Rațiunea și rațiuni de stat – Geopolitica din Caucaz

Văzută dinspre Europa, Noua Caledonie se află la celălalt capăt al lumii. Este vorba de un grup de insule pitorești din Pacificul de Sud, la est de Australia. Încă neatinse de turismul de masă și de industrializare, unele dintre aceste insule par a fi un paradis al naturii de dinaintea sosirii omului. Cu toate acestea, Noua Caledonie se confruntă cu tulburări masive începând cu mijlocul lunii mai. Populația indigenă a kanacilor solicită de mulți ani un stat propriu, însă situația s-a agravat în ultimul timp. Una dintre cauze este așa-numita „Baku Initiative Group” a președintelui Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, prin care acesta caută să susțină lupta „anticolonialistă” din Noua Caledonie și din alte regiuni. Însă, ce legătură are Azerbaidjanul, situat la aproximativ 14.000 de kilometri distanță, cu Noua Caledonie? Nu ar trebui ca această țară din Caucaz, cu o populație în majoritate musulmană, să se implice mai degrabă în mișcarea de independență a palestinienilor, care sunt mult mai aproape de Azerbaidjan? Totuși nu o face. În plus, de ce este tocmai Aliyev, un despot de talia lui Putin și Xi Ping, deodată un susținător al principiului dreptului internațional al autodeterminării?

Soluția acestei enigme trebuie căutată în terenul nebulos ale geopoliticii. Noua Caledonie este o fostă colonie a Franței și, din 1946, unul dintre teritoriile sale de peste mări, un așa zis „territoire d’outre-mer”. Iar relațiile dintre Franța și Azerbaidjan sunt tensionate. Pe de o parte, Franța este sceptică față de livrările de gaze naturale, bogate în combustibili fosili, din Azerbaidjan către Uniunea Europeană. Aceste livrări au crescut semnificativ de la izbucnirea războiului din Ucraina. După încetarea importurilor de gaze rusești în 2022, Bruxelles-ul a fost nevoit să caute alternative, găsind în Baku un „partener de încredere”, conform declarațiilor Ursulei von der Leyen, șefa Comisiei UE, și lui Olaf Scholz, cancelarul Germaniei. Acest partener este estimat să livreze aproximativ 18% din cererea de gaz a UE până în 2027. Pe de altă parte, Franța este un important susținător al Armeniei, care de zeci de ani se află într-un conflict deschis cu Azerbaidjanul. În toamna anului 2020, a avut loc așa-numitul război de 44 de zile, în cursul căruia Azerbaidjanul și-a recucerit unele teritorii din și în jurul enclavei Nagorno-Karabah (cunoscută și sub numele de Karabahul de Munte, „Arțah” în armeană). Aceste teritorii fuseseră cucerite de Armenia în perioada 1993-1994, când, în urma prăbușirii Uniunii Sovietice, cele două foste republici sovietice se războiseră, cu masacre și expulzări etnice de ambele părți.

(sursă: en.wikipedia.org/wiki/Caucasus)

Potrivit lui Ronald Grigor Suny, istoric la Universitatea din Michigan, conflictul armeano-azerian este o dovadă că „încă mai trăim sub prăbușirea Uniunii Sovietice”.[1] Alte dovezi ale acestei teze sunt pentru acesta războiul din Ucraina, invazia Crimeii în 2014, războaiele civile din Tadjikistan, intervenția militară rusă în Kazahstan din 2022, situația instabilă din Transnistria și războiul lui Putin în Georgia din 2008 (care are încă consecințe). Ar mai trebui menționate războaiele din Cecenia din 1994-1996 și 1999-2009, deosebit de sângeroase. Dar dacă ar fi să luăm în considerare sprijinul lui Putin pentru dictatorul sirian Bashar al-Assad, probabil cel mai mare ucigaș în masă al timpului nostru, precum și politica rusă de expansiune în Africa, care încearcă să împiedice răspândirea democrației pe acest continent, nu pare să avem de a face cu o prăbușire, cât mai degrabă cu renașterea, chiar continuarea imperialismului rusesc tradițional. Un imperialism care, astăzi, a declarat război liberalismului „occidental”.

Scriu „occidental” în ghilimele, pentru că liberalismul s-a întâmplat să apară întâi în Europa și SUA.[2] Dar în esență el este universal, susținând idea limitării puterii de stat prin recunoașterea unor drepturile fundamentale ale cetățeanului împotriva statului (colectivului, națiunii, poporului, cooperativei, partidului, etc.), drepturi printre care se numără și drepturile omului. Aceste drepturi sunt drepturi împotriva statului (adică imunități, după concepția lui Wesley Hohfeld)[3], dar garantat de el, fapt din care reiese că liberalismul nu numai că nu respinge statul (autoritatea, constituția, suveranul), dar îl presupune, prin concepția de „supremație a dreptului” („rule of law”) ca o condiție a bunei funcționări a liberalismului. Acest liberalism, pe care atât dreapta „conservatoare”, cât și stânga „progresivă” ezită să îl îmbrățișeze pe deplin, nu are cum să nu fie perceput ca un afront la aspirațiile autocrate ale unui Putin, Xi Ping, Erdogan, Kim Jong II., Orban, Khamenei, Aliyev, Trump și alții. Așa se explică livrările de arme din partea Iranului, Chinei și Coreei de Nord către Rusia, cât și ajutorul indirect oferit lui Putin de către Ungaria sau de către facțiunea de republicani radicali din Congresul SUA. Dată fiind această nouă Axă, care încă se formează, este o greșeală fundamentală de a susține, cum a devenit aproape un truism printre analiștii politici, că ne aflăm, de la Sfârșitul Războiului Rece încoace, într-o lume multipolară. Dimpotrivă: dacă luăm idea drepturilor fundamentale ca un criteriu prin care să clasificăm forțele și taberele de câmp ale geopoliticii (sau chiar a ceea ce se numește meta-history), trăim în continuare într-o lumă bipolară, împărțită între cei care susțin și cei care resping idea drepturilor fundamentale. Războiul Rece nu a fost decât unul dintre episoadele unui conflict cu bătaie mult mai lungă, și care are încă un viitor îndelungat, iar conflictul armeano-azer este în parte un alt asemenea conflict, desfășurându-se la una dintre granițele dintre aceste două tabere.

Ultima ciocnire armată din Nagorno-Karabah a fost câștigată de Azerbaidjan în luna septembrie a anului trecut. Ea fusese precedată de o blocadă de nouă luni (din partea unor „ecologiști” azeri), pentru a înfometa populația enclavei. Pe 19 septembrie 2023, armata azeră și-a pornit în cele din urmă atacul, iar o zi mai târziu armata mică și prost echipată a separatiștilor armeni a cedat. A urmat un exod total al armenilor Arțahului, 120.000 de civili (inclusiv 30.000 de copii), dintr-un teritoriu pe care l-au populat de aproximativ două mii de ani. Cred că putem vorbi despre cea mai mare epurare etnică din ultimii ani și de cea mai gravă tragedie a acestui mic popor, după genocidul din 1915 și cutremurul din 1988 (soldat cu zeci de mii demorți). În urma acestui conflict, Franța a anunțat că va consolida armata Armeniei, nu în ultimul rând din cauza faptului că Azerbaidjanul ocupă în mod ilegal nu numai 200 de kilometri pătrați ai Armeniei propriu zise, dar continuă să revendice drepturi teritoriale ambițioase asupra acestei mici națiuni. În repetate rânduri Aliyev a numit Armenia „Azerbaidjanul de Vest”. Faptul că el se arată preocupat de principiul autodeterminării, așa cum susține în cazul kanacilor din Noua Caledonie, nu are, prin urmare, cum să ne convingă că el este un luptător onest împotriva colonialismului. Căci aplicarea acestui principiu la armenii din Nagorno-Karabahului nu a fost niciodată luată în considerare de Aliyev. În acest caz el invocă un cu totul alt principiu al dreptului internațional, cel al integrității teritoriale, pe care îl aplică fără nici un respect pentru faptul că Arțahul este un teritoriu ancestral armean. Dovadă că din septembrie 2023 încoace Azerbaidjanul distruge în mod sistematic urmele armenilor din regiune – biserici și mânăstiri vechi de sute de ani, sate întregi și inclusiv (dar nu este aici o logică foarte adâncă în acest „inclusiv”?) cimitirele.

Prin urmare, ar trebui să nu ne surprindă faptul că în timpul revoltelor sângeroase din Noua Caledonie au fost văzute atât de multe steaguri azere, ba chiar şi tricouri cu portretul lui Aliyev. Da, este adevărat, Aliyev îşi conduce ţara cu o mână de fier. Mass-media azeră se numără printre cele mai cenzurate din lume, mai mult chiar decât cele ale Rusiei și Turciei, iar în Country Report-ul al lui Freedom House, Azerbaidjanul primește un „not free”, cu 7/100 puncte (prin comparație: Armenia 54/100, România 84/100, Germania 93/100). Unii comentatori vorbesc în cazul Azerbaidjanului despre „Coreea de Nord a Caucazului”. Cu toate acestea, în ceea ce privește lobbyismul și geopolitica cinică, dictatorul din Baku, mereu cu un surâs sardonic pe chip, acționează extrem de priceput, ca și cum ar fi ieșit direct din Il Principe al lui Machiavelli. Acest lucru se observă și prin numeroasele alte alianțe pe care le-a creat de la preluarea puterii în 2003. Aliyev este binevenit nu numai la Bruxelles, ci întreține relații cordiale și cu politicienii „iliberali” ai Ungariei, Serbiei și Albaniei. În special premierul ungar Viktor Orban cultivă cu entuziasm atât relațiile economice cu Baku-ul, în a cărei industrie petrolieră Ungaria a investit masiv, cât și „afinitățile culturale” (ca să-l citez pe Orban cu ocazia vizitei lui Aliyev la Budapesta anul trecut). Prin această sintagmă Orban se referea în fond la nepotismul autoritar al ambelor țări: „Dacă vrei să guvernezi o țară, ai nevoie de o familie reușită și completă”. Madeleine Albright avea dreptate când scria, în cartea sa Fascism: A Warning (2018), că autocrații zilelor noastre învață repede unul de la altul. O consecință a globalizării mai puțin evidentă.

Azerbaidjanul are alți doi aliați puternici, cu mult mai apropiați din punct de vedere geografic, ambii aflați în Orientul Mijlociu. Unul este Turcia, celălalt Israelul. Azerii și turcii sunt ambele popoare turcice, deși primii sunt în majoritate șiiți, iar ultimii sunniți. Elementul etnic este cel care are importanță, Aliyev fiind mai laic decât omologul său din Ankara, Recep Erdogan. „O națiune, două state” este motto-ul acceptat de ambele părți. Ankara este al doilea partener comercial al Baku-ului, după UE. Manevre militare comune au loc în mod regulat. În școlile militare turcești ofițerii azeri sunt instruiți la nivelul înalt al NATO-ului, iar Turcia furnizează Azerbaidjanului arme moderne, cum ar fi celebra dronă Bayraktar (preț de unitate: 5 milioane de dolari), care a fost folosită cu succes în războiul împotriva armenilor din Nagorno-Karabah. Drept dovadă cei peste 4.000 de tineri armeni care începând cu anul 2020 au fost înmormântați în cimitirul militar armean din Yerablur. 4.000 de băieți morți – 4.000 de mame rămase în viață.

Relația dintre aceste două state are și o dimensiune istorică. La parada victoriei împotriva armenilor din decembrie 2020, paradă care a avut loc la Baku, a fost prezent și Erdogan. În cuvântarea sa el a afirmat că lupta politico-militară a turcilor și azerilor continuă „pe mai multe fronturi”, adăugând că „astăzi să fie bucurie în sufletele lui Nuri Pașa, Enver Pașa și soldații curajoși ai Armatei Islamice din Caucaz”. Trebuie să stăruim puțin asupra acestei fraze pentru a înțelege geopolitica din Caucaz în toată adâncimea ei. Enver Pașa a fost unul dintre liderii Junilor Turci din Imperiul Otoman și unul dintre principalii responsabili pentru genocidul armean din 1915-1916. Fratele său, Nuri Pașa a fost general în armata otomană și a făcut parte din Teşkilât-ı Mahsusa, o unitate paramilitară secretă care a organizat și executat genocidul. După revoluția bolșevică din octombrie 1917, Enver a fondat „Armata Islamică din Caucaz”, pe care a condus-o împreună cu Nuri în lupta împotriva trupelor sovietice și armenești, pentru a cuceri, în conformitate cu viziunea lor pan-turcică (sau pan-turană), cât mai mult teritoriu în Caucaz, în special în regiunea Baku și a câmpurilor de petrol din apropiere. În septembrie 1918 aproape toți armenii din acest oraș au fost masacrați, 30.000 de civili.[4] Complicitatea genocidală este, cu alte cuvinte, un element fundamental al alianței turco-azere. Iar viziunea pan-turcică, care a motivat acest genocid, rămâne la ordinea zilei, fiind explicit promovată de Ankara și Baku ca cel mai bun mijloc de a realiza marele proiect „Middle Corridor”, „linking Asia to Europe bypassing Moscow”, cum scrie presa de stat azeră (și alta nu există!) – deci un coridor prin care Asia să fie conectată cu Europa ocolind Rusia.[5] În spatele acestui proiect se întrezărește umbra uriașă a Chinei. Baku este un port și nod foarte important în masiva inițiativa „Belt and Road” a Peking-ului.

(sursă: azertag.az)

Și totuși, nici această alianță pan-turcică nu este complet lipsită de tensiuni interne. După cum explică analistul politic Richard Giragosian de la Centrul de Studii Regionale din Erevan, există grupuri rivale în aparatul de putere din Azerbaidjan. Pentru că Baku se află nu numai în sfera de influență a Turciei, ci și a Rusiei. Din punct de vedere istoric, aceasta corespunde rivalității a două dintre marile puteri din regiune, Imperiul Otoman pe de o parte, Uniunea Sovietică/Rusia țaristă pe de altă parte. Douăsprezece războaie ruso-turce au avut loc între 1676 și 1918. Ca o reflecție târzie a acestei rivalități se pot interpreta, potrivit lui Giragosian, luptele interne care au loc între Ministerul Apărării al Azerbaidjanului, mai apropiat de Ankara, condus de ambițiosul Zakir Hasanov, şi Ministerul de Externe, mai apropiat de Moscova, sub conducerea lui Jeyhun Bayramov. Negocierile de pace ale acestuia din urmă cu Yerevanul sunt în mod repetat subminate de incursiunile ostile ale celui dintâi la granița cu Armenia. Cu toate acestea, potrivit lui Giragosian, Ankara nu are nici un interes în susținerea necondiționată a „fratelui mic” din Baku, care se manifestă într-un mod din ce în ce mai dominant și mai militant în regiune, dat fiind că acesta ar putea atrage Turcia într-un război de mai mare amploare împotriva intereselor Rusiei și, eventual, ale Iranului în Caucaz. În plus, Ankara este frustrată în privința alianței Azerbaidjanului cu Israel. Revin la acest subiect mai jos.

În mod tradițional, Rusia a fost un aliat economic, politic și militar al Armeniei. La Gjumri se află cea de-a 102-a bază militară a Federației Ruse, cu 2.000 de soldați. Această bază este un element al alianței de apărare dintre cele două țări, o alianță care a devenit însă tot mai fragilă în ultima perioadă. Putin nu avut niciodată simpatii pentru faptul că sistemul politic al Armeniei (și Georgiei) este democrația liberală. Pe de altă parte, relațiile dintre Rusia și Azerbaidjan s-au îmbunătățit, în special de la începutul războiului lui Putin împotriva Ucrainei. Moscova poate acum să vândă Azerbaidjanului gazul și petrolul boicotat de Uniunea Europeană. Azerbaidjanul, la rândul său, livrează aceste resurse tot Uniunii Europene, conform suspiciunilor unor parlamentari de la Bruxelles. Uniunea Europeană se lasă deci înșelată cu bună știință, însă rămâne aparent cu mâinile curate, iar doamna von der Leyen poate să zâmbească în continuare în mod șarmant în fața jurnaliștilor de fiecare dată când are întrevederi cu Aliyev. Lukoil deține oricum acțiuni în infrastructura industriei energetice azere, inclusiv în gazoductul din Caucazul de Sud, care furnizează gaze către Europa, trecând prin Turcia.

Celălalt important aliat al Azerbaidjanului este Israelul. Această „prietenie între popoare”, cum o numesc politicienii ambelor țări, nu a apărut de azi pe mâine. Israelul a fost a doua țară, după Turcia, care a recunoscut independența Azerbaidjanului în 1991. Această prietenie nu se datorează numai faptului că în Azerbaidjan trăiește cea mai mare populație evreiască dintr-o țară musulmană (aproximativ 30.000 de evrei montani), ci mai ales intereselor economice și militare. Conform ultimelor estimări, Israelul primește 40% din cererea sa de petrol din Baku (pentru care în 2022 a plătit aproximativ 1,6 miliarde de dolari) – o sursă importantă de energie, având în vedere relațiile tensionate ale Israelului cu producătorii arabi de petrol. Petrolul este aproape 100% singura marfă de export a Azerbaidjanului către Israel, ceea ce adeverește ipoteza că state ale căror economie este unilateral bazată pe petrol (petrostates)tind să fie autoritare și corupte (ca să numai vorbim de lipsa lor de conștiință ecologică)[6]. În schimb, statul evreu furnizează cele mai avansate sisteme de armament, printre care Skystriker de la Elbit Systems, drona Harop Kamikaze de la Israel Aerospace Industries, rachete antitanc Spike de la compania Rafael DDC, etc. Având în vedere că aceste perfecte mașini de asasinat au prețul lor, contractele de armament dintre cele două țări s-au ridicat la cel puțin 5 miliarde de dolari din 2012 încoace.[7] Sumele exacte sunt greu de determinat, deoarece ambele părți le țin confidențiale. Potrivit lui Aliyev, nouă zecimi din relațiile dintre cele două țări se desfășoară în secret.[8] Conform unor analize, Azerbaidjanul a primit aproape 70% din echipamentele sale militare din Israel în perioada 2016-2020, ceea ce reprezintă 17% din exportul total de armament al Israelului din aceeași perioadă.[9] Presa de stat azeră nu neagă asemenea afirmații. Dimpotrivă, anunță continuarea acestor afaceri între prieteni.[10]

Potrivit unui studiu efectuat de ziarul israelian Haaretz acum un an, cel puțin 92 de zboruri de transport cu armament greu s-au efectuat începând din 2016 încoace de la Ovda, baza aeriană israeliană din deșertul Negev, spre Baku.[11] Se observă o creștere a acestor zboruri mai ales înaintea atacurilor azerilor asupra armenilor. În ajunul atacului asupra Nagorno-Karabahului din septembrie anul trecut, Hasanov anunța că găzduiește experți militari din Israel. Cu puţin timp înainte, în iulie 2023, ministrul israelian al Apărării, Yoav Gallant, a vizitat Baku-ul pentru a discuta „oportunităţile” de „creştere a securităţii şi stabilităţii în regiune”. În 2017, Beniamin Netanyahu i-a adresat lui Aliyev următoarele cuvinte: „Între poporul evreu şi cel azer există o adevărată prietenie. Azerbaidjanul este un model de armonie interreligioasă și multiculturală … [Țările noastre] au creat economii înfloritoare și societăți prospere și iubitoare de pace”. Cuvinte penibile, când ne gândim la lipsa de libertate și standardul de viață modest al poporului azer. Iar pentru armeni asemenea cuvinte sună ca o batjocură, dacă nu chiar ca o amenințare. După cum intitula Haaretz un editorial de pe 1 octobrie 2023: „Israeli Weapons Industry’s Bottom Line: Ethnic Cleansing”[12].

(sursă: president.az)

Nici în cazul acestei prietenii între popoare nu sunt absente interesele geopolitice. Prin alianța cu Azerbaidjanul, Israel poate întări un aliat împotriva Iranului ostil, și are chiar opțiunea, despre care se știu foarte puține detalii, de a construi baze și aerodromuri militare, care ar crește capacitatea Israelului să efectueze bombardamente asupra Iranului. Baku și Teheran nu sunt în prezent în război, dar sunt rivali în regiune. Nici recenta vizită în Azerbaidjan a președintelui Ebrahim Raisi, „călăul de la Teheran”, nu poate înșela asupra acestui lucru. (Raisi a murit când elicopterul său se întorcea de la această întâlnire cu Aliyev.) În nordul Iranului trăiesc peste 10 milioane de șiiți de origine azeră, mai mult decât însăși în Azerbaidjan. Aliyev uneori chiar denumește această regiune „Azerbaidjanul de Sud”. Prin urmare, Iranul nu are interes într-un vecin azer puternic și, în mod firesc (dar ce mai înseamnă acest cuvânt în timpurile noastre?), este mai apropiat Armeniei, căreia îi furnizează arme, inclusiv dronele Shahed, și ele celebre. În 2023, volumul comerțului dintre cele două țări a depășit 700 de milioane de dolari. La cererea lui Baku de a se construi un coridor între Azerbaidjan și exclava azeră Nahicevan, trecând prin provincia armeană Sangesur, coridor care ar anula granița Iranului cu Armenia, liderul suprem al Iranului Ali Khamenei a avertizat că țara sa va interveni cu forță dacă Armenia nu va putea să facă față unei noi agresiuni azere. Nu cunosc niciun armean care să simpatizeze cu regimul islamist de la Teheran, însă ne putem imagina cum s-ar decide orice armean rațional dacă ar trebui să aleagă între săparea unor noi morminte în Yerablur și o alianță cu Teheranul. Rațiunea de stat nu este un principiu care este rezervat numai anumitor țări. Vedem aici cum granițele dintre tabăra liberală si cea autocrată, despre care vorbeam mai sus, pot uneori să se estompeze sau să devină permeabile în lumina (sau umbra) acestui foarte vechi principiu, cel al rațiunii de stat.

Relațiile armeno-israeliene sunt tensionate și prin faptul (scandalos) că Israelul încă nu recunoaște genocidul armean din 1915-1916, cum nu o face nici Turcia, nici Azerbaidjanul. Mai mult decât atât, lista oamenilor de stat israelieni care au negat acest genocid este rușinos de lungă, după cum se poate deduce din excelenta carte al istoricului israelian Yair Auron, The Banality of Denial: Israel and the Armenian Genocide (2003). Într-un interviu acordat ziarului Turkish Daily News, în aprilie 2001, Șimon Peres declara bunăoară: „Refuzăm încercările de a face o asemănare între Holocaust și afirmațiile armenești. Ceea ce au pățit armenii a fost o tragedie, dar nu un genocid”. În loc să pretindă că el cunoaște istoria, Peres ar fi făcut mai bine să consulte întâi unii cercetători evrei eminenți ai Holocaustului, cum ar fi Yehuda Bauer sau Israel Charny, care au descris genocidul armean ca un „fapt incontestabil”. După interviul din Turkish Daily News, Charny i-a scris revoltat lui Peres: „Dumneavoastră ați trecut peste o limită morală pe care niciun evreu nu ar trebui să o violeze”[13].

Problematica poziției a Israelului în această chestiune devine și mai evidentă atunci când este legată de problema Gaza. În ciuda multor decenii în care Israelul a încercat să îmbuneze Turcia prin nerecunoașterea genocidului armean, după pogromul din 7 octombrie Erdogan pur și simplu a lăudat gruparea Hamas, denumind-o un „grup de mujahedini care își apără țara”. În plus, el la găzduit pe liderul politic al Hamas-ului, Ismail Haniyeh, la Istanbul, și l-a comparat, culmea ironiei, pe Netanyahu cu Hitler, acuzând Israelul de înfăptuirea unui genocid în Gaza. Răspunsul lui Netanyahu pe X nu a întârziat: „Israelul respinge prediciile morale absurde ale lui Erdogan, care laudă ucigașii și violatorii de masă ai Hamas-ului, neagă genocidul armean, masacrează proprii kurzi etc.” (sublinierea mea). Explicemus:(1) Președintele Turciei, țară care a comis și neagă genocidul armean, acuză Israelul de un genocid care nu este un genocid; (2) Ca răspuns, premierul israelian acuză Turcia de negarea aceluiași genocid pe care Israelul îl neagă până în prezent; (3) Acuzând Turcia de comiterea genocidului armean, liderul israelian recunoaște prin chiar acest speech act genocidul armean; (4) Totuși, nu face acest lucru din respect pentru adevărul istoric și moral universal, ci dintr-un interes particular, respectiv rațiunea de stat a Israelului; (5) Se pare, deci, că uneori particularul duce la universal, iar minciuna la adevăr. Acest exemplu de dialectică a istoriei, în care indivizii sunt mai confuzi și iraționali decât ansamblul procesului din care fac parte, l-ar fi încântat pe Hegel.

Oare l-ar fi amuzat pe Hegel și faptul că nu numai Turcia, ci chiar Hamas, sponsorizată de Iran, a sărbătorit eliberarea de către Azerbaidjan a „teritoriilor ocupate” din Nagorno-Karabah în septembrie 2023? Majoritatea armelor azere folosite în această operație, după cum am menționat, provenind din Israel. Schizofrenia acestor implicări geopolitice este perfect rezumată de Giles Fraser în The Jewish Chronicle: „De ce înarmează Israelul Azerbaidjanul și, astfel, îi umple de bucurie pe Hamas și Erdogan?”[14] Fraser recomandă Israelului să recunoască genocidul armenilor și să se alieze cu Armenia. Țara mică din Caucaz, similară cu Israelul, este o democrație liberală care are nevoie urgentă de aliați cu valori similare și un trecut similar. Armenii și evreii au fost ambii victime ale celor două mari genociduri din secolul al XX-lea. Giles Fraser este în mod evident un om al raţiunii. Cu toate acestea, raţiunea, după cum ştia deja Cesare Beccaria, „nu a fost aproape niciodată legiuitorul naţiunilor”. Altfel, nu ar exista nici Yerablur, nici Babi Iar, nici Bucea, nici Sighet.[15]

[1] https://jacobin.com/2023/01/armenia-azerbaijan-conflict-nagorno-karabakh-post-soviet-politics-history

[2] Mai precis, conceptul de drept fundamental (sau drept „subiectiv”) a fost mai întâi formulat în plin Ev Mediu, începând din secolul XII.,  de anumiți juriști și filozofi scolastici. A se vedea în această privință Brian Tierney, The Idea of Natural Rights (1997).

[3] Vezi Wesley Hohfeld, Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning and Other

Legal Essays (1919), H. L. A. Hart, Essays on Bentham. Studies in Jurisprudence and Political Theory (1982), cap. VII.

[4] Trebuie menționat însă și că în aprilie al aceluiași an avusese loc o revoltă a azerilor în Baku, sângeros oprimată de luptători sovietici și armeni, cu peste 3.000 de victime civile azere. Detalii despre evenimentele din Baku in 1918 pot fi găsite în cartea lui Suny, The Baku Commune, 1917-1918: Class and Nationality in the Russian Revolution (1972).

[5] https://aze.media/the-advance-of-the-turanic-world-in-central-asia/

Pentru o analiză a neo-otomanismului, a se vedea Florin Calian, „De ce contează Hagia Sophia”, https://www.contributors.ro/de-ce-conteaza-hagia-sophia/.

[6] Ce lovitură frumoasă de public relations din partea Azerbaidjanului să găzduiască COP 29 la Baku în noiembrie anul curent!

[7] https://www.commonspace.eu/news/israel-has-sold-us-5-billion-worth-arms-azerbaijan-recent-years

[8] După o depeșă din 2009 deconspirată de Wikileaks. Vezi https://foreignpolicy.com/2012/03/28/israels-secret-staging-ground/.

[9] https://www.timesofisrael.com/in-baku-azerbaijans-president-thanks-herzog-for-israeli-arms-supply/

[10] https://aze.media/azerbaijan-seeks-advanced-military-equipment-from-israel/

[11] https://www.haaretz.com/israel-news/security-aviation/2023-03-06/ty-article-magazine/.premium/92-flights-from-israeli-base-reveal-arms-exports-to-azerbaijan/00000185-fd3d-d96e-adef-ff3dc38e0000

[12] https://www.haaretz.com/opinion/editorial/2023-10-01/ty-article-opinion/israeli-weapons-industrys-bottom-line-ethnic-cleansing/0000018a-e765-d12f-afbf-e775f7d20000

[13] https://www.atour.com/~aahgn/news/20010413f.html

[14] https://www.thejc.com/lets-talk/why-israel-must-now-recognise-the-armenian-genocide-jvxgn8k7

[15] Îi mulțumesc lui Florin Calian și Andreas Mink pentru comentarii care m-au ajutat să scriu acest eseu.