Dragi comentatori,
O „propoziție” – folosesc cuvântul ca sinecdocă pentru „carte” –, odată scrisă și aruncată în lume, se cam desprinde de autorul ei (după cum afirma un autor antic) și e obligată să se descurce singură. Autorul nu o poate ține de mână, explicând la tot pasul ce a vrut să spună prin ea. Deși a scris-o, el nu e avocatul ei și trebuie să fie împăcat cu gândul că, punând-o pe piață, cartea va fi tăvălită sau răsfățată după mintea și sufletul fiecărui cititor. De aici neînțelegerile, de aici feluritele interpretări, de aici răstălmăcirile ideilor sau mutilarea lor. Orice autor trebuie să știe că, în principiu, din clipa în care pășește în lume, poate fi pus pe soclu, ignorat sau crucificat.
Nu am intervenit de-a lungul anilor decât de două-trei ori în discuțiile stârnite de textele pe care le-am dat spre publicare, de fiecare dată cu bucurie, platformei Contributors. Dacă mă abat acum din nou de la „regula tăcerii” – și a retragerii din joc odată ce „cartea a fost jucată” –, o fac pentru că zilele acestea sunt zile de seninătate și relaxare, și pentru că suntem aici, în locul ăsta frumos, în care simți nevoia să vorbești cu ceilalți așa cum o faci cu vechii prieteni. Sigur, mă mână și nevoia de a repara câteva posibile neînțelegeri.
Prima. După ce m-am mulțumit să „urlu”, cum zice dl Lucifer, împreună cu alții, că Sorin Câmpeanu nu e bun de șef la educație, am omis să spun și cine cred eu că e bun. Dar nu înainte de a aminti că datoria noastră – a celor de pe bară, care se numesc „societatea civilă”, și care, ca drept suprem, au să pretindă să fie serviți așa cum trebuie de cei care s-au angajat să îi slujească în mandatul lor „cu dăruire și credință” – este în primul rând de a urla, când e cazul, desigur, că slujitorii noștri ne înșală și se abat de la jurământ și datorie atunci când ne propun ca ministru al Eucației un personaj care a inundat piața educațională din România cu 70.000 de diplome false marca „Spiru Haret”, distrugând corpul profesoral și „mintea copiilor noștri”, cum se spune, pentru alte câteva decenii.
Apoi, după ce am „urlat” că asta e de un cinism înspăimântător și că e o mare bătaie de joc la adresa poporului tău, pot să spun (și o fac acum) că, în domeniul prioritar al educației, totul ar putea fi pus pe picioare cu oameni verificați ca cinste, dăruire și competență precum profesorul Mircea Miclea de la Cluj sau precum Daniel Funeriu. Asta din ce cunosc eu, dar or mai fi și alții. Și cred că ăsta e tipul de soluție „tehnocrată” la care politicienii din coaliția guvernamentală – precum și președintele țării – sunt obligați să recurgă atunci când, între membrii partidelor lor, nu există persoana capabilă să acopere exemplar postul.
A doua. Doamne, ce ușor ne repezim la etichete și le vedem și acolo unde nu au ce căuta! De ce, când vorbim de „calitatea materialului uman din care e plămădită o societate” trebuie să ne gândim la pomposul „darwinism social”? Când de fapt, în această banală exprimare („calitatea materialului uman”), se ascunde un adevăr atât de simplu! Așa cum soliditatea unei construcții depinde de calitatea cărămizii din care e făcută construcția, e limpede că temeinicia unei societăți depinde de calitatea profesională și morală a membrilor ei. Dacă vedem peste tot „darwinisme sociale”, atunci înseamnă că în momenul în care un club sportiv încearcă să-și formeze o echipă ideală, capabilă să câștige un campionat, clubul cu pricina e acuzabil de „darwinism social”. Dar oare locul în civilizație, pe care-l ocupă astăzi fiecare țară din lume, nu depinde de calificarea profesională și de valoarea umană a indivizilor care o alcătuiesc? Este selecția meritologică a funcțiilor „darwinsim social”? Și de ce oare se află România pe locul fruntaș în Europa la analfabetism funcțional? Nu pentru că materialul din care e plămădit corpul de învățământ – de la ultimul învățător la ministrul învățământului însuși – sunt de o calitate, când nu lamentabilă, mediocră?
În sfârșit, ultima neînțelegere. Aici, recunosc, e vina mea. De o viață, prietenii se chinuie să mă convingă că nu mă bucur de prezumția de umor sau că, atunci când îl am, el este atât de subtil încât, în afară de mine, mai nimănui nu-i cade fisa. E preferabil, îmi spun ei, ca, atunci când fac o glumă sau spun un banc, să anunț înainte. Ei bine, nu i-am ascultat nici de data asta când am afirmat că Isus al meu a fost cel mai important eveniment al anului în „domeniul dezbaterii de idei”, laolaltă cu volumul epistolar Despre destin. Nu i-am ascultat și rău am făcut! Poate fi ceva mai de prost gust decât să te lauzi singur? Nuuu! Am crezut însă că propoziția care urma și-n care spuneam că „îmi e imposibil să nu fiu obiectiv” va face transparent subtilul meu umor și că va smulge cititorului un zâmbet paticipativ. Ce mai, m-am înșelat!
Și asta cu atât mai mult cu cât autorii locuiți de un dram de paranoia, convinși că sunt „neînțeleși” sau nemeritați de contemporanii lor, abundă. Ca editor, pot să confirm că mai toți scriitorii au un ego gonflat și că fiecare și-l administrează cum poate, fie la vedere, debordând de încântare de sine, fie ipocrit, covârșit, în culisele eului său, de o falsă modestie. Se face de obicei deosebirea între vanitate (întotdeauna de prost gust – „tu știi cine sunt eu?”) și conștiința îndreptățită a valorii de sine, care ar fi orgoliul.
Îmi vine periodic în minte scena relatată de Cioran în Caiete. Este invitat la o cină pariziană. După ce se ridică de la masă, invitații se plimbă prin apartamentul somptuos al gazdei, Cioran intră în biblotecă, trece în revistă cărțile, descoperă mai toate volumele lui Eliade și Ionesco, dar nici unul al lui. Se întoarce acasă sângerând.
Splendoarea este că observația vine de la un scriitor onest care, după ce declară în repetate rânduri că gloria scriitoricească îi este indiferentă, constată acum, odată cu absența lui din biblioteca unui străin, că se mințise tot timpul. Și o spune.
Dacă mă întrebați, voi susține că normal este să te îndoiești mai tot timpul de lucrul pe care l-ai făcut și care, la un moment dat, se desparte de tine. Dar care, totuși, deși nu-ți mai aparține (l-ai dat spre devorare), continuă să fie al tău! Produsele literare sunt în fond reziduurile scoase în afară după un act de digestie cerebrală. Când scrii, creierul mistuie și elimină, iar la acest „reziduu” scriitorul se raportează de-acum ambiguu, cu un amestec de tandrețe și repulsie. Am fost uimit când am aflat că unul dintre cele mai divine parfumuri din lume, moscul, se obține din feromonul secretat de glandele unui cerb.
Desigur, există creatori la care conștiința valorii de sine este totală, îndreptățită și neacuzabilă, indiferent de radicalitatea (impudică în principiu) cu care ea este exprimată. Kant, de pildă, a afirmat în prefața unei cărți pe care a publicat-o la scurtă vreme după opera princeps, Critica rațiunii pure, că nici un gânditor până la el nu a gândit cu-adevărat, așa cum o făcuse el, limitele cunoașterii umane și că, de-acum, cu tratatul lui, problema metafizicii ca știință a fost definitiv rezolvată. Și a avut dreptate. Oricât de mulți au fost criticii lui, nimeni nu s-a gândit să-l socotească vreodată smintit pentru această judecare de sine. Kant era de-o probitate morală care îl scotea de sub orice bănuală de vanitate.
În schimb, eu nu stau nici o clipă pe gânduri să-l socotesc pe Rousseau maniac – și să-mi repugne, de altfel, prin tot ce făcea – când ultima lui carte (Visările unui hoinar singuratic) se deschide cu aceste cuvinte demne de un document clinic: „Iată-mă deci singur pe pământ. Nici frate nu mai am, nici seamăn, nici prieten: pe nimeni cu care să schimb o vorbă în afară de mine însumi. Omul cel mai sociabil şi mai iubitor a fost izgonit dintre oameni prin consensul tuturora. În ura lor rafinată, au găsit cazna cea mai cruntă pentru sufletul meu simţitor […].“ Bla-bla.
Așadar, revenind la bietul Isus al meu, n-am să vă mai spun ce cred eu cu-adevărat despre el „în culisele chinuitului meu eu”, ci am să vă citez cea mai frumoasă vorbă pe care am primit-o despre carte de la un cititor necunoscut. Domnul X face gestul acesta la sfârșitul fiecărui an și vorbele lui mă mângâie de fiecare dată. Iată:
„V-am citit cartea de îndată ce a apărut. E o carte foarte, foarte frumoasă, domnule Liiceanu, o carte care te obligă să-ți deschizi ochii și să-ți descui mintea și să stai o vreme ghemuit în preajma lui Isus ca un discipol proaspăt venit între cei 12. Eu sunt foarte credincios… în felul meu, dar nu m-a deranjat cum ați scris dumneavoastră. Cred, sincer, că nici pe Isus însuși nu l-ar fi deranjat, ba poate chiar ar fi zâmbit cu bunătatea lui, aflând ce credeți. Indiferent dacă a fost om sau dacă e mai mult decât atât.”
Va mulțumesc că m-ați citit și vă doresc în continuare un Crăciun senin.
Nota editorului: acest text a aparut postat sub formă de comentariu la textul TREI ÎNTREBĂRI. ”Numirea recentă a lui Sorin Câmpeanu la Învățământ este de-a dreptul impudică la scară națională”
Departe de mine gindul de a contrazice interventia autorului referitoare la ocupantul postului de ministru al Educatiei . Necunoscind nici persoana – in carne si oase – ca sa zic asa si nici daca reprosurile ,ce ii sunt aduse , sunt absolut reale , ma rezum la a spune doar citeva vorbe ce tin mai degraba de principii si nu de etichetari personale . Un guvern functioneaza ca un intreg , un guvern are de adus la indeplinire un program asumat (sau asa ar trebui sa fie ) , un guvern nu este un cumul de personalitati pe domenii distincte el este o comunitate de oameni ce se pun in slujba aceluiasi ideal politic si se supun nevoii de punere in practica a unui program strict convenit de catre toti membrii sau de catre reprezentantii formatiunilor politice ce il reprezinta . Acest guvern , este parte a unor intelgeri semnate anterior si intelegerile nu se refera la numele persoanelor (cu exceptia premierului , ce este agreat de toarta lumea) ci se refera la dorinta asumata de catre persoane ce fac parte , ca membrii ,din partidele reprezentate si nicidecum de catre persoane , poate mai competente , dar care nu afirma sau chiar nu doresc o astfel de raspundere . Numirile in aceste functii guvernamentale presupun si o minima acceptare colegiala ce se naste intre membrii componenti si dorinta lor de punere in practica a programului prestabilit si asumat . Tinind cont de toate acestea putem spune , la o prima vedere si putem totodata remarca ambitia acestui nou guvern al Romaniei . Daca este bine sau rau , timpul ne va spune (am fost de atitea ori pacaliti ) , dar nu putem lucra decit cu cei pe care ii avem la dispozitie , cu cei care isi asuma , cu cei care fac parte sau sunt prezenti in structurile partidelor cistigatoare . Lupta politica asta inseamna , altfel ar fi fost – Kant si Puterea de judecata impreuna cu Critica ratiunii pure mereu – in guvernul ideal al natiunilor de fiesce data . Dar cum – KANT -a fost si va fi mereu unicul ,nu putem avea aceiasi pretentie de la noi muritorii de rind .Pina la urma- urmei , acesti ministri nu pun in practica propria lor vointa ci doar se misca ca si executanti ar unor intelegeri anterioare ce trebuiesc transformate in fapte .
Stimate Domnule Liiceanu,
Crăciun fericit! Va mulțumesc ca ați reușit in cartea “Isus al meu” in capitolul excepțional “Cel fără de pereche. Isus atopótatos” sa îmi exprimați ideile. Pina la ora actuala am ajuns la pagina 132. Continui însă încet dar sigur astfel incit pina la sfârșitul anului sa o termin. Sint la fel de uimit ca și Dumneavoastră cum a reușit BOR prin unii dintre mesagerii ei, sa facă o afacere profitabila uitând de scopul ei suprem: propovăduirea Omeniei și a tot ce înseamnă Isus, Dumnezeu și Sfintul Duh prin apariția lui pe pămînt. Citeodata ma întreb știu oare Preasfințiile lor mai mult decit știm noi?! Nu le e frica de ce ii așteaptă la Judecata de apoi?! Indiferent cum ar fi , va mulțumesc pentru o lectura de Crăciun cum nu se poate de adecvată! Volumul Epistolar Despre destin va urma.Va doresc multă putere de munca in Noul An!
Kant era de-o probitate de orologiu. Cand Dzeu e ceasornicar otios e normal ca alesii lui sa fie orologii, asa evolueaza lumea, de la Zeii cu ras homeric la economia divina a pietei. Ceea ce e fascinant la filozofiile actualiste e ca te confirma intotdeauna, fix pe dos decat avea obiceiul suspiciosul daimon socratic. Filozofii germani aveau cu totii obiceiul acesta, de a se vedea ultimii din tagma lor, pe culmile culmilor si fara pereche, se catarau pe nasurile uriasilor, speriind cucuveaua Minervei. Ultimul dintre profetii de pe urma, exemplu de etica incarligata, nu s-a multumit cu desfiintarea metafizicii, a omorat si filozofia, decretand in pasareste ca el era unicul ganditor ontologic. A avut dreptate.
Doamne ajuta !
E generos din partea d-lui Liiceanu sa raspunda cititorilor. Sarbatori fericite tuturor si sa speram ca 2021 va fi mai lipsit de incrancenare!
@Liiceanu
„E preferabil, îmi spun ei, ca, atunci când fac o glumă sau spun un banc, să anunț înainte. Ei bine, nu i-am ascultat nici de data asta când am afirmat că Isus al meu a fost cel mai important eveniment al anului în „domeniul dezbaterii de idei”, laolaltă cu volumul epistolar Despre destin.”
Sa stiti ca cel putin unora dintre noi ne-a picat fisa. Gluma a fost foarte amuzanta, iar faptul ca cineva a luat-o de buna ar trebui sa va distreze la fel de mult ca pe mine!
Va urez Craciun Fericit si la multi ani, si sper sa continuati sa scrieti si sa glumiti, chiar mai aprig decat pana acum.
Ei, eu recunosc cinstit că fac parte dintre cei care nu s-au prins la gluma domnului Gabriel Liiceanu. Pentru simplul motiv că m-a interesat mult mai mult afirmația că „Isus al meu” este o carte foarte importantă și am citit urmarea cu mai puțină atenție… Acum, slavă Domnului, m-am prins… Mai bine mai târziu decât niciodată… În afară de asta, în mica și stricta economie a vieții mele personale în chip de cititor, am citit „Isus al meu” cu o foarte mare bucurie… Pentru că domnul Gabriel Liiceanu a exprimat extraordinar de limpede, de documentat și de frumos lucruri pe care le simțeam și eu, care îmi dădeau și mie de gândit dar nu aș fi avut curajul să le spun în gura mare și nici talentul sau măcar capacitatea de a o face… Și pentru că în timp ce citeam, mă „ghemuiam în preajma lui Isus”, cum foarte frumos spune cineva…
Dankeschön
Mulțumesc pentru „meseria de cetățean”.
Vă doresc un an nou fericit!
La mulți ani!
Cu stimă
„…70.000 de diplome false”
Se discută mult despre noul ministru al educației și cred, ca majoritatea celor care-și spun părerile, că PNL ar fi putut găsi o persoană mai potrivită. Se remarcă, însă, opinia că dl Sorin Cîmpeanu a fost recomandat cu fermitate de Președintele Republicii (care l-a decorat recent, fără mari proteste din partea lumii universitare), din motive politice care urmăresc interesul public. Dar, pentru că prestația d-lui Cîmpeanu în ProRomânia și ALDE naște unele nedumeriri legate de relația domniei-sale cu etica, aș îndrăzni să pun la îndoială felul în care este urmărit interesul public.
Desigur, un semn de întrebare se poate pune și asupra raporturilor pe care președintele Consiliului Național al Rectorilor din România le are cu dl Alexandru Cumpănașu, un personaj controversat, la rândul domniei-sale, șeful Coaliţiei Naţionale pentru Modernizarea României (prin care a încasat sume semnificative de la mai multe universități). Presa spune că ar fi în primul rând de natură masonică. Habar n-am, dar cred că este unul dintre motivele pentru care dl Cîmpenu nu ar fi potrivit să ocupe postul din guvern.
…Legea amnistierii plagiatorilor este un alt motiv.
Pentru lămurire, presupun că nu există la cititori prejudecăți cu privire la vreo legătură între calitatea actului educațional și forma de proprietate asupra capitalului unei instituții de învățământ superior. Altfel, toate universitățile românești se plasează pe locuri modeste în clasamentele internaționale. Nu este aici locul pentru a pune în discuție obiectivitatea criteriilor de evaluare.
Așadar, părerea mea este diferită cu privire la „cele 70000 de diplome false”, din două motive. Unul este tehnic. Să ne amintim… Diplomele respective NU au fost eliberate de către o singură universitate, deși majoritatea proveneau de la una dintre universități. Programele de studii în discuție aveau acreditare pentru forma de învățământ „cu frecvență”, nu însă „la distanță”. Online, altfel spus, așa cum se face întreg învățământul astăzi, adică fără nicio acreditare în acest sens. Bun! Legea a fost atunci încălcată. Dar, nimeni nu a putut pune obiectiv în discuție nivelul de pregătire al absolvenților (discutabil, dacă vreți, asemenea celui al absolvenților de la marea majoritate a universităților românești; e neplăcut, dar adevărat).
Alt motiv este administrativ. Absolvenții respectivi au ocupat diverse posturi și au primit venituri, au urmat studii de master la alte universități – unele prestigioase – doctorat, postdoctorat șamd. Adică, au produs efecte importante la nivelul societății. Prin urmare, poate nedrept, dar altă soluție administrativă decât recunoașterea actelor de studii eliberate – care NU sunt false, ci autentice, chiar dacă sunt emise abuziv – este greu de găsit. A fost un alt fel de amnistie.
Ceea ce nu înțeleg eu este de ce nu sunt vizate de critici instituțiile care sunt datoare să vegheze la calitatea actului didactic, care acreditează programele de studii, care avizează lucrările studenților, dacă există suspiciuni cu privire la corectitudinea acestora. Pentru că vinovate NU sunt persoanele – studenții și cadrele didactice -, care sunt îndreptățite întotdeauna să invoce buna-credință, nici instituțiile de învățământ în totalitate, ci în primul rând cei pe care societatea îi plătește să aplice legea și să vegheze la respectarea ei.
Si inca ceva: Dl. Campenu trebuia recompensat pentru ca fara dansul am fi avut-o in continuare pe Vasilica la Palatul Victoria. Asta vad ca uita toti.
@Ciobanul Bucur _ „Asta vad ca uită toți.”
Mai uită ceva… Și mi se pare a fi mai grav.
Domnul Sorin Cîmpeanu a fost numit ministru al educației din funcția de președintele Consiliului Național al Rectorilor din România. Cine ar putea acuza, onest fiind, pe prim-ministrul unui stat, ori pe Președintele său, că doresc numirea președintelui Consiliului Național al Rectorilor în funcția de ministru al educației?!
Fără glumă, ori cinism, cred că ar putea fi numit ministru al educației și dl Tudorel Toader, spre exemplu, rectorul primei instituții moderne de învățământ superior din România, prestigioasa universitate Alexandru Ioan Cuza din Iași. Alegerea domniei-sale de către somitățile intelectuale ale României s-a făcut fără ca măcar un singur alt profesor să îndrăznească să candideze împotriva dânsului (a candidat, în schimb, studentul Silvian Emanuel Man)!
Aceste două persoane, ca și altele în funcții înalte similare, pot ocupa, cred eu, portofolii ministeriale pentru că valoarea lor morală și profesională a trecut deja de exigențele unor comunități de specialiști, aflați deasupra oricăror dubii, care i-au evaluat după criterii obiective atunci când au fost aleși în posruri reprezentative înalte.
Există obiecții?…În acest caz, fără ipocrizie, ele ar fi de așteptat să fie îndreptate în PRIMUL rând către cei care i-au validat pe respectivii domni în funcțiile reprezentative.
Frumos citatul dim Cioran. Imi aduce aminte de farsa facuta unui scriitor de un prieten care a dus la anticariat cartea primită cu dedicatie de la autor. După care l-a dus pe scriitor la anticariat s-o găsească acolo. Va imaginati reacția. Din pacate nu-mi mai amintesc despre cine era vorba.
Eu mi-aduc aminte ca impreuna cu opozitia la putere speram sa scapam de PSD. Pe rand, Constantinescu si mai apoi Basescu au fost periati ca fiind cu scame fine. In realitate iata unde ne-a dus Basescu; A dorit , a introdus si a cazut votul uninominal. A schimbat alegerile locale in 2 tururi intr-un singur tur, acum ii pare rau ca are un partid in jurul a 5% si vrea din nou 2 tururi de scrutin la locale, A intarit justitia am vazut PM la inchisoare. Acum se descopera ca marile tunuri la restituirea proprietatilor s-au facut cu el la timona.S-a opus initial infiintarii SIIJ si derapajelor PSD. Acum cand este descoperit turnator se vrea aparator al Sectiei Speciale de anchetare a magistratilor. Basescu a ajuns sa-i plangem de mila dar era bun si pentru a patra intrebare.
Din enumerarea dv , domnule ION , lipsește referendumul pentru un Parlament unicameral cu 300 de deputați , scos recent de la naftalina sertarelor și avansat adoptării (?)plenului camerelor reunite. Considerat …inadecvat,ba mai rău,periculos, mai anțărț, a devenit brusc necesar ACUM! Acum, cînd … ce ? Cînd rămîne ratat pour toujour PUNCTUL 8 al Proclamației de la TIMIȘOARA ? Votul uninominal , precum și cel în două tururi la locale n-au ”căzut” din pricina BĂSESCULUI, știți f bine si asta, dar …le omiteți.Sau le rasturnați sensul ? Si aș mai avea un adaggio : ”RESTITUTIO IN INTEGRUM ” n-a fost conceput cu MARINERUL la timonă . Mai mult :conceptul clasic nu are (poate ) nimic cu VECHIUL REGAT, unde în interbelic nu exista (citiți funcționa ) CADASTRU și CARTE FUNCIARĂ, Se pare că ”specialiștii” (?) ar trebui să știe mai bine;nu fac parte dintre ei.
PS . Dat fiind faptul că sunt mereu invitat ”Renunțați La Răspuns ”(citat exact !) imi exprim dorința de a nu fi , totuși , ”monitorizat ”.
@ioan
01.proprietatile NU sunt restituite de presedinte
1.1. executivul/administrativul e cel care numit de parlament rezolva cererile de retrocedare
1.2. exista un partid in Romania care a castigat TOATE alegerile din 90 incoace
1.3. 8 ani din 30, a existat PM altul decat de la partidul de la punctul 1.2.
02.DACA o sa aveti curiozitate sa studiati CUM/CINE/PRIN ce mecanisme sunt verificati magistratii in tarile mai rasarite o sa aveti oarece surprize; magistratul NU e papa de la Roma sa fie fara prihana;
03.oare are cineva iluzia ca intr o tara in care coruptia a patruns peste tot …magistratul roman e pe aceeasi treapta de etica cu cel….norvegian sa zicem?
observatie: nu apar pe nimeni , reamintesc niste lucruri clare si simple
Leo fi adus voturile celor de la spiru haret care au ajuns oameni influenti si nu numai!
la multi ani cu sanatate ! si sa mai scrieti, orice va trece prin minte, nu i nici un pacat (altfel nu v ar fi inzestrat Creatorul cu gindire), si mai ales sa dati cu biciul in lighioane (e singurul lucru de care se tem) !
Foarte interesant, stau si ma intreb daca ideea de Iisus interior este aceeași cu cea de Dumnezeu. In principiu, Dumnezeu este Iisus, insa daca il consideram pe Iisus un om printre oameni, atunci lucrurile căpăta o altă dimensiune. In acest caz, existenta divinității ca instanța superioară universala nu este neaparat negata. Pentru ca nu te poti ruga decat unei divinității aflate în afara universului tau interior, iar daca aceasta se afla doar in interiorul tau, atunci este anulată. Ar fi interesant un raspuns din partea domnului Liiceanu.