miercuri, octombrie 20, 2021

Răspuns „Smarandei”

                        

Stimată „Smaranda”,
         M-a impresionat comentariul* dumneavoastră prin franchețea și „amăreala” lui răscolitoare. Orice român lucid, emigrat sau nu, își poartă în el țara precum „așchia din carne”. Simt de aceea prieteneasca nevoie de a vă răspunde. Și există oare ceva mai frumos decât o autentică intrare în dialog?
         „Cum puteți fi atât de naiv? Cum puteți crede că lichelele, rușinate în urma unui «apel», se vor retrage de la rampă? Cum credeți că, prin cuvinte doar, mai poate fi desfăcută plasa pe care clasa politică de la noi, stricată până în măduva oaselor, a țesut-o trainic peste noi de la o guvernare la alta vreme de peste trei decenii?”
         Acest reproș, pe care îl formulez cu cuvintele mele, îl aud an de an începând cu Apelul către lichele scris în urmă cu 31 de ani și până la textul acesta publicat acum două zile. Naivitatea teoretică, incapacitatea de a vedea lucrurile în adevărata lor lumină sunt scuzabile până la o anumită vârstă. După care, „inocența” ar trebui numită pe șleau „prostie”. Și mi-aș asuma-o, credeți-mă, dacă nu ar fi vorba de altceva. În cazul meu aș vorbi de o mască retorică.
         Voi începe prin a vă aminti că aproape orice text, cu excepția discursului științific, poartă o „mască retorică”. Și al dumneavoastră o poartă de la bun început, când alegeți pseudonimul sub care scrieți. „Smaranda” poate fi în egală măsură numele unei doamne sau, ca „mască retorică”, al unui domn, poate fi numele dumneavoastră real sau numele pisicii pe care o aveți, poate fi al unei prietene sau al nimănui etc. Pe Contributors, mai toate numele comentatorilor se supun creativității unui cod onomastic. Fiecare și-l alege după ce criterii vrea. E ludic, e literar, e retoric.
         Mi-ar fi plăcut să vă gândiți că nu puține dintre textele mele publicate pe această platformă poartă, și ele, o mască retorică. De fapt cred că ați simțit asta atunci când mă întrebați (retoric!), având sub ochi textul „Toleranță zero”: „Vă adresați retoric în speranța la o minune?”
         Stimată „Smaranda”, masca retorică, pe care am folosit-o atât în Apel către lichele cât și în acest ultim „text civic”, reprezintă o adresare prin ricoșeu: adevăratul destinatar nu era pe-atunci licheaua pe care o „apelam”, ci cel căruia i se amintea tot ce pătimise din cauza ei; pe scurt, textul era adresat, prin ricoșeu, victimei istoriei, și nu „lichelei comuniste”. Era adresat „poporului român”, celui ce trebuia să audă, să-și amintească și să știe de cine are să se păzească în viitor. Era un gest de prevenire.
         Nu am fost niciodată după 1990 atât de naiv încât să cred că marile noastre lichele, care făcuseră cu putință peste 40 de ani de comunism (de la activiștii „cu mâinile curate” și până la criminalii cu soldă ai Securității), pot fi rugate frumos, cu palmele împreunate, să facă, cum ziceam pe-atunci, „un simplu pas înapoi”. Discursul de tipul Apelului – „Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se în­trevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri. Nu mai apăreţi la televiziune. Nu mai scrieţi în ziare. Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folo­siţi o vreme vorbele «demnitate», «libertate», «conştiinţă», «dreptate», «popor». Nu asasinaţi aceste cuvinte.” – reprezenta, așadar, o mască retorică. Nu mi-am făcut niciodată iluzia că „lichelele noastre” super-versate se vor lăsa sermonate și vor face precum personajele din romanele dostoievskiene care, sub biciul lui Dumnezeu și al cutremurului conștiinței morale, sunt atinse într-un târziu de remușcare și căință.
         Nici din textul de mai sus, pe care-l comentați cu atâta inteligență, amărăciune și luciditate, nu lipsește masca retorică. Pe care nu puțini dintre comentatori o ignoră și mă căinează (iarăși!) pentru inocență și naivitate. Textul meu spune în multe cuvinte, prin acolade retorice, ceea ce comentatorul Cristian Siwiek spune într-o singură propoziție: „Să vorbești despre «România educată», eradicarea, gravitatea plagiatului etc., iar ministru la educație să fie Cîmpeanu, mi se pare absolut sinistru”. Dar dacă procedam așa, luând-o pe scurtătură și încheind cu acel adorabil „Noapte bună!” (adică „hai, dom’le, să nu mai lugim vorba că e totul clar!”), creatorul platformei, dl Lucian Popescu, nu ar fi avut ce să publice, iar dumneavoastră, ce să comentați.
         Și mie mi se pare, ca lui Cristian Siwiek, că e „absolut sinistru” ce se întâmplă! Știu și eu, ca și dumneavoastră toți, că Sorin Cîmpeanu a fost numit acolo cu acordul lui Klaus Iohannis și uns ca ministru al Educației, la aceeași comandă din culise, de prim-ministrul Ludovic Orban. Cu declarația – „absolut sinistră” și ea – că acesta e omul care va implementa exemplar în viața românilor programul „România educată”! O vorbă din care cel care-a rostit-o nu credea o iotă și nici vreunul dintre noi, în măsura în care nu era idiot.
         Dar masca retorică mă face ca, scriind cum am scris, să par că împărtășesc perplexitatea și indignarea mea cu cele (inexistente) ale Președintelui. Cum să cred că plămada din care e făcut ca om politic e alta decât a anturajului căruia i se adresează cu cuvinte ultimative, mărețe și goale? De adresat, mă adresam, nu Președintelui, ci, prin ricoșeu (ca și în Apel către lichele), nouă, oamenilor care asistăm la această comedie sinistră care se joacă de trei decenii pe pielea noastră.

         Trec acum la punctul fierbinte al comentariului dumneavoastră. Spuneți:

      „Nu au facut turcii în sute de ani ce au făcut acești bandiți în acești 31 de ani. Milioane de romani au plecat în bejenie. (…) Când scrieți ce scrieți, pentru cine scrieți? România pe care am părăsit-o arată mai rău, mai needucată, mai nepoliticoasă, mai nelocuibilă. Sigur nu asta v-ați dorit. Este rezultatul acestei lupte cu lichelele. Și vă rog să nu mai creați iluzii. În visele mele cândva mă vedeam în Romania. Acum, pentru ce?”

         Vorbele dumneavoastră sunt teribile și adevărate. Atunci de ce și pentru cine scriu, dacă știu că jocurile sunt făcute și că bandiții se reproduc cu forța unei specii perfect adaptate („cu gheare și dinți de oțel”) la prostit și jefuit un popor? Dacă, așadar, partida pare pierdută?
         Stimată „Smaranda”, sunt unii care replică la calamitatea istorică sinucigându-se (cehul Jan Palach în 1968, la 20 de ani, dându-și foc;  Liviu Cornel Babeș la noi, în 1989, dându-și foc pe pârtia de schi din Poiana Brașov; Călin Nemeș în 1993 la Cluj, spânzurându-se în podul casei). Alții replică luându-și lumea în cap. Nimeni nu ne-a bătut în cuie pe locul în care ne-am născut. Fiecare, câtă vreme e liber, poate să-și facă socotelile și să se așeze, nu-i așa?, oriunde pe planetă. Alții replică rămânând locului și făcându-și un sens al vieții din a se lua de piept cu bandiții. Așa au ales să facă Soljenițîn, Zinoviev, Saharov, Bukovski. „Abia așteptam să vină dimineața anchetei, a spus Bukovski. Ardeam de nerăbdare să intru ca tancul în ei”. Așa a ales și Doina Cornea la noi. Nici o categorie nu poate fi judecată: nici cei care pleacă, nici cei care, dintr-un motiv sau altul, rămân.
         Cândva, unul dintre „bătrânii mei”, Alexandru Dragomir, mi-a spus o vorbă care mi s-a înfipt în creier. Prin anii ’80, simțind nevoia să plâng pe umărul unui înțelept, i-am spus: „Nu mai avem țară, domnule Dragomir!”. Și mi-a răspuns: „E și țara mea, nu numai a lor!” Spunea asta neamaivând nimic din „țară” în afara amintirilor pe care le purta în suflet despre țara copilăriei și a tinereții lui. Pentru noi, în comunism, patriotismul devenise o vorbă goală, o ordinară manipulare afectivă. „Bandiții” se autointitulau „conducători iubiți”, și România îngenunchiată de ei, „patria mult iubită”. Orice regim totalitar (sau de lichele) se agață de putere făcând prostituție cu „patria”.
         Așadar, răspunsul la întrebarea dumneavoastră este acesta: „Dar e și țara mea!”. Iar tot binele pe care-l pot face eu pe lume (chiar dacă de-atâtea ori sunt zădărât, calomniat și scuipat) este legat de țara în care m-am născut. Ce să fac dacă îmi pasă de ea? Dacă viața mea capătă un sens aici și doar aici? Cum să accept că această țară, care-i dă ființei mele un temei, poate fi făcută praf de unii care, față de noi, sunt „silabe imprimate pe dos” în cartea omenirii? Tocmai ei să ne pună cu fața la zid?
         România e și țara mea. Una în care, iată, am ajuns să trăiesc extazul de a le spune în față, așa cum nu putusem s-o fac înainte de 1990, tot ce cred despre ei. Destinul meu a fost toată viața legat de cuvinte. Am intrat în istoria de după ’89 frustrat la culme de faptul că nu putusem atâta amar de vreme să spun cu glas tare ce gândeam. De aceea „mi-am dat drumul la gură” de îndată ce am putut. M-am bucurat enorm să le spun lichelelor noastre istorice, pe 31 ianuarie 1989, că sunt lichele, așa cum acum mă bucur să-i spun președintelui nostru ales (inclusiv de mine) că, aburindu-ne cu „România educată” pentru care vreme de șapte ani n-a făcut NIMIC, se înșală crezându-ne idioți.
         Am scris cândva o carte despre „morcovul existențial” (cel care se leagănă în fața măgarului care merge după el fără să-l ajungă vreodată), în care susțineam că un om, dacă nu mai poate secreta sistemul de iluzii care face parte din metabolismul vieții, riscă să moară de luciditate. De ce-mi cereți să „nu mai creez iluzii”? Dar ele sunt sarea vieții, splendida minciună necesară a fiecărei vieți. Și cel mai lucid om din lume, câtă vreme hotărăște să trăiască, are nevoie de porția lui zilnică de iluzii. Altminteri, totul e vanitate și, știind asta, ne putem oricând sinucide în grup.
         Dar până una-alta, mai avem câte ceva de făcut. Oricât ar fi „ei” de bandiți, de organizați și de puternici, nu cred să existe plăcere mai mare decât s-o vezi pe gracila doamnă Emilia Șercan „intrând ca tancul” în cei de la Academia de Poliție care au amenințat-o cu moartea și, recent, făcându-l knock out pe contorsionistul Cîmpeanu.
         Pe scurt, iertați-mi momentele de rătăcire în care ajung să cred că se mai poate face ceva în România și cu România de azi. Și lăsați-mă să închei spunându-vă o formidabilă vorbă rostită de un prieten din anturajul lui Stefan Zweig, cel care, spre sfârșitul celui de Al doilea Război Mondial, din disperare și scârbă, s-a sinucis, în 1942, într-un orășel brazilian prăpădit în care-și căutase exil: „Patriotismul lui austriac a crescut pe măsură ce Austria s-a tot micșorat, ajungând la apogeu atunci când patria lui a încetat să existe”.

*Nota Editorului: Textul de față a apărut ca răspuns la un comentariu postat pe 7 august 2021, la articolul „Toleranță zero”.

Distribuie acest articol

54 COMENTARII

  1. grozav eseu, insa comentatoarea „Smaranda” face confuzie intre „iluzii” si „speranta”
    Partea buna esta insa ca si „Smaranda”, ca si multi dintre noi au speranta ca Romania o sa aibe la un moment dat parte de conducatori buni; pana atunci este datoria noastra sa observam, scriem si respectam adevarul, pentru ca pe asta se bazeaza justitia, prosperitatea, decenta oamenilor, iar in prin ignorarea lui se incep abuzurile, injustitiile, violentele, razboaiele.
    In pasul doi o sa descoperim ca umanismul nostru e mai puternic decat animalitatea hotiei si violentei.

  2. Nu am urmarit intreaga polemica si nici nu vreau sa comentez asupra subiectelor abordate, chiar daca am inteles despre ce se discuta. Articolul de fata mi-a starnit, prin mecanismele subtile ale subconstientului, o amintire din tinerete. Un grup de montaniarzi ajunsi la un refugiu prapadit in pragul serii. Evident, trebuia sa ne adapostim. Inauntru, haos si mizerie. Bine-nteles, reactia tuturor a fost sa facem un efort sa aducem coliba la o stare in care sa poata fi locuita. Un oarecare din grup, s-a asezat pe un bolovan si ne-a declarat superior: ba, eu nu intru in mizeria aia. Astept sa faceti curat si vin si eu.

  3. „… așa cum acum mă bucur să-i spun peședintelui nostru ales (inclusiv de mine) că, aburindu-ne cu „România educată” pentru care vreme de șapte ani n-a făcut NIMIC, se înșală crezându-ne idioți.”
    Într-adevăr, avem voie să ne strigăm revolta, amărăciunile în piața publică, dar surzi și orbi sunt cei care ar trebui să audă și să vadă. „Ghinion”, ar spune cu rânjetu-i caracteristic, președintele nostru.

  4. Încă nu am răspuns la întrebarea: oare, anarhia socială este din cauza anarhiei din gândire, sau invers, anarhia din gândire este din cauza anarhiei sociale. Oricum ai privi lucrurile, în căpăţânile tuturor românilor( inclusiv ale elitelor sale….) bântuie o anarhie arţăgoasă, oriental-balcanică şi deloc democratică. „Sufletul românesc” basculează sus-jos cu o frecvenţă sinucigaşă.

  5. Adevarul din cuvintele dumneavoastra ne inconjoara zi de zi. Cu gandul la copii ce-i crestem ne gatuie zilnic sentimentul viitorului sumbru din aceasta tara mancata de coruptie. Senzatia de lupta cu morile de vant mai este atenuata doar speranta ca fiecare din noi este dator sa caute dreptatea si sa lupte pentru ea.

  6. Buna ziua Domnule Liiceanu,

    Va multumesc pt text, va citesc intotdeauna cu placere! La fel pe Dl Plesu si pe inca alti citiva.
    Raspunsul „Smarandei” arata ca mai pot fi gasiti inca citeva persoane carora le pasa, care simt romaneste nu numai prin ditirambele sforaitoare aruncate pe sticla de patrihoti veleitari.
    Cum se poate sa avem un asemnea „sinistru” la invatamint? Cum se poate ca unele greseli si derapaje majore ale unora in functii mari sa ii betoneze in functie in loc sa ii faca disparuti? Cum se poate ca cei in care ne pusesem speranta ca vor fi altfel esueaza mereu odata ajunsi in functii?
    Carl Sagan a spus „daca dai de o parte toate chestiile fanteziste si imposibile ceea ce ramine trebuie sa fie adevarul” referindu-se la varii fenomene greu de explicat la prima vedere. Daca aplicam aceasta regula raspunsul e simplu: toti acesti veleitari au cel putin o jumatate de norma la „cooperativa ochiul si timpanul”, au garderoba plina de schelete si „dosarul” lor arata perfect – sint santajabili in orice secunda.
    Dupa cum lesne observam nu exista oameni de valoare in politica romaneasca sau ocupa pozitii absolut periferice. Si mai rau, NU EXISTA OAMENI, doar lichele.
    Am sa il citez pe Kurt Vonegutt: „nimeni nu spune ca ingerii nu pot cistiga, doar ca trebuie sa fie cel putin la fel de bine organizati precum mafia”. Chesti a asta cred ca ni se aplica. Doar ca nu am ajuns inca la punctul ala, nu sintem inca pe fundul prapastiei sau cel putin nu se afla pe fundul prapastiei o masa critica de oameni care conteaza si care chiar vor sa faca ceva trecind peste orgoliile personale.
    Numai de bine Domnule Liiceanu

  7. Constat, cu amărăciune, ca iluziile care mă hrănesc devin tot mai sumbre. Ca sa ofer o perspectivă a unuia plecat, fiecare vizită in România îmi oferă ocazia sa experimentez contraste din ce in ce mai puternice iar energia necesară pentru reconciliere devine semnificativă. Timpul lucrează in defavoarea noastră, ne face sa tolerăm tot mai puțin asemenea excese. Aleg in continuare sa ma focalizez pe pozitiv însă remarc cum indiferența pătrunde tot mai adânc în răspunsul meu la fenomenele greu de explicat ce le observ la fiecare vizită.

    Admir lupta purtata de cei ca dumneavoastră dar e una fraticida, lichelele nu sunt numai alții ci si frati sau surori, verisori si unchi si mătușe care nu știu altfel, nu pot naviga decât mușcând din țară și din ei înșiși.

  8. Nobody is perfect. Fiecare detine o doza mai mare sau mai mica de lichelism, desigur afara de mine :).

    De aici si toleranta, mai mare sau mai mica pt acest delict, uneori considerat doar o mica smecherie, doar o pacaleala. Se ajunge chiar la cazuri in care lichelele sunt admirate, ie-te al draqu, ce bine i-a imbrobodit pe toti, ce bine a ajuns uritu ala.
    Pe undeva „copiatul” face parte din educatia romaneasca, de cite ori, in scoala, nu eram nevoiti sa invatam poezii pe dinafara, sa dam citate din opere, etc.

    Doctoratul e vazut in Romania profunda ca un mare moft, de aia nici nu se preocupa nici un roman adinc de procedura doctoratului. E greu ca cineva sa asocieze copiatul unor pasaje cu furatul sirmei de la palierele de vie, cum a patit-o un prieten viticultor, desi practic e acelasi lucru.
    Pe undeva furtul citatelor ar putea fi asociat cu spiritul chinezesc, cica e o onoare pt cel care e furat atunci cind i se „imprumuta” niste idei, e un fel de semn de pretuire.

    Atentie, nu vreau sa bagatelizez, si prin Germania o seama intreaga de politicieni si-au pierdut posturile din cauza doctoratelor masluite, vreau doar sa spun ca lucrurile sunt mai adinci, in intreaga societate.

    • Pentru prima prima parte e adevărat.

      La aia cu politicienii germani ce și-au pierdut posturile, aia a fost pe vremuri. Lucurile evoluează… În 2016 când au prins-o pe Ursula van der Layen că-și plagiase 27 din cele 67 de pagini ale tezei sale de doctroat, Universitatea de medicină din Hanovra a decis că, da a plagiat dar că e până la urmă OK. Că doar n-a „păgubit” pe nimeni și-i fată bună :) Nu numai că nu a demisionat, dar chiar au făcut-o führer-easa UE. E asta cu ceva diferit de Dorelul care consideră plagiatul un moft?!

      • Ursula e o exceptie, ea e buna peste tot, si la familie si la armata, are si sapte copii, desi nr de copiii depaseste emisiile codoi.
        Ar fi o pierdere incomensurabila pt umanitate ca dintr-un moft de doctorat sa ajunga la cratita, ca nici acolo nu se pricepe.

  9. Da, frumos raspuns. Si mie mi se pare ca avem prea multe „masti retorice” printre „elite” si foarte putine „Emilia Sercan”! De aceea cred ca e atat de multa ceata si confuzie in mintile multor romani. Nu ma mira asta, ci doar ma face mai trist. Totusi mai sper ca sa mai existe si intelectuali fara „masca retorica”, care sa spuna lucrurilor pe nume DIRECT, nu prin RICOSEU. Poate sunt naiv, dar sper macar sa nu fiu cinic. Si eu mai cred intr-o trezire a acestui popor mintit si manipulat la greu de smecherii cu luciu si sclipici in vorbe, ce au patruns dand energic din coate in „elita progresista” conducatoare a acestui sarman popor! Doamne ajuta la o trezire! Imi doresc ca „Iisus al dumneavoastra” sau Cel REAL sa faca o minune! Cele bune!

  10. „cei ce ne conduc”, „ne au marit pensiile si salariile” , „sistemul”, „statul paralel” – may the force be with you ! cine realizeaza toate giumbuslucurile astea ? Yoda din star wars ? cine s supermanii ? semianalfabetii din partide ? interesii nationali / militienii / intelligenceul / justitiarii plini de privilegii, titluri si doctorate fara nici o valoare, copiate ? ciurucurile pe care tocmai le am pus sub semnul intrebarii sint umili slujbasi platiti de cetatean sa l serveasca ? sau speciali / esentiali / warlordzi (ca sa continuu similitudinea cu fictiunea) ? se putea schimba ceva in ceausism / comunism prin vot sau vorba buna ? poate fi reformata Romania, sau trebuie construita de la zero ? acel moment t0 ar fi trebuit sa fie anul ’89 (schimbarile de esenta nu se produc oricum si oricind)

  11. Romania este si tara mea! Ne responsabilizeaza frumos aceste cuvinte si ne dau putere sa continuam sa avem bun simt si sa ne vedem de treaba cu credinta ca asa ne asezam la locul potrivit in temelia buna a lumii acesteia. Intelegandu-i pe cei din jurul nostru, sau luptandu-ne cu ei, cu ajutorul rabdarii, pregatirii solide si umorului in aceste timpuri de pace, construim impreuna. Romania este si tara mea si a multora din oamenii pe care i-am admirat, unii nu mai sunt, dar i-am impletit in tesatura mea sufleteasca intr-o za, ca o aripa de fluture.

  12. ” România e și țara mea. ”

    „Romania este si tara Regelui Mihai.” Regele, vazut ca simbol al legitimitatii istorice statale, dar si al coeziunii sociale.
    Acesta a fost argumentul care, suprapus peste argumentul nivelului de trai care pentru mine nu mai este asa diferit in tara fata de „in afara”, m-a convins in 2011 sa ma intorc in tara. (Daca as fi ales sa raman „in afara” m-as fi aflat in aceeasi situatie, pentru ca in ciuda tuturor eforturilor nu am reusit sa devin francez.)
    Prin urmare, desi m-am intors in Romania ca spatiu geografic, nu m-am intors in Romania plagiatorilor, a infractorilor ajunsi in functii politice ș.a.m.d., ci in Romania Regelui.
    Inteleg ca pentru majoritatea populatiei Romania aceasta nu exista din diverse motive obiective si subiective, care pot fi discutate pana la sfarsitul veacurilor. Prin urmare nici eu nu exist, dar gandul asta este mai degraba de natura sa ma linisteasca. :)

    Ce inseamna ca nu exist? Inseamna ca orice as povesti eu despre Romania aceasta, de fapt interlocutorul nu poate recepta pentru ca de fapt nici mesajul meu nu exista.

    Si atunci, dragi si prieteni, va urez sa claditi Romania voastra din crimele comise de tov. Iliescu&co. la Revolutie si Mineriade, din marlania tov. Traian Basescu, din oportunismul tov. Werner Iohannis, Ciolos, Barna, Ponta si Dragnea. Si sa sperati ca din aceste valori vor inflori doctorate nu numai neplagiate, ci si valoroase stiintific, politici publice indreptate spre populatie nu spre caste privilegiate, dreptate in justitie in dosarele care vizeaza victime nevinovate ale sistemului (Colectiv, 10 August, Mineriade, Caracal etc), si bineinteles spitale.

    Eu prefer sa raman in non-existenta mea relativa, care imi asigura confortul celui care s-a despartit de existenta.

  13. Pacat, ca dupa apelul catre lichele, Liiceanu n-a propus sau incercat (personal cu un grup liberali) sa construiasca un PROIECT PENTRU TARA, CA PROIECT OPERATIONAL DE ,,FILOSOFIE politica, economica si sociala”…

  14. Stimate domn, pare-se ca nu stiti, sau va prefaceti ca nu stiti, care sunt atributiile si „puterile” presedintelui Romaniei, atunci cand il acuzati pe acesta de toate „relele”…Pacat, nu ma asteptam la asemenea „manifestari”…

    • Dupa iesirile sale publice (in decor) pe anumite teme progresiste si dupa tacerile pline de intelesuri pe altele, as zice ca nici presedintele actual al Romaniei nu stie, sau se preface (uneori) ca nu stie, care ii sint atributiile si puterile conferite de Constitutie. Mai mult, nici macar atunci cind Curtea Constitutionala i se pune de-a curmezisul nu pare sa inteleaga sau sa il intereseze sa afle limitele terenului sau de joaca si regulile pe care ar trebui sa le respecte.

    • Nu sunt avocat, dar comentariul nu se referă la fişa postului ci la moralitatea, decenţa, implicarea ca român, lupta pentru adevăr, dorinţa de libertate pentru el şi ai săi români. Ce să-i faci, uneori cătuşele (morale) atârnă greu.

  15. Stimate, domnule profesor, apreciez raspunsul dat unui anonim de pe acest blog. Din pacate,retorica nu ne mai ajuta cu nimic, taman niste intrebari la care nu veti primi un raspuns clar. Degradarea s-a produs treptat in trei decenii, continuu. Majoritatea univ.private au fost in fapt niste fabrici de diplome, liceele si scoliile au coborat stacheta tot mai jos. Treotat si univ.de stat au mers descendent, in goana dupa studenti. Exista si exceptii dar f.putine. Ca urmare, acum avem in toate domeniile, oameni slab pregatiti, multi analfabeti functionali. Legile invatamantului si cercetarii, toate consiliile subordonate au fost create duoa jocuri de interese iar finantarea a mers pe acelasi drum si nu pentru a sprijinii calitatea. Prin urmare, avem nevoie de un moment zero cu resetarea legilor, alegerea de oameni integri si de un plan strategic pe cel putin zece ani. Intrebarea este daca si politicul doreste asa ceva, caci cu cu avem acum in fruntea ministerului de resort nu se doreste un set de schimbari majore ci doar mici retusuri de imagine.

  16. Din Australia va urmaresc luciditatea si obiectivitatea dv.de a analiza la rece si cu calm problemele cu care se confrunta tara dupa „89,si apreciez in totalitate critica la adresa Presedintelui in legatura cu Romania corect spus „needucata”,pt.ca dansul este in primul rand profesor ,apoi,demnitarul din fruntea tarii.
    Dar,in comparatie cu fostii sai contracandidati ,a caror nume nu merita spus,dansul este sus de tot pt.destinele tarii,insa aceasta pata neagra a programului si strategiei invatamantului sub un ministru plagiator si plimbaret la toate partidele numit fara nici o tresarire in fotoliul pe care au trandavit atatia neaveniti,este o gafa cat Everestul a dlui Johannis.
    M-am nascut intr-un sat in care jumatate erau sasi si jumatate romani,aproape de Sibiu,si aveam mai multi prieteni din randul sasilor,iar,unul dintre ei mi-a spus,ca la ei intre sasi, daca intr-o curte este unul mai putin desteptat,in curtea urmatoare s-ar putea sa fie doi.
    Sper ca dl.Presedinte daca va tine cont de ceea ce se intampla cu adevarat in Romania needucata,citind analiza critica si obiectiva a dlui Liiceanu,sa nu faca parte nici din prima,nici din a doua curte.

  17. Sunt fericit că nu mai trăiesc în România de aproape 40 de ani.
    Pe 25 decembrie 1989, eram la Montréal, în preajma Consulatului României. Văzând o mulțime de oameni demonstrând și strigând „Jos Ceaușescu” și „Ceaușescu a fugit”, mi-am spus că e imposibil să se întâmple așa ceva în România. Și totuși s-a întâmplat ! Nu o Revoluție, ci o lovitură de stat comanditată din Rusia (pe atunci încă URSS, dacă nu mă înșel). Cu ocazia aceea, am început în sfârșit să-mi dau seama de lichelismul românesc, pe care-l cunoșteam totuși, în mod difuz, din opera lui Caragiale. La ce mă refer ? La morții machiați de la morgă, la simulatoarele de mitralieră, la „teroriștii din străinătate”, la Ion Iliescu, în rol de dizident și la raportul său telefonic în Rusia… Acum însă, lichelismul înflorește precum cancerul — e omniprezent : delapidări la nivel de Stat, bisericuțe politice, politicieni corupți, totul pe fondul unei indiferențe generale, unei blazări permanente pe care aș numi-o dezamăgire fundamentală. Aceasta este cauza dezertării românilor. Satele se golesc de locuitorii lor tineri, gospodăriile rămân în paragină, iar peste tot înfloresc afacerile lumii interlope (românii de după 1990 au inventat un cuvânt nou, inexistent în alte limbi — „interlopi” s.m.)
    Din virtutea inerției mai mă uit, în diagonală, la știrile din România. Dar în același timp, am o infinită satisfacție că nu trăiesc acolo. Iar când, din întâmplare, întâlnesc români aici, în Canada, mă feresc să intru în legătură cu ei — fug de lichele !

    • Și ce bine faceți domnule că fugiți de lichele. Delațiunea a funcționat la fel de bine în exilul românesc. Vă felicit pentru abordarea dumneavoastră.

  18. Stimate domnule profesor Liiceanu,
    Multumesc, si sunt onorata de raspuns. Sperantele mele legate de o schimbare in viata oamenilor in Romania au inceput atunci in 31 decembrie 1989 cu acel mobilizator ” Apel catre lichele” si au continuat din doua motive: in primul rind, nimeni nu a avut curajul sa va urmeze sau sa ia atitudine, iar al doilea, tot timpul in acesti ani ati avut o tribuna in care ati criticat atit sistemul cit si personajele. Nu e putin lucru. Poate nu realizati dar v-ati creat o linie ideologica, o atitudine sociala care ar fi trebuit sa se finalizeze cu crearea unui partid politic. Aveti sustinere si sunt convinsa ca in oricare moment din istoria recenta a Romaniei ati fi putut sa spargeti jaloanele politici romanesti. Incontestabil puteti fi corect si combativ, puteti spune lucrurilor pe nume intr-un fel diplomatic dar care sa fie si distrugator pentru adversar. De ce nu ati facut-o ? Poate pentru a fi lider, iti trebuie o echipa. Iti trebuie oameni de calitate pe care sa-i cunosti. Iti trebuie sustinere materiala. Nu totdeauna. Uneori puterea de convingere si ideea de geniu care sa uneasca masele fac totul. Si daca ne uitam in jur, vedem ca nu se nasc lideri. Istoria spune ca se nasc la o suta de ani. Tara sufera, poporul jeleste lipsa unui conducator iar viitorul se contureaza tot mai negru. Ce asteptam? Lichelele nu asteapta. Ele actioneaza pentru ca au simtul distrugerii in singe.
    Asteptarile mele nu sunt retorice. Nu am timp si cred ca nici dumneavoastra nu puteti astepta sfirsitul spectacolului in care Romania poate fi injunghiata. Anii au trecut si totul a mers din rau in mai rau. Solutia nu este o schimbare violenta ci o schimbare legala in care si lichelele sa se recunoasca invinse. Puteti face pasul inainte si sa demarati crearea unei miscari sociale in care Romania ” este si tara mea” si daca vom constata ca mai suntem destui aici , capabili sa nu ne fie rusine de ce facem si de ce promitem, atunci putem muta actiunea la alt nivel. Oamenii inteligenti sunt minoritari, iar democratia se bazeaza pe dorinta majoritatii. Dumneavoastra sunteti puternic prin ratiune, iar ratiunea convinge. Este nevoie in aceste momente de o doza de eroism pentru ca nu sunt momente usoare. Nu aveti momente de ratacire pentru simplu motiv ca nu vi le puteti permite. Sper din tot sufletul sa va intareasca viziunea mea.

    • „Oamenii inteligenti sunt minoritari, iar democratia se bazeaza pe dorinta majoritatii”
      Aici e problema in toate democratiile lumii , majoritatea poate fi impinsa acolo trebuie sa ajunga pt ca unii asa vor si nu unde doreste sa ajunga.

    • Stimata,
      Smaranda,
      Asa cum aratati si dvs., d-l Liiceanu nici n-ar avea nevoie de un partid, ci de initiativa si colaborarea cu citiva liberali-economisti, care sa preia si promoveze PROIECTUL DE TARA refuzat de Presed. P.N.Liberal!
      Astfel ar declansa o ,,revolutie economica” pe care nimeni n-ar avea cum sa o opreasca! Dar … asa cum scria (pe blogul sau) ,,nemuritorul” sociolog/analist politic clujean Vasile Dancu, ,,revolutiile nu se fac de catre pensionari” ci de ,,revolutionari”!Ori liberalii n-au in rindurile lor asa ceva…

      • Domnul Dâncu are o exprimare, în opinia mea, greșită. Parcă tovarășul Vladimir Ilici nu era, pe la 1917, așa tinerel. Mă înșel?

    • Absolut de acord, GDS trebuia de mult sa fie partid politic, insa in mod si mai clar Dl Liiceanu poate coagula in jur prieteni, admiratori, cetateni care sa se constituie intr-o busola civica pentru un popor mintit si furat si care este manipulat in a crede ca doar prin mintit si furat se poate trai bine.
      Sunt convins ca un astfel de partid ar fi in Parlament, si ar putea incepe si conduce drumul natiunii spre normalitate. Cat despre sacrificiul pe care l-ar face Dl Liiceanu & friends coborand din sfera ideilor si cuvintelor in haznaua politica, cred ca o multime de romani i-ar fi recunoscatori.

    • Distinsă doamnă Smaranda,
      Vă rog să-mi permiteți să vă mulțumesc, să mă descopăr și să mă înclin în fața ideilor dumneavoastră!
      Îngăduiți-mi, cu delicatețe, să mă îndoiesc. Momentul 1996 și după vă sugerează ceva? Cam mult 15.000 specialiști, n’așa?

  19. Patriotism… metafore. „Cu metafore nu-ti saturi foamea.” Si totusi in viata toate-s metafore. Banii. Promisiunile tinute – pentru ca banii asta sunt – promisiuni tinute. Mimica unei femei care-si incurajeaza admiratorul (femeile promit c-o ochiada, cu un suras). Podul de cale ferata, care-a stat un timp doar in capul unui inginer, ca asta fac si astia, se uita la un rau de netrecut si dau din cap, „asa…, da, aha”, zambind unui lucru care pe moment e 100% iluzie.

    • Ar fi interesant de stiut, ce ce presedintele l-a impus pe domnul Campeanu ? si care ar fi motivele. Nu cred ca cineva sa-l fi strans cu usa pe Johannis, mai stii !!!

  20. Credem că adresându-ne celor care ne conduc/„lichelelor” sau cetățenilor acestei țări (prin ricoșeu) vom obține ceva, că România se va transforma într-o țară civilizată, cu oameni sensibili și deștepți. Încă o mie de articole de acest fel nu vor schimba nimic, pentru că oamenii nu au nevoie să vină cineva educat să le vorbească, ci au nevoie să fie ei înșiși educați pentru a gândi cu o mine limpede și a acționa dintr-o judecată dreaptă. Dacă vrem să nu ne mai plangem de milă încă 31 de ani, trebuie investit în educația de calitate și redusă masa de manevră de cetățeni sărmani, fără orizont, fără aspirații. Conducătorii sunt oglinda societății. Din această societate ne răsar liderii și tot această societate îi alege. Nu poate exista o ruptură între cele două niveluri. Degeaba apelăm la conducători, degeaba apelăm la votanți – apelul cade în niște minți ce nu înțeleg ce le cereți. Educați aceste minți și oamenii se vor trezi, abia atunci le vor crește urechi cu care vor începe să audă! Educația este începutul a tot ce ne dorim.

    • Va puneti prea mari sperante in educatie, acesta este pervertita, cine are nevoie de oameni educati ?
      Astazi tinerii, cei care ar trebui sa fie cei care vor putea schimba ceva sunt cei mai „batuti de soarta” , debusolati, masa de manevra pt profeosri de tot felul, sindicate, interese si altele.
      Li se cere tot mai multa flexibilitate, mai pe romaneste, sa „cante concomitent” la multe mese daca se poate, sa poata fi impinsi acolo unde este nevoie, nevoi dictate de necesitatile pietii, sunt capital uman.
      Aceasta flexibilizare produce singuratate, relatii superficiale lipsite de valori, neasumare cat mai putina iar digitalizarea le pune capac, reducerea natalitatii fiind un indice bun.
      La ce sa mai fi buna o familie si relatii stranse ? sunt impovoratoare in fata celor ” 1 milion” de posibilitati care sunt sugerate tinerilor in devenirea lor.
      Educatia este doar o frantura, imi este teama, nu mai avem sanse, lumea se schimba iar generatiie care vor urma vor trebui sa se descurce, cum pot, e problema lor si la urma urmei este ceace isi doresc.

  21. Scrisul dv. invită, prin politețe, la dialog, și prin efect literar, la sondare de sine. Cred că atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv există o functie naturală de echilibru. Orice atitudine unilaterală a minții noastre e compensată fie sub pragul conștiinței, fie prin irumpere în câmpul conștiinței (e o teză evident jungiană).
    Textul dv. e adevărat, fără îndoială. Simt nevoia, pentru compensare, să-i pun alături câteva „greutăți”:
    1. E firesc să fii legat afectiv de locul în care ai deschis ochii și ai copilărit, însă oamenii supraestimează (uneori până la isterie) rolul politicului și socialului când vine vorba de lucrurile care contează. În realitate, nu mă poate împlini nici o stare exterioară (chiar ideală). Dovadă că oamenii pot găsi fericirea până și în cel mai sordid loc și în cea mai mare mizerie.
    2. Registrul textului e (prea) grav. Nu cred că ar trebui să luăm nici măcar moartea ca pe o abstracțiune finală, catastrofică. E o idee care, de multe ori, acoperă orgoliul (scăpat de sub control) al convingerii rigide.
    3. „Nu au făcut turcii în sute de ani” e pur și simplu o prostie. Trebuie să ai o imagine foarte edulcorată a trecutului ca să faci o asemenea comparație.
    Numai bine

  22. De fapt, retorică este şi exagerarea dezastrului de către cine vine în ţară doar ca să se bucure că a scăpat de ea sau să se autoconvingă că a făcut totuşi bine plecând! România are un tineret competent care munceşte din greu, iar rezultatele se văd. Progresul e măsurabil.
    Pe Wikipedia, List of countries by GDP (nominal) per capita dă în dolari: la Hungary 18 075, Poland 16930 şi Romania 14968, estimare IMF pentru 2021. Adică Ungaria mai are un avans de 22%, după ce prin anul 2000 acest raport era de 3:1.
    Cât despre ingratitudine la români, se va vindeca şi aceasta, pe măsură ce ne vom întoarce, din plictis, la cititul cărţilor.

  23. Plagasinii
    – – –
    Oare n-ar fi mai aproape de adevăr acest termen pentru a defini plaga sângerândă a unei societăți aproape anesteziată? Nu asta face toată cohorta de plagiatori ordinari? Asasinează spiritul concurenței, al echității și adevărului, al muncii cinstite în general. 😢
    Chiar dacă nu-l regăsesc în DEX, de azi înainte pentru mine ei sunt „plagasini”.

  24. Ceea ce surprinde pe Contributors este numărul mare de comentatori care scriu din diaspora. Asta arata ca le pasa de bucățică de huma in care au văzut lumina zilei. Mai toți suntem surprinși de scăderea standardelor morale la politicienilor din tara (fenomenul este global, dar in România cancerul este in faza a patra), dar parca lipsește ceva in mai toate comentariile.
    Ceea ce lipsește este recunoșterea părții de vina a noastră, a celor plecați, inclusiv a celui care scrie sub pseudonimul de Cinicul, la ceea ce se întâmpla in tara. Când o mare parte din elita tarii își ia bagajele si pleca unde a uitat mutu iapa, nu este de mirarea ca individ precum Câmpeanu gestionează învățământul din România sau ca un fost coleg de liceu, care abia trecea clasa, este doctor in științe (nu umaniste) si a ajuns director într-un minister.
    Scriind pe Contributors din LA, NY, Paris, Berlin sau Londra nu ajuta mare lucru, ne ostoim nostalgiile, ne informam, ne mai gâdilam egoul, sau defulam in zilele in care ne-a enervat cineva la slujba, dar asta nu ajuta la nimic. Vremea când romanii din diaspora manifestau in fata ambasadei din Paris a trecut astăzi nu este de bon ton sa manifestezi in nici o tara (si asta este valabil si pentru tarile mai avansate). In lumea buna numai sindicaliștii, putini câți au rămas, mai ies in strada si sunt ridiculizați de o media prostituată si/sau aservita.
    Sunt câțiva comentatori pe Contributors pe care-i citesc cu interes. Printre ei si doamna care semnează cu numele de Smaranda. De data asta in ultimul ei text nu m-a convins nici pe mine. Am arata mai sus ce lipsea.
    PS
    Ieri s-a împlinit, in mare liniște, 3 ani de la demonstrația de la 10 August..

    • Corectie.
      Am arătat mai sus nu arata

      PS2
      Mai grav este ca pe lângă cele câteva sute sau poate mii de romani din diaspora care citesc sau comentează pe Contributors exista un număr mult mai mare de românași foarte bune educați, nu ma refer la capsunari la badante sau sparagheli, cărora nu le pasa decât de noul 4WD, de noua barca, de concedii la Ibiza, Cancun sau Tailanda (Grecia si Turcia sunt pentru cei ramași in tara).

    • @Cinicul Rezultă, cumva, din comentariile dvs. și ale dnei Smaranda că au plecat cei buni, iar în țară au rămas – cu rare excepții – loazele?

        • Asta spune Gura satului? Căci date fiabile despre cei plecați din țară nu are nimeni, nici câți, nici de fel sunt ei. Ne bazăm pe omul statistic al lui Taleb, cu câte un sân și un testicul. Apoi, în ce fel o diplomă de bac sau de facultate te ferește de a fi loază, în România sau altundeva?

      • Nu asta am vrut să spun. Am multe rudevsi prieteni de valoare in tara inda ei imi martutisesc ca se simt izolati. In fiecare țară exista o masa critica de oameni care împing societatea înainte. Dacă această masa critica se subțiază capacitatea celor rămași de a misca lucrurile scade substanțial.
        Un aspect care scapă multor comentatori este toleranță elitelor românești (și în special a celor din diaspora) fata de derapajele grupului aflat astăzi la Palatul Victoria. Se repeta o poveste care nu ne-a adus niciodată vreun folos: coruptii noștri subt mai buni decât coruptii lor, incompetenții nostri mai puțin incompetenți decât ai lor, agramatii nostri vorbesc mai bine decat Dancila, etc. Procedand asa ne obișnuim cu corupția, mediocritatea si chiar prostia.

  25. „Destinul unui om se cladeste haotic din suma iluziilor care il trag mai departe” – este un citat din memorie care mi-a ramas adanc intiparit in minte ascultandu-l pe Domnul Liiceanu la Radio BBC in anii 2000, si care imi reverbereaza periodic in minte pana in zilele de azi. La fel ca si oamenii, natiunile isi cladesc haotic destinele prin marea curgere a istoriei din suma iluziilor colective care le trag mai departe generatie dupa generatie, cu suisuri si coborasuri, cu depresii si exuberatante laolalta. Imi place sa cred ca starea actuala este o somnolenta de moment, ca fiii ratacitori prin lume se vor intoarce candva inapoi acasa, ca printr-o minune a firii Romania se va scutura de lichelism si isi va recupera vitalitatea din perioada interbelica, ca vom fi iarasi ce-am fost si mai mult decat atat. Romania are nevoie mai mult ca oricand de iluzii care sa-i reinvigoreze spiritul si demnitatea si care o traga mai departe in viitor, Domnule Liiceanu. E rolul elitelor si nu al politicienilor sa stilizeze si sa sublimeze aceste iluzii colective in patrimoniul cultural national. Daca aceste iluzii vor fi inaltatoare si luminoase, generatie dupa generatie, poporul le va urma!

  26. Tara noastra a devenit tara lor, a lichelelor pentru ca asa este in democratzie, Lichelele sunt majoritare iar o minoritate de oameni normali nu poate sa schimbe o tzara. De aceea a aparut Romania de West. Pas cu pas Romania de Est pierde oamenii normali care pleaca in Romania de West, in timp ce lichelele isi consolideaza majoritatea.
    Dovada? PCR ramane cel mai mare partid si modelul sau de organizare/existentza se regaseste in toate partidele romanesti, FSN, PDSR, FDSN, PSD, PRM, PD, PNL, UDMR et ejusdem farinae. (PNTcd a fost in asa hal infectat de lichele incat a murit) Mai sunt personalitatzi care au verticalitate dar audientza lor este limitata sau ignorata. Iar rarisim daca au reusit sa disloce vreo lichea (cazul Clotilde Armand) atunci este coplesita de noroi.

  27. Prea târziu… „Măștile retorice” nu vor schimba nimic. „Apelurile” catre lichele nu vor fi auzite niciodata. Au facut si altii „apeluri” atunci când Romania se chinuia să intre în marile cluburi occidentale. Ne-au dat o șansă pe care am irosit-o, din pacate. Chiar dacă te vindeci de „cancer”, vei ramane cu „sechele”.

  28. Problema nu este la clasa politica, ci la majoritatea votantilor romani.
    Clasa politica de la noi este o oglinda nivelului de intelegere a democratiei,
    o oglinda responsabilitatii fata localitatea in care traim si fata de „tara”,
    o oglinda al nivelului moral al romanilor.
    Ar trebui sa ne intrebam, cati romani vor cu adevarat o „Romanie educata” si
    o clasa politica cu cat mai putine „lichele”, si ce sunt dispusi sa faca practic, concret
    pentru asta? Si sa gasim si raspunsurile reale.
    Pentru ca atat apelul , articolul, cat si comentariile exprima mai ales postura de spectatori pasivi.
    Am vrea sa fie bine, dar nu avem o solutie,
    sau am vrea sa rezolve cineva, cumva problema asta.

  29. Se intampla uneori ca pe un subiect doua opinii total diferite sa aiba acelas grad de adevar, dvs pe o parte sa va declarati iluzionat si sa le/ne aratati obrazul si „dna” care a renuntat la iluzii (naivitati) sa ne indemne sa ne vedem de viata.
    La noi, probabil si prin alte parti este nevoie de o stare totala de haos pentru a putea da sansa aparitiei echilibrului, din nefericire haosul de dupa 89 a fost prelucrat artificial astfel ca nu a existat o sansa reala pentru a se instala echilibrul in societate.
    Cata vreme exista paine si circ nimic nu se va intampla, desi plagiatori, mai marii nostri stiu asta si au grija sa nu ne lipseasca.

  30. Ce se mai intampla cu teza dlui Cimpeanu? A intrat dna Sercan in posesia versiunii electronice de la BCU? Cred ca demersul trebuie dus la capat: teza trebuie analizata de jurnalistii specializati in plagiate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.