joi, mai 19, 2022

Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”

Noțiunea de „geopolitică a religiei” are două înțelesuri complementare: pe de-o parte, este vorba de utilizarea mijloacelor politico-militare în vederea atingerii unor obiective religioase (impunerea în rândurile populației a unei anumite religii, cucerirea unui loc sfânt, etc.) iar, pe de altă parte avem utilizarea discursului religios și exploatarea sentimentelor religioase ale oamenilor în vederea atingerii unor obiective geopolitice, de acumulare de putere. Nu este deloc ușor să distingi între cele două aspecte, care de fapt coexistă în cadrul unui fenomen în desfășurare. Mereu au fost (și vor fi) oameni care vor vedea în primul rând scopurile religioase, în timp ce alții se vor folosi de ocazie pentru a-și atinge obiective de natură politică.

Pentru adepții comunismului lucrurile erau clare: de-a lungul istoriei, religia a fost o iluzie, de care puternicii lumii s-au folosit ca de un văl, aruncat peste ochii celor ignoranți, pentru a acumula în voie bogății și putere. Din acest punct de vedere, o geopolitică a religiei din perspectivă comunistă nu ar avea decât al doilea înțeles, menționat mai sus. Aceiași comuniști au pretins că au rupt vălul ignoranței, propovăduind o nouă viziune, o ideologie eliberatoare pentru întreaga umanitate. Pentru ca acțiunea de eliberare a lumii să aibă loc în mod organizat, s-a creat Internaționala a III-a comunistă (Cominternul), cu sediul la Moscova. Se pretindea că nu poate exista partid comunist care să nu fie membru al Cominternului, iar ca un partid să fie membru al Cominternului trebuia să respecte cu strictețe indicațiile Moscovei, care stabilea ora exactă în ceea ce privește ortodoxia comunistă. Treptat, lumea a început să se întrebe: prin Comintern Moscova sprijină emanciparea lumii în spirit comunist, sau de fapt Moscova de folosește de mișcarea comunistă internațională pentru a-și atinge obiective proprii, geopolitice, care au prea puțin în comun cu idealul generos afirmat public? Compromis de instrumentalizările evidente generate de către Kremlin, care conduseseră la ideea că partidele comuniste din restul lumii sunt simple instrumente ale intereselor sovietice, Cominternul a fost oficial desființat în 1943, fiind înlocuit cu o structură considerată mai flexibilă, Cominformul, în care, chipurile, exista egalitate între partidele comuniste. A fost însă de ajuns ca liderul iugoslav, Tito, să iasă din front, pentru ca el să fie tratat ca un veritabil eretic, iar furia blocului comunist controlat de către URSS să se reverse ani la rândul asupra Iugoslaviei. Cominternul și alte structuri de acest gen au fost, prin urmare, instrumente excelente de proiectare în lume a influenței Moscovei, mult dincolo de granițele sovietice, fapt care a creat avantaje însemnate de natură geopolitică, mai ales în termeni de soft power. Însă ideea comunistă nu a fost singura exploatată de către liderii bolșevici.

În luna decembrie 1940, la câteva luni de la ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei,  își făcea apariția la Chișinău un arhiereu rus, care s-a prezentat drept Alexie de Tula, care a pretins să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Basarabia, până atunci aflată sub autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a o aduce sub omoforul sinodului de la Moscova. Lucrul acesta poate părea foarte straniu, dacă știm că atunci în URSS campania ateistă era la apogeu, iar la acel moment sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse practic nu mai exista, majoritatea absolută a ierarhilor fiind uciși sau în închisoare. De asemenea, serviciile represive sovietice trecuseră la arestarea preoților basarabeni care nu apucaseră să se refugieze dincoace de Prut. Ce rost avea să mai vină un ierarh să reorganizeze în Basarabia o biserică care, oricum, urma să fie distrusă în foarte scurtă vreme? După cum am spus deja, bolșevicii s-au delimitat cu oroare de religie, considerată expresie a unei etape revolute, de ignoranță, din istoria umanității și menținută artificial în societate de către clasele exploatatoare ca instrument de exploatare. Biserica Ortodoxă Rusă, în particular, era asociată cu țarismul și trebuia să dispară asemeni tuturor rămășițelor vechii orânduiri. Cu toate acestea, liderii sovietici și-au dat seama că religia și cultele pot fi exploatate ca instrumente de soft power, mai ales în relațiile internaționale, consolidând influența Moscovei în lume. De aici, această dualitate a puterii sovietice în ceea ce privește religia: pe de-o parte persecuție, pe de altă parte instrumentalizare în vederea atingerii unor obiective de natură geopolitică.

Biserica Ortodoxă Rusă în anii regimului bolșevic

            Odată cu instaurarea puterii bolșevice, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat în zodia persecuțiilor. Profitând de căderea regimului țarist (februarie 1917), Biserica Ortodoxă Rusă se reorganizase, alegând un patriarh, pe Tihon, după ce, de la Petru cel Mare, avusese în frunte un funcționar civil. În martie 1918, Tihon afirma: ,,Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiți » (Romani, 13,4)”. Cuvintele sale nu au fost deloc bine primite de către bolșevicii care tocmai preluaseră puterea, prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1917, aceștia începând rapid persecuțiile antireligioase.

Marea foamete din 1921 – 1922 a fost o excelentă ocazie pentru bolșevici în a organiza o represiune pe scară largă a cultelor religioase. Patriarhul Tihon a adresat în august 1921 un apel Bisericii ruse (și de asemenea bisericilor străine) în vederea strângerii de fonduri pentru înfometați. Pentru a priva biserica de capitalul moral care l-ar fi dobândit în urma acestei acțiuni, guvernul emite un decret prin care se confiscau toate odoarele bisericilor. Dorind să evite dispariția unui imens patrimoniu cultural, Patriarhul Tihon a solicitat ca odoarele utilizate în mod nemijlocit la actul liturgic să fie păstrate, valoarea lor urmând să fie răscumpărată de către credincioși. Guvernul s-a folosit de afirmațiile patriarhului ca pretext pentru a declanșa o campanie intensă împotriva Bisericii, acuzând-o de reacționarism și de refuzul de a ajuta pe cei aflați în suferință. Chestiunea odoarelor bisericești a permis guvernului ca pentru prima oară să intenteze procese publice clericilor de vază, printre victime aflându-se și mitropolitul de Petrograd (Leningrad), Veniamin, care a fost condamnat și împușcat cu mai mulți colaboratori ai săi

Însuși patriarhul Tihon a fost arestat pe 9 mai 1922, stând în închisoare mai bine de un an. Eliberat în cele din urmă, Patriarhul își recunoștea „greșelile trecutului” și se angaja să nu mai critice actele guvernului sovietic. După moartea lui Tihon ziarul „Izvestia” publica un ,,testament”, prin care Patriarhul recunoștea noul regim, exprimându-și în același timp speranța că se va permite bisericii să educe copiii în spirit religios, școlile teologice să funcționeze normal iar publicațiile religioase să apară în mod regulat. Problema autenticității „testamentului” va suscita discuții extrem de aprinse și va crea premisele ca o mare parte din emigrația rusă să nu mai recunoască autoritatea canonică a urmașilor lui Tihon.

În anii în care au urmat, mii de preoți și monahi au fost uciși sau aruncați în închisoare, doar câțiva ierarhi au supraviețuit în libertate iar structurile ecleziastice au fost practic desființate.

Însă, odată cu atacul german din vara anului 1941 și marile înfrângeri din prima parte a războiului, Stalin își amintește brusc de „Maica Rusie” și de biserică ca factor mobilizator al populației. Ierarhii supraviețuitori sunt adunați la Kremlin, se reconstituie oficial un sfânt sinod și se alege un patriarh, în persoana mitropolitului Serghie. Se redeschid lăcașele de cult iar biserica primește resurse pentru a-și transmite mesajul în rândul populației (ironia sorții a făcut ca bunurile primite să fie cele alocate mișcărilor și publicațiilor ateiste). Efectul este formidabil, bisericile sunt pline, iar oamenii sunt îndemnați să se încreadă în Dumnezeu, în Stalin și în victorie, ierarhii nepregetând să susțină justețea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Ierarhii ruși a adresat mesaje inclusiv soldaților români, aliații Germaniei, amintindu-le că românii și rușii au aceeași credință, deci nu trebuie să lupte unii cu alții.

Foarte important, după ce obiectivele de politică internă și externă din timpul războiului care necesitau implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse au fost în mare parte atinse, conducerea sovietică a considerat că viața religioasă a renăscut în URSS într-un mod profund nesănătos și periculos, astfel încât s-a început o nouă campanie ateistă, extrem de virulentă, fiind din nou arestați ierarhi și clerici ortodocși.

Refacerea structurilor Bisericii Ortodoxe Ruse a avut și alte rațiuni. Inamicii URSS au prezentat campania lor drept un adevărat război sfânt îndreptat împotriva comunismului ateu, puterile Axei având grijă să restaureze viața religioasă în teritoriile ocupate. Cu acest prilej, au existat ierarhi ortodocși, supraviețuitori ai masacrelor bolșevice, care au trecut de partea ocupantului. Așa s-au înființat/reorganizat în zona Ucrainei și Bielorusiei structuri ecleziastice diferite de Sinodul de la Moscova care, ulterior, odată cu retragerea forțelor Axei, s-au constituit în biserici ale exilului.

Un alt motiv l-a reprezentat activitatea Vaticanului în Europa de Est, acesta încercând să creeze un baraj în fața înaintării bolșevice, prin crearea unui front comun al statelor catolice și ortodoxe din regiune. Papa devine pentru Stalin aliatul numărul unu al „imperialismului” american. Pentru a-l combate, după ce armata sovietică se instaurează peste o bună parte a Europei, Stalin forțează desființarea Bisericilor greco-catolice și, cum în zona de influență sovietică se aflau majoritatea bisericilor ortodoxe, el preconizează o adevărată „Internațională” ortodoxă, patronată de Patriarhia rusă, care să se constituie într-o contrapondere la Biserica Catolică, „Internațională” care să promoveze pe plan extern interesele URSS și ale lagărului comunist. Principala misiune a bisericilor (nu doar a celor ortodoxe, dar a tuturor cultelor) din lagărul sovietic, în primii ani ai Războiului Rece, a fost „lupta pentru pace”, care însemna denunțarea neobosită a faptului că Occidentul vrea război în timp ce lagărul sovietic dorește pacea („URSS bastionul păcii e”). După cum se poate observa lesne, tema a revenit în aceste zile, conducătorii politici și religioși de la Moscova acuzând Occidentul (în special Statele Unite) de dorință de expansiune fără limite, fapt care a obligat Rusia să organizeze „operația militară specială” în Ucraina (care, astfel, ar fi de fapt o acțiune de autoapărare!).

În afara zonei de influență sovietică a rămas patriarhul de la Constantinopol, care a fost prezentat permanent drept o persoană supusă intereselor americane. În aceste condiții, noul lider al lumii ortodoxe trebuia să fie patriarhul rus, fapt care s-a încercat a fi confirmat printr-o conferință panortodoxă la Moscova, în 1948.

Rivalitatea Moscova-Constantinopol

De fapt, rivalitatea dintre Constantinopol și Moscova, veche de secole, doar intrase într-o nouă etapă. În condițiile destrămării Imperiului rus după primul război mondial, multe teritorii, cu o populație ortodoxă numeroasă, intraseră în componența a noi state. Cum situația în ceea ce privește situația cultelor în URSS era cea descrisă mai devreme, credincioșii ortodocși aflați în afara statului sovietic au solicitat Patriarhiei ecumenice recunoașterea autocefaliei, așa născându-se noi structuri ecleziastice ortodoxe în Polonia, Finlanda, Estonia, etc. Guvernul sovietic a impus Bisericii ruse (pe care, în același timp, o persecuta) să nu recunoască noua realitate și să considere pe mai departe zonele respective drept teritoriu canonic al Bisericii Ruse. După reocuparea unor teritorii, în urma celui de-al doilea război mondial, o parte din aceste biserici au fost (re)înglobate în cadrele Patriarhiei ruse, iar ortodocșii care au rămas în afara granițelor sovietice, dar despre care se considera că sunt legați istoric de Patriarhia de la Moscova, au trebuit să solicite de la aceasta o nouă autocefalie, cea acordată de Constantinopol nefiind considerată valabilă.

În 1923 are loc la Constantinopol Sinodul pan-ortodox convocat de către patriarhul ecumenic Meletie Metaxakis, foarte deschis colaborării cu alte biserici creștine, în special cu Biserica Anglicană. La acest sinod s-a pus problema „modernizării” Bisericii Ortodoxe, printre chestiunile discutate fiind și cea a îndreptării calendarului. Se știe că această îndreptare a produs mari frământări în lumea ortodoxă, apărând curentul calendarist, ai cărui aderenți au continuat să urmeze vechiul calendar iulian și să considere restul bisericii ca fiind schismatică. Printre adepții greci ai acestui curent, Meletie este perceput ca un diavol care a tulburat biserica. Este momentul care deschide, în unele medii ortodoxe radicale, opoziția la „ecumenism”, „globalizare” și, în general, la orice formă de modernitate. Meletie a trebuit să părăsească scaunul patriarhal de la Constantinopol, ajungând patriarh al Alexandriei. Din această poziție, el inițiază o acțiune misionară intensă în Africa subsahariană, punând bazele unei biserici ortodoxe în această parte a lumii, care, recent, a devenit ținta Patriarhiei ruse, prin crearea așa numitului Exarhat african, o structură bisericească supusă Moscovei, prin care se caută ruperea unei părți a clerului și a credincioșilor de patriarhia Alexandriei, ca represalii pentru că aceasta a sprijinit autocefalia bisericii din Ucraina.

Biserica rusă, date fiind condițiile obiective, nu a luat parte la sinodul din 1923. Cu toate acestea, ea s-a poziționat ferm pentru păstrarea vechiului calendar, punându-se în opoziție din nou cu Constantinopolul. După cum se știe, în România, Biserica Ortodoxă a impus calendarul îndreptat, fapt care a stârnit reacții de împotrivire, mai ales în zona Moldovei, revoltele fiind stimulate de agenți sovietici veniți de peste Nistru, care se foloseau de problema religioasă pentru a destabiliza România. Cum a fost ocupată Basarabia în 1940 s-a și introdus în biserică „stilul vechi”, ca o altă formă de diviziune ale celor două maluri ale Prutului. Disputele teologice și ecleziologice deveniseră pentru puterea sovietică pretexte excelente pentru a genera crize.

Revenind la situația de după 1948, „Internaționala ortodoxă” creată de Moscova și-a continuat misiunea până la începuturile Conciliului Vatican II, care-și propunea o reînnoire a Bisericii Catolice, precum și inițierea unui dialog cu Biserica Ortodoxă, în vederea anulării disputelor din secolele trecute. Foarte mulți din acea epocă au văzut în dialogul dintre catolici și ortodocși o formă de apropiere între părțile lumii, sfâșiate de realitatea Războiului Rece. De altfel, mișcarea ecumenică, în care erau implicate toate cultele creștine, mai mult sau mai puțin, se dezvoltase după Primul Război Mondial tocmai ca un răspuns creștin la ororile războiului, promovând pacea și apropierea între oameni, în numele lui Iisus Hristos.

Partenerul de dialog al Bisericii catolice în tot acest proces de apropiere, încheiat cu ridicarea reciprocă a anatemelor pronunțate în 1054, a fost patriarhul ecumenic Athenagoras, care a căutat să antreneze în proces și bisericile ortodoxe din lagărul comunist. Cum lumea intra în perioada de coexistență pașnică, prin slăbirea tensiunilor din anii ‘50, iar patriarhul ecumenic nu putea fi lăsat să negocieze singur în numele Ortodoxiei, Moscova a acceptat ca reprezentanți ai lumii ortodoxe de dincoace de Cortina de Fier să ia parte, ca observatori, la lucrările conciliului Vatican II și să participe activ la întâlnirile pan-ortodoxe de la Rhodos (1963, 1964) și de la Chambessy (1968).

Cum a fost subminat Sfântul și Marele Sinod Pan-ortodox din Creta (2016)

 La Chambessy, în Elveția, se structurează un centru coordonat de Patriarhia ecumenică, unde se adună reprezentați ai tuturor bisericilor ortodoxe, scopul acestora fiind să pregătească documentele pentru un viitor „Sfânt și mare Sinod ortodox”, care să continue tradiția sinoadelor ecumenice și să rezolve marile probleme ale ortodoxiei secolului XX. Cu alte cuvinte, din 1978 până în 2016, s-au tot discutat teme și pregătit documente pentru marele sinod. Evident, pe o durată atât de lungă, unele teme au devenit caduce, altele au căpătat alte semnificații în funcție de noile contexte istorice, iar între reprezentanții diverselor biserici autocefale au existat permanent neînțelegeri de natură teologică, în multe cazuri în spatele disputelor teologice ascunzându-se de fapt interese politice.

Cu toate acestea, patriarhul ecumenic Bartolomeu, care a fost implicat de când era simplu arhiereu în acest proiect, a insistat ca documentele pregătitoare să fie finalizate și discutate în diverse conferințe preconciliare, pasul penultim înaintea marelui sinod fiind sinaxa întâistătorilor bisericilor ortodoxe autocefale, din februarie 2016, de la Chambessy. Erau 10 documente care trebuiau analizate, pe patru teme nu s-a reușit consensul și au fost abandonate, urmând ca la sinod să se discute doar cele șase documente acceptate de către toți delegații.

Dar, cu puțin înainte de începerea Marelui Sinod, Biserica bulgară, a Antiohiei și a Georgiei s-au retras, sub diferite pretexte, astfel că Biserica rusă, constatând retragerea acestor biserici, s-a retras și ea, considerând sinodul drept nereprezentativ. În cele din urmă, acesta s-a ținut, într-o manieră restrânsă, însă impactul său s-a diminuat considerabil. Unii spun că cele trei biserici au fost stimulate de către Moscova pentru a se retrage, astfel încât Biserica rusă să nu iasă în față ca principală inițiatoare a „sabotajului”. Prin această manevră autoritatea Patriarhului ecumenic a fost subminată.

Apoi, documentele semnate la Creta au fost atacate sistematic, chestiunea pe care s-a bătut monedă cel mai mult fiind relațiile cu celelalte biserici creștine. S-a făcut apropierea dintre documentele de la Creta și cele adoptate în timpul conciliului de unire de la Florența din secolul al XV-lea, ierarhii semnatari fiind considerați schismatici și chiar apostați, iar cei care nu au semnat documentele au fost comparați cu Marcu al Efesului, ierarhul care s-a opus categoric înțelegerilor de la Florența. Toate aceste lucruri au stimulat opoziția grupărilor care de mai multă vreme se opuneau ierarhiei canonice din țări precum Grecia sau România, apărând însă și grupări noi, de „nepomenitori” ai ierarhiei legiuite. Toți aceștia tind să-l considere pe patriarhul Bartolomeu eretic iar pe patriarhul Kirill drept liderul adevărat al lumii ortodoxe. De aceea, unii s-au întrebat dacă în spatele neparticipării Bisericii ruse în Creta și a poziției adoptate ulterior de aceasta cu privire la documentele sinodului (pe care, la întâlnirile pregătitoare, le acceptase) se află nu rațiuni teologice, ci ele reprezintă doar un pretext, pentru a submina poziția Patriarhului ecumenic, într-o luptă pentru jurisdicție asupra lumii ortodoxe, dintre care cea mai spinoasă chestiune este Biserica Ortodoxă din Ucraina.

Problema Bisericii ucrainene

Contestarea poziției Patriarhiei constantinopolitane în cadrul ortodoxiei este strâns legată de problema jurisdicției asupra unor teritorii canonice aflate în dispută, din fostul spațiu al URSS. În Estonia, o parte din credincioșii ortodocși au dorit revenirea sub ascultarea Patriarhiei ecumenice, așa cu era situația în perioada interbelică. La fel, o parte din locuitorii Republicii Moldova au cerut reînființarea Mitropoliei Basarabiei, dependentă de Patriarhia Română. Ambele cazuri au fost întâmpinate cu ostilitate de către Patriarhia de la Moscova. Nu voi insista asupra situației din Republica Moldova, unde biserica dependentă de București a întâmpinat mari opreliști din partea puterii politice comuniste și filoruse, fiind nevoie de un proces la Curtea Europeană de Drepturilor Omului pentru ca guvernul de la Chișinău să permită funcționarea Mitropoliei Basarabiei, ci mă aplec doar asupra cazului estonian.

Recunoașterea unei biserici ortodoxe estoniene autonome, sub jurisdicția Patriarhului ecumenic, a dus la o primă schismă (ruptură) între Constantinopol și Moscova. La 23 februarie 1996, Moscova a întrerupt comuniunea și l-a declarat pe Bartolomeu I drept „schismatic”. În aprilie 1996 au avut loc la Zurich lucrările unei comisii mixte. Din partea Patriarhiei Moscovei a participat actualul patriarh Kirill, pe atunci șeful Departamentului de Relații Externe, care a insistat pe ideea că reactivarea vechii eparhii interbelice sufragane Patriarhiei ecumenice ar fi ilegală. Prin acordul de la 16 mai 1996, s-a hotărât ca creștinii ortodocși din Estonia să decidă cui biserici să aparțină. Decizia Patriarhiei ecumenice urma să fie suspendată pe o perioadă de timp, până când chestiunea urma să se lămurească. De fapt, provizoratul s-a întins până în 2000, în Estonia parohiile împărțindu-se între timp, în două, fiecare optând pentru una dintre jurisdicții. Biserica rusă a preferat să mențină acest provizorat, care bloca de fapt demersul celor care voiau să iasă de sub jurisdicția ei, însă la 1 septembrie 2000 Bartolomeu a considerat că acordul din 16 mai 1996 permite recunoașterea a două jurisdicții în Estonia și a finalizat toate demersurile pentru reînființarea eparhiei, care urma să cuprindă o parte din ortodocșii estonieni, restul rămânând sub ascultarea Bisericii ruse. Aceasta a respins decizia Patriarhului ecumenic, considerând pe mai departe Estonia drept parte integrantă a teritoriului canonic al Moscovei, fapt dovedit de declarațiile din septembrie 2018 ale mitropolitului Ilarion, noul șef al Departamentului de Relații Externe: „problema  Estoniei, din perspectiva noastră, nu a fost rezolvată, iar existența a două jurisdicții paralele, din punctul de vedere al canoanelor bisericești, este o anomalie.”  Însă, schisma estoniană nu a mai fost (deocamdată) reactivată.

În Ucraina, după 1990, s-au delimitat trei structuri ecleziastice ortodoxe majore:

 – Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (UAOC) se consideră urmașa structurii formate în urma sinodului de la Kiev din 1921, unde s-a proclamat independența bisericii ucrainene de sub autoritatea sinodului rus, alegând drept primat pe mitropolitul Vasil Lipchivschi. Reprezentanții acestei structuri bisericești au fost persecutați după ocuparea Ucrainei de către puterea sovietică, putându-se manifesta în perioada ocupației naziste. O parte dintre ierarhi au reușit să fugă, punând bazele unei biserici ortodoxe autocefale ucrainene în exil. După 1991, reprezentanții acestei biserici au reactivat prezența ei în Ucraina, UAOC fiind condusă în 2018, de mitropolitul Macarie.

– Biserica Ortodoxă a Ucrainei – Patriarhatul de Kiev (UOC-KP) a fost creată în ianuarie 1992 ca urmare a demersului mitropolitului de Kiev, Filaret Denisenko, de a cere Patriarhiei Moscovei autocefalia pentru Biserica Ortodoxă din Ucraina, deoarece Ucraina devenise independentă. Demersul a fost refuzat, iar Filaret a fost suspendat și, ulterior, anatemizat de către Sinodul Bisericii ruse. El a continuat să conducă un număr de parohii care au dorit independența de Moscova, creând în timp o nouă ierarhie. Și UAOC și UOC-KP nu au fost până în 2018 recunoscute de una dintre bisericile ortodoxe autocefale.

– Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Moscovei (UOC-MP). Urmare a acțiunilor mitropolitului Filaret, ierarhii rămași loiali Moscovei au organizat un sinod la Harkov, în mai 1992, în care a fost ales drept „mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine” Vladimir Sabodan, care a fost urmat în scaun, din 2014, de către mitropolitul Onufrie Berezovschi (fost al Cernăuțiului).

Până în anul 2018 UOC-MP a fost singura structură recunoscută canonic de restul bisericilor ortodoxe autocefale. După alegerea ca președinte a lui Victor Iușcenco, demersurile cu privire la înființarea unei biserici ortodoxe autocefale ucrainene recunoscute la nivel internațional s-au intensificat, însă restul lumii ortodoxe a ezitat să se amestece într-o chestiune care ar fi iritat la maxim partea rusă. Problema a fost amplificată și de neînțelegerile dintre UAOC și UOC-KP. După ocuparea Crimeii și amplificarea conflictului din Donbass, președintele Petro Poroșenco a accelerat demersurile pentru crearea autocefaliei ucrainene.

Pe 16 iunie 2016, Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care solicita Patriarhiei Ecumenice ca să anuleze actul din 1686, prin care Constantinopolul cedase Moscovei, temporar, jurisdicția asupra mitropoliei Kievului, și să se implice în organizarea unui congres de unificare a diverselor părți ale ortodoxiei ucrainene, urmând să acorde, în final, autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Pe 19 iunie, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va crea o comisie sinodală care să examineze problema autocefaliei ucrainene, fapt care a stârnit reacții vehemente din partea Moscovei.

În aprilie 2018 Petro Poroșenco s-a întâlnit la Istanbul cu patriarhul Bartolomeu, reiterând importanța creării unui sinod unic pentru ortodoxia ucraineană și acordarea autocefaliei. Tot atunci Parlamentul de la Kiev a solicitat oficial Constantinopolului acordarea documentului (tomos) de recunoaștere a autocefaliei. De asemenea UAOC și UOC-KP s-au declarat gata să se implice în proces. Pe 22 aprilie patriarhul Bartolomeu a comunicat că sinodul Patriarhiei Ecumenice a examinat situația bisericească din Ucraina, a luat act de doleanțele exprimate de către reprezentanții bisericești și politici și a decis să rezolve problema, în coordonare cu celelalte biserici ortodoxe surori. Pe de altă parte, reprezentanții UOC-MP au declarat că situația canonică din acel moment nu trebuie schimbată, UOC-MP desfășurându-și activitatea misionară în Ucraina drept unică reprezentantă legitimă a Ortodoxiei.

Pe 31 august 2018, patriarhul Bartolomeu s-a întâlnit cu patriarhul Kirill al Moscovei, anunțându-i intenția sa de a acorda autocefalia bisericii ucrainene. Pe 1 septembrie o adunare (sinaxă) a episcopilor care țin de tronul de Constantinopol a luat în discuție autocefalia ucraineană. S-a amintit că autocefalia acordată Patriarhiei Moscovei în veacul al XVI-lea s-a rezumat la teritoriul din acea vreme al țaratului moscovit, în timp ce mitropolia de Kiev a continuat timp de veacuri să fie sub jurisdicția Constantinopolului. Cum Moscova refuză să rezolve situația bisericească din Ucraina, Patriarhul Ecumenic trebuie să preia inițiativa. Prin urmare, pe 7 septembrie patriarhul Bartolomeu a trimis în Ucraina doi episcopi ca reprezentanți personali ai săi (exarhi) cu misiunea de a pregăti unificarea diverselor structuri bisericești și acordarea autocefaliei. Răspunsul Moscovei nu a întârziat să apară, prin suspendarea pomenirii la Sf. Liturghie a Patriarhului Ecumenic, oprirea conslujirii și neparticiparea reprezentanților moscoviți la evenimentele organizate de Constantinopol

Pe 11 octombrie patriarhul Bartolomeu a retras autorizația acordată Moscovei în 1686 de către Patriarhia Ecumenică cu privire la administrarea mitropoliei de Kiev și a ridicat excomunicarea pentru liderii UOC-KP (patriarhul Filaret) și UAOC (mitropolitul Macarie), aflați până atunci în afara rânduielii canonice, iar sacramentele oficiate în cadrul celor două biserici au fost considerate valide. Astfel, cei doi ierarhi au fost puși pe picior de egalitate cu mitropolitul Onufrie, întâistătătorul UOC-MP. În același timp, toate cele trei structuri ecleziastice au fost considerate desființate, de vreme ce urma să se revină la situația de dinainte de 1686. Toți reprezentanții ortodoxiei ucrainene au fost invitați la sinodul de unificare, care a avut loc pe 15 decembrie 2018, unde au luat parte UOC-KP, UAOC și câțiva reprezentanți ai UOC-MP. Aici s-a votat crearea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, în fruntea noii structuri fiind ales ca primat mitropolitul Epifanie, considerat mâna dreaptă a liderului istoric al UOC-KP, Filaret. Pe 6 ianuarie 2019, în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar, patriarhul Bartolomeu a înmânat mitropolitului Epifanie tomosul de autocefalie al Bisericii Ucrainei, eveniment la care a luat parte și președintele Poroșenco.

Evident, Patriarhia Moscovei nu a rămas nepăsătoare în fața evenimentelor aflate în desfășurare.  Pe 15 octombrie 2018 Biserica Ortodoxă Rusă a întrerupt comuniunea cu Constantinopolul. UOC-MP era văzută de Moscova în continuare drept singura entitate canonică din cuprinsul Ucrainei, fiind în plus net majoritară, cuprinzând 12000 de parohii, spre deosebire de cele 6000 pe care le aveau împreună UOC-KP și UAOC. Moscova insista că, în practică, UOC-MP este o biserică independentă, care-și alege ierarhia fără niciun fel de amestec din partea Moscovei, legăturile fiind doar de natură spirituală. UOC-MP ar fi, prin urmare adevărata Biserică Ortodoxă a Ucrainei, nu doar o simplă eparhie rusă pe teritoriul Ucrainei. Patriarhia ecumenică a replicat, afirmând că, în urma deciziei din 11 octombrie 2018, UOC-MP a încetat să existe din punct de vedere canonic. În Ucraina putea să existe doar o singură biserică ortodoxă, iar continuarea existenței UOC-MP ar fi considerată doar ca o menținere necanonică a unui exarhat la Bisericii Ortodoxe Ruse în Ucraina, fapt care nu putea fi acceptat, nemaidorindu-se repetarea celor petrecute în Estonia.

Patriarhia Moscovei, „Sfânta Rusie”/ „Lumea Rusă”: politică și religie

Moscova a reclamat amestecul organelor de stat ucrainene (Președinția, Parlamentul) în lămurirea unei probleme de natură bisericească. Forțele pro-ruse din Ucraina au atacat măsurile adoptate de parlament în chestiunea autocefaliei la Curtea Constituțională, dar contestațiile au fost respinse. Rațiunea pentru care instituțiile ucrainene s-au implicat în rezolvarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a fost rolul politic jucat de UOC-MP, un rol care exprima pozițiile Rusiei, devenit inamic al integrității și independenței Ucrainei, după anexarea Crimeii și inițierea secesiunii regiunii Donbas. Mitropolitul Onufrie și reprezentanții UOC-MP au fost acuzați că nu au sprijinit Euromaidanul, nu au condamnat anexarea Crimeii și desființarea parohiilor din peninsulă ale celorlalte două structuri ecleziastice ucrainene, nu au condamnat războiul separatist din Donbas. Din acest motiv, UOC-MP a fost considerată, în pofida tuturor asigurărilor date de Moscova, un cal troian al Rusiei în Ucraina. Din acest motiv, argumenta Patriarhia Ecumenică, credincioșii ucraineni au cerut rezolvarea de urgență a problemei autocefaliei, astfel încât să nu mai fie posibil ca interesele rusești să fie promovate prin intermediul bisericii. În același spirit s-a exprimat președintele Poroșenco, cu ocazia alegerii ca mitropolit a lui Epifanie, când a afirmat că noua biserică autocefală va fi „fără Putin, fără Kirill, dar cu Dumnezeu și cu Ucraina”.

Liderii ucraineni s-au așteptat la o trecere în masă a credincioșilor la noua Biserică autocefală însă în realitate acest lucru nu s-a întâmplat, nu pentru că oamenii ar fi fost simpatizanți ai lui Putin, ci pentru că cei care mergeau la biserică făceau acest lucru din rațiuni religioase, fără a percepe în mod acut miza politică din spatele întregii povești. Ei erau mulțumiți cu slujbele oficiate de preoții UOC-MP, acesta fiind de fapt lucrul esențial pentru ei, neresimțind nevoia unei „treceri”. Din acest motiv, autoritățile ucrainene au căutat să „dinamizeze” acțiunea de trecere la noua structură, fapt care a generat ample frământări, rezultatele fiind modeste. Cu toate acestea, autoritățile ucrainene s-au ferit să interzică prin lege activitatea UOC-MP, care a continuat să funcționeze în paralel cu Biserica ucraineană autocefală. Acest lucru a fost motivat și de faptul că autocefalia a fost recunoscută doar de către o parte din bisericile ortodoxe. Unele, precum Biserica Ortodoxă Română, a amânat pronunțarea până la rezolvarea problemei prin dialog între toate părțile.

Toate frământările bisericești din Ucraina au fost motive pentru Moscova de a denunța o persecuție religioasă împotriva credincioșilor UOC-MP. Această persecuție ar fi fost inițiată de un regim de la Kiev calificat drept ultra-naționalist, care ușor a fost încadrat, pentru uzul societății ruse, obișnuită cu termenul, drept „nazist”. Denunțata persecuție religioasă a mers mână în mână cu măsurile adoptate de Kiev privind limitarea utilizării limbii ruse în Ucraina, fapt care a „impus” Moscovei, conform afirmațiilor lui Putin, organizarea „operației militare speciale”.

Revenind însă la chestiunile bisericești, cât de mare a fost totuși implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în afacerile politice ale țărilor vecine în care există eparhii sub jurisdicția Moscovei? După cum am spus, Moscova pretinde că structurile bisericești aflate sub ascultarea sa din țările foste membre ale URSS sunt practic independente, legăturile fiind doar de natură spirituală. Mai mult, Biserica Ortodoxă Rusă a renunțat la utilizarea exclusivă a limbii ruse, care mai este folosită doar în parohiile rusești, pentru ca în restul acestora să se folosească limba națională a țării respective, cum se întâmplă bunăoară în Republica Moldova, unde limba română este folosită pe scară largă în cuprinsul Mitropoliei Chișinăului „și a întregii Moldove”. Prin urmare, nu ar putea fi vorba de o „rusificare” prin biserică. Însă, la 21 august 2010, patriarhul Kirill i-a îndemnat pe preoții amintitei eparhii, în contextul disputelor legate de recunoașterea Mitropoliei Basarabiei, sufragană Sf. Sinod de la București, să rămână ferm pe teren bisericesc alături de Moscova: „Uneori suntem întrebați. Dar de ce atribuiți Moldova Sfintei Rusii, căci moldovenii vorbesc o altă limbă, neslavă? Și eu răspund că Sfânta Rusie este o noțiune nici etnică, nici politică, nici lingvistică, este o noțiune spirituală.”

Noțiunea de „Sfânta Rusie” e veche de secole în imaginarul religios și politic rusesc. „Rusia – a treia Romă” este o temă care a justificat expansionismul moscovit și integrarea sub cupola sinodului rus a multor popoare ortodoxe. O altă noțiune, mai laică, a revenit în forță în prim plan odată cu izbucnirea conflictului cu Ucraina, anume „Lumea rusă” (Russkiy Mir). Și „Lumea rusă” este o noțiune la fel de veche, menită să dea contur excepționalismului rusesc. Sub influența discursurilor lui Vladimir Putin, care neagă hotărât existența unei identități naționale aparte pentru ucraineni, „Lumea rusă” este înțeleasă de unii ca referindu-se strict la popoarele est-slave (ucrainenii – „malorușii”, bielorușii) înrudite (până la identitate) cu rușii. De fapt, noțiunea este mult mai cuprinzătoare, referindu-se la toate popoarele care, într-un fel sau altul, s-au aflat în contact cu cultura rusă, chiar dacă vorbesc limbi diferite și au religii diferite. Astfel, popoarele din Caucaz sau Asia Centrală fac parte, la rândul lor, din „Lumea rusă”. „Sfânta Rusie” este o noțiune complementară, care extinde influența Moscovei în lumea ortodoxă. Biserica Ortodoxă Rusă nu se mai definește pe sine ca o biserică etnică, așa cum sunt marea majoritate a bisericilor ortodoxe, ci este o biserică cu respirație globală, care include în spațiul ei canonic diverse popoare. Din acest punct de vedere, Biserica Rusă se vede mai mult în situația Bisericii Catolice, patriarhul Moscovei fiind considerat cel mai „egal” dintre ierarhii creștini în raport cu papa. De aceea, nu întâmplător patriarhul Kirill caută să aibă întâlniri bilaterale „exclusive” cu suveranul pontif, cum a fost cea de la Havana, din 2016.

Însă, „Sfânta Rusie” s-a dovedit a fi nu doar o „noțiune spirituală”. În același discurs din 2010, Kirill își exprima speranța că orientarea politică a Republicii Moldova va continua să contribuie la „păstrarea unității Sfintei Rusii”. În fapt, departe de a se ocupa doar cu chestiuni spirituale, bisericile aflate sub ascultarea Moscovei s-au dovedit în ultimii 30 de ani agenți puternici de influență în slujba intereselor Kremlinului, sprijinind la modul deschis mișcările politice pro-ruse și opunându-se oricăror tentative ale statelor respective de a se apropia de Occident. Mai mult, ele au promovat pe Putin și putinismul, ca model politic demn de urmat, stabilind chiar valențe „spirituale” acestui putinism.

Nu insist asupra modului în care UOC-MP a subminat Euromaidanul și a evitat să condamne anexarea Crimeii. Să ne amintim doar de atacurile făcute de către reprezentanții Mitropoliei Moldovei împotriva candidatului proeuropean Maia Sandu, pe care au acuzat-o că intenționează să aducă în țară 30000 de sirieni și urmează să adopte o politică permisivă față de comunitatea gay. Culmea turpitudinii a fost atinsă de Marchel, episcopul de Bălți și Fălești, care, în noiembrie 2016, a chemat pe credincioși să nu o voteze pe Maia Sandu, deoarece aceasta este „stearpă” și este un „pericol pentru biserică”. Marchel a îndemnat ca lumea să-l voteze pe Igor Dodon, care este „un candidat creștin și moral sănătos”, în plus acesta fiind și „patriot”. Ierarhul a subliniat că biserica nu se amestecă în politică, dar are datoria să explice oamenilor care sunt persoanele publice care promovează „valorile morale sănătoase”.

Cele petrecute recent au demonstrat și celor mai puțin atenți că asemenea discursuri nu sunt întâmplătoare, ci fac parte dintr-o viziune mai amplă, deopotrivă geopolitică și eshatologică, care sugerează faptul că „Lumea Rusă”/ „Sfânta Rusie” se află în luptă cu un Occident „globalist”/ „satanic”, pentru salvarea întregii lumi.

Mesianismul rusesc versus „Occidentul satanic”

Cel puțin de două secole, de la Revoluția franceză, Occidentul evoluează sub semnul unui război cultural, care cunoaște fluxuri și refluxuri, dar care, se vede, că nu a încetat nici acum, el reluându-se cu o forță sporită în zilele noastre, între taberele definite drept „progresiste”/„neomarxiste” și „creștine”/„conservatoare”. Sunt veșnicele dileme, între alegerea unui „progres” fără limite, care nu știi exact încotro duce și menținerea unei „tradiții” ale cărei conținuturi și eficiență socială pot fi contestabile, respectiv între menținerea religiei (creștinismul) drept un element central al identității europene (occidentale) sau renunțarea la aceasta și trimiterea religiei strict în spațiul privat.

Tematica este serioasă și merită a fi tratată cu toată atenția. Puțină lume își mai amintește azi de războiul cultural care a animat Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, care a opus stânga radicală, liber cugetătoare/atee și Biserica Catolică, mai precis ordinele monastice. Considerată drept un exponent al Vechiului Regim (monarhia absolutistă), Bisericii Catolice i-au fost confiscate bunurile de către revoluționarii de la 1789 iar ordinele monahale au fost interzise, deoarece erau privite drept instrumentul cel mai puternic de influență al Bisericii. Relegalizate ulterior, aceste ordine monastice nu și-au cerut înapoi proprietățile pierdute, și-au învățat lecția trecutului, îndreptându-și misiunea către ajutorarea săracilor. Rezultatul a fost o activitate caritativă și educațională excepțională, care a crescut considerabil influența în societate a ordinelor monahale franceze, care, printre altele, au avut și un rol important în consolidarea influenței Parisului în colonii, prin școlile și spitalele organizate pentru populațiile indigene. Activitatea acestor ordine nu a fost privită cu ochi buni de o stângă tot mai atee în convingeri, deoarece publicul țintă era același – populația săracă a Franței – iar „creștinismul social” practicat de monahi era în contradicție cu soluția marxistă. Din acest motiv, conflictul s-a accentuat tot mai mult. În momentul în care o coaliție de stânga a preluat puterea în Franța, la începutul secolului XX, s-au luat măsuri dure care priveau în principal blocarea activității școlare a congregațiilor, totul culminând  cu expulzarea majorității acestor congregații din Franța. Mai mult, în 1905, s-a adoptat o lege radicală a separării bisericii de stat, care, ulterior, a devenit sursă de inspirație pentru legislația sovietică în domeniul religios. Despre consecințele acestei legi și cât de utilă a fost ea evoluției societății franceze este mult de discutat, dar nu este locul aici pentru aceasta.

Dacă în Franța a triumfat un stângism radical, în Spania, în urma războiului civil, Franco a introdus un regim conservator, cu tendințe fasciste, în care catolicismul juca un rol eminent, iar stânga era aspru combătută. Se încerca astfel, prin violență, lichidarea fracturii profunde din interiorul societății spaniole, fractură care, în multe moduri, persistă și azi.

Războiul cultural s-a reaprins de ceva vreme peste ocean, în Statele Unite, unde „progresiștii” și „conservatorii” se confruntă aprig, iar cele două partide mari (democrații și republicanii) s-au contaminat, luând partea uneia sau alteia din aceste tabere. Aici temele dominante sunt distanțările de etica creștină propuse de „progresiști” (mai ales în ceea ce privește drepturile comunității LGBTQ) precum și inovațiile „socialiste” (gen Obamacare), care contraziceau tradiționalul „American Way of Life” bazat pe primatul individualismului. Importat în primă instanță din America, în Europa războiul cultural a devenit tot mai evident odată ce efectele crizei din 2008 își făceau simțită prezența, generând o tot mai mare neîncredere în capacitatea Uniunii Europene de a gestiona corect problemele socio-economice. Astfel, se naște un curent tot mai puternic suveranist-populist, care într-o măsură mai mare sau mai mică, este prezent în toată Europa, tema principală fiind contestarea Uniunii Europene ca realitate suprastatală, ea devenind, treptat, în imaginarul adepților acestor mișcări, o întruchipare a curentului „globalist”. Nu insist ce înseamnă globalismul din perspectiva neoliberalilor, ci mă voi concentra pe dimensiunea conspiraționistă pe care a căpătat-o, în ochii unora, această noțiune, prin presupunerea că există o „ocultă internațională” care se ocupă cu distrugerea națiunilor și introducerea unui „guvern mondial”.

Povestea nu este deloc nouă. În ultimul său roman, „Cimitirul din Praga”, Umberto Eco narează povestea lui Simone Simonini, un personaj din veacul al XIX-lea, al cărui bunic era un adept al Vechiului Regim și inamic al oricărei înnoiri. Bunicul citea cu sfințenie lucrările abatelui Barruel, cel care considera că Revoluția franceză și decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea s-a produc datorită unei conspirații oculte, dezvoltată de-a lungul secolelor de templierii supraviețuitori ai persecuției ordonate de regele Filip al IV-lea cel Frumos în veacul al XIV-lea, care, în timp, s-au deghizat în francmasoni. Însă, vajnicul lector credea că Barruel nu avea pe deplin dreptate, o contribuție esențială la marea conspirație având-o evreii.

Dacă bunicul era adeptul conspirației iudeo-masonice, tatăl lui Simone era un inamic feroce al regalității și adept al mișcării carbonare (revoluționarii italieni), văzând în Biserică exclusiv un ferment al reacțiunii. Simone povestește că tatăl său credea în deviza: „să spânzurăm ultimul rege cu mațele ultimului preot”. Pentru tatăl lui Simone, încarnarea răului erau iezuiții, ordinul religios cel mai detestat de revoluționari, fiind considerat drept încarnarea „reacțiunii” și a ce este mai rău în creștinism. Nu întâmplător, iezuiții sunt expulzați din Franța încă din 1880, adică cu 20 de ani înainte de expulzarea celorlalte ordine monahale.

„Contaminat” deopotrivă de moștenirea bunicului și al tatălui, Simone ajunge să le asimileze pe amândouă, într-un mod paradoxal, prin dedublare în două personaje care ajung să nu mai știe unul de celălalt, un iezuit și un căpitan francmason. Într-un proces de regăsire de sine, Simone își dă seama că joacă, alternativ, două roluri, supuse însă ambele aceluiași scop: Simone este un agent (un trol de secol al XIX-lea) supus unui șef de poliție, care produce texte de propagandă, teorii ale conspirației de ambele nuanțe, iudeo-masonică respectiv iezuită, menită să tulbure lumea și, în același timp, să permită poliției să-și exercite controlul asupra societății. Oamenii se dovedesc extrem de sensibili la existența unei mișcări oculte („guvernul mondial”) care are în intenție să genereze o amplă inginerie socială, peste capul și voința societății, schimbarea fiind una funestă. Există însă persoane „lucide” care, vigilente, citesc „semnele vremii” și atrag atenția asupra acestei „conspirații”. Simone își dă seama că memoria mulțimii este scurtă și, în meseria sa de „trol”, nu face altceva decât să bricoleze, periodic, texte vechi, pe care doar le coafează și le adaptează contextului, menținând aprinsă ideea conspirației mondiale, fie cea a „iudeo-masonilor”, fie cea a iezuiților, cei din urmă avându-l în spate pe papă. Lumea este agitată, exaltații ies la lumină, problemele reale sunt uitate iar poliția poate controla societatea prin  aceste veșnice povești servite unei opinii publice lipsite de spirit critic, intervenind „salvator” atunci când situația degenerează. Însă, cei care practică asemenea jocuri se joacă de fapt cu focul. Colportarea, cu bună știință sau în mod naiv, a „conspirației iudeo-masonice” se știe la ce tragedie a condus în secolul XX. Ca parte a drumului care a dus spre tragedia Holocaustului, nu trebuie uitat că de la antisemitismul considerat „soft” al primarului Vienei, Karl Lueger, la „soluția finală” propusă de un Hitler obsedat de ideea că tot răul provine de la evrei, a fost doar un pas.

În ultimii ani, Europa s-a văzut confruntată cu numeroase probleme, care au subminat încrederea în construcția europeană: criza economică, chestiunea căsătoriilor între persoane de același sex, migrația masivă din zone aflate în conflict (Afganistan, Siria), gestiunea pandemiei de covid. În legătură cu chestiunea căsătoriilor persoanelor de același sex și a identității religioase a musulmanilor veniți recent în Europa, a reapărut problema rolului religiei în societate, a faptului dacă Europa trebuie sau nu să-și asume creștinismul ca o parte fundamentală a identității sale istorice sau, din contra, soluția „magică” ar fi o laicizare radicală.

În mod normal, problemele enumerate sunt suficient de distincte, iar oamenii pot alege soluțiile de rezolvare ale fiecăreia independent una de alta. Însă, au apărut și inevitabilele teorii ale conspirației care leagă toate aceste chestiuni la un loc și caută să forțeze pe oameni să adopte o anumită soluție, obligatorie, la o anumită chestiune. Astfel, forțele „satanice” globaliste, progresiste, neo-marxiste ar căuta să producă „marea resetare”, de natură să conducă de fapt la o sclavie generalizată. Ca acest lucru să nu se întâmple, este obligatoriu să refuzi soluțiile neoliberale în economie, să te declari suveranist (prin urmare anti-UE), să respingi legislația favorabilă minorităților sexuale, să nu accepți „invazia” musulmană, să consideri că, de fapt, pandemia este o „plandemie” menită să extindă controlul asupra populației și, în anumite medii, să-ți asumi în mod deplin condiția de „creștin”. De fapt, creștinismul de care se face vorbire este un fel de milenarism, care îl vede pe Antihrist în toate lucrurile arătate mai sus. Acest „creștinism” este continuatorul curentelor milenariste de la sfârșitul secolului XX, care-l vedeau pe Antihrist în codurile de bare, apoi în cărțile de identitate cu cip, pentru a se ajunge azi, pe măsură ce tehnologia evoluează, în a arăta că vaccinurile în general, dar mai ales cele anti-covid, reprezintă o formă subtilă de microcipare sau, mai rău, de modificare genetică a indivizilor, pentru a se prelua controlul asupra lor.

Trebuie spus că există, pentru cei care nu cred în Dumnezeu, și varianta „secularizată”, fără referința la religie, a acestor „soluții” legate în lanț. De asemenea, adversarii religiei au construit și ei legende despre pericolul „fundamentalismului religios” și au băgat în aceeași oală a teoriei conspirației pe toți cei care se declară credincioși, deși, la o privire atentă, sunt foarte puțini cei care urmează consecvent linia doctrinară prezentată mai sus. Exemplul cel mai elocvent în cazul românesc este cel al acuzației, absolut gratuite și fără dovezi, făcute la începutul pandemiei, că în biserici rata de infectare cu Covid 19 este mult mai mare decât, bunăoară, în mall-uri. Au urmat atacurile cu privire la modul în care se desfășoară actul administrării împărtășaniei, amestecându-se în mod brutal și fără noimă planurile sanitar și liturgic. Acest lucru a condus la o ruptură majoră în societatea românească, care a generat neîncredere, frustrare și revoltă, care a condus la piedici majore în ceea ce privește rezolvarea problemei sanitare, stimulând la cote mari ideile conspiraționiste în mediile religioase.

Cei care au atacat Biserica, cu slogane de genul „vrem spitale nu catedrale” sau cu acuzele de contaminare masivă în incinta bisericilor se numără dintre cei nemulțumiți de faptul că Biserica Ortodoxă Română a luat poziție publică împotriva căsătoriilor între persoanele de același sex, îndemnând la participare la celebrul „referendum pentru familie”. Însă, aceste persoane nu au observat (sau s-au făcut că nu observă) că Biserica Ortodoxă Română, cel puțin la nivel oficial, a manifestat multă înțelegere față de problema imigranților, a îndemnat la toleranță și dialog în raport cu lumea musulmană, a respins teoriile conspirației cu privire la „plandemie” și a afirmat (corect) că vaccinarea este o problemă medicală, care nu are legătură cu chestiuni de natură dogmatică, care trebuie rezolvată în mod responsabil, prin informarea corectă a cetățenilor, respectându-se libertățile acestora, deci fără constrângeri arbitrare. De asemenea, în toți acești ani, Biserica Ortodoxă Română, prin vocile ei cele mai autorizate, a fost o fermă susținătoare a integrării europene a României, iar la sinodul de la Creta a fost una din vocile de echilibru în lumea ortodoxă.

Am insistat pe aceste aspecte, deoarece există persoane care, atunci când aud de ortodocși, tind să spună, în mod fals, să-i considere, la paușal, pe toți „putiniști”. Cine sunt de fapt acești „putiniști” care se ascund sub o identitate religioasă? Sunt oameni care cred în decadența Occidentului, în conspirația globaliștilor, consideră că legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex, migrația musulmană și p(l)andemia sunt doar aspecte ale aceluiași plan menit să distrugă Europa, Occidentul în general și, în cele din urmă, întreaga lume. Fie în varianta secularizată sau în cea religioasă (ambele având însă iz milenarist) pentru ei există un salvator, iar acesta este Putin.

Lumea occidentală a avut mereu obsesia, dusă până la voluptate, a decadenței, a „apusului” așa cum se exprimă Oswald Spengler. Pe de altă parte, Rusia, care este datoare, la un mod incalculabil, Europei, pentru întreg progresul pe care l-a cunoscut începând cu Petru cel Mare, s-a comportat de la un moment dat ca o altă lume, diferită, „lumea rusă” de care vorbeam mai devreme, o lume superioară, cel puțin în „spirit”, o lume chemată să înnoiască civilizația umană printr-o revoluție mesianică. Dacă la un moment dat această „mare idee” părea ortodoxismul, mai apoi aceasta a fost comunismul.

După prăbușirea URSS, Boris Elțîn și o parte din elitele ruse au dorit să se integreze în lumea occidentală, discutându-se inclusiv aderarea Rusiei la NATO. Putin a schimbat macazul, reluând teza excepționalismului rus, cu scopul de a reface URSS și de a defini poziția Rusiei ca o forță distinctă în lume, egală cu Statele Unite și China.

Putin a găsit în Alexander Dughin persoana capabilă să construiască narațiunea legitimantă a noii renașteri a Rusiei în ochii propriilor concetățeni și să găsească simpatizanți ai Kremlinului în Occident. Geopolitica lui Dughin vizează practic refacerea URSS, insistându-se pe ideea că fostele republici membre ale URSS sunt parte a „lumii ruse”, iar această refacere poate implica și utilizarea armelor.

Reîntorcându-se la filoanele slavofilismului, Dughin a acordat o atenție specială „ortodoxiei”, pe care a adaptat-o unei viziuni pseudo-conservatoare, care cuprinde toate elementele descrise mai sus, în ceea ce privește problema globalizării, a imigrației, a drepturilor LGBTQ sau pandemiei. Dughin proclamă că Occidentul este bolnav, însă avem de-a face cu un bolnav agresiv, care amenință inclusiv Rusia. Însă, afirmă Dughin, Putin ar fi reușit să întreprindă o „revoluție” conservatoare și suveranistă, care a stopat marșul agresiv al progresiștilor/ globaliștilor/ neomarxiștilor. Este o poveste care a prins în Europa (sau poate banii pompați în diverse mișcări populiste au fost mai convingători), astfel că mulți lideri populiști europeni l-au văzut pe Putin drept un model. În viziunea lui Dughin, conflictul dintre Rusia și Occident urma să fie inevitabil, și nu doar pentru un „mărunțiș” precum controlul asupra Ucrainei, ci pentru „sufletul” civilizației occidentale. Iată ce spune Dughin, la scurtă vreme după începerea agresiunii împotriva Ucrainei: „Acesta nu este un război împotriva Ucrainei. Este o confruntare împotriva globalismului ca fenomen planetar integral. Este o confruntare la toate nivelurile – geopolitic și ideologic. Rusia este acum exclusă din rețelele globaliste. Ea nu mai are de ales. Fie să-și construiască lumea, fie să dispară. Rusia a trasat un curs pentru a-și construi lumea, civilizația. Și suntem în război pentru asta. De aici reacția legitimă. Și acum primul pas a fost făcut. Dar suveranul în fața globalismului nu poate fi decât un spațiu mare, un stat-continent, un stat-civilizație. Nicio țară nu poate rezista mult timp la deconectarea completă.

Rusia creează un câmp de rezistență global. Victoria noastră ar fi o victorie pentru toate forțele alternative, de dreapta și de stânga, și pentru toate popoarele. Începem, ca întotdeauna, cele mai dificile și periculoase procese. Dar când câștigi, toți beneficiază. Creăm condițiile pentru o adevărată multipolaritate. Iar cei care sunt gata să ne omoare acum vor fi primii care vor profita.

Ce înseamnă pentru Rusia ruperea de Occident? Este mântuirea. Occidentul modern, unde triumfă Rothschild, Soros, Schwab, Bill Gates și Zuckerberg, este cel mai dezgustător lucru din istoria lumii. Este un cimitir pentru deșeurile toxice ale civilizației, este anti-civilizație. Și, cu cât Rusia se desprinde mai repede și mai complet de ea, cu atât mai repede la rădăcini. La ce? La rădăcinile greco-romane, creștine, europene. Adică la rădăcinile comune cu adevăratul Occident, pe care Occidentul modern le-a suprimat. Și au rămas în Rusia.” Prin urmare, luptând cu Occidentul, Rusia, de fapt, salvează sufletul acestui Occident.

Lăsând deoparte versiunea „secularizată” să insistăm pe cea religioasă, în care reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu patriarhul Kirill, joacă un rol eminent.

Implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în războiul din Ucraina

Până la analiza rolului jucat de Biserica Ortodoxă Rusă în aceste săptămâni de război, să facem câteva precizări, care sunt absolut necesare. Rusia se consideră o mare putere, egală cu Statele Unite. Critică acerb acțiunile Washingtonului, dar, în același timp, visează să fie aidoma Unchiului Sam, adică, în concepția rusă, o superputere care nu se împiedică de nimic în relațiile internaționale.

Decenii la rândul, statele lumii au căutat să implementeze două lucruri în relațiile internaționale: nerecurgerea la forță în rezolvarea problemelor dintre două state suverane și neamestecul în treburile interne. Prima mare provocare după încheierea Războiului Rece a fost ocuparea Kuweitului de către Irak, adică atacul unui stat suveran asupra altui stat suveran, fapt care însemna o încălcare gravă a principiilor internaționale, iar problema a fost rezolvată prin organizarea unei coaliții sub egida ONU, care a împins pe Saddam Hussein înapoi, dincolo de graniță, fără însă a-l răsturna de la putere (deocamdată). Mai apoi, conflictele din fosta Iugoslavie și recrudescența fenomenului terorist, sub haină islamică, marcat de atacul asupra turnurilor gemene la 11 septembrie 2001, au arătat că în relațiile internaționale este foarte dificil fără recursul la o soluție armată. Astfel că, treptat, s-a dezvoltat tot mai mult o teorie a „războiului just”, care să justifice intervențiile militare în anumite situații. „War on terror” (războiul împotriva terorismului)  a fost considerat de la sine înțeles un „război just”, mai ales că se desfășura împotriva unor actori internaționali nelegitimi (grupările teroriste), prin urmare fiind vorba de un conflict asimetric prin care urma a se lichida bande care încălcau sistematic legile războiului, asasinând civili pe bandă rulantă. În cazul conflictului din Iugoslavia, lucrurile au fost mai complicate, deoarece era vorba de amestecul în chestiunile interne ale unui stat. Ori, în acest caz, s-a vorbit de dreptul comunității internaționale de a interveni atunci când populația, mai exact o minoritate, este persecutată de către autoritățile de stat. Bombardamentele masive asupra Belgradului s-au făcut pentru a obliga autoritățile sârbe să stopeze operațiunea de purificare etnică asupra populației albaneze din Kosovo. În sfârșit, cea mai controversată dintre acțiunile americane, invazia Irakului și eliminarea lui Saddam Hussein, s-a făcut în numele pretinsei legături a dictatorului irakian cu grupările teroriste și cu producția de arme chimice, care fuseseră folosite, cu mai mulți ani în urmă, împotriva minorității kurde. Trebuie spus că, cel puțin în anumite situații, „războaiele juste” duse de americani au primit conotație de „război sfânt” (Holy War). În special George W. Bush, creștin fervent, a folosit terenul de „cruciadă” pentru a denumi războiul împotriva terorismului islamic.

Rusia a condamnat, sistematic, la vremea lor, acțiunile Statelor Unite, insistând pe neamestecul în treburile interne, inviolabilitatea frontierelor și rezolvarea pe calea pașnică a conflictelor. Critica Americii a fost reiterată de un universitar rus în timpul unui recent interviu pe Channel 4. Întrebat de ce Rusia, în loc să se comporte altfel, face exact precum Statele Unite, universitarul a replicat: pentru că-și permite, pentru că Rusia este o mare putere și așa acționează marile puteri.

De ce în Ucraina nu este vorba de război, ci de o „operație militară specială”? Pentru că Ucraina nu este condusă de o putere legitimă, din perspectiva rusă, deci nu avem de-a face cu un conflict între două state suverane. Pentru imaginarul rus, lucrurile se apropie de situația din Afganistan din anii ’80 ai secolului XX. Trebuie amintit că, inițial, sovieticii fuseseră chemați în ajutor de către Nur Muhammad Taraki, care, mai apoi, a fost înlăturat de la putere de către Hafizullah Amin. Acesta nu a mai văzut cu ochi buni prezența masivă a sovieticilor. De aceea, Amin a fost înlăturat printr-o operațiune a forțelor speciale sovietice, în decembrie 1979 (operațiunea Storm-333) care amintește izbitor de ce se dorea să se facă și în cazul președintelui Volodimir Zelenski. În locul lui Amin a fost instalat un fidel al Kremlinului iar operațiunea de „pacificare” și de eliminarea a rebelilor a continuat. Pentru un rus este foarte ușor de acceptat ideea că URSS s-a luptat în Afghanistan cu teroriștii musulmani iar acum Rusia se confruntă în Ucraina cu „teroriștii” conduși de Zelenski. Dar, cum chestiunea terorismului fusese ani de zile valabilă în cazul cecen și deloc asociată cu ucrainenii, s-a recurs, pentru siguranță, și la termenul de „naziști”, făcându-se legătura cu vechii adepți ai lui Stepan Bandera din timpul celui de-al doilea război mondial. Fie că e vorba de „naziști”, fie că e vorba de „teroriști” se sugerează ideea nelegitimității de la Kiev și justețea acțiunii ruse. Cum „War on Terror” este acceptat drept legitim în relațiile internaționale, „operațiunea militară specială” este la rându-i legitimă, dacă la Kieva avem de-a face cu „teroriști”. Din acest motiv, al ilegitimității, inițial Moscova nu a vrut niciun dialog cu Zelenski. Pentru Putin el este doar un instrument, o marionetă, un „actoraș” care joacă într-o piesă scrisă de alții. Prin urmare, Zelenski trebuia eliminat și abia apoi Kremlinul iniția dialogul cu noul guvern „legitim”. Rezistența formidabilă a ucrainenilor i-a făcut pe Putin și compania să-și revizuiască poziția.

Fie că este vorba de „teroriști” în Ucraina, fie că este vorba de „naziști”, aceștia primesc ajutor din Occident, așa cum Occidentul oferise ajutor talibanilor în anii ‘80. Prin urmare, Occidentul a fost de la început, că a vrut sau nu, parte a narațiunii construite de ruși. Ucrainenii sunt practic același popor cu rușii, crede Putin, iar Ucraina, în mod natural, trebuie să fie alături de Rusia. Regimul terorist/nazist de la Kiev a pus în aplicare un plan de rescriere a identității naționale, încercând să rupă Ucraina de „Mama Rusia”, la ordinele Occidentului, care urmărește să folosească Ucraina ca bază pentru un atac împotriva Rusiei. Acest atac, conform propagandei rusești, era inevitabil, iar „operațiunea militară specială” este doar o acțiune preventivă menită să evite o catastrofă națională. În plus, acești „agenți” dețin puterea la Kiev ar fi adus în Ucraina toate turpitudinile unui Occident decadent. De aici utilizarea atât de frecventă a termenului de „gay” atunci când venea vorba de conducerea de la Kiev, „gay-ul” fiind, în ochii Moscovei, simbolul decăderii Occidentului. Astfel, la Kiev nu avem un guvern ales democratic, ci o bandă de teroriști-naziști-gay complet ilegitimă, care trebuie eliminată, crede Kremlinul.

Recent, liderii moscoviți, preluați de trompetele din România, au acuzat Occidentul că este vinovat de prelungirea conflictului, prin ajutorul militar oferit Kievului, generând victime tot mai numeroase. Occidentul este somat să nu mai acorde acest ajutor, pentru ca astfel conflictul să-și găsească o rezolvare. S-au găsit și la noi mulți naivi care să susțină așa ceva. De fapt, nu este vorba de inițierea unor negocieri deschise, de la egal la egal, ci de solicitarea ca Occidentul să se dea la o parte, pentru ca Rusia să-i poată lichida pe „teroriști”. Cum Occidentul nu va înceta ajutorul, după cum arată toate semnele, mesajul este unul menit să justifice în fața opiniei publice ruse eșecul de până acum. Rusia nu luptă doar cu teroriștii din Ucraina, ci cu întreg Occidentul, astfel că, în ultimele zile, fantasmele lui Dughin, pe care mulți le luau în derâdere,  au devenit inima propagandei moscovite, menită să inducă în sufletul cetățenilor ruși sentimentul de cetate asediată și să-i mobilizeze la lupta mesianică împotriva Occidentului „satanic”.

Prin urmare, dacă pentru un european normal este limpede că avem de-a face cu o agresiunea rusă împotriva unui stat suveran, pentru un rus este vorba de o încercare a Occidentului de a rupe o parte din „Lumea Rusă”, prin intermediul unei grupări teroriste/naziste iar intervenția Rusiei este una cu caracter preventiv și eliberator, deplin legitimă.

Această schemă interpretativă a fost preluată și „sanctificată” de către reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ruse. Să luăm doar răspunsul dat de patriarhul Kirill părintelui Ioan Sauca, secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor, care, printr-o scrisoare deschisă, îi ceruse să intervină pentru a pune capăt vărsării de sânge. Patriarhul Kirill afirmă că Occidentul este cel vinovat, nu doar că oferă arme puterii de la Kiev, dar pentru că, prin intermediul celui guvern, pe care cu alte prilejuri Kirill îl va numi la rându-i „terorist/nazist”, Occidentul este de acord cu „o tentativă de reeducare a ucrainenilor, pentru a-i transforma în dușmani ai Rusiei”. Când Kirill afirmă că ucrainenii și rușii s-au născut creștini din aceeași cristelniță a Niprului, el subliniază unitatea nu doar spirituală, dar și etnică dintre cele două popoare. Forțarea unei construcții naționale distincte în Ucraina, care s-a manifestat prin măsurile de limitare a utilizării limbii ruse și de blocare a activității mitropoliei ortodoxe dependente de Moscova sunt considerate semne ale unei agresiuni care privește direct „Lumea rusă” iar războiul început de Putin este, practic, unul de apărare, legitim și „sfânt”. Caracterul de război sfânt l-a afirmat de altfel însuși Putin, în discursul ținut pe stadion, cu prilejul aniversării anexării Crimeii, atunci când a citat din Evanghelie, pomenind de „dragostea” care trebuie arătată prin ajutorarea „fraților” (ucraineni), care trebuiau scăpați de „naziști”.

Cu alt prilej, Kirill a reamintit de apelul patriarhului Tihon pentru înfometați, din 1921, îndemnând pe credincioșii bisericii ruse de pretutindeni să strângă ajutoare pentru cei aflați în nevoie din Ucraina, referința directă fiind la credincioșii ucraineni ce țin de Patriarhia rusă. Situația bisericii din Ucraina aflate sub ascultarea Moscovei era asemănată cu cea din perioada terorii bolșevice iar mitropolitul Onufrie era comparat cu Tihon. Ucraina, afirmă Kirill, este „țara fraternă”, atacată de „forțe ale răului”, care încearcă să distrugă unitatea poporului Rus` (termen folosit pentru a desemna pe locuitorii Rusiei kieviene, de dinaintea despărțirii in cele doua națiuni, rușii și ucrainenii) și a Bisericii Ruse. Nu trebuie permis, spune Kirill, ca aceste forțe ale răului să triumfe, ci trebuie făcut totul ca să nu mai fie război între frații de sânge (rușii și ucrainenii), membri ai aceleiași biserici (Patriarhia rusă). Care sunt aceste „forțe ale răului”, nu se spunea deschis. S-a explicat ulterior, la modul general, că este vorba de acele forțe care, asemeni bolșevicilor, caută să distrugă biserica. În cele din urmă, s-a lămurit mai clar cine sunt aceste forțe: „naziștii” din guvernul de la Kiev, sprijiniți de Occidentul „decadent”, care caută să-și răspândească „otrava” în spațiul „Sfintei Rusii”. De aici afirmația, foarte stranie pentru mulți, făcută de Kirill în timpul unei predici, că, printre altele, „operația militară specială” are drept misiune să împiedice paradele gay la Kiev. Kirill vine astfel și preia ideile lui Dughin, conferind dimensiunea sacră, de război sfânt, unui război cultural, dimensiunea milenaristă devenind astfel limpede una cu conotații religioase.

Prin urmare, și Biserica Ortodoxă Rusă s-a integrat perfect în mecanismul propagandistic pe care regimul de la Kremlin l-a construit, se pare cu succes, pentru a-i convinge pe conaționali să susțină războiul din Ucraina. Pornind de la vechi spaime din imaginarul rus, propaganda insistă pe atacul „cosmic” al Occidentului împotriva unei Rusii care este obligată, a câta oară în istoria ei, să se apare. Dincolo de teritorii și interesele geopolitice, în joc este „sufletul rusesc”, care este amenințat de un Occident decadent/satanic, iar Putin este un adevărat personaj mesianic, chemat să lupte împotriva acestei amenințări. Ucraina este parte a acestei „lumi ruse” iar războiul început este doar o acțiune de apărare a acestei regiuni, de o bandă de naziști/teroriști/gay care nu au, în fapt, sprijinul poporului. Acest vârtej propagandistic este susținut cu tărie de către patriarhul Kirill și de către mulți reprezentanți ai Bisericii ruse.

Însă, evoluția pe teren a războiului a demonstrat limpede că avem de-a face nu cu o bandă de teroriști, ci cu o întreagă națiune care luptă pentru libertatea sa. De aceea, discursul milenarist a trebuit să cunoască ajutări, pe măsură ce discursul inițial se dovedea lipsit complet de substanță. Astfel, episcopul Pitirim Tvorogov, într-un discurs mai recent, consideră întreaga Ucraină ca o „rătăcită”, iubită însă de Dumnezeu, care, tocmai de aceea, o pedepsește: „Rușii sunt doar o unealtă a lui Dumnezeu, precum o curea cu care tatăl își pedepsește copilul. Dar copiii, proști, se mânie pe curea.”

„Ucraina și-a dorit în chip maniacal să adere la Uniunea Europeană – și-a dorit prosperitate europeană, ca sa aibă parte de o bucată de slănină și de pâine, continuă Pitirim. Însă UE de acum este Sodoma din vechime. Occidentul colectiv de astăzi este un desfrânat pe care Tatăl ceresc nu îl iubește și, prin urmare, nu îl pedepsește, așa că aceste țări trăiesc bine… La sfârșit, ele vor fi pedepsite… Statele Unite sunt desfrânata babiloniană care se desfată în sângele creștinilor…Războiul trebuie să se încheie cu unificarea popoarelor rus, ucrainean și belarus într-un singur popor.”

În toată această sarabandă de declarații, cele spuse de mitropolitul Onufrie al UOC-MP, că tocmai pentru faptul că ucrainenii și rușii sunt creștini care au primit același botez în apele Niprului, războiul fratricid trebuie să înceteze, sugerând o responsabilitate a ambelor părți implicate, nu a avut ecoul scontat. Rușii sunt învățați în continuare de către Patriarhia Moscovei că ei sunt de fapt cei amenințați, că li se dorește răul, iar pentru a evita aceasta ei trebuie să lupte, inclusiv în Ucraina, pentru a-i elibera pe ucraineni, chiar de ei înșiși. Evident că acest mixaj de religie și politică a stârnit revoltă în țările care se simt amenințate de Rusia și care cuprind eparhii aflate sub ascultarea Moscovei. Mulți episcopi și preoți au oprit pomenirea patriarhului Kirill și se pune problema dacă aceste eparhii vor mai putea activa după război.

Propaganda prin biserică, cu conotații religioase nu s-a făcut doar pentru uzul „Lumii ruse” dar și printre ceilalți ortodocși, țintele fiind mai ales acea parte a credincioșilor care a ajuns să-l vadă pe patriarhul ecumenic drept un schismatic, a crezut în ideea „plandemiei” și s-au împotrivit vaccinării și, în general, vede Occidentul drept sursa tuturor relelor. Și în România foarte mulți dintre așa-zișii „putiniști” nu sunt de fapt mari fani ai Rusiei, însă pentru ei pericolul Occidentului „decăzut și anticreștin” este mai mare, astfel încât ei tind să creadă că cele petrecute în Ucraina se întâmplă de fapt din vina Vestului.

Revenind la momentul 2019 și proclamarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene autocefale, cânt a deveni limpede că patriarhul Bartolomeu va merge până la capăt, Sinodul rus l-a declarat pe Patriarhul Ecumenic drept „schismatic”, sugerând astfel că s-a îndepărtat de la dreapta credință. Considerându-se conducătoare efectivă peste mai bine de jumătate dintre ortodocșii din lume, Moscova neagă astfel sistematic autoritatea Patriarhului Ecumenic, calitatea acestuia de a fi „primul dintre egali” în lumea ortodoxă, sugerând prin diverse canale că ea trebuie să preia întâietatea, fiind depozitara dreptei credințe. Astfel, demersurile începute în 2016, cu prilejul sinodului de la Creta, s-au accentuat și mai mult. Inclusiv în România există o minoritate zgomotoasă care insistă în mediul on-line pe caracterul schismatic pe care l-a dobândit Patriarhia Ecumenică și calitatea patriarhului Kirill de reprezentant autentic al Ortodoxiei. Lucrurile au mers și mai departe, prin amestecul Patriarhiei Moscovei pe teritoriul canonic al Patriarhiei Alexandriei, care a fost deschis de partea tronului ecumenic în ceea ce privește problema ucraineană. S-a profitat de multele nevoi materiale ale preoților ortodocși africani pentru a-i atrage pe unii dintre aceștia sub umbrela Moscovei, care a organizat în Africa un „exarhat”, un prim pas spre afirmarea dominației în întreaga lume ortodoxă.

Odată început războiul, propaganda a activat discursul prin care încearcă să convingă că un „adevărat ortodox” nu poate fi decât un anti-globalist, un suveranist, un luptător pentru libertate împotriva „plandemiei”, un denunțător al „Occidentului satanic” și al agentului acestuia în lumea ortodoxă (patriarhul Bartolomeu), precum și o persoană convinsă de ideea că „Salvatorul” este Vladimir Putin, cel care aduce restaurarea adevăratei credințe. Dacă spui că Putin este un agresor, iar în Rusia ortodoxia este de fapt în suferință, fiind instrumentalizată politic în mod cinic, că, în timp ce pentru restul lumii Rusia făcea o campanie deșănțată anti-vaccin, preoții ruși care combăteau vaccinul erau aspru pedepsiți, trolii intră imediat în acțiune și te taxează că nu ești de fapt ortodox. Iată cum răspunde un asemenea trol unui preot român care condamnă atrocitățile făcute de armata rusă la Bucea: „Seamănă mult aceste imagini cu cadavrele covid, cărate în saci de plastic cu două degete. Apropo… de ecumenism, de slujirea ierarhilor ortodocși cu ereticii, ce spuneți? Sau de „sinodul” din Creta… Sau lăsați turma pradă lupilor? Războiul rușilor este împotriva imperiului american, a Noii Ordini Mondiale, și a sataniștilor ce vor a pregăti împărăția lui „Mesia”…spuneți aceste lucruri, nu mai dați „slavă” celor ce auziți în media…citiți proorocirile sfinților și spuneți poporului că vremea este aproape!”. Cu acest gen de discurs apocaliptic, în care inamicii și oamenii Domnului sunt bine precizați se încearcă convingerea celor credincioși, deturnându-se astfel ortodoxia.

În majoritate, discursurile promovate se păstrează la acest nivel rudimentar, însă, în anumite cazuri, e drept foarte izolate, am întâlnit și elaborări teologice mai ample. Una aparține unui preot simpatizant deschis al unui partid din România bănuit că ar avea legături cu Rusia. Discursul lui este o pledoarie pentru ca credincioșii să voteze respectivul partid, însă argumentele aduse sunt foarte valabile și pentru justificarea acțiunilor lui Vladimir Putin. Se pornește de la răul pe care Occidentul îl generează și datoria ca acesta să fie combătut. Iar lupta trebuie dusă de persoane care au elecțiunea divină, chiar dacă aceștia sunt oameni cu păcate. Este adus în față exemplul împăratului Constantin cel Mare care, deși și-a ucis soția și feciorul, prin credința sa în Iisus Hristos a primit putere să restaureze Imperiul Roman și să oficializeze religia creștină. Cu alte cuvinte, chiar dacă Putin și respectivul partid din România sunt departe dea fi perfecți, prin faptul că vorbim de persoane credincioase, acestea sunt net de preferat unui Occident fără Dumnezeu:

 „Sunt încă mulți ortodocși care nu votează (partidul, n.n.), inclusiv preoți. Unii pentru că sunt bolnav de suspicioși, alții pentru că trăiesc doar în capul egocentrismului lor, alții pentru că înțeleg Ortodoxia ca pe o sectă complet ruptă de lume, anistorică, aproape antisocială, alții care cred asemeni dogmei protestante: „doar eu și Dumnezeu”, că mântuirea este strict o chestiune privată, pur personală, alții pentru că sunt săraci de iubire neînțelegând sintagmele profund ortodoxe: „mântuirea mea sunt ceilalți”; „de fiecare rău care se întâmplă în lume și eu sunt vinovat” (Dostoievski), „pentru ca răul să se întâmple în lume trebuie ca oamenii buni să nu facă nimic” (Edmond Burke), alții pentru că nu sunt empatici cu părinții ai căror copii sunt violați moral și spiritual de legislații trecute în vremuri de restricții ale religiei covidiste ce îi obligă la ore de educație sexuală (sodomo-pedofilică), alții asemeni unei preotese perfect idealiste și foarte suspecte de perfida mândrie a utopiei: „totul sau nimic” – în subsidiar tot de un fel de individualism rapace cu accente narcisiace, când spune: „nu voi vota decât cu acel politician care va fi ușă de biserică”. Trist, foarte trist, că există atât de puțin spațiu de manevră inteligentă/înțeleaptă în toate aceste minți și inimi cu potențial real, dar pierdute (căzute în opinia mea – poate prea aspră de pe scara Raiului) de raționamente sofiste, create de bagheta magicianului diavol. Din nefericire estimez că acești frați mai mici ai noștri în puterea de înțelegere și acțiune duhovnicească (preoți și mireni) sunt serios majoritari în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, iar orbirea lor menține robia noastră sub brațul politic dur și intransigent al vrăjmașilor corporato-globalisto-sexomarxiști. Acești frați ai noștri fără de care nu putem învinge până nu se trezesc, au nevoie de răbdarea, mila, iertarea, rugăciunea și iubirea noastră, căci sunt frații mai mici și fără pricepere. Fără ei nu ne putem elibera de Antihrist și nici în Rai nu putem intra lăsându-i în urmă, rătăciți pe cale. Va trebui să le explicăm din nou și din nou pilda solomonică cu cele două mame care-și dispută copilul. Frații noștri ortodocși prea puri pentru a accepta salvatoare compromisuri – jumătăți de măsură, spun: „mai bine să fie dat copilul ortodox uciderii de către sabia progresistă a partidelor… decât să îl dau pe măna dubioșilor de la partidul… care nu prezintă garanții. Noi aiștialalți care ne îngrozim de uciderea spirituală pe care o propovăduiesc aceste partide al ciumei soroșiste bruxelleze preferăm sa-l dăm mai bine pe mâna unei mame vitrege….. dar să trăiască! Să mai aibă șansa nepervertirii pe care cu siguranță ar face-o mercenarii anticreștini. Un preot celebru îmi spunea mai ieri în grava sa înșelare că partidul… e mult mai periculos decât partidul… pentru că discreditează Ortodoxia în numele căreia vorbește adeseori și că preoții trebuie să fie imparțiali în fața partidelor. Deși aparent pare a avea dreptate – în condiții de echilibru democratic și pace socială, distinsul preot perfect utopic și inconștient asupra înaltei gravități a situației actuale, nu a înțeles că azi suntem exact în vremea luptelor romanilor creștini din armata Sf. Împărat Constantin cel Mare cu urâtorii de Hristos Liciniu și Maxențiu, învinși de mica armată cu crucea în frunte. Prefer să fiu condus de un împărat roman semiarian și ucigaș al propriului său copil (viclean și trădător) spre libertatea creștinismului, a Bisericii și apărarea copiilor de urgia ultraperverso – progresistă decât să aștept să fim salvați de Arhanghelii puri pe care, un orgoliul părelnic, aparent vertical în semeția sa inflexibilă și lipsită de compasiune pentru frații mai mici ai lui Hristos (expuși zilnic pervertirii), înzorzonat cu tămâieri fariseice, smiorcăieli – ba abstracto – neputincioase, ba imbecil-optimiste și cruciulițe formale, i-a comandat ca pe un meniu imaginar-salvator, direct de la cabinetul personal al lui Dumnezeu! Dumnezeu lucrează prin noi păcătoșii care trebuie să ne facem treaba („m-am făcut tuturor toate” spune neobositul Sf. Ap. Pavel), precum și prin alți păcătoși care ne pot ajuta pentru că în ei este preponderent binele nu răul. Mori de sete în deșert și refuzi în al doisprezecelea ceas (!!!) Cămila unui non sau „semiortodox” „beduin suspect” dar trimis de Dumnezeu? Eroare totală.”

Concluzii. „Războiul sfânt” al lui Putin – între credință și propagandă

În aceste zile s-a discutat intens dacă Putin și acoliții săi cred cu adevărat în Dumnezeu și vor cu adevărat o restaurare a ortodoxiei. În cea mai mare parte răspunsurile au fost negative. Iată ce spune Vassa Larin, comentând pe Rowan Williams, care scrisese un articol intitulat „Putin believes he is defending Orthodox Christianity from the Godless West”: „Nu, Putin nu crede că apără creștinătatea ortodoxă, deoarece nu dă o ceapă degerată pe ea. Cleptocrația putinistă, spre deosebire de regimurile țarist și sovietic, nu are un fundament religios sau ideologic. Doar fură anumite simboluri ale ambelor foste regimuri, pe care le combină într-un mod straniu, paradoxal și contradictoriu, doar cu scopul de a coloniza mințile rușilor: astfel, aveam acvila bicefală, pe Patriarh, la un loc cu trupul lui Lenin în Piața Roșie, steaguri roșii cu secera și ciocanul la paradele militare, portrete ale unor asasini precum Iagoda (fost director NKVD).” La un moment dat, adaug eu, cele două imaginare, care ar trebui să se excludă reciproc, se amestecă în strania icoană a unui Stalin cu nimb de sfânt.

Nu am certitudinea absolută, dar Putin, în viziunea mea, nu crede în această poveste milenaristă, în care se combină conspirația globalistă, Occidentul „satanic” și Rusia „mesianică și ortodoxă”. El joacă rolul polițistului din romanul lui Eco, folosindu-se de spaimele oamenilor pentru a-și atinge obiectivele sale geopolitice, în fapt la fel de fantaste în modul în care le-a conceput, anume refacerea URSS și readucerea Moscovei la nivel de superputere globală. Dughin și patriarhul Kirill sunt alter ego-uri ale lui Simone Simonini, furnizând narațiunile necesare, care pot fi înghițite de către creduli: rușii, pe de-o parte, nostalgici după imperiul de alți dată și doritori de revanșă, „ortodoxiștii” (să le spunem), pe de altă parte, cei care văd Biserica ca pe o cetate asediată, care văd pretutindeni numai dușmani și conspirații, care citesc ortodoxia doar în cheie apocaliptică și conspiraționistă și ajung să vadă în Putin un salvator.

Probabil dacă Rusia ar fi repurtat o victorie rapidă în Ucraina, temele conspirația anti-Rusia, „războiul sfânt”, lupta împotriva „globaliștilor” s-ar fi atenuat, trecându-se la chestiuni mult mai pragmatice. Însă, în fața rezistenței formidabile a Ucrainei și a fermității de care a dat dovadă, cel puțin până acum, Occidentul, Putin și compania au devenit prizonierii propriei povești. Ei argumentează eșecul subliniind și mai mult „conspirația mondială” împotriva Rusiei, iar accentuarea presiunii trebuie să meargă mână în mână cu o mobilizare și mai mare din partea societății ruse, pentru a se rezista în fața amenințării „satanice”. Ca „ultimă soluție” este invocată tot mai des amenințarea nucleară. Din nou, pentru un om normal totul ține de domeniul absurdului. Rusia a atacat un stat independent și suveran, care se apără în mod legitim. O serie de țări furnizează armament Ucrainei pentru ca aceasta să se apere, fără însă a trimite și trupe care să sprijine Ucraina împotriva Rusiei, o chestiune perfect legitimă. Și, cu toate astea, deși este agresor, Rusia continuă să clameze că este cea atacată, cere oprirea furnizării de arme Ucrainei, pentru ca, în sfârșit, să rezolve problema pe care tot ea a generat-o amenințând, în caz contrar, cu utilizarea bombei atomice. În loc să detensioneze situația, prin singurul mijloc firesc (retragerea armatei ruse din Ucraina), liderii ruși escaladează amenințarea nucleară, ducând pe noi culmi propaganda bazată pe teoria conspirației împotriva Rusiei. Este un punct în care această narațiune fantastă poate căpăta o energie de sine stătătoare și tot mai multă lume să fie convinsă de realitatea acestui lucru, inclusiv liderii de la Kremlin. Incapacitatea de a ieși din propria poveste, servită poporului rus, și frustrarea de care suferă limpede Putin sunt elemente care-i fac pe mulți lideri politici și militari din Occident să ia în considerație la modul foarte serios această amenințare. Apocalipsa nucleară este ultima carte pe care o poate juca Moscova și, din păcate, în această poveste s-a implicat și Biserica Ortodoxă Rusă. Recent, în 2019, Dmitry Adamsky a publicat o carte intitulată Russian Nuclear Orthodoxy. Religion, Politics and Strategy. Este un studiu care-și propune să vadă cum Biserica rusă legitimează și influențează, în egală măsură strategia de securitate națională a Moscovei în secolul 21, concentrându-se pe chestiunea utilizării armelor nucleare.  Este un studiu cu multe observații extrem de valoroase, însă tinde, din anumite motive, să exagereze rolul de „influencer” al Patriarhiei. Cum lucrurile nu s-au schimbat prea mult din perioada sovietică, avem toate motivele să credem că Patriarhia este, în cea mai mare parte, un executant, cu rol de a servi muniție pentru o geopolitică populară, adresată păturilor religioase ale populației, din Rusia și din restul lumii.

În ceea ce privește cazul românesc, propaganda putinistă a avut oarecare succes în mediile religioase anti-Creta și anti-vacciniste, care continuă să vadă în Occident un inamic potențial mai mare decât Rusia lui Putin. Cu toate acestea, masacrele comise de ruși în Ucraina, care doar pentru un  trol autentic sunt un mit, precum și amenințarea cu bomba nucleară îi fac și pe cei care l-au simpatizat inițial pe Putin să dea înapoi. Evident, nu înainte de a reinterpreta teoria conspirației, astfel încât ea să fie în continuare confirmată. Cea mai recentă perspectivă pe care am întâlnit-o este cea care-l face pe Putin drept un instrument al conspirației mondiale, prin care ortodoxia va fi complet compromisă. Deci Putin iese din poziția de salvator și devine parte a conspirației împotriva căreia, inițial, lupta.

Povestea cu „Occidentul decadent” e veche în mediile ortodoxe românești. Ea a fost preluată de teologi și oameni de cultură chiar din Vest. Cel mai cunoscut este cazul Noica (datorită notorietății „Jurnalul de la Păltiniș”, în care Gabriel Liiceanu amintește de dilema „Germania untului” vs. „Germania spiritului”) însă și Nicolae Steinhardt, și părintele Daniil (Sandu Tudor), și profesorul Alexandru Mironescu, ș.a.m.d., au denunțat această „decadență” care înseamnă, în esență, coborârea civilizației strict la nivelul consumerismului, fără niciun „ideal spiritual”. Acest ideal, identificat cel mai adesea cu idealul creștin, trebuia readus în inima civilizației occidentale. În scrierile acestor autori, în niciun chip URSS nu era un exemplu demn de urmat, din contra. Comunismul sovietic era adevărata întruchipare a lui Antihrist. Prin urmare, lupta creștinilor trebuia să fie, deopotrivă, și împotriva comunismului impus de Moscova, și împotriva civilizației consumeriste. Rezultatul trebuia să fie o nouă spiritualitate, care, pornind de Hristos, să aducă în rândul omenirii pacea, libertatea, democrația, promovate de persoane umane integre și responsabile. Cu alte cuvinte, o „creștin democrație” sau un „social creștinism” ideale. Evident, pentru mulți din cei care nu au apetență pentru religie aceste chestiuni sunt complet irelevante. Însă, pentru cei pentru care creștinismul continuă să fie important, chestiunea este esențială. „Decadența Occidentului” este doar o parte a problemei. Este nevoie și de o soluție, iar această soluție nu este nicidecum o Rusie putinistă autocrată, imperialistă, lipsită de democrație, care se folosește de biserică și religie în mod cinic, pentru scopuri de putere, o Rusie care continuă cu succes practici din perioada URSS, dezvoltând mai nou și o componentă fascistă, deloc neglijabilă, în ideologia sa, care practică în continuare un război de tip masacru, operează inginerii sociale brutale și nu respectă nicio regulă internațională, continuând să vorbească în continuare despre morală.

Culmea, că există admiratori ai numelor enumerate mai sus din cultura românească care cred (la modul serios) că în Rusia s-a produs deja schimbarea și aveam de-a face cu o nouă civilizație, „spirituală”. Pentru asemenea oameni, faptul că restul ortodocșilor nu-l urmează pe Putin este semnul unei alienări, iar responsabil de acest lucru este inclusiv Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

După cum am arătat deja, acesta s-a poziționat clar și nuanțat în numeroase chestiuni delicate, evitând să se lase angrenat în lanțul teoriei conspirației, ale cărui elemente nu le mai amintesc. În ceea ce privește războiul din Ucraina, Biserica Ortodoxă Română a condamnat fără echivoc agresiunea Rusiei și a participat masiv la efortul de ajutorare a refugiaților ucraineni. De asemenea, Biserica a respins pretenția unui partid care pretindea că el reprezintă interesele Bisericii, iar Biserica trebuie să-i fie recunoscătoare că o apără. Biserica se reprezintă pe sine, are dreptul să emită puncte de vedere în chestiuni care o afectează, însă aceste puncte de vedere nu este necesar să se suprapună peste ideologia unui partid, ci Biserica poate propune răspunsuri diferite la probleme diferite, evitând căderea într-un lanț ideologic cum este cel anti-european, anti-imigrație, anti-vaccinare, pro-Putin, pe care unii îl confundă cu „ortodoxia”.

Nu știm cum vor evolua lucrurile în viitor în ceea ce privește lumea ortodoxă. Oricum, multe lucruri se vor schimba după acest război, mai ales în ceea ce privește modul în care este percepută în lume Patriarhia rusă, precum și în ceea ce privește jurisdicția ei în spații terțe. Cum va scăpa această patriarhie de stigmatul „ortodoxiei nucleare” rămâne de văzut.

În ceea ce privește situația din România, este esențial să se explice în mediile religioase că „Sfânta Rusie” nu este nicidecum calea pe care trebuie mers, chiar dacă din Occident vin probleme numeroase. De asemenea, nu trebuie cedat la presiunea acelora care vor să-i facă pe oameni să confunde calitatea de ortodox cu naționalismul, xenofobia, izolaționismul, cu prețuirea unor dictatori sângeroși, în general ca un ortodox să adere la toate teoriile conspirației. Ortodoxul nu trebuie să se izoleze în rugăciune, cum spune chiar preotul al cărui lung citat îl reproduc mai sus. Însă, răspunsul care trebuie dat a fost sugerat deja de mari personalități creștine, care au suferit în închisorile comuniste pentru ideea unei lumi democratice și drepte, nu pentru una a tiraniei, dominată de mesianisme politice antiumane. Și, nu în ultimul rând, când în lume se petrec asemenea tragedii, „războaiele culturale” din interiorul Occidentului ar trebui să ia o pauză. Altfel, „barbarii” din afară nu vor avea decât de profitat, pentru a atrage o parte a cetății de partea lor.

Distribuie acest articol

68 COMENTARII

  1. O abordare istorica a evolutiei reliogioase din F.Rusa si Ucraina, R.Moldova. Mai marii bisericilor din aceste tari au facut politica statelor pentru a si pastra privilegiile. Elogiul BOR este exagerat si pe alocuri nerealist, cu concluzii gresite. Cei care au fost impotriva ridicarii de sute de biserici si manastirii, schituri au fost cei au cerut bisericii mai multa modestie si smerenie nu alte lucruri neobisnuite.

  2. Un articol lung dar interesant. Îmi permit câteva remarci; datorită formatului platformei voi încerca să fiu succint cu riscul ca textul meu să para abrupt.

    1. Divergența geopolitică nu înseamnă divergență ideologică. Charles Maurras era de exemplu anti-german (germanofob chiar) dar asta nu înseamnă că ideologia sa nu se suprapunea în buna măsură cu cea a ocupantului. Similar, în Romania de azi, o bună parte din dreapta religioasă radicală și extremă (distincția e de multe ori dificilă) e rusofobă dar, ideologic, perfect compatibilă cu putinismul. Nu e o situație inedită.

    2. Foarte buna observația cu „component[a] fascistă, deloc neglijabilă”. Ecourile din mediile ortodoxe românești trebuie însă legate de natura și istoria școlii românești de teologie. Adeziunea la ideile fasciste a generației Staniloae e cunoscută și discutată (R. Clark, I. Biliuță…). „Etnoteologia” specifică fascismului românesc, extrem de influentă chiar și astăzi în BOR, nu poate fi ocolită în această discuție.

    3. Foarte bună și observația cu Noica și cu „Jurnalul…”, doar că abordarea mi se pare timidă. Despre (in)compatibilitatea valorilor promovate de școala de la Păltiniș cu valorile democrației occidentale moderne s-a scris și s-a scris mult (M. Shafir, G. Voicu, D. Rosenthal etc), doar că e vorba de texte practic necunoscute publicului larg din România. Daca e să fiu malițios: unde au fost publicați Dughin și Carvalho? Sau că tot veni vorba de partidul ăla bănuit că ar fi putinist, pe unde și-au făcut școlile „intelectualii” partidului? Revenim la punctul 1.

    4. Scrieți că „”războaiele culturale” din interiorul Occidentului ar trebui să ia o pauză”. Depinde ce înseamnă pauză si depinde care e rezultatul. Fară valori Occidentul nu e Occident. Pentru mine un Occident în care domnesc Trump și Marine Le Pen ar fi o doua Rusie.

    • Vă rog să îmi scuzați intervenția.
      Cred că ar merita mai multă atenție ´elita a doua´, toxică, după părerea mea, nominalizarea deranjează si nu întotdeauna e elegantă dar se știe bine despre cine este vorba, să zicem, despre conservatorii de școala ´seminaristă´ care nu pierd nicio ocazie să epateze cu sângele lor albastru. Bunaoară, unul dintre aceștia, aș zice prezidentiabilul, daca nu ar fi fost aproape toți așa, și-a ales deviza nietzscheană : ´orice e e bun e moștenire´. Poate nu cunoaște exact semnificația acesteia, deși mi-e greu să cred, dată fiind erudiția monumentală a domniei sale : este vorba despre o concepție biologistă și rasistă, lamarckiană, a caracterelor dobândite ( darwinismul alternativ al lui Nietzsche : J. Richardson ), pesemne consideră că îl avantajează. Oricum ar fi, dacă ´păltinișenii´ au avut un rol cultural important dupa Revoluție, dacă ambivalent, totuși în general pozitiv pt. ´liberalizarea´ culturii și au știut să se țină la distanță de politica angajată , opunându-se neo-bolșevismului iliescian iar anvengura lor intelectuală datorează, orice s-ar spune, respect – , ´elita a doua´ ( cu sigurantă ca i-ar jigni această ´retrogradare´ ) s-a remarcat doar prin cerbicie ideologica meschină și prin oportunismul politicianist cel mai rușinos, despre ´realizările´ lor afișate exhibiționist, ca la tarabă, nu a auzit nimeni acolo unde lucrurile într-adevar contează iar la noi au doar un public fidelizat, de nisă, pe post bibelouri cu autografe, în sfârșit, recent reconvertiți în duuhovnici naționali de bule, în lipsă de altceva mai bun, de când cu scufundarea ultimelor lor speranțe la gloria obștească …
      Amuzant și totuși enervant când răspund oricui nu e de acord cu megalomaniile lor ´conservatoare´ ca o fac din invidie – printr-un argument mai potrivit bucătarilor bosumflați -, pe capodoperele lor, se înțelege. Nu e invidie, ci dispreț legitim și foarte firesc, nu pentru realizările lor culturale internaționale ( te și umflă râsul, anume ce, monografia lui Trump, elegiile conservatoare scrutoniene de mâna a treia, manierismul neo-bizantin … ), ci față de acelea naționale politicianiste, datorate în întregime anturajului, dar și pt. prostiile emfatice zilnice pe care trebuie să le suportăm. Acest elitism invaziv, impertinent, e pur și simplu obscen.
      Cu multe lucruri susținute de Dnul Andrei Plesu nu pot fi de acord – fiind vorba de diferențe culturale, de gust, – dar pot să-i ințeleg consecvența conservatoare, orice s-ar spune, a fost și este o voce echilibrata în dezolantul peisaj intelectual românesc, nu pot să înțeleg cum de se poate înconjura cu atâtea mediocritătați pompoase și insipide la suplimentul acela Trinitas, o fi vreo slăbiciune personală. Impresia mea e că urm. pasaje aveau totuși o ´țintă´ precisă, în împrejurările momentului ( când cu faimosul referendum ), nu a mai putut, citez :
      ´ Eul propriu pîrjoleşte totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiţii private, ceilalţi devin adversari sau unelte, viaţa nu mai e trăită decît ca o mare ocazie pentru un cult egolatru … Trebuie, totuşi, să admit că vanitatea e mai aproape de utopia de sine a intelectualului decît de metabolismul lăuntric al „omului simplu“… Ataşat pînă la pasiune de calităţile sale, de îndreptăţirile sale, de mintea şi de farmecul său, de competenţa sa, de performanţele sale, el vrea să scurtcircuiteze drumul spre statuie, spre demnităţile ultime, spre recunoştinţa obştească. Şi cu cît e mai pornit, mai nărăvit, mai hămesit, cu atît e mai ineficient şi mai dezamăgitor. Inşii cei mai inteligenţi ajung să fie, din cauza vanităţii, de o monumentală prostie. Inadecvaţi, nerealişti în deciziile lor strategice, din ce în ce mai caraghioşi în defilarea lor arogantă dinaintea „mulţimii“, ei pierd, cu aere de învingători, toate bătăliile. Hipersensibili la linguşeală şi opaci (cu o mină ofensată) la orice observaţie critică, asemenea indivizi sînt greu de ajutat. Nu pricep cum de te poţi îndoi de excelenţa lor, de anvergura lor providenţială. Oricum, ei ştiu mai bine decît oricine ce au de făcut. Curăţată de toxina vanităţii, intervenţia lor în viaţa publică ar putea fi, într-adevăr, esenţială, salvatoare. Dar sabotată de vanitate, ea nu face decît să încurce lucrurile, să înşele toate aşteptările, să sporească haosul din jur.´
      Andrei Plesu : O boală letală: vanitatea.

      • @L.A. Eu văd lucrurile puțin altfel. Generației de la Păltiniș trebuie să le recunoaștem trauma provocată de o dictatură sinistră (joc de cuvinte intenționat). Sigur, trauma nu scuză orice și nu dă drept victimei să se transforme în medic sau, mai grav, în ministru al sănătății. Dar victimele traumei merită înțelegere și indulgență.

        „Elita a doua” nu are scuze. Lor li s-a oferit șansa de a fi europeni. Au ales să fie Bible Belteri. Putiniști anti-Putin. Charles Maurras, sau mai degrabă, Carol Mărăscu – ruda mai săracă (intelectual).

        • ”Șansa de a fi europeni” în secolul 21 e similară cu șansa de a fi sovietici sau de a fi iugoslavi în secolul 20. Europa nu e o națiune, e o ficțiune. Oamenii au o identitate națională reală, nu pot trăi cu una fictivă. Șansa de a fi sovietici (identitatea fictivă) a dus la Homo Sovieticus, iar ”șansa de a fi europeni” duce într-o direcție similară.

          • Un nou exemplu al comentariilor propagandistice rusești ale lui „Harald”. Evident că Putin și-ar dori ca Europa să reprezinte o ficțiune, poate ucrainenii sau chiar rușii lui nu și-ar dori să se integreze în ea. Nu știu cum unul ca „Harald” poate să vorbească despre o „identitate națională reală”, când el promovează teme anti-românești ca „Europa e o ficțiune”.

            • @Dan – se numește ”delict de opinie” acuzația ta și era extrem de răspândită pe vremea regimului comunist.

              Ai demonstrat în mod repetat mentalitate totalitară și nu faci decât să repeți mereu demonstrația.

              Oamenii normali au o identitate națională. Dacă în pașaportul tău scrie ”cetățean european”, fă-i o copie, să o vadă toată lumea.

  3. Pertinent articol!… Până la urmă soluția pe care o avem la îndemână pentru a găsi un reper absolut în acest ”ocean planetar” de relativism este să ieșim din ”Matrix”, pentru că orice sistem, în care suntem ”prizonieri” pentru o vreme, ne poate controla la nivelul gândirii, iar orice sistem din lumea aceasta, fie că este politic, economic, cultural sau religios este în esență, cu voia sau fără voia lui, un ”Matrix”, pentru simplul fapt că este conceput de către om. Așa că ieșirea din orice ”Matrix”, pentru a putea rămâne totuși în sistem dar fără a fi controlat de către sistem, nu este posibilă decât prin Adevăr, pentru că, nu-i așa?!… ”veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi”, după cum a spus-o singurul Om care a reușit să iasă din ”Matrix-ul” acestei lumii prin propriile forțe. Noi ceilalți nu putem ieși decât prin El, dacă înțelegem cum și dacă dăm răspunsul corect la întrebarea pe care i-a adresat-o tot Lui procuratorul roman Pilat din Pont, acum aproape două mii de ani: ”Ce este adevărul?”…

  4. Rusia este un imperiu zombi.
    A intervenit in Belarus și Kazahstan pentru a le păstra în orbita ei. A eșuat complet în Ucraina și Moldova (în principal datorită contactului acestora cu Occidentul – ucraineenii prin Polonia și moldovenii prin România). Acest contact contagios este anatema putinistă – de asta după Euromaidan a anexat Crimeea și a inventat conflictele din Donetsk/Luhansk, după ce primul conflict inventat a fost cel din Transnistria – cu mult înainte de Osetia/Abhazia și Donetsk/Luhansk.
    De ce este Rusia un imperiu mort? Simplu.
    Pentru a dovedi o putere imperială, este nevoie de cele trei puteri: militară, economică și ideologică.
    Puterea militară a Rusiei a fost un îndelungat eșec istoric: începând cu Războiul Livonian al lui Ivan cel Groaznic și terminând cu cel ruso-japonez din 1905, Rusia a dovedit clar că nu este în stare să proiecteze cu adevărat puterea militară. Da, are putere militară, dar este capabilă doar să anexeze teritorii de la vecini insignifianți (vezi Finlanda, fostă posesie țaristă); când este vorba de un război extern, doar aliații au permis Rusiei/URSS să câștige – cazurile Napoleon și Hitler. În ipoteza în care Hitler încheia pacea cu Anglia, trupele din Africa și Mediterana plus capacitățile de producție neafectate de bombardamentele aliate i-ar fi permis lui Hitler, dacă nu să înfrângă URSS, cel puțin să ajungă la un război rece nazist-comunist pe aliniamentul Ural-Caucaz.
    Cât despre aspectul religions, se pot spune câteva lucruri.
    ”Proverbele 16:18 VDC
    Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.”
    Filetismul este concepția, socotită în Creștinismul Ortodox erezie, care pune specificul particular, în cazul de față pe cel național, deasupra binelui comun. Altfel spus, în filetism sunt incluse toate concepțiile care așează națiunea mai presus de omenire ca întreg și mai presus de rânduielile dumnezeiești.
    Un comentator TV declara aberant că dacă Rusia nu mai există în lume, nici lumea nu are vreo rațiune de a mai exista – aluzie la puterea nucleară a Rusiei, singura reală.
    https://www.themoscowtimes.com/2022/02/28/why-do-we-need-a-world-if-russia-is-not-in-it-state-tv-presenter-opens-show-with-ominous-address-a76653

  5. De ce este Rusia un imperiu mort? – partea a II-a
    Istoria a dovedit lipsa unei reale capacități de proiectare a puterii militare rusești – cu excepția vectorilor nucleari.
    Nu este prea multă nevoie de a arăta lipsa puterii economice. Petru cel Mare a remarcat primul deconectarea și înapoierea economică, tehnologică și științifică a Rusiei.
    Doar legăturile Rusiei cu Germania au permis dezvoltarea economică între 1700-1800.
    Dezastrul a început după războiul napoleonian. Armata rusă a suferit cele mai mari pierderi în Franța, datorită ofertei de fete plus pământ, făcută de fermierii francezi. Mii de ruși au rămas în Franța. Amintit trebuie și numărul de dezertări după războiul ruso-turc care ne-a adus independența. Slaba dezvoltare economică începută în jurul anului 1900 s-a terminat repede odată cu Primul Război Mondial și cel Civil.
    Dezvoltarea economică forțată făcută de Stalin și-a dovedit limitele și în 1970 era deja clar că URSS a pierdut cursa economică.
    Dar cel mai important eșec economic a fost cel al anilor 1990. Rusia, în loc să emuleze China – ar fi avut mult mai mare succes, cu baza tehnologică și umană – a adoptat vechea linie a economiei extractive, fără bătăi de cap. Rezultatul acum se vede – Rusia este pe butuci, dependentă aproape complet de tehnologia occidentală.
    Ultima slăbiciune și cea fundamentală: lipsa de putere ideologică. Oricum Rusia nu avea o ideologie coerentă și oricum neatractivă pentru străini. Puțini știu că în timpul răscoalei de la 1907 agenții ruși umblau cu icoana cu pruncul Isus înlocuit cu chipul țarului.
    Ideologia comunistă a fost singura care a avut un succes temporar. Pe măsură ce carențele sociale și economice ale doctrinei comuniste ieșeau la iveală, și această ideologie a pierdut aproape complet din atractivitate. Rezultatul?
    O pseudo-ideologie mixtură de panslavism, ortodoxie filetistă, deci eretică, care abia asigură coeziunea părții ruse din fostul URSS. La asta trebuie adăugat aspectul demografic: Rusia va deveni preponderent musulmană în circa 50 de ani.
    Deci imperiul rus este un zombi practic impotent pe toate cele trei planuri: militar, economic și ideologic/social.
    Să adăugăm la planul economic tranziția de la combustibilii fosili, baza economiei ruse, la energiile reînnoibile?
    Concluzia? Россия конец фильма – Rusia, s-a terminat filmul. Altă rolă!

  6. Rusia n-a fost niciodată sfântă. Nerozia istorică a tuturor satrapilor ruși a fost aceea de a nu voi să vadă ceea ce se vede, de a nega , deprecia, sfida, invada, acapara. Aceasta „lume rusă”, lume a ficțiunilor pure, a grandomaniei patologice, a Urii clinice nu face decât s-o tăgăduiască pe cealaltă. Misiunea „mesianica” a „sfintei” Maica RuSSia a fost, este și va rămâne în veci sa se îngrașe in paguba ținuturilor vecine. „Blajina” Maica RuSSia devoreaza teritorii din „vecinătatea apropiata”, pentru că naște mereu despoți a la Ivan cel Groaznic, Stalin. Mediocritatea și ignoranța rușilor naște dictatori atroce a la PolPotin. Căci democrația n-a existat în FR niciodată. Nefiind convertită la civilizație, neimpartasind nici destinul Europei, nici destinul Rusiei Kievene, Rusia putinista se complace în propria turpitudine, in propria latrineala mesianica. In ce privește Biserica Petru cel Enorm, zis „mare” n-a împărtășit puterea cu nimeni. El s-a declarat cap al Bisericii Ruse. Că Rusia este abuzivă și agresivă a știe toată lumea. Că spiritul rusesc este posedat de resentimente ca la niciun alt popor nu mai uimește pe nimeni. Ivan cel Groaznic a fost destul de obraznic ca să ia titlul de Cezar (tar). Ivan al III-lea, care se căsătorise cu Zoe, fiica lui Toma, fratele lui Constantin Paleologu, ultimul împărat roman al Constantinopolului, informa cu multa obrăznicie Europa apuseana că Moskua (succesoarea Hoardei nepereche) pretinde moștenirea temporală și spirituală a vechiului imperiu bizantin. Vulturul cu cele două capete ale vechiului Bizanț devine emblema Rusiei păgâne. De aceea, PolPotin crede cu tărie că cerul l-a sortit să fie „Mântuitorul”

    • Ok, dar in heraldica imperiala nu exista vultur bicefal, ci sunt doua acvile suprapuse, ca la sfantul imperiul german. Simbolizeaza cele doua Rome, una privind spre apus, alta spre rasarit. In cazul rus, de vreme ce nu au decat vise umede la asfintit, are un cap in plus. Gogomania cu a treia roma nu este oricum luata in serios de nimeni.
      A fost fain cum au rezolvat-o pe fiica lui Stefan cel Mare cu tot cu copil, sugrumati ori spintecati in temnita. Vorbim de sange imperial, spintecat de cel cu pretentii imperiale. Halal sa le fie.
      Eu i-as trazni cu cate nucleare pot duce, sa le treaca pofta de-a mai respira degeaba.
      Probabil ca asta si vor, manati cum sunt de satana.

  7. Hai să nu spunem ”decadență”, termenul a fost deja folosit excesiv și s-a demonetizat. Hai să spunem ”degenerare”.

    În România, până să ajungă Adrian Năstase prim-ministru, homosexualitatea și adulterul erau infracțiuni prevăzute în Codul Penal. Abrogarea lor a fost cât se poate de justificată, pentru că nu e treaba statului cine cu cine se culcă. Însă ambele reprezintă doar comportamente, pe care statul nu are de ce să le culpabilizeze. Practicanții unor asemenea comportamente nu sunt semizei, nu sunt modele de urmat în societate și nu e nevoie ce statul să promoveze asemenea comportamente. Tocmai pentru că nu e treaba statului cine cu cine se culcă.

    În momentul când statele vest-europene legalizează căsătoria între persoane de același sex, căsătoria devine doar o ficțiune juridică, decuplată de realitatea biologică. În asta constă degenerarea societăților occidentale, în practica judiciară și în legislația adoptată. Nu în comportamentele pe care le practică diverși indivizi.

    Exemplu trivial: furtul e un comportament cât se poate de natural, îl practică indivizi dintr-o mulțime de specii. Însă asta nu înseamnă ca societățile umane să glorifice furtul și să-l promoveze prin lege.

      • nu e nevoie ce statul să promoveze asemenea comportamente. Tocmai pentru că nu e treaba statului cine cu cine se culcă.
        Da, sunt și eu de acord cu afirmația asta luată separat. Nu înțeleg însă care este rostul ei în dezbatere. Nu cunosc niciun stat care să le promoveze. A permite este din toate punctele de vedere altceva.
        Iar asemuirea unui comportament care nu face rău nimănui (homosexualitatea) cu un altul care aduce prejudicii (furtul) e fallacy.
        Vă știu cititor atent și corect. Poate revedeți.

        • @Hantzy – nu cunoști niciun stat care să fi legalizat căsătoria între persoane de același sex? :)

          A legaliza căsătoria între persoane de același sex presupune a acorda o anumită onorabilitate relațiilor dintre persoane de același sex. Deci statul promovează acest gen de relații, acordându-le statut de egalitate cu relațiile heterosexuale.

          • Nu, nu cunosc niciun stat care promovează căsătoria între persoane de același sex. Așa am scris, adăugând că „a permite” nu e totuna cu „a promova”. Căci „a promova” înseamnă a face legi cu dedicație, care să acorde privilegii anumitor cetățeni pe motive rasiale, sexuale, etnice șamd.
            Dpdv al statului căsătoria este actul care reglementează mai ales relațiile dintre soți și stat. Dintr-o căsătorie decurg anumite drepturi civile, care drepturi pot deveni astfel accesibile și soților de același sex, cum ar fi moșteniri, accesarea de credite în numele familiei, achiziționarea de bunuri în comun șamd. Șotii de același sex care se comportă ca membrii buni ai cetății merită exact același respect ca și heterosexualii.
            Echivalarea legalizării cu o promovare este cea mai crasă manipulare a discuției.

            • @Hantzy – exact ”accesarea de credite” e scopul căsătoriei. Bun așa! :)

            • Nu, Harald, ăsta e un drept civil ce decurge din actul căsătoriei. Așa am scris, nu că asta ar fi scopul.
              Dacă nu ești în stare să faci diferența, renunță măcar la a comenta.

            • @Hantzy – au mai existat societăți în care instituția căsătoriei fusese deturnată spre dobândirea de averi și moșteniri. Sudul American înainte de Războiul de Secesiune, Franța înainte de Revoluția din 1789, Germania înainte de Primul Război Mondial ș.a.m.d.

              Toate societățile astea s-au prăbușit, fiindcă ”elitele” deturnaseră căsătoria de la scopul ei. Nu era asta singura componentă a degenerării societăților respective, dar e totuși o componentă foarte bună pe post de indicator.

            • Bullshit, Harald! Ai vreo sursă care să ateste că astfel de căsătorii au falimentat sau măcar au contribuit substanțial la falimentul societăților respective?
              Căsătorii politice, din interes, aranjate au existat și vor exista întotdeauna. Cu mult înainte ca biserica să fi descoperit potențialul financiar al cununiile, alierea între familii era mai ales un act politic. Chiar acronimul aflat azi pe toate zidurile, deși originea sa e incertă (Fornication Under Consent of King), conduce spre aceeași concluzie: statul și nu biserica a inventat căsătoria.

            • @Hantzy – faci confuzii între diverse noțiuni: în lumea anglo-saxonă exista așa-numita ”common law marriage”, statul
              îi considera căsătoriți pe oameni dacă locuiau împreună (pentru 3 ierni, în Danemarca) deci era ”under consent of king”.

              Biserica a promovat înregistrarea căsătoriilor începând cu 1215, dar oamenii simpli sfidau adesea cerința asta, bazându-se pe ”consent of king”. Biserica a introdus procedura căsătoriei (înregistrarea) în timp ce statul nu avea nicio procedură pentru oamenii simpli la vremea aceea.

          • Moartea fetiței este un eveniment foarte tragic. Dar de ce a fost luată de la mama biologică?
            Niciun stat din lume nu are responsabilitate tip Butterfly Effect. Criminalul era în primul rând criminal, abia apoi gay. Dacă statul respectiv ar fi promovat în continuare numai căsătoriile heterosexuale, se prea poate ca tipul să se fi căsătorit de formă cu o femeie, să fi adoptat o fetiță luată de serviciul social de la mama biologică și să o ucidă în același mod. Ai fi cerut interzicerea căsătoriilor heterosexuale?
            În România citesc foarte des despre brutalitatea concubinului mamei sau a tatălui vitreg asupra copiilor ei. Nu îmi pare a fi o legătură deci între orientarea sexuală și crimă. Cu astfel de știri nu convingi pe nimeni dintre cei care mai și judecă.

            • Încerci să ascunzi problema reală: o fetiță de 10 luni a fost dată spre adopție către 2 bărbați. Chiar vrei să susții că 2 bărbați pot crește un copil 10 luni, fără prezența zilnică a unei femei? Exact asta pretinde și statul neomarxist britanic.

              Judecătorul a fost indignat fiindcă serviciile sociale nu aveau nicio evaluare a comportamentului celor 2 bărbați. Erau permanent lăudați în rapoarte pentru că erau homosexuali, de parcă asta ar fi fost principala calitate necesară pentru adopție. Ei, în viziunea serviciilor sociale, chiar asta era principala calitate necesară pentru adopție, așa se explică rapoartele.

              Bunica fetiței a încercat să o adopte ea, dar serviciile sociale au pretins că fetița n-o să se poată adapta (”unable to cope”). Bine că s-a adaptat la 2 bărbați care o dădeau cu capul de mobilă la vârsta de 16-18 luni.

              Singurul aspect sub care ai dreptate e povestea cu tatăl vitreg: copiii nu sunt din linia lui genetică, așa apar impulsurile de a-i trata violent. But guess what? Cei 2 bărbați îi erau exact părinți vitregi fetiței, ea nu făcea parte din linia or genetică.

            • Harald spune Chiar vrei să susții că 2 bărbați pot crește un copil 10 luni, fără prezența zilnică a unei femei?

              Nu e prima dată când îmi atribui afirmații pe care nu le-am făcut și apoi te cerți cu ele. Asta e strawman în formă repetată și ar trebui să nu-ți mai răspund. Dar ai interpreta probabil lipsa unui răspuns ca având dreptate, ceea ce nu e cazul.
              Dar dacă asta e problema reală, adică înfierea unei fetițe de doi bărbați, de ce nu ai spus asta de la început? De ce te legi de căsătoriile homosexuale?
              Între căsătorie și adopție sunt alte criterii care trebuie îndeplinite, iar serviciile sociale britanice par să fie depășite. Pentru că obsesia statelor neomarxiste este să reducă numărul de specialiști prin cumulul de funcții. Asta nu e economie la buget, ci risipă. Numai astfel de miopi funcționali au impresia că există domenii secundare care pot fi manageriate cu succes de primul miner, de primul inginer, de primul secretar al țării. Cu indicații prețioase.
              Performața înseamnă specializare, iar specializarea înseamnă investiții. Statele care investesc în sinecuri sunt cele perdante.

            • @Hantzy – acei 2 bărbați nu ar fi putut înfia fetița dacă n-ar fi fost căsătoriți între ei, de asta ”mă leg” de căsătoriile homosexuale.

              Acei 2 bărbați ar fi trebuit să-și vadă de relația lor, fără a-și manifesta trufia căsătorindu-se între ei și adoptând fetița. La momentul de față sunt vedetele închisorii, în mod sigur :)

              Însă fetița aceea a murit pentru gărgăunii ideologici ai clasei politice britanice, de asta a murit. Tu faci PR pentru aceeași ideologie care a dus la moartea fetiței.

            • Cel mai bine ar fi să interzicem complet căsătoriile, ca să nu le mai solicite nimeni, Harald. Când se sparge un pneu, nu mai schimbăm roata, schimbăm mașina. Sau, și mai bine, mergem pe jos. În felul ăsta nu se sparge niciun pneu. Este asta logică de om deschis la minte?

              Nu vrei adopții dacă nu sunt pe linie genetica. Buuuun! Unchiul homosexual al unui nepot orfan îl poate înfia și forma astfel o familie monoparentală? Greu de spus nu. Sau se căsătorește de formă cu damă lesbiană și formează o familie. Și tot îl infiaza.
              Dar de ce să obligi oamenii să caute artificii? Nu e mult mai bine ca în procedurile pentru adopție să fie depunctate familiile homosexuale la criteriul aferent? Daca fetița ar fi avut 10 ani, mai exista pericolul ăsta? Dar pentru un băiețel? Tocmai de asta fiecare caz trebuie studiat în parte, cântărind toate criteriile. Asa se procedează, căci a pedepsi pe toți pentru cazuri singulare e tipic ceaușist. Din 2017 au trecut 5 ani. Mai găsești încă 3 cazuri similare măcar?

    • Va contraziceti f. simplu cind scrieti ca pe de-o parte „tocmai nu e treaba statului cine cu cine se culca” si „În momentul când statele vest-europene legalizează căsătoria între persoane de același sex, căsătoria devine doar o ficțiune juridică, decuplată de realitatea biologică. În asta constă degenerarea societăților occidentale, în practica judiciară și în legislația adoptată.”
      Realitatea biologica NU contrazice homosexualitatea ea exista ca practica (manifestata si ca practica bisexuala-lucru care rar este discutat, dar intr-o lume in care totul e alb si negru nu mai exista alte nuante, nu-i asa?) in cadrul altor specii de mamifere sau chiar pasari (pinguinii) ca sa nu mai vorbim de unisexualitate sau speciile gynogenetice,etc:

      https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/27249369/

      https://www.academia.edu/es/12902632/A_potential_role_of_male_and_female_androgen_in_species_recognition_in_a_unisexual_bisexual_mating_complex

      Chiar si in lumea plantelor:
      https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/26542573/
      Idee e ca lucrurile nu sint atit de simple cum vor unii sa fie.Pe de alta parte, daca tot tinem la democratia statului secular, exista o clara separatie intre stat si biserica;ca sa nu mai vorbim de spiritualitate care in atitea culturi nu e ostila comportamentelor considerate strict deviante.

      In Europa moralizarea ca sa ma exprim asa sexualitatii a fost ceva nou impusa progresiv (asa cum s-a mai demonstrat asta) in cursul secolelor IV, V e.n. de catre noua religie iudeo crestina impusa de imparatul Teodosie zis Cel mare in 391 e.n.Nici in Imperiul Roman (considerat in ciuda tuturor pacatelor factorul civilizator dupa decaderea si cucerirea lumii elenistice) in primele secole ale erei crestine nici in Grecia si in Lumea Elenistica considerate pagine nu a existat o moralitate sexuala stricta, casatoria era un element de coeziune sociala care nu impunea o moralitate sexuala strica de factura religioasa;copii oricum se faceau, indiferent de cine cu cine se culca.
      Dintr-un punct de vedere contemporan cind exista fertilizarea in vitro, posibilitatea de a apela la mame purtatoare (vedeti cazurile unor romani care au apelat in Ucrainia la mame purtatoare ,ingrijorati de ce va aduce viitorul pt odraslele lor in contextul razboiului).
      In rest politizarea sexualitatii e evidenta si sofismele aplicate sint in general ridicole cind vine vorba de apararea „familiei traditionale”.In Anglia Victoriana atit de puritana (culmea ipocriziei) a celei de-a doua jumatati a secolului XIX ca si atunci cind e vorba de cultul amantelor regale de la Curtea Regelui Soare si ai urmasilor sai nu se punea problema musamalizarii vizitelor unor membri de vaza ai inaltei aristocratii britanice la casele de toleranta, doar daca era vorba de prostitutie masculina (cazul printului Albert Victor) ca de altfel de-a lungul Evului mediu pina tirziu in Epoca Moderna si Contemporana cind casatoriile din interes erau piatra de temelie a societatii.
      In rest, chestia cu glorificarea furtului sofism gratuit fara nici o legatura;de fapt reduceti sexualitatea consentuala cum o fi ea la nivelul unui tip de infractiuni;nimic nou de fapt.
      Cit despre adevaratul tip de infractiune sexuala, violul, sexualitatea non consentuala: in general nu cred ca in multe cazuri de casatorii fortate, impuse de interese era vorba de relatii sexuale consentuale;iata adevarata ipocrizie si degenerare.
      In fine, fiecare cu parerea lui,Amin;in rest exceptional articol.

      • Ar fi o idee bună să citești comentariile la care răspunzi. Ori de câte ori e nevoie, până le înțelegi.

        Realitatea biologică e cu totul alta decât ai înțeles tu. Căsătoria e o procedură modernă, pe care a inventat-o biserica. Odată cu Revoluția Franceză, au devenit obligatorii căsătoriile civile, iar căsătoriile încheiate doar la biserică nu au mai fost recunoscute. Însă mult înainte ca biserica să inventeze căsătoria, oamenii tot locuiau împreună și tot aveau relații parteneriale. Exact din motivele biologice pe care nu reușești tu să le înțelegi :)

        • Domnule Harald NU cred ca v-am dat voie sa ma tutuiti; doi la mina: apropo de intelegerea textului visavis de „realitatea biologica” pe care cica „nu reusesc s-o inteleg” (renuntati sa mai puneti in discutie nivelul de intelegerea unor persoane cu care dialogati fara sa le cunoasteti)
          Eu inteleg f bine ca e vorba de procreare si in cadrul unui nivel de organizare de coeziune sociala superior animalelor DAR asa cum dovedeste realitatea..umana sexualitatea NU se reduce doar la aspectul procrearii iar casatoriile monogame sint unul dintre numeroasele mituri dat fiind ca prin definitie majoritatea oamenilor nu se rezuma mai ales la virsta cind sint activi sexual la relatii cu doar un partener in ciuda tuturor restrictiilor impuse.
          In rest, vorbe in vint desi scripta mament.
          O zi buna.

          • Căsătoria nu este aferentă sexualității, sexualitatea are o mulțime de moduri de manifestare total independente de căsătorie. Căsătoria este destinată creșterii și îngrijirii copiilor rezultați, iar la origine se află instinctul și dorința legitimă de perpetuare a propriei linii genetice.

            În lumea musulmană se practică poligamia, am avut un client saudit care îmi povestea că nevasta principală (prima) l-a rugat să o ia de nevastă și pe o prietenă de-a ei, rămasă nemăritată la 37 de ani. Din câte am înțeles, dpdv legal nu avea nevoie de acordul primei neveste, iar pe a treia a luat-o de nevastă fără acordul primeia, însă la ei se consideră civilizat să-și informeze prima nevastă despre intenția de a mai lua încă una. Legal, au voie să aibă 4 neveste, dar trebuie să le poată întreține pe toate, altfel ele pot divorța.

            De ce crezi că societățile musulmane funcționează totuși, în condiții de poligamie? Pentru că se știe foarte clar care e mama fiecărui copil, iar tatăl e unul singur în familie. El nu ajunge să crească fără să știe niște copii care nu sunt ai lui, deci nu muncește pentru a perpetua linia genetică a altuia. Ăsta e rolul căsătoriei, nu manifestarea sexualității celor căsătoriți.

            Modul meu de adresare derivă din considerația acordată fiecarui interlocutor. Am 3 nivele pe care ierahizez interlocutorii, în funcție de conținutul comentariilor lor.

      • Rezumatul rezumatului: căsătoria reprezintă o promisiune reciprocă. Ea promite că va naște copiii lui și nu pe ai altuia, iar el promite că va recunoaște copiii născuți de ea ca fiind ai lui. Orice altfel de căsătorie reprezintă o simplă ficțiune juridică.

        • Omul creste si are grija de niste copii, majoritatea nu stie de linie genetica sau transmitere de gene. De multe ori stiu sau presupun ca nu sunt ai lor. Unii cresc animale de companie, impreuna cu copiii sau in loc de copii. Viata este reglata mai intai de instincte si abia ulterior de conventiile sociale despre care vorbim de parca ar fi realitati…

    • Ce sens are comentariul dumneavoastra? Credeti ca exista justificare pentru razboiul pornit de rusi? Daca da, inseamna ca si atentatele fundamentalistilor sunt pe undeva explicabile sau poate chiar scuzabile.

      Dispretul si ura fata de cei considerati „diferiti”, pe care dumnevoastra ii numiti la gramada „degenerati” (pentru rusi „diferit” inseamna „tot ce nu e rusesc sau vasal Rusiei”), a dus la imbolnavirea psihica a unei majoritati devenite schizoide si paranoice capabile sa sustina un razboi in numele lui Hristos.

    • Comentacul „Harald” echivalează „furtul” cu „căsătoria între persoane de același sex”, dar nu se consideră homofob. Probabil se consideră civilizat.
      Pentru cititorii „Contributors”, e bine de spus aici că una din temele propagandei putiniste este „lupta împotriva Occidentului decadent”. În loc să-și vadă de treaba lui, pentru că, așa cum a scris el însuși, „nu e treaba statului cine cu cine se culcă”, comentacul „Harald” a ales (ca de multe alte ori în comentariile sale pe „Contributors” din ultimii ani) să răspândească propagandă putinistă.
      Nu aș fi reacționat astfel altădată, dar m-am cam săturat să văd propagandă putinistă pe un site dedicat persoanelor inteligente. Am sperat ca măcar acum, când războiul e în pragul nostru și nu se văd semne că dictatorul sângeros are de gând să se oprească, comentacii putiniști să ia o pauză.

      • @Dan – acuzațiile de homofobie sunt fumate de mult, caută ceva mai convingător :)

        Tocmai ai demonstrat în ce ape te scalzi. Începând cu administrația Obama, asta e metoda tipic neomarxistă de a lupta împotriva libertății de exprimare: oricine nu e de-acord cu agenda voastră e putinist, vândut Rusiei etc.

        Cât despre ”dedicat persoanelor inteligente”, vezi că există în Biblie un personaj numit Lucifer. Care era nemaipomenit de inteligent, nu lipsa de inteligență era problema lui :)

        Vânătoarea de vrăjitoare pe care o practici tu pe-aici nu păcălește pe nimeni. Legalizează și în România căsătoria între persoane de același sex, să vezi ce reacți obții :)

    • Subiectul a fost larg dezbatut. Mul timp s-a crezut ca homosexualitatea este o chestie de comportament, motiv din care a fost considerata o forma de patologie sociala (asa cum este furtul de exemplu). Conform cercetatorilor in materie insa, homosexualitatea este o chestiune complexa legata de dereglari a genomului, cromozomi, etc. Asadar, respectarea drepturilor tuturor oamenilor (inclusiv a celor nascuti cu dereglari sexuale sau alte dezabilitati) apartine de bunul simt, nicidecum glorificarea persoanelor „degenerate” asa cum insinuezi. Caci, destinul nu si-l alege nimeni, in pantecele mamei nu i-a intrebat nimeni ce orientare sexuala ar dori sa aibe in viata, samd.

      P.S. Legalizarea casatoriilor intre persoane de acelasi sex este mai mult o chestie simbolica (nu stiu care este ponderea casatoriilor in randul lor) si trebuie privita din alte perspective, i.e. recunoasterea drepturilor (respectiv incetarea discriminarii minoritatilor sexuale) in societate. Sunt convins ca aceste aspecte iti sunt cunoscute, dovedesti incaodata insa… ca urmaresti sa polarizezi cu subiecte populiste.

      • @Florix – homosexualitatea poate fi oricât de complexă, nu asta e problema. Într-adevăr, există indicii că ar fi vorba de ”dereglări ale genomului” (am citat chiar exprimarea ta) fiindcă apar băieți homosexuali în familiile în care se nasc mai multe fete decât media. Familii în care multe generații de femei au născut mai multe fete decât media, deci există un ”bias” biologic. De asemenea, al doilea băiat născut de o femeie are șanse semnificativ mai mari (cam 30%) să fie homosexual, comparativ cu fratele lui mai mare.

        Exact din astfel de motive, statul nu are de ce să pedepsească homosexualitatea și e foarte bine că statele europene (printre care și România) nu o mai pedepsesc.

        Însă în lumea modernă, excesiv urbanizată, există și o problemă culturală, separată de problema biologică. Iar dacă vrem să înțelegem unde duc lucrurile astea, e destul să ne uităm la Grecia antică și la Roma antică.

        Civilizația occidentală are meritele ei și ar fi păcat să o vedem dezagregată. Marii progresiști ai neamului luptă tocmai împotriva civilizației care le permite să se exprime liber, iar alternativa (rusească, musulmană, whatever) nu cred că ar fi spre binele lor.

        • Comparatiile civilizatiei de astazi cu Grecia si Roma antica sunt complet eronate… caci, in antichitate domnea sclavagismul, luptele gladiatorilor in arena, rata analfabetismului peste 95%, samd. Procesul urbanizarii, nivelul educatiei, al productivitatii si prosperitatii creste „in toate colturile lumii” pe marginea evolutiei tehnologice (vezi Dubai, Istanbul, Singapore, Gurgaon, Shenzhen, Seoul, Tokio, etc, etc). Astazi, ne aflam in pragul 4IR (transformare digitala si energetica, AI, economie circulara, robotii autonomi, quantum computing, samd) un salt urias inspre o civilizatie de gradul 1 pe scara lui Kardashev.

          https://www.youtube.com/watch?v=SCGV1tNBoeU
          https://www.youtube.com/watch?v=z3YWl1F6caM
          https://www.youtube.com/watch?v=xK9TP_B95nQ

          P.S. Desigur, ca in orice tranzitie apar si perdanti, frictiunile nu se lasa nici ele asteptate (vechiul incearca mereu sa opuna rezistenta noului). Stim insa cu certitudine ca opozantii transformarii de azi sunt perdantii de maine – a se vedea, soarta celor care au intarziat (r)evolutiile industriale precedente. In acest sens, iti recomand incaodata filmul Last Samurai (Edward Zwick, 2003). Heartbreaking, generatiile urmase insa, se numara printre castigatori.

          PPS. Iti inteleg nostalgiile, schimbarea paradigmei este insa inevitabila. Minerii care coboarau in lifturi subterane cu tarnacopul si cu lopata sau „viata la tara” de odinioara, agricultura de subzistenta, partidele traditionalistilor (taranisti, etc) au devenit deja istorie!

          https://www.youtube.com/watch?v=tI17ZwWOEcI
          https://www.youtube.com/watch?v=hp3ybL28ai0
          https://www.youtube.com/watch?v=fW7UVHz9QYA

          • Așa credeau și împărătesele care invitau barbarii să invadeze Roma :)

            Modul cum evoluează societatea umană nu se rezumă la tehnologie. În prezent, lumea islamică a scăpat definitiv de socialismul pan-arab, deși pe vremea bunicilor tăi părea greu de crezut că asta o se întâmple.

            Când liderii au timp să creeze crize false, o să apară întotdeauna unul ca Putin, capabil să creeze crize reale. Mai pune niște taxe pe energie, să vedem ce se întâmplă :)

            • @Harald
              Nu ai reusit sa ma convingi, paralele intre Roma antica, socialismul pan-arab si democratiile moderne din zilele noastre nu sunt plauzibile.

              Cvasi, hai sa face un prim pas, trecand de la democratie liberala catre democratie-hibrida, respecitv hai sa cedam de buna voie (in mod preventiv;) o buna parte din drepturile dobandite in ultimile 5-6 decenii, i.e. pluralism, dreptul la libera expresie, diversitate, stat de drept, meritocratie, respectarea demnitatii umane (inclusiv a minoritatilor), buna guvernare, samd… altfel, ne paste extremismul dupa colt. Presupun ca aici doresti sa ajungi ;)

              Conform argumentului insa, in situatii speciale, nici democratia hibrida nu poate garanta stabilitate… caci extremistii (de ambele parti ale spectrului) clameaza ca ei sunt singurii ce pot oferi solutii in cazul crizelor economice severe, tulburari sociale, conflicte intre natiuni cu dusmanii imaginari, samd. Fraza aia cu „situatii speciale necesita masuri speciale” este bine cunoscuta. Asadar, nu va trece mult timp pana la abandonarea modelului democratiei hibride in favoarea sistemului autoritar (evident, tot in mod preventiv;) in scopul evitarii pericolului de preluare a puterii de catre extremistii de stanga de exemplu, nu? Si iata asa, intr-o perioada relativ scurta (5-10 ani) ne trezim si noi alineati de partea ordinii iliberale. https://asia.fes.de/fileadmin/user_upload/World-Maps-BRI.png

            • @Florix – acum te crezi profesorul meu? Sau de ce pretinzi că ar trebui să te conving eu de ceva?

              Mai devreme sau mai târziu, oamenii cinstiți care muncesc și care apără țara și societatea, își dau seama că liderii și ”formatorii de opinie” (i.e. propagandiștii, activiștii) de fapt îi exploatează și organizează societatea tocmai pentru a o îndrepta împotriva oamenilor cinstiți care muncesc.

              Chiar crezi că la Berlin o să mai apere localnicii societatea existentă, doar ca să ai tu o activitate asigurată timp de ani întregi, promovând de fapt o agendă politică îndreptată tocmai împotriva oamenilor decenți? Berlinezii care muncesc sunt primii care au de suferit în urma activităților tale lucrative, iar când unii dintre ei n-or să mai vrea să joace jocul ăsta, va trebui să te faci nevăzut urgent de-acolo, cu primul avion :)

            • @Harald
              Fente ieftine cu automandatarea pe post de reprezentant si procuror al poporului cinstiti si muncitor, etc (nice ty;). Ca fapt divers, de-a lungul istoriei (incepand cu epoca de piatra) inovarea si cresterea productivitatii au avut un impact major asupra modului si nivelului de viata, precum si asupra nivelului educatiei. Desigur, pe parcurs au existat si hopuri, civilizatia insa a evoluat si iata-ne ajunsi in pragul 4IR – era digitalizarii si a masinilor, deep learning, etc (modelul de viata bazat pe stiinta, productivitate si sustenabilitate se raspandeste cu viteza in toate colturile lumii ). Vezi transferul tehnologic si nu pot decat sa repet „minerii care coboarau in lifturi subterane cu tarnacopul si cu lopata sau „viata la tara” de odinioara, agricultura de subzistenta, au devenit deja istorie”. Obstructionistii de astazi (traditionalisti, nostalgici, etc) sunt perdantii de maine. https://www.youtube.com/watch?v=SCGV1tNBoeU

              P.S. tot ca fapt divers, oamenii cinstiti, harnici (si cu toate tiglele pe casa) nu au timp sa bata toata ziua toba pe forumuri, sa agite spriritele impotriva minoritatilor sexuale, etnice, religioase, etc… aruncand cu soparle, investitorii straini se imbogatesc din munca noastra, dezgropatul mortilor, pe ce data isi sarbatoresc unii sau altii Pastele, sau teoriile conspirationiste Q’anon.

          • @Florix – hai să numărăm comentariile fiecăruia, să vedem care dintre noi ”aruncă mai multe șopârle” pe forum. N-ai să găsești niciun comentariu de-al meu timp de 18 luni (iunie 2020 – decembrie 2021) în schimb tu ai folosit vreo 10 nickname-uri în perioada asta.

            • Este necesar sa iti amintesc ca am fost cenzurat de Constantin Cranganu (in urma propunerii tale si a soldatelului Svejk?) Degeaba ati emigrat voi prin SUA sau UK… daca nu ati reusit sa va descotorositi de vechile naravuri (ati ramas asa cum va stiu;)

            • @Florix – ai fost cenzurat în urma minciunilor pe care le repetai cu maxim aplomb, de asta ai fost cenzurat.

              În esență, pentru tine și pentru ceilalți ”berlinezi” de pe-aici, libertatea de exprimare înseamnă să colportați minciuni cu maximă nonșalanță. Tu ai vreun comentariu care să fie în dezacord cu punctul de vedere al Cancelariei de la Berlin? Ai vreun exemplu de politică greșită a Berlinului? Că @Hantzy n-a găsit încă :)

            • @Harald
              Ce minciuni visezi? Postarile mele pe marginea articolelor despre schimbari climatice au fost si raman in general limitate la concluziile echipelor multidisciplinare ale institutelor de cercetare in domeniu, i.e. NASA, GEOMAR Helmholtz Zentrum, USGS, The Royal Society, etc. Am postat de n-spe mii de ori si linkurile /sursele de informare (mai jos incaodata cateva exemple). In concluzie domnule procuror, las-o mai moale cu acuzele nefondate la persoana (minciuna, neomarxist, troll, dusman al poporului, subminarea interesului national in favoarea puterilor straine, samd).

              P.S. Pe marginea subiectelor stiintifice, bate te rog la usa echipelor multidiscipliare cu expertiza in domeniu (oceanografie, glaciologie, fizica, geofizica, meteorologie, samd). Poti polemiza cu ei daca te crezi geniu multilateral dezvoltat, astept sa vad daca te tin salvarii.

              https://climate.nasa.gov/faq/14/is-the-sun-causing-global-warming/

              https://www.usgs.gov/programs/VHP/volcanoes-can-affect-climate

              https://earthenvironment.helmholtz.de/changing-earth/topics/topic-2-ocean-and-cryosphere-in-climate-change/#c104664

              https://svs.gsfc.nasa.gov/31156

  8. Un articol interesant, cam lung, dar parca tut lipseste ceva.
    De aproape 100 ani BOR sărbătorește Paștele la o săptămână de bisericile apusene pentru ca in 1923 bisericile din Rusia, Bulgaria, Serbia și alte câteva au refuzat sa-si modifice calendarul. Compromisul încheiat în 1923 la Constantinopol a fost pentru a pastra o minimă unitate a bisericilor ortodoxe. Acesats unutate este de mult timp o poveste si este timpul ca BOR sa sărbătorească Paștele împreună cu bisericile din lumea apuseană. Ar fi un bun semnal ca BOR trăiește în sec 21 si nu in sec 17, ca s-a desolidarizat de biserica rusă, si ar fi benefic chiar și din punctul de vedere al funcționării mai eficiente a statului român (un singur set de sărbători legale de Psste pentru toti cetatenii tarii), al facultării vieții celor din diaspora (in special al vizitelor în tara).

    • @Cinicul – România încă nu și-a încheiat formarea ca stat național, spre deosebire de Franța, Italia și altele asemenea.

      Atât timp cât românii din R.Moldova și din Ucraina încă sărbătoresc Paștele după calendarul vechi, ar fi de preferat ca BOR să mențină unitatea, măcar sub aspectul ăsta. Dacă ”desolidarizarea de biserica rusă” aduce și desolidarizarea de românii din Basarabia, atunci e bine ca BOR să mai aștepte un pic cu desolidarizarea asta.

  9. Excelent articol, f. bine documentat.E f .interesant cum tot avintul Rusiei”cea de-a treia Roma” pretins ortodoxe preavoslavnice a lui Putin, Dughin &comp se bazeaza pe amenintarea nucleara….Ca si argument suprem….
    Inventie fundamentata pe descoperirile unui om de stiinta evreu, Einstein,care numai ortodox si crestin nu era…(si Hitler a fost initial reticient in a accepta ceea el numea „pseudo fizica unor impostori evrei degenerati” astfel incit, din fericire pt. noi Germania nu a reusit sa avanseze corespunzator si sa inventeze prima bomba atomica….)Ce ironie…

  10. Putem incheia cu un PS la acest articol,o adevarat analiza atit de cuprinzatoare care ar trebui publicat si pe alte platforme.De 9 Mai rusii vor sarbatori adevaratul lor Paste:”Stalin a inviat!” -„Adevarat a inviat!”

  11. Putin si Medvedev parteneri de jocuri sado-maso la nivel european iar ocazional il iau partener si pe fratele Lucasenko. Asa cum rusii se comporta nazist si acuza de nazism Ucraina la fel si cu acuzele gay! Biserica rusa este un departament special al FSB.

  12. Pentru majoritatea dintre noi Dostoievski e primul care , promovind ideea unui mesianism al poporului rus (desprins direct dintr-un panslavism rusocentric), a “profetizat” exact inversul procopselii cu care omenirea s-a ales din partea “dragutului de ruskii narod”; de la invazia Ucrainei am tot gasit pareri ca Putin (cu strasnic ADN kaghebist si comunist -dar si cu noul obicei de a se inchina la biserica-…) a preluat torța acestui mesianism. Un “insider” (Berdiaev, in Sursele si sensul comunismului rus) spune ca “ideile mesianice au vocatia de a lua cind forme apocaliptice, cind revolutionare…”: ironie a Istoriei, insa, “” in locul ideii mesianice a celei de a Treia Rome, Rusiei i-a reusit Internationala a III-a…E dificil sa-i faci pe occidentali sa inteleaga ca Internationala a III-a nu e o Internationala, ci o idee nationala rusa…”. Stranie potriveala, ai zice ca Dostoievski, bolsevicii, kaghebistii si Putin ar fi membrii aceluiasi partid; jucatori ai aceleiasi partide sint cu siguranta…

  13. Din aceasta panorama (pe alocuri inegala) reiese ca ´lumea rusa´ e parte a lumii occidentale, schematizand, a ´civilizatiei crestine´ , iar ´problema´ ei, parte a problemei mai mari a acesteia. Rusia are o problema istorica de ´identitate´, prin liminalitatea ei, de sciziune interioara. Deci miezul problemei ar fi ´razboaiele culturale´ europene pe care un ´genealog´ atent ( sau doar obsedat ) le-ar putea urmari cu mult inainte de epoca moderna. Ceea ce se poate observa si din descrierea de mai sus, ambele ´tabere´ ( amestecate, parodiate atat de incisiv de Eco, mai ales in ´Pendul´ ) sunt deviante, unui istoric al ideilor ii poate rasari chiar impresia nelinistitore ca mintea ( si natura ) umana e, ca atare, devianta. Ceea ce in cultura rusa se vede in mod deosebit, toate marile spirite ruse erau, in diferite feluri, cam deviante ( in special simbolistii erei de argint, printre care ar trebui inclusi si ´filozofii religiosi´ ). Nedumerirea e : de ce om fi canonizat atatea spirite deviante ? Canonizare pe care Nietzsche ( se prefacea ) ca o detesta ( probabil pt. ca nu s-a bucurat de ea cat tip a fost sanatos, ma rog, cat de cat ) .
    Aceste tabere radicalizate, ´dreapta´ si ´stanga´ politice, conservatori si progresisti, se oglindesc, par ca doua secte, cu atat mai ostile cu cat impartasesc mai multe lucruri. Stanga ( franceza, in principal) avea origini religioase, se alimenta din curente apocaliptice-milenariste subterane sau alternative – la religia ´oficiala´ a Catolicismului autoritar, si se pot aminti aici Fourierismul si Saint-simonismul ( dar si protestantismul liberal si critica bilblica a tinerilor hegelieni, etc. ). Subliniez acest fapt pt. a arata ca ´razboiul´ nu e propriu-zis intre ´secularism´ ( concept din ce in ce mai contestat ) si ´traditionalism´, secularismul camufland o ´viziune despre lume´ tot religioasa. De altfel, un anumit tip, radical, de ´conservatorism´, nu ezita sa denunte inceputurile ´decadentei´ Occidentului in ´revolutia iudeo-crestina´ ( Nietzsche insusi ! ), sau ´bolsevismul antic´. Deci nici ´traditionalismul´ nu e scutit de tentatiile seculare si ´nihiliste´, nici pe departe ! Un razboi cultural, si nu doar cultural, intre ´iezuiti´ si ´francmasoni´ ! Intre care practic nu se mai poate distinge, o mega-conspiratie ´globala´ si totala, adica o paranoia colectiva, ce traduce divizarea sau ´alienarea´ omului occidental. Sau a omului pur si simplu ? Un exeget mai glumet ar putea banui ca de fapt la aceste tabere apocaliptice se refera aluziile biblice despre Gog si Magog ( sau Anti-gog, un ´Gogu-contra´ … ), un fel de siamezi indraciti care se sfarteca unul pe celalalt. Iar ´apocalipsa vremurilor noastre´?, o alta profetie ( culturala) auto-implinita.
    In teologia lui politica, Carl Schmitt proiecta aceasta tensiune ´ontologica´ ( sau diferenta ontologica, cum ii zicea bunul sau amic, Heidegger ) in chiar interiorul Divinitatii sau a Treimii ( dar care la el apare, dualist, ca ´doime´ … ), unde vede o lupta eterna, heracliteeana, intre doua ´Persoane´, Tatal si Fiul , primul, conservator, ca agent al ´ordinii´, cel de-al doilea, neascultator, ´progresist´ si revolutionar, el, Schmitt, ca bun catolic, cum se pretindea, optand pt. primul principiu ( si, impreuna cu el, si alti ´crestini politici´ si nihilisti mai mult sau mai putin aiuriti, catehonticii ). Cunoscatorii pot sesiza ecouri din gnosticismul lui J. Boehme, filtrat prin hegelianism, un ´gnosticism modern´. De aici vin unele formule enigmatice, fluturate de diversi ´metapoliticieni´ de ocazie, precum ´razboiul zeilor´, la care, bineinteles, ei iau parte, in roluri de mari capetenii. Desi e mult mai probabil ca Olimpienii sa rada ´homeric´ si, cum obisnuiesc, sa le ia mai intai mintile celor pe care vor sa-i piarda.

    • Lucrurile sunt foarte amestecate, strict, nici intelectuali considerati unanim ´de stanga´, ca Rousseau, nu pot fi bagati in aceeasi oala cu iacobinii sau bolsevicii, intelectualii sunt intotdeauna vietati delicate, iubesc ´binele´ si ´frumosul´, animalutele, florile si copiii, etc., nu suporta sa vada sange dar adesea tot ei nici nu clipesc cand aud de hecatombe in numele ´idealurilor´ lor …
      Dostoievski era si a ramas, ´la baza´, un socialist romantic, se simte din toata opera lui, ii admira pe populisti pt. darzenia si ´idealismul´ lor, slavofilismul insusi avand trasaturi oarecum ´democratice´, foarte intim legat de narodnicism. Pt. un ex., Satov, pesonajul pozitiv din Demonii, era la randu-i un posedat pravoslavnic – extrem de antipatic ( aproape ca l-ai perefera pe Stavroghin ), desi autorul nu intentionase sa-l prezinte asa, chiar si superblajinul Maskin avea dese incursiuni intransigente, in stilul lui delirant. Despre ura lui Dostoievski fata de ´Occidentul decadent´ nici nu are rost sa amintim, neinduplecat cu obisnuitele orgii bahice de weekend ale proletarilor londonezi, foarte intelegator insa cu acelea cosmico-abisale, marmeladoviene, ale neprihanitului suflet scito-rus. Dostoievski a fost foarte admirat, mai mult chiar decat Nietzsche ! , de neo-conservatorii de la Weimar, vazut ca un profet al ´revolutiei´ lor ( M. van der Brock -un fel de discipol al lui Mereikovski si cel care a forjat ecuatia apocaliptica a ´Celui de-al treilea Reich´ , nu fara legaturi cu ´cea de-a treia cale´ aparata, impreuna cu alti neconformisti, de Berdiaev… )
      Berdiaev, la randu-i, fusese revolutionar, marxist, nu revolutia o contesta el, cat ateismul ei, de aceea spre sfarsitul vietii ajunsese sa spere la o ´revrajire´ a Revolutiei, o Revolutie crestina – dar revolutie, in sens social , un proiect utopic medievalist , abstractie facand ( daca se poate ) de faptul ca Crestinismul lui era unul foarte personal , ´libertarian´ si cu accente anarhiste, ´cosmiste´( atat de specific rusesti ) si ´gnostice´. Soljenitin se considera un discipol al lui Berdiaev, faptul ca putut sa vada in Putin o speranta pt. Rusia spune ceva despre aceasta sublima inadevare a intelectualilor. S-a dezbatut mult daca Nietzsche ar putea fi considerat un ´bunic´ al fascismului. Un bunic cu nepoti multi totusi si de toate felurile, fascisti, anarhisti, socialisti, etc., de aceea cei mai vehementi contestatari ai acestei ´genealogii´ abuzive sunt nepotii lui de pe stanga anarhoida, postmodernista, ii jeneaza aceste inrudiri si polenizari incrucisate. Dar raspunsul poate ca l-a dat Heidegger insusi, discipolul cam gelos al lui Nietzsche. E aceasta relatie incestuoasa, tragica, intre ´filosofi´ si ´printi´ sau tirani , intre ganditorii palizi si ´puterea´ pe care o iubesc si o urasc in acelasi timp. Platon, care a patit-o pe propria piele, ar fi vrut sa-i dea afara pe poeti, le-am zice azi estetii amoralisti, Schwarmerei ( si cam toti ´intelectualii´ moderni sunt asa ! , intelectualul ca dandy decadent , revolutionar sau/si reactionar, radical sa fie, apocaliptic ) – macar din cetatea lui inchipuita si filosofica, el vazandu-i chiar mai periculosi, prin iresponsabilitatea lor morbida, decat sofistii. ´Solutie´ nedemocratica, desigur, dar macar de n-ar mai fi atat de lejer canonizati, sanctificati sau divinizati, daca n-ar raspunde totusi unor nevoi colective si, in definitiv, tot democratice, ca un Marvel select de Ubermensi de mucava. Socrate a fost condamnat, la urma urmei, de poetii si ´traditionalistii´ vremii lui.

    • Si o nota despre estetism.
      Parintele existentialismului e creditat Kierkegaard, desi i se gasesc predecesori, pe drept sau ( mai degraba ) pe nedrept, ca Pascal, Augustin sau Seneca ( ba chiar si Socrate !, pe seama presupusului sau ´scepticism´ ), in genere ganditori ´confesivi´, acesta e canonul ´traditiei conservatoare´, intamplator sau nu, cam acelasi cu cel al postmodernistilor. Fapt semnificativ, conservatorii se reclama de la un filon nominalist, ´antiplatonic´. A-l caracteriza pe Kierkegaard drept ´estet´ pare cel putin diletant, stiute fiind polemicile lui sarcastice contra estetismului, el fiind considerat ca autorul celor trei stadii sau ´sfere´ , estetica, morala si religioasa ( de fapt o traditie crestina temeinica ). Nu e locul pt. asemenea dezvoltari, totusi Kierkegaard era prins intre doua forme de estetism, profan si ´mistic´, ambele avand in comun suspendarea antinomianista a ´legii´ si a ratiunii, in buna traditie luterana. Se vede dupa cum si cat a scris, a reusit sa-si sublimeze estetismul romantic, sa-i imprumute un penaj ´mistic´. Polemica lui cu Hegel ascundea o dependenta funciara, oedipiana, de acesta, de altfel Kierkegaard rezona cu Schelingianismul ´reactionar´ – in mod hotarat romantic-estetist sau ´simbolist´ -, tocmai datorita anti-hegelianismului. Iarasi, pare deplasat sa ii consideri pe acesti mari existentialisti drept ´amoralisti´ – nu imoralisti !, dar estetismul, fie si mistic-religios ( saltul sau pariul pascalian ), e autonomia si primatul ´esteticului´, in raport in special cu ´eticul´, esteticul se scalda intr-o ambianta nihilista sau contingenta ( aruncarea-in-lume), fie si mistica, ca golul astronomic al lui Pascal ( probabil ca mirificele peisaje astrale dezvaluite de Hubble i-ar mai fi putut destrama din depresie ). Ca amoralismul existentialist se poate converti intr-un ´moralism´ sui generis cu atat mai vehement, ´nietzschean´, dar de asta data unul ´social´ sau heteronomic ( daca nu de-a dreptul biologist si eugenist ), nimic mai firesc, existentialistii si nihilistii in genere sunt specializati in critica de moravuri, o critica estetica totusi, ceea ce le deranjeaza simtul muzical nu e atat continutul, substanta, cat forma dezordinii sau ´degenerarii´, prostul gust al maselor. Transgresiunea cu stil e noua morala, a geniului, autenticitatea. Heidegger a terminat intr-o anti-filosofie ´Zen´-ecologista, holderliniana, a ´operei de arta´, culminatie a ´wagnerismului´ filosofic, ideea e deci aceea a antinomianismului ´gnostic´ iresponsabil al intelectualului modern, post-religios si post-metafizic, post-orice, de dragul artei …

  14. @Herald
    Pana la aparitia Bisericii sa inteleg ca oamenii nu se căsătoreau? Adica de vreo 2000 de ani. Iar 2000 de ani la tine inseamna procedura modernă, așa-i? Căsătorii se făceau si in Grecia si Roma antică si in toata Antichitatea cu mult înainte de apariția creștinismului. Pune mana pe carte inainte sa scrii comentarii ca esti complet pe langa.

    • @Argus – ești capabil să faci diferența între căsnicie și căsătorie? Nu prea pare.

      Oamenii simpli nu se căsătoreau, ei ”se luau”. Asta însemnând că se mutau împreună, știa tot satul că ”sunt luați”, dar căsnicia lor nu era înregistrată nicăieri, deci nu era căsătorie. În unele regiuni, biserica a început să înregistreze căsătoriile oamenilor simpli pe la 1200, în alte regiuni pe la 1400, iar în altele abia pe la 1700. Uzual, doar nobilii (mai mari sau mai mici) aveau căsătorii înregistrate în acte. În altă ordine de idei, dacă nici măcar un nickname de 6 litere nu poți reține corect, e oarecum deplasat să trimiți pe alții să pună mâna pe carte.

      • „căsnicia lor nu era înregistrată nicăieri”

        Registrele parohiale si alte documente iti dau pierdere de cauza.
        Oamenii nu sunt animale in padure sa se nasca si sa moara fara sa inregistreze ceva.
        Acte de casnicie suntm numai sa vrei sa le vezi.
        Daca nu e important, de ce atata tam tam in cazul dereglatilor, de vor musai la biserica ? Ca sa ce ? De vreme ce e suficient „a te lua” ?

  15. @Harald

    De unde faci tu diferențele astea dintre căsătorie și căsnicie? Ai niste surse?
    Căsătoria la greci, de exemplu, impunea o întreagă ceremonie cu martori de fata, zestre, chiar dacă era un jurământ oral. De aici si caracterul solemn pe care îl avea.
    Repet, da-mi niste surse, niste carti care să confirme ceea ce afirmi. Si de unde si pana unde ca daca nu era înregistrată undeva avea o semnificatie mai putin importanta si nu era căsătorie? In care regiuni a ajuns să fie consemnată căsătoria in acte pe la 1200? Si atunci era modernitatea, nu?
    Lasă tu alta ordine de idei și nu te lega de aspecte nesemnificative, am văzut după ca dicționarul ‘a corectat’ numele. Vino cu sursele cerute si pe urma discutam. Dacă vrei, clar.

    • @Argus – încerci degeaba să deturnezi discuția, nu păcălești pe nimeni: ce îi împiedică pe homosexuali să locuiască pur și simplu împreună și de ce vor activiștii neapărat o căsătorie înregistrată la Oficiul Stării Civile?

      Căsătoria ”la greci” despre care scrii tu nu se încheia între persoane de același sex, chiar dacă grecii erau vestiți pentru comportamentele lor mai puțin ortodoxe :)

      • @Harald
        1. Nu am incercat sa păcălesc. Dar dintre noi, nu stiu care-i Pacaliciu’.
        2. Nu am vorbiti de căsătoria între persoane de același sex. Te rog să te rezumi la ceea ce am scris.
        3. Cu homosexualitatea e o discuție în sine, mult prea complexă și nu cred ca face obiectul articolului autorului.

        • @Argus – hai să ne uităm măcar la titlul articolului și ne lămurim imediat ce face și ce nu face obiectul articolului.

    • Unele chestiuni tin de o logica elementara – pe vremuri cand doar putini erau capabili sa scrie cine credeti ca era asa de interesat sa retina in scris cine si cu cine se pupa??? sigur ca la casele mari chestiunea era atent studiata si inregistrata – cautand pe google am gasit:
      „Marriage Records before 1754 contained simply the names of the bride and groom and the date of the marriage. Some very early registers (in the 1500s) simply contain entries like „John Smith married his wife”.” – asta se intampla in UK dar dvs, puteti aprofunda subiectul

  16. Felicitari autorului! Un text solid, articulat, documentat si foarte interesant.
    Si nu in ultimul rind, bravo celor de la „Contributors” pentru identificarea si oferirea de spatiu unor autori noi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

George Enache
George Enache – profesor universitar, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie. Domenii de interes: istoria Bisericii Ortodoxe în secolul XX, religia în cadrul relațiilor internaționale, istoria recentă a Europei de Est, istoria comunismului. https://ugal.academia.edu/GeorgeEnache

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro