrul caz 2 mai. La acel moment toata lumease scandaliza, impulsionata de Tolontan, ca MTS-ul a tranzactionat continut editorial. Astazi pare ceva normal. Si nu au trecut decat 3 ani! Daca reclama platita in alt scop decat cel comercial se vede pe ecran sau se poate citi, deci poti sa intuiesti ca ceva nu e in regula, cumpararea de continut editorial nu este atat de vizibila.
Exact. Asta e problema, si poate ar trebui sa fac precizarea asta :
– nu am chiar nimic de reprosat ca un organ mass-media vinde spatiu publicitar, indiferent cui. Ar fi la fel de aiurea ca a acuza un magazin ca nu isi verifica la cazier clientii, de exemplu.
– problema apare, dar e inca minora, atunci cand, de dragul publicitatii, ziarul sau televiziunea respectiva inchide ochii la ce face clientul sau. Bun, poate nu faci un material de ancheta asupra celui care iti plateste salariile. Desi, repet, e o problema deja.
– problema majora apare atunci cand iti modifici in mod activ continutul, politica editoriala, pentru a face pe placul clientului.
sehr geehrte Herren,
dumneavoastra traiti in anul 2012? businessul acesta s-a profilat in europa deja acum vre-o 30 de ani – se inventau reviste/publicatii de nisa si se vindeau la pachet cu reclama, spatii editoriale. daca nu cumparai si nu lasai sa se intrevada ca voi cumpara curand, te puteai trezi cu un articol sau o comparatie (test) negativ. afacerea mergea (si inca mai merge) in felul urmator: ti-ai propus sa spunem 36 de pagini. incepi sa aloci: noutati in domeniu, tendinte, mai bagi o vizita la un targ de specialitate – adica lucruri „jurnalistice” sa spunem. ca la targ „observai” tocmai doar produsul x, sau te-a impresionat cel mai mult produsul y, se vedea bineinteles din reclamele ce urmau.
cum altfel va explicati abundenta revistelor si ziarelor, si mai nou a televiziunilor, care de fapt trebuie sa traiasca din bugete din ce in ce mai reduse – de criza. fiecare cu criza lui, nu? democratic, adica pe bani.
sunteti incredibil de naivi, sau vreti sa incercati sa prostiti pe altii pe fata. nu v-ati itnrebat niciodata de ce pentru a putea apela la la o finantare europeana a devenit musai sa ai si sa platesti un consultant. chiar daca ai o idee foarte buna, sau chiar o afacere deja intemeiata, fara consultant nu prea o sa reusesti. oare de ce?
de ce oare din banii adunati pentru actiuni umanitare, indiferent ca de onu, de crucea rosie sau orice alta astfel de organizatie, doar ca. 15-20% ajung la cei impricinati, restul sunt cheltuieli „administrative” si logistice bineinteles. logistica poate fi o.k., excesul de administrativ este interesant. platim un supervisor, cu security, traducator, hotel, masina, etc. – respectivul costa mai mult decat ar fura impricinatii locali! dar asta nu se prea spune, caci daca s-ar spune nu am mai putea aduna paralele de la oamenii care trebuie sa faca o fapta buna ca sa-si mai spele pacatele, adica sa se mai poata uita maine in oglinda si sa iasa cu capul sus pe strada, spunand ca au donat 10 euro pentru muritorii de foame din africa. este un alt fel de a vinde bule papale!
? Cu ce anume?
(O sa intreb o dată, desigur. După care voi modera.)
sehr geehrter herr damian,
ma refeream mai mult la domnul vlad ionescu si referirea mea la prostirea altora se refera la „facutul pe naivul”. dumneavoastra ati descris sistemul in articol, asadar nu poate fi vorba de „ganduri ascunse”. mai mult, ati aratat ca sistemul respectiv a fost utilizat de catre ambele tabere politico-beligerante. domnul vlad ionescu sesizeaza un „incident” acum trei ani. sistemul nu este creat in scumpa noastra patrie republica socialista romania, a fost preluat cu succes doar. desigur, si acest lucru poate fi considerat un element de noutate, intentia mea era sa subliniez ca aceasta noutate este strict „locala”. sistemul in sine este institutionalizat de mult si se „joaca” la cel mai inalt nivel – ue, onu.
imi cer scuze daca m-am exprimat nepotrivit! acum ca am explicat la ce faceam referire, optiunea moderarii va apartine si nu cred ca modificarea sau chiar stergerea respectivelor cuvinte modifica sensul celor spuse.
cu stima,
al dumneavoastra frank g. schmidt
Stimate dle Schmidt, inteleg ca traiti in Austria si banuiesc ca vorbiti germana austriaca in viata de zi cu zi. OK, foarte bine, nimic rau in asta, dar va rog frumos mai multa atentie cand mai scrieti in romana: eu cand vad scris „vre-o” […]. Sa respectam si limba romana, nu-i asa?
Nu stiu cum ar putea fi identificata si in comentariul lui Vlad Ionescu orice fel de tentativa de prostire. Intr-adevar, nu suntem singurii sa avem problema asta, exista si prin alte parti, la noi – daca inteleg bine mesajul dlui Ionescu – devine incet, incet o practica acceptata. Apoi, cum spuneam, sunt grade, ordine de marime ale problemei. Una e sa nu iti ataci sponsorul, ca sa zic asa; cu totul alta este sa ii aperi sau sa ii ataci concurenta la modul activ, cu atat mai mult daca astia sunt termeni ai unui contract…
Ca paranteza – o regula de moderare a comentariilor este ca orice atac la colegii de comentarii este interzis. Am lasat comentariul Dvs. pentru ca eram convins ca se refera la mine, si in ce ma priveste regulile sunt ceva mai relaxate, pentru ca eu pot oricand sa moderez… Daca faceti o astfel de remarca la adresa comentariului colegului Dvs., trebuie s-o argumentati. Altfel risca moderarea direct.
[Doc spune: tocmai ce-am scris mai sus…]