Psihiatrie și drept. Avataruri ale biopoliticii

1.Cadru terminologic; 2.România comunistă – psihiatria ca represiune; 3. Post-2000 – psihiatria ca depozit instituțional al vulnerabilității. O speță CEDO; 4. Cooperarea judiciară în materie penală – psihiatria selectivă. O speță CJUE; 5. Spețe derivate în care s-a invocat argumentul psihiatric; 6.Concluzii

Abstract: Psihiatria ocupă o poziție particulară la intersecția dintre politică, medicină și drept: ea nu descrie doar o stare de sănătate, ci produce adesea o calificare cu efecte juridice – capacitate, imputabilitate, necesitatea internării, compatibilitate cu detenția. Privită în această cheie, expertiza psihiatrică nu funcționează doar ca instrument de cunoaștere, ci și ca tehnologie instituțională de distribuire a protecției și a constrângerii.

Pornind de la observația că sănătatea mintală devine criteriu determinant în anumite registre ale cooperării judiciare în materie penală, ne-am propus să privim mai atent practicile medicale care, prin intermediul expertizei și instituțiilor, gestionând vulnerabilități și riscuri, produc efecte juridice concrete.

Articolul e construit pe trei niveluri: de la represiune, la abandon instituțional, apoi la protecție selectivă susceptibilă să producă sau să perpetueze inegalitatea. Cum poate expertiza psihiatrică să genereze o decizie judiciară care nu exclude, nu abandonează și nu creează impunitate? Acesta este, în linii mari, intrebarea fondatoare a demersului de față.

1.Cadru terminologic

Biopolitica este un concept-cheie dezvoltat de Michel Foucault, mai ales în lucrările sale din anii 1970[1]. Termenul descrie o transformare a modului în care puterea modernă operează asupra vieților oamenilor. Ea reprezintă o raționalitate politică ce ia ca obiect administrarea vieții și a populațiilor ca entități biologice. Foucault plasează nașterea biopoliticii în secolele XVIII și XIX, odată cu modernitatea occidentală caracterizată de creșterea cunoștințelor științifice despre viață, apariția noțiunii de populație, ca entitate distinctă de supușii suveranului (populația devine obiect de calcul și intervenție), trecerea de la suveranitate (ca drept de a decide moartea) la o putere care gestionează viața pentru productivitate economică și stabilitate socială. Capitalismul industrial cerea o forță de muncă sănătoasă, productivă și reproductivă ce necesita un tip de intervenționism și dispozitive de disciplinare și standardizare.

Acest termen ne pare cu deosebire interesant în legătură cu o ramură a medicinei – psihiatria. Ea face în mod spectaculos legătura între politică și drept, mai precis între ceea ce reprezintă dezideratele și prioritățile politice dintr-o anumită epocă și instrumentele juridice adaptate acestor scopuri. Pentru că psihiatria, pe lângă a fi o disciplină prin care patologii fără sursă organică, deseori (ale raportării la sine, la lume, la realitatea împărtășită) sunt luate sub observație și îngrijire pentru binele oamenilor, se dovedește a fi și pretextul atingerii unor scopuri nemedicale.

În cursul său Les Anormaux[2], Foucault analizează “pe cel ce se situează în afara normei” în contextul istoric al psihiatriei și al puterii sociale, începând din secolul XVII și până la sfârșitul secolului XIX. El nu se concentrează exclusiv pe nebunie (temă dezvoltată mai detaliat în Histoire de la folie à l’âge classique[3]), ci o integrează într-o categorie mai largă de “anormalitate”, care include monstrul uman (de exemplu, hermafroditul) ori individul incorigibil. Eliminarea “nebunului” și plasarea lui în azile psihiatrice sunt văzute ca practici de normalizare, nu doar ca intervenții medicale umanitare.

Foucault descrie cum, în secolul XVII, a avut loc “Marea Închidere” (Grande Enfermement), un proces prin care societatea burgheză emergentă a exclus și a izolat indivizii considerați “anormali” – inclusiv nebunii, săracii, vagabonzii și criminalii – în instituții precum azilele sau spitalele generale. Această excludere nu era motivată de o preocupare terapeutică, ci de o logică economică și morală: munca era văzută ca o virtute morală, iar cei care nu se integrau în producție (inclusiv nebunii, considerați incapabili de muncă rațională) erau izolați pentru a proteja ordinea socială. În secolul XIX, azilul psihiatric devine un spațiu specific unde nebunul este “tratat” prin tehnici de observație, judecată și corecție, fiind transformat dintr-un “monstru” moral în obiect al cunoașterii medicale. Psihiatria, reprezentată de figuri precum Philippe Pinel[4] sau Jean-Étienne Esquirol[5], pretindea că “eliberează” nebunul din lanțuri, dar de fapt îl supunea unei noi forme de control: o justiție morală care îl judeca și îl normaliza, făcându-l să se recunoască pe sine ca anormal.

Mizele politice ale acestei practici psihiatrice se leagă de analiza foucauldiană a puterii ca relație productivă, nu represivă. Azilul nu este doar un loc de izolare, ci un dispozitiv de putere care extinde controlul statului asupra corpului și minții indivizilor. Prin psihiatrie societatea definește “normalul”, creând o ierarhie și o gradare (de la normal la patologic) care justifică intervenții bio-politice: controlul populației, apărarea societății împotriva “pericolelor” interne (cum ar fi degenerescența ereditară sau devianța sexuală).

Foucault subliniază că psihiatria devine un mecanism de separare internă care justifică expunerea unor grupuri la risc[6]. În esență, spune filosoful, plasarea nebunului în azil servește la consolidarea puterii biopolitice, transformând nebunia dintr-o experiență a lipsei de rezonabilitate, într-un obiect de expertiză medico-legală, care legitimează supravegherea și normalizarea întregii societăți, după cum plasarea în penitenciar este expresia exigenței de disciplinare a aceleiași societăți. 

În ce ne privește, vom numi biopolitică acele practici juridico-medicale care clasifică persoanele în normal/anormal, care justifică măsuri de izolare sau protecție sau care distribuie diferențiat riscuri și garanții.

Tema e mult prea vastă spre a fi epuizată într-un articol. Scopul nostru este 1. să surprindem cum considerațiile lui Foucault se pliază pe maniera în care arăta psihiatria în România anilor ’60 – ’80 ai secolului trecut. 2. De asemenea, plecând de la situația surprinsă de o hotărâre a Curții de la Strasbourg, se poate observa cum practicile și, mai ales, presupozițiile lor, supraviețuiesc schimbării unor regimuri politice. În realitate, se poate vorbi de un soi de «inocență» în adoptarea practicilor vechi atunci când lipsește o reflecție înnoită. 3. În fine, vom observa cum, în baza unei decizii a Curții de la Luxemburg mai recente, scopul politic al evaluării psihiatrice se schimbă într-o direcție oarecum neașteptată.

Deși practicile la care facem referire pot părea eterogene, le vom considera avataruri ale biopoliticii pentru că sunt tot atâtea forme de administrare a vieții, sunt producătoare de (a)normalitate prin intermediul expertizei care e, prin excelență, o tehnologie a puterii.

În România, credem noi, psihiatria a reprezentat un instrument de excludere, în timp ce în cooperarea judiciară contemporană poate deveni o pârghie de protecție selectivă.

2. România comunistă – psihiatria ca represiune

Într-o lucrare apărută prima oară în 2018[7], psihiatrul Ion Vianu aduce o mărturie foarte valoroasă pentru înțelegerea biopoliticii românești din anii 60-70. Cartea este o narațiune cuceritoare[8], o analiză mai degrabă etică decât teoretică a profesiei. Sunt descrise aspecte ale psihiatriei românești în comunism ce ilustrează o formă clară de control politic asupra corpului și minții subiecților, similar unei logici biopolitice. Statul comunist instrumentaliza instituțiile medicale pentru a gestiona și suprima “anormalul” social, transformând deseori disidența politică în patologie medicală, cu scopul protejării societății socialiste. „Punând pecetea nebuniei pe un act prin definiție liber, cum era opoziția față de un regim tiranic și criminal, psihiatria politică de tip sovietic se opunea diametral psihiatriei eliberatoare, devenind opresoare”[9]. Ea devenea un instrument al represiunii soft, evitându-se închisorile tradiționale în favoarea internărilor forțate în spitale psihiatrice. Numai când s-a îmblânzit considerabil teroarea, poliția politică și-a anexat represiunea psihiatrică, afirmă autorul care și-a început cariera în 1963[10]. „Dintr-un anumit punct de vedere, psihiatria este o parte a economiei politice, o știință politică. (…) psihiatrul trebuie să posede o anumită expertiză în materie de funcționare cerebrală, de farmacologie etc., pe care i-o asigură încadrarea medicală”.

Pe de altă parte, spune autorul citându-l pe Foucault din memorie (dovadă că îl citise, cu toate că nu îi preia limbajul), medicina are o respectabilitate instrinsecă: ea oferă garanții sociale. E bine, deci, ca de economia minții să se ocupe cineva credibil, un medic[11]. Vianu reflectează asupra dilemelor etice ale psihiatrilor, mulți constrânși să participe la aceste abuzuri, și asupra rezistenței sale ce l-a condus, finalmente, la exil. Una dintre ideile principale ale cărții este că fiecare societate are psihiatria pe care o merită[12], iar exercitarea profesiei este diferită în funcție de lumea în care se desfășoară. Deși nu e foucauldian și are ambiția de a-și construi narativul autonom, ca un psihiatru cultivat și treaz care dă seama de lumile în care a trăit și profesat, lucrarea lui Vianu instigă la o lectură în cheia biopoliticii pentru că vorbește despre medicalizarea disidenței, despre diagnostic ca act de putere, pentru că internarea e văzută ca un act violent, un substitut de pedeapsă. La toate acestea, autorul vine cu soluția de ordin etic a compasiunii care dă sens praxisului.

Printre locurile descrise în tușe sumbre este Spitalul de la Poiana Mare, cu umbrele sale umane patetice, bântuit de eminescieni „în cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie”[13]. Ei bine, asupra situației din acest spital urma să se pronunțe Curtea de la Strasbourg în anul 2014 reținându-se încălcări grave ale drepturilor fundamentale la începutul anilor 2000.

3. Post-2000: psihiatria ca depozit instituțional al vulnerabilității. O speță CEDO[14]

Astfel, prin hotărârea pronunțată la data de 17 iulie 2014 în cauza Centrul pentru Resurse Juridice (CRJ), în numele lui Valentin Câmpeanu c. României în fața CEDO, Marea Cameră a CEDO a constatat, în esență, următoarele[15] :

Cererea a fost introdusă de o organizaţie neguvernamentală, Centrul pentru Resurse Juridice, în numele unui tânăr rom, domnul Valentin Câmpeanu, după decesul acestuia, survenit în 2004, la vârsta de 18 ani.

În fapt, s-a reținut că domnul Câmpeanu a fost plasat într-un orfelinat încă de la naştere, după ce a fost abandonat de mama sa. În copilărie, a fost diagnosticat HIV seropozitiv şi încadrat în gradul grav de handicap mintal. La împlinirea vârstei majoratului, a trebuit să plece din centrul pentru copii handicapaţi în care stătuse şi a fost supus unor evaluări în vederea plasamentului într-o instituţie specializată. După ce mai multe instituţii au refuzat să-l interneze din cauza afecţiunii sale, acesta a fost internat în cele din urmă într-o unitate medico-socială, care i-a constatat starea avansată de degradare psihiatrică şi fizică, lipsit fiind de medicamente antiretrovirale şi suferind de malnutriţie. Câteva zile mai târziu, a fost internat într-un spital de psihiatrie, după ce a prezentat un comportament hiper-agresiv. Spitalul respectiv declarase anterior că nu era dotat pentru îngrijirea pacienţilor seropozitivi. Acolo a fost remarcat de o echipă de reprezentanţi CRJ, care au raportat că l-au găsit singur într-o încăpere neîncălzită, doar cu o bluză de pijama şi într-un pat fără lenjerie. Deşi nu se putea alimenta singur şi nu se putea deplasa singur la toaletă, personalul spitalului a refuzat să-i acorde asistenţă, de teamă să nu contracteze HIV. Tânărul refuza mâncarea şi medicamentele, aşa că era hrănit doar cu glucoză în perfuzie. Membrii CRJ au concluzionat că spitalul nu îi acordase tânărului tratamentul şi îngrijirile cele mai elementare. Domnul Câmpeanu a decedat în aceeaşi seară.

Conform raportului CPT din 2004, în 2003 şi în primele cinci luni din 2004 decedaseră în total 109 pacienţi în condiţii suspecte la spitalul de psihiatrie respectiv, principalele cauze de deces fiind stopul cardiac, infarctul miocardic şi bronhopneumonia; vârsta medie a pacienţilor decedaţi era de 56 de ani, unii dintre aceştia având vârste sub 40 de ani. CPT a constatat că unii dintre pacienţi nu au primit îngrijiri suficiente. Acesta a remarcat, de asemenea, precaritatea resurselor umane şi materiale, precum şi carenţele grave în materie de calitate şi cantitate a alimentelor şi lipsa încălzirii.

În drept 

• Calitatea de a formula cererea în numele domnului Câmpeanu

Pe baza unui raționament legat de caracterul excepțional al situației tânărului Câmpeanu și de inexistența unor altenative de reprezentare reală în fața instituțiilor a acestuia, s-a apreciat că CRJ avea locus standi.[16]

• Dreptul la viață (în sens material și procedural):

Deciziile privind plasamentul şi internarea domnului Câmpeanu au fost luate, în esenţă, în funcţie de disponibilitatea unităţilor de a-l primi pe pacient, nu în funcţie de capacitatea unităţilor de a-i oferi sprijin şi îngrijiri medicale adecvate. Domnul Câmpeanu a fost iniţial internat la unitatea medico-socială, care nu era pregătită să se ocupe de pacienţii cu tulburări mintale. În cele din urmă, a fost internat la spitalul de psihiatrie, deşi acesta refuzase anterior să-l interneze pe motiv că nu avea mijloacele necesare pentru tratamentul HIV. Tânărul a fost transferat de la o unitate la alta fără un diagnostic adecvat şi fără o monitorizare adecvată şi într-o desconsiderare totală faţă de starea sa reală de sănătate şi faţă de nevoile sale medicale esenţiale. S-a remarcat în special neglijenţa autorităţilor, care nu s-au asigurat că acesta primeşte medicamente antiretrovirale. De altfel, tratamentul acordat domnului Câmpeanu a constat în principal în administrarea de sedative şi vitamine, nefiind efectuată nicio investigaţie medicală serioasă pentru a stabili cauzele stării sale mintale, mai ales ale comportamentului său agresiv brusc.

Curtea a subliniat că domnul Câmpeanu şi-a petrecut întreaga viaţă în grija autorităţilor, cărora le revine aşadar obligaţia de a răspunde în privinţa tratamentului. Acestea erau conştiente de condiţiile îngrozitoare din spitalul de psihiatrie, unde lipsa încălzirii şi a unei alimentaţii adecvate, precum şi lipsa de personal şi de resurse medicale, în special de medicamente, a provocat o creştere a numărului de decese în cursul iernii din 2003. Răspunsul autorităţilor a fost însă necorespunzător. Decizând internarea domnului Câmpeanu în acel spital, în ciuda unei vulnerabilităţi deja crescute, autorităţile i-au pus în mod nejustificat viaţa în pericol; totodată, neîndeplinirea în mod continuu de către personalul medical a obligaţiei de a-i asigura un tratament şi îngrijiri adecvate a constituit un alt factor hotărâtor în decesul prematur al acestuia. Pe scurt, s-a apreciat că autorităţile nu i-au asigurat domnului Câmpeanu nivelul necesar de protecţie a vieţii sale.

În consecință, s-a reținut încălcarea dreptului la viață, sub aspect material.

De asemenea, Curtea a constatat încălcarea art. 2 din Convenţie sub aspect procedural prin faptul că autorităţile nu au organizat o anchetă efectivă asupra circumstanţelor decesului, precum şi încălcarea art. 13 coroborat de art. 2 prin faptul că statul nu a garantat şi nu a pus în aplicare un cadru legal adecvat care ar fi permis examinarea de către o autoritate independentă a acuzaţiilor de încălcare a dreptului la viaţă al domnului Câmpeanu[17].

***

Apreciem că biopoliticul apare aici mai degrabă ca efect al sistemului deficitar, consecință a subfinanțării și educației precare (în legătură cu posibilitățile de transmitere a virusului HIV de ex.). Mecanismul administrativ de plasament nu are directă legătură cu psihiatria politică de care vorbeam în capitolul anterior dar, fără a afirma intenția explicită a actorilor, credem că este o formă de instrumentalizare a psihiatriei pentru izolarea individului neproductiv. Calmantele îi erau administrate nu pentru că ar fi suferit de o boală psihică, ci pentru depășirea episoadelor violente datorate în mare măsură neîngrijirii, foamei și frigului.

Orfan, abandonat în spital de la naștere, de origine romă, cu retard și infestat cu virusul HIV, dl Câmpeanu prezenta o multitudine de vulnerabilități pe care statul le-a tratat cu o neglijență vinovată, din perspectiva drepturilor fundamentale. Dar se poate presupune că persoanele implicate în această nefericită poveste a decesului domnului Câmpeanu (deloc singulară) nu vedeau cazul lui în această lumină. În locul îngrijirilor adecvate și a unor măsuri de ameliorare a sănătății sau măcar de stabilizare a sa, dl Câmpeanu a fost plasat în condiții inumane atât din lipsa mijloacelor materiale, cât și pentru că, pe fondul lipsei de resurse, se realiza o ierarhizare implicită a vieților demne de protecție.

5. Cooperarea judiciară – psihiatria selectivă. O speță CJUE

Practici mai recente ne par a fi interpretabile tot în cheia unei biopolitici, doar că una cu semn schimbat. Cu alte cuvinte, anumite evoluții jurisprudențiale deschise de o decizie a CJUE, de această dată, creează premisele impunității în materia cooperării judiciare în materie penală.

În cauza E.D.L. (C-699/21)[18], în cadrul unei proceduri de întrebare preliminară inițiată de Curtea Constituțională italiană, s-au reținut, în rezumat, următoarele:

La data de 9 septembrie 2019, Tribunalul Municipal din Zadar (Croația) a emis un mandat european de arestare împotriva lui E.D.L., care locuiește în Italia, în scopul efectuării urmăririi penale în această țară. Acesta era suspectat că a săvârșit, în cursul anului 2014, pe teritoriul croat, infracțiunea de deținere de stupefiante în scopul distribuirii și al vânzării.

Curtea de Apel din Milano era autoritatea judiciară competentă să execute acest mandat european de arestare. În fața acestei instanțe, E.D.L. a prezentat mai multe documente medicale care atestă tulburări psihiatrice grave. Pe baza acestor documente, Curtea de Apel din Milano l-a supus pe E.D.L. unei expertize psihiatrice.

Această expertiză a evidențiat, printre altele, existența unei tulburări psihotice care necesită continuarea unui tratament medicamentos și psihoterapeutic pentru a evita episoade probabile de decompensare psihică. Expertiza menționată a evidențiat de asemenea un risc important de sinucidere în caz de încarcerare. Aceasta a concluzionat că, ținând seama de necesitatea de a și continua parcursul terapeutic, E.D.L. ar fi un individ neadaptat la viața carcerală.

Pe baza aceleiași expertize, Curtea de Apel din Milano a considerat, pe de o parte, că executarea mandatului european de arestare ar întrerupe tratamentul lui E.D.L. și ar conduce la o deteriorare a stării sale generale de sănătate, ale cărei efecte ar putea fi de o gravitate excepțională, sau chiar la un risc dovedit de sinucidere. Pe de altă parte, această instanță a constatat că dispozițiile relevante ale Legii nr. 69/2005 nu prevăd că motive de sănătate de acest tip pot constitui un motiv de refuz al predării în cadrul procedurilor de executare a unui mandat european de arestare. De aceea a sesizat Curtea.

Prin decizia pronunțată la data de 18 aprilie 2023, CJUE a decis că:

Dreptul european relevant[19] trebuie interpretate în sensul că:

“Atunci când există motive valabile pentru a considera că predarea unei persoane căutate, în executarea unui mandat european de arestare, riscă să îi pună în mod evident în pericol sănătatea, autoritatea judiciară de executare poate, în mod excepțional, să suspende temporar această predare;

Atunci când autoritatea judiciară de executare, chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane căutate, grav bolnavă, în executarea unui mandat european de arestare, apreciază că există motive serioase și întemeiate de a crede că această predare ar expune persoana respectivă unui risc real de reducere semnificativă a speranței sale de viață sau de deteriorare rapidă, semnificativă și iremediabilă a stării sale de sănătate, aceasta trebuie să suspende predarea menționată și să solicite autorității judiciare emitente furnizarea oricărei informații referitoare la condițiile în care se intenționează efectuarea urmăririi penale împotriva persoanei respective sau deținerea acesteia, precum și la posibilitățile de a adapta aceste condiții la starea sa de sănătate pentru a preveni realizarea unui asemenea risc;

Dacă, având în vedere informațiile furnizate de autoritatea judiciară emitentă, precum și toate celelalte informații de care ar dispune autoritatea judiciară de executare, rezultă că acest risc nu poate fi înlăturat într-un termen rezonabil, această din urmă autoritate trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare. În schimb, dacă riscul menționat poate fi înlăturat într-un astfel de termen, o nouă dată a predării trebuie să fie convenită cu autoritatea judiciară emitentă.”

Altfel spus, scenariul E.D.L. este unul descris riguros, în trei pași juridico-psihiatrici: identificarea unui risc grav și iremediabil pentru sănătatea persoanei, suspendarea predării însoțită de solicitarea de informații de la autoritățile emitente și, în fine, evaluarea dacă riscul poate fi înlăturat într-un termen rezonabil. Dacă nu poate fi înlăturat, se refuză predarea; dacă poate fi înlăturat, se dă curs acestei cereri.

5. Spețe derivate în care s-a utilizat argumentul psihiatric

5.1. În cauza Ionel Arsene, argumentul E.D.L., al existenței unei tulburări depresive severe cu tentativă de suicid a condus la respingerea definitivă a cererii de predare a persoanei condamnate.

Pe scurt, printr-o sentință din octombrie 2023, Curtea de Apel Bari dispune executarea MEA și predarea acestuia în România. Aceasta sentință devine definitivă prin hotararea Corte di Cassazione din noiembrie 2023. 

La data de 8 noiembrie 2023, domnul Arsene formulează o cerere de suspendare a predării datorită existenței unui risc iminent pentru viață, acesta având o tentativă de suicid. 

Prin decretul din 10 noiembrie 2023 Curtea de Apel Bari dispune suspendarea provizorie a predării în temeiul dispozitiilor art 23 alin. 3 din Legea 69/2005 conform cărora „când există rațiuni umanitare sau serioase motive de a reține că predarea ar pune în pericol viața sau sănătatea persoanei, președintele Curții de Apel sau judecătorul desemnat de acesta poate dispune prin decret motivat suspendarea predării”. Prin același decret s-a dispus și efectuarea în cauză a unei expertize referitoare la starea de sănătate a domnului Arsene. La data de 11 iunie 2024 s-a procedat la audierea expertului.

În iulie 2024 Curtea de Apel Bari a dispus un supliment la expertiză și a solicitat relații de la autoritățile judiciare române referitoare la condițiile în care va fi deținut domnul Arsene și la posibilitatea de a adapta aceste condiții la starea lui de sănătate în scopul de a preveni concretizarea riscului și dacă ar fi posibil ca Arsene sa fie supus aceluiași tratament psihiatric de care beneficia în Italia în regim de detenție domiciliară. Răspunsul oferit de autoritățile române viza ceea ce legislația internă permite ca măsuri de protecție pentru o persoană condamnată vulnerabilă : amânarea executării pedepsei și tratament în spital penitenciar.

Pe baza răspunsului primit, la data de 20 mai 2025, Curtea de Apel Bari a pronunțat hotărârea nr. 10/2023 prin care a confirmat suspendarea dispusă provizoriu prin decretul din 10 noiembrie 2023 și a dispus refuzul predării în România[20]. Aceasta hotărâre a rămas definitivă prin sentința din 16 iunie 2025 la Corte Suprema di Cassazione. 

5.2. O altă cauză importantă pentru teza noastră este cauza Mario Iorgulescu[21].

Pus sub urmărire pentru executarea a două mandate de arestare emise de instanțe românești, acesta s-a aflat internat în diverse instituții medicale din Italia, invocând existența unor tulburări mintale. În considerarea acestor susțineri, la data de 5 mai 2020, Tribunalul Varese i-a desemnat un curator provizoriu (amministratore di sostegno provisorio), în persoana tatălui său.

În cadrul procedurii de evaluare a mandatelor europene de arestare transmise autorităților italiene (Curtea de Apel Milano) la data de 16 iunie 2020, respectiv 15 aprilie 2021, Curtea a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice.

Raportul de expertiză atestă că persoana urmărită „nu poate sta în proces din cauza unor deficiențe cognitive și nu are suficientă capacitate mintală”, iar prin încheierea din data de 19 noiembrie 2021, Curtea de Apel Milano a suspendat procedura de predare. Mai mult, la data de 16 decembrie 2021, Judecătorul de tutelă din cadrul Tribunalului Mantova l-a desemnat curator pe tatăl condamnatului, pe termen nelimitat. La data de 21 mai 2022, expertul a actualizat raportul de expertiză (concluziile rămânând practic aceleași).

Prin hotărârea emisă la data de 31 mai 2022, după mai mult de doi ani de la data localizării, pe baza expertizei medico-legale, Curtea de apel din Milano a dispus ca cele două MEA să nu fie executate, având în vedere ”starea mentală” a persoanei solicitate, care, în mod ireversibil, nu îi permite o ”participare conștientă” la proceduri.

În urma condamnării la o pedeapsă de 13 ani și 8 luni pentru infracțiunile de omor și conducere sub influența alcoolului sau a altor substanțe[22], a fost emis un nou mandat european de arestare, care a fost înaintat de instanța română autorităților italiene[23].

În cauză, având în vedere susținerile persoanei solicitate și cele reținute anterior, a fost dispusă o  nouă expertiză medico-legală, de către o comisie de experți.

În această procedură, autoritățile române au trimis Parchetului din Milano argumente care contrazic concluziile expertizei efectuate în Italia. În acest sens, copii ale unor acte din dosar, extrase din hotărârea de condamnare și opiniile unor experți români au fost înmânate procurorilor din Milano. 

Între timp, în România, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, la data de 20 iunie 2024, recursul în casație depus de Mario Iorgulescu după condamnarea la 13 ani și 8 luni de închisoare din cauza accidentului de circulație produs pe 8 septembrie 2019, pe fondul consumului de alcool și cocaină. Dosarul a fost trimis spre rejudecare la Curtea de Apel București printr-o decizie definitivă.

În acest context, pe numele persoanei solicitate a existat doar MEA emis de Judecătoria Sectorului 3[24] pentru executarea pedepsei de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la lipsirea de libertate în mod ilegal. Rapoartele experților italieni au fost depuse în fața instanței italiene iar cauza a fost discutată pe fond, la Curtea de Apel Milano, la data de 9 octombrie 2024.

La acel termen, instanța italiană a dispus că nu trebuie să procedeze la executarea celor doua MEA emise de autoritățile române, din motive medicale – starea mentală a persoanei solicitate, care nu îi permite să participe conștient la proceduri, este ireversibilă[25].

La data de 14 iunie 2025, in urma rejudecarii cauzei la Curtea de Apel București, ca urmare a admiterii recursului în casație, se emite un nou MEA pentru executarea pedepsei de 8 ani si 6 luni, aplicata pentru ucidere din culpă, fiind pronunțată aceeași soluție, de „non doversi procedere”.

Instanța italiană a invocat și, cel mai probabil, va mai invoca dacă va fi sesizată, dispozitiile art. 72 bis Codul de procedură penală național în conformitate cu care „dacă, potrivit art. 70, rezultă că starea mentală a inculpatului e de așa natură încât îi împiedică participarea conștientă la proces și că această stare este ireversibilă, judecătorul revocă eventuala suspendare a procesului și pronunță o sentință de „non doversi procedere” (ce reprezintă o încetare a procesului penal pentru lipsa unei condiții de procedibilitate).

Persoana în cauză, declarată de experți incapabilă, așadar cu  deficiențe cognitive și insuficientă capacitate mintală, este activ pe rețelele sociale și își prezintă dezinvolt propria versiune a faptei ce a dus la condamnarea sa pentru omor (inițial), respectiv ucidere din culpă (în urma admiterii recursului în casație și rejudecării), ceea ce creează o emoție publică firească și un sentiment de injustiție.

6. Concluzii

Psihiatria are un rol important în dreptul penal, rol pe care rareori îl interogăm sub aspectul temeiurilor. Considerând că trecerea la act din punct de vedere penal și criminologic trebuie să fie rezultatul unei decizii libere, nu se va angaja răspunderea penală pentru fapte comise în condiții de nelibertate[26].

Ceea ce ni se pare demn de semnalat este maniera în care psihiatria capătă relevanță în etapa punerii în executare a unui mandat emis pe numele unei persoane care a fost găsită vinovată de comiterea unei fapte penale, imputabilitatea fiindu-i reținută, așadar, printre condițiile angajării răspunderii sau care e cercetată pentru astfel de fapte, dispunându-se arestarea.

Plecând de la o interpretare a dispozițiilor dreptului european în materie[27], ce permite refuzul predării în cazul existenței unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale, cu trimitere la interzicerea torturii, tratamentelor inumane sau degradante, se poate ajunge foarte departe.

În realitate, două “derive” se întrevăd odată ce s-a statuat asupra bolii psihice ca motiv de refuz al predării în baza unui mandat european de arestare: extinderea fără criterii a sferei tulburărilor relevante, pe de o parte, și evaluarea generoasă pentru cel urmărit a imposibilității înlăturării “riscului de reducere semnificativă a speranței de viață” prin predare, pe de altă parte.

În speța Arsene, tulburarea depresivă de care se spune că suferea, însoțită de o tentativă de suicid au fost apreciate drept bază suficientă a refuzului, în condițiile în care autoritățile române nu au putut garanta un tratament la domiciliu, ca cel din Italia. Dar era firesc, deoarece legislația română, ca cea a multor state, de altfel, nu prevede o astfel de opțiune de tratament ambulator. Oferă însă posibilitatea amânării executării pedepsei și cadrul spitalicesc adecvat tratării afecțiunii și unei bune îngrijiri a pacientului.

În realitate, impunându-se un standard superior celui stabilit de CJUE și CEDO (pentru că nicăieri nu s-a statuat cu valoare de principiu ce fel de garanții trebuie să ofere statul emitent/solicitant, presupunându-se deci că e vorba de cele rezonabile conform legislației sale specifice), Italia a dispus un refuz definitiv al predării, lăsând neexecutată o hotărâre de condamnare a unei instanțe românești. Această strategie de a bloca executarea mandatelor europene tinde să se extindă, argumentul depresiei însoțite de tentativa de auto-vătămare fiind deja invocat în alte spețe aflate pe rolul instanțelor italiene.

De asemenea, cum arătam mai sus, un alt mod de a bloca procedura de predare cu ajutorul unui act medical psihiatric este declararea incapacității persoanei în fața autorităților medico-legale din țara de refugiu.

Toate aceste trenduri jurisprudențiale reprezintă, s-ar putea spune, noi versiuni ale biopoliticii. Nu e vorba de cea definită și descrisă de Foucault, care viza normalizarea și eliminarea din societatea ale cărei principale valori erau productivismul și predictibilitatea comportamentelor, a celor diferiți, a „anormalilor”. Nu discutăm nici de instrumentalizarea politică grosolană a psihiatriei din comunism pentru înlăturarea disidenților, nici de circumstanțe nefaste la nivel instituțional, ca cele care au condus la decesul domnului Câmpeanu[28]. Avem în vedere o formă de biopolitică ce distribuie inegal riscuri și garanții.

Un fenomen relevant pentru cadrul discuției noastre, ce se întâlnește în tările occidentale în ultimele decenii, este cel al decarceralizării, prin impunerea pe scară tot mai largă a metodelor alternative recluziunii. Italia are unul dintre sistemele avansate la acest capitol pentru că a inserat în legislația sa posibilitatea executării la domiciliu a pedepselor. Așadar, în mod cert, e vorba de o confruntare nu doar a unor coduri penale (cel românesc și a celui italian, în speță), ci în primul rând a concepțiilor din spatele legilor. În timp ce în România, pedeapsa cu închisoarea a rămas pedeapsa prin excelență, în multe țări occidentale metodele soft de reintegrare au avut timp să se extindă și să se perfecționeze[29].

Ceea ce este injust și demoralizant pentru un sistem judiciar ca cel românesc este faptul că persoanele pe care le vizează biopolitica de tip nou, caracterizată prin relaxarea carceralului, își câștigă, pe căi ocolite, impunitatea. Sunt, de regulă, persoane din pături sociale privilegiate care beneficiză de apărări în care sensibilități și frustrări netolerate, traduse în diagnostic psihiatric, sunt acceptate de instanțe clemente.

Credem că jurisprudența instanțelor din statele de executare, subsecventă cazuisticii curților europene – în măsura în care se jonglează cu argumente „în beneficiul condamnatului” – poate fi generatoare de discriminare.

Avem în vedere faptul că prin intermediul unui discurs de tip medical (ca cel pe care l-am ilustrat cu citate mai sus) se poate argumenta aproape orice în măsura în care natura afecțiunilor nu e una de tip fizic, somatic. Deși nu împărtășim opinia lui Michel Foucault legată de caracterul neștiințific al psihiatriei, este evident că, spre deosebire de alte specialități (ortopedie, cardiologie etc.), ea constituie o ramură a medicinei cu o marjă mai mare de interpretare și contestare decât în specialități cu markeri somatici clari. De aceea, delegarea unei astfel de evaluări nu trebuie să fie completă, judecătorul trebuind să aibă ultimul cuvânt, analizând în ansamblu cazul dedus judecătii. În plus, la momentul în care vorbim de „sensibilități” cu pretinsă relevanță psihiatrică, se poate glisa spre evidențierea unor fragilități în care totul devine o performativitate a discursului.

Cu cât e mai sofisticat, cu atât judecătorul e mai copleșit de tehnicitatea sa, cu atât e mai puțin dispus să-l privească în context și cu atât șansele sunt mai mari să se producă delegarea de facto a deciziei către expert. În felul acesta, cel care e în măsură să cumpere discurs mai scump (avocat, expert) își mărește simțitor șansele. În afara avocatului, ca actor al persuasiunii, intervine medicul psihiatru (medicina având o respectabilitate instrinsecă, cum arătam mai sus). Acel cineva credibil care se ocupă de economia minții, medicul, devine determinant în acest capitol vag al biopoliticii care este cel al sensibilității psihiatrice. Or, prin efectul cumulat al expertizei, al costurilor și al marjei de apreciere se creează un risc structural de inegalitate în fața legii.

Dificil de formulat propuneri, chiar și cu caracter orientativ. Stabilirea unei proceduri care să asigure contradictorialitate la administrarea probei cu expertiza psihiatrică în cauzele de cooperare judiciară (în special cele vizând predarea în baza unui mandat european de arestare) este dificil de impus prin normă comună, dar poate fi sugerată CJUE în procedura întrebării preliminare. În privința evaluării „riscului” pentru viața și sănătatea persoanei căutate, se poate gândi o formă de predare condiționată cu garanții verificabile, inclusiv cu plan terapeutic și monitorizare (similară cu cea de la condițiile de detenție). Totodată, poate fi sugerat un mecanism de revizuire în cazul în care motivul medical al refuzului predării dispare. În general, se dovedește necesar ca, spre a nu da posibilitatea abuzului să prolifereze, Curtea să fie chemată să pună limite juste atunci când instanțele naționale nu reușesc să o facă.

[1] Istoria sexualității , vol. 1: Voința de a ști, trad. Cătălina Vasile, Ed. Univers (prima apariție în 1976), 2004; Nașterea biopoliticii, trad. Bogdan Ghiu, Ed. Idea, 2007 (publicată prima oară în anii 1978-1979).

[2] Anormalii. Cursuri ținute la Collège de France 1974-1975, trad. Dan Radu Stănescu, ed. Univers, 2001.

[3] Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. Mircea Vasilescu, ed. Humanitas 2005.

[4] Philippe Pinel (1745-1826) este un savant francez, medic alienist, precursor al psihiatriei, adeptul eliberării din lanțuri a persoanelor bolnave mintal și, în general, pentru umanizarea tratamentului lor. Lui i se datorează prima clasificare a bolilor mintale. Foarte interesantă este îndemnul său la un tratament moral al bolnavului.

[5] Jean-Étienne Esquirol (1772-1840) este, de asemenea, un alienist considerat părintele psihiatriei franceze, cel care a promovat legea din 1838 prin care s-a impus fiecărui departament să se doteze cu un spital specializat în boli psihice.

[6] Il faut défendre la societé, curs de la Collège de France din 1975-1976, Gallimard 1997, pg. 227-239.

[7] Ion Vianu, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, Ed. a II-a Polirom 2023.

[8] Ilustrez cu un portret izbutit din punct de vedere literar făcut dizidentului Vasile Paraschiv : „era un om pur, pudic și sensibil. Raționamentul lui era fără greș; era extrem de sincer și capabil să se pună în slujba unei cauze drepte, chiar neurmat. Aceste trăsături sunt anomalii statistice: rareori oamenii nu renunță la inițiativele lor când constată că nu-i urmează nimeni. (…) a crede în libertate, în drepturile omului nu sunt abateri de la norma ideală. [Și atunci] cum pot fi declarate patologice sinceritatea și curajul? Psihopatologia și psihiatria nu trebuie să se refere la norma statistică: nu tot ce este rar este și patologic.” (op.cit. pg. 139-140)

[9] Op.cit. pg. 135.

[10] Idem, pg. 103.

[11] Idem, pg. 99.

[12] Această formulă reprezintă, de altfel, titlul unui subcapitol al cărții (op.cit. pg. 20).

[13] Idem, pg. 126.

[14] CENTRE FOR LEGAL RESOURCES ON BEHALF OF VALENTIN CÂMPEANU v. ROMANIA – [Romanian translation] by the SCM Romania and IER – versiunea integrală.

[15] CENTRE FOR LEGAL RESOURCES ON BEHALF OF VALENTIN CÂMPEANU v. ROMANIA – [Romanian translation] legal summary by the SCM Romania and IER – un rezumat util.

[16] Curtea a respins excepţia preliminară ridicată de Guvern, conform căreia CRJ nu avea calitate procesuală pentru a introduce cererea. Astfel, s-a considerat că, având în vedere circumstanţele excepţionale ale cauzei şi gravitatea acuzaţiilor formulate, trebuia să i se recunoască CRJ calitatea procesuală de reprezentant al domnului Câmpeanu, chiar dacă nu a primit o împuternicire pentru a acţiona în numele tânărului şi chiar dacă acesta a decedat înainte de introducerea cererii.

[17] În temeiul art. 46 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea a recomandat României să aibă în vedere măsuri generale pentru a se asigura că persoanele cu handicap mintal aflate într-o situaţie comparabilă beneficiază de o reprezentare independentă, care să le permită să adreseze unei instanţe sau oricărui alt organism independent plângeri întemeiate pe Convenţie în ceea ce priveşte sănătatea şi tratamentul acordat. Cauza e încă în curs de evaluare în fața Comitetului Miniștrilor al CoE.

[18]https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/document?source=document&text=&docid=272581&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=899805 .

[19] Articolul 1 alineatul (3) și articolul 23 alineatul (4) din Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, citite în lumina articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

[20] Selectăm argumentele esențiale :

“Cu privire la eficacitatea tratamentului – între îngrijirile acordate în prezent și cele de care ar putea beneficia în România – se poate afirma că nu pot fi considerate echivalente, întrucât Arsenе se află în prezent sub tratament ambulatoriu, în condiții de viață familială, beneficiind de un cadru terapeutic complex, care nu este comparabil cu un model terapeutic spitalicesc (cel indicat în documentele române), aplicat în condiții de detenție carcerală.

Simpla condiție de detenție – care reprezintă în sine o sursă de suferință în orice stat – ar avea, de fapt, un efect agravant asupra stării depresive de care este afectat și ar constitui un factor capabil să îi agraveze evoluția, chiar și în prezența tratamentului. Aceasta ar constitui, de asemenea, pentru motivele expuse anterior, o creștere relevantă a riscului de comportament auto-vătămător.

(…)

În raport cu aceste concluzii, nu rămâne decât a se constata că nu este identificabilă o perspectivă concretă de ameliorare a condițiilor psihopatologice în care se află ARSENE, cu atât mai puțin într-un termen rezonabil (prof. Catanesi a subliniat că ne aflăm, în esență, în fața unei situații de „blocaj”, pe care îngrijirile medicale nu o pot modifica decât într-o măsură limitată; expertul, în cadrul examinării, a confirmat incapacitatea lui ARSENE, inclusiv din punct de vedere clinic, de a reinterpreta situația în care se află). În consecință, rezultă că este persistentă și nemodificabilă, într-un termen rezonabil, situația de expunere a lui ARSENE la un grav pericol pentru viață, în cazul predării sale autorității judiciare române solicitante.

La acestea se adaugă faptul că, în urma dialogului cu Autoritatea Judiciară Română, nu au rezultat soluții apte să depășească această situație de grav pericol pentru viața și sănătatea persoanei ce urmează a fi predată, întrucât ordinea juridică română nu prevede măsura detenției la domiciliu și deoarece îngrijirile indicate și garantate de autoritatea română au fost apreciate, potrivit evaluărilor tehnice exprimate nu doar de expert, ci și de expertul Parchetului (CT al P.G.), ca fiind inadecvate. Prin urmare, în conformitate cu orientarea interpretativă menționată anterior (hotărârea din 18 aprilie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-699/21, precum și hotărârea Curții Constituționale nr. 177/2023), nu se poate proceda la predarea lui Arsene Ionel.”

[21] La data de 15 mai 2020 Tribunalul București a emis mandatul european de arestare (MEA) nr. 93/UP/2020, în cursul urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă și conducere sub influența băuturilor alcoolice și a altor substanțe.

    La data de 13 aprilie 2021 Tribunalul București a emis un nou MEA, în baza sentinței penale nr. 944/2018, în vederea executării unei pedepse privative de libertate de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, în forma complicității.

[22] Prin sentința penală nr. 132/10 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1485/A/18.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel București)

[23] MEA nr. 45/19.10.2023 emis de Tribunalul Bucureşti pentru executarea pedepsei de 13 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunilor de omor şi conducerea unui vehicul în stare de ebrietate, în concurs cu infracțiunea de complicitate la lipsirea de libertate în mod ilegal, pentru care fusese condamnat anterior.

[24] MEA nr. 5/21.06.2024.

[25] Hotărârea Curții de Apel Milano, Secția V penală, nr. 78/24.

[26] În afara listării bolilor psihice printre cauzele de neimputabilitate, mai există și norme ce vizează internarea medicală involuntară a pacienților ce suferă de boli psihice. În cazul acestora, prin dezvoltarea unei întregi jurisprudențe legate de libertatea și demnitatea acestor oameni, s-au contruit diverse dispozitive juridice pentru protejarea lor.

[27] E vorba de Decizia-cadru nr. 584/2002.

[28] În cazul acestor din urmă două instantanee, am valorificat lectura foucauldiană asupra capitalismului transpunând-o comunismului românesc, respectiv oglinda pe care CEDO o punea și României (cum a pus-o și altor state din fostul bloc comunist), cu o întârziere de cca 40 de ani de la momentul când analizele gânditorului francez au fost lansate la Collège de France. Legătura dintre cele două este aceea că în spatele descrierii făcute de Curtea de la Strasbourg spitalului psihiatric românesc de provincie pare uneori să pulseze o mentalitate mai adâncă, creată de psihiatria politică comunistă.

[29] O altă trăsătură occidentală post-modernă relevantă, într-o anume măsură, este aceea desemnată de Gilles Lipovetsky (L’Ère du vide, essais sur l’individualisme contemporain, Gallimard, 2023, pg. 76 ) prin sintagma sensibilitate terapeutică . E vorba despre orientarea spre auto-îngrijire, spre psihologie și terapie ca mod principal de a-ți gestiona existența. Individul ce posedă resurse devine preocupat de propriul echilibru emoțional, de auto-realizare, de evitarea suferinței, detașat de cauze colective și angajamente sociale veritabile. În acest cadru, depresia e mult mai frecventă ori, mai degrabă, medicii sunt mai înclinați să pună acest diagnostic.