miercuri, februarie 8, 2023

Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate

„Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Așa că, după roadele lor îi veți recunoaște” (Evanghelia după Matei, 7: 18-20)

Violența nu prosperă şi nu poate prospera de una singură; ea este inevitabil împletită cu minciuna” (Aleksandr Soljenițîn)

Agresiunea armată inițiată de Rusia împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022 nu se va termina la fel ca cele din 1991 (împotriva Republicii Moldova), 2008 (împotriva Georgiei) sau 2014 (tot împotriva Ucraina). Războiul pornit de Rusia este, de această dată, prea mare – geografic, dar şi prin obiective – pentru a fi „îngheţat” prin metodele ei precedente. Nici măcar Moscova nu mai dispune de „frigiderul geopolitic” necesar pentru a-şi răci propriul război fierbinte, iar Occidentul, de această dată, pare decis să reziste. Fie Ucraina va câştiga militar, va elibera toate teritoriile sale internațional recunoscute, şi tranziția reală spre un nou regim va începe la Moscova, fie Ucraina va fi copleșită militar sau redusă la teritoriile sale vestice, caz în care Occidentul va trebui să treacă permanent pe picior de război, nu neapărat „rece”.

Principala asemănare între medicină şi relațiile internaţionale constă în aceea că şansele de vindecare, respectiv de rezolvare a unui dosar de politică externă, sunt aproape nule în absenţa unui diagnostic corect. La 14 septembrie 2022, preşedinta Comisiei Europene, dna. Ursula von der Leyen, în discursul anual privind Starea Uniunii (Europene), a admis, implicit, eroarea gravă de diagnosticare făcută în cazul Rusiei, afirmând că „ar fi trebuit ascultate vocile din interiorul Uniunii, (…) din Europa Centrală şi de Est, care au avertizat că Putin nu se va opri„. Desigur, o recunoaştere a erorii este, oricând şi de departe, preferabilă perseverării în acea eroare. În acest caz, înţelegerea de către membrii central-est europeni ai UE a faptului că stăpânul de la Kremlin nu se va opri, respectiv că nu se mulțumi cu rapturile teritoriale din 2014 şi cele anterioare, avea la bază înţelegerea faptului că regimul pe care Vladimir Putin îl patronează nu se putea opri datorită însăși naturii sale profunde.

Nu este surprinzător faptul că statele central-est europene membre ale UE, după trauma istorică suferită ca urmare a plasării lor cu forța, timp de 45 de ani, în sfera de influenţă a URSS, au în prezent o mult mai bună înţelegere a naturii regimului politic şi economic de la Moscova, deci şi asupra intențiilor sale reale. Mai surprinzătoare, deși nu inexplicabilă, a fost raportarea din ultimele două decenii a majorităţii elitelor politice, dar şi a celor economice, academice, intelectuale, mass media din statele occidentale la regimul Putin. Fiind vorba de erori foarte grave, politice, economice, juridice, intelectuale, de securitate şi, nu în ultimul rând, de logică elementară, erori care au contribuit, cel puţin indirect, şi pe o durată neîntreruptă de peste 20 de ani, la atingerea de către decidenţii de la Moscova a unui nivel de auto-încredere suficient pentru a risca declanşarea unui război având ca obiectiv de etapă lichidarea statalității Ucrainei sau transformarea ei în stat vasal, este nevoie de depășirea nivelului acceptării indirecte a erorii politice, nivel atins de preşedinta Comisiei Europene la 14 septembrie 2022, şi intrarea în zona unei analize serioase a „politicii răsăritene” a UE, şi a politicii față de Rusia a fiecărui stat membru în parte, cel puţin din ultimii 20 ani, analiză care să fie finalizată cu concluzii având utilitate operaţională clară de politică externă. Nu este vorba de un exercițiu academic: de această analiză depinde însăși supraviețuirea lumii libere.

Datele fundamentale ale „chestiunii ruse”

Așa-zisa Revoluție din Octombrie este un mit lansat de învingători, de bolșevici, şi înghițit nemestecat de cercurile progresiste din Occident” (Aleksandr Soljenițîn)

La nivelul entității statale cunoscută azi oficial ca „Federaţia Rusă”, în termeni de cine deţine puterea reală în stat şi de mecanismele de exercitare efectivă a acesteia, continuitatea politică este neîntreruptă din 7 noiembrie 1917 (25 octombrie 1917 pe stil vechi). Atunci, sub pretextul ideologic al iniţerii „revoluţiei proletare”, un grup restrâns numeric dar foarte bine organizat de conspiratori cu idei politice extremiste, de factură clar criminală, condus de Vladimir Lenin, a profitat de haosul provocat de prăbușirea Imperiului Rus şi de ezitările liderilor efemerei republici democratice care i-a succedat, preluând puterea printr-o lovitură de stat. În singurul scrutin relativ liber organizat în Rusia după lovitura de stat, la 12 noiembrie 1917, „comuniştii” (bolşevicii) au obținut doar 24% din voturi, deși chiar ei organizaseră scrutinul, un semnal clar că majoritatea societății ruse respingea programul lor politic.

La 2 ianuarie 1918, nu întâmplător înainte de convocarea Adunării Constituante alese la 12 noiembrie 2017, a avut loc evenimentul instituțional fondator al noului regim: V. Lenin a semnat decretul de înfiinţare a CEKA, poliţia politică secretă oficial abilitată „să combată contrarevoluția şi sabotajul”, în fapt împuternicită să utilizeze orice mijloace (de la asasinate extrajudiciare până la crime împotriva umanității şi genocid) pentru a preveni pierderea puterii politice de către puciștii de la 7 noiembrie 1917. Prima, şi ultima, sesiune a Adunării Constituante a avut loc la 5 ianuarie 1918, iar direcţia dezbaterilor a evidenţiat rapid faptul că bolşevicii nu-şi vor putea impune voința asupra celorlalte partide rusești, prin metode politice. Ca urmare, la 6 ianuarie 1918, bolşevicii au dizolvat prin forță Adunarea dând practic a doua lovitură de stat în mai puţin de 3 luni. Jocul tactic „de-a revoluția şi democrația” s-a încheiat abrupt în Rusia în ianuarie 1918, bolșevicii introducând regimul „partidului unic” (un evident pleonasm politic, care se traducea, în fapt, prin conducerea ţării pe baza voinţei discreţionare a câtorva lideri de la vârful acestui „partid”), regim camuflat propagandistic ca „dictatură a  proletariatului”. 

Pentru a-şi păstra puterea uzurpată şi a-şi impune fără limite voinţa asupra societăţii din spaţiul fostului Imperiu Rus, bolşevicii nu au ezitat să angajeze un război civil care timp de 4 ani, până în 1922, a provocat 10–12 milioane de victime, fiind din acest punct de vedere de 3 ori mai distrugător pentru ruşi şi celelalte naţiuni din fostul imperiu decât Primul Război Mondial (în care muriseră 3,5–4 milioane de oameni). Victoria bolşevicilor în războiul civil a fost consemnată la 30 decembrie 1922 prin declaraţia de constituire a URSS – „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” – entitatea geopolitică „de suflet” a lui V. Putin, care a etichetat în 2005 „prăbuşirea” URSS din 1991 ca fiind „cea mai mare catastrofă politică a secolului XX” . Declarația din 30 decembrie 1922 – de la adoptarea căreia tocmai s-au împlinit 100 de ani, aspect deloc de neglijat în contextul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei – a consemnat atunci nu doar dispariția geopolitică a „Rusiei istorice” (afirmația lui V. Putin că „Uniunea Sovietică a fost Marea Rusie” este una istoric complet falsă, pierdută însă în „ghemul de minciuni” şi răstălmăciri pe care îl învârte acum propaganda oficială de la Moscova), dar şi, prin afirmarea explicită a obiectivului fundamental al URSS de „a primi toate popoarele lumii  în componența viitoarei Republici Socialiste Sovietice Mondiale„, o declarație potențială de război făcută restului lumii, declaraţie de care deținătorii puterii de la Kremlin nu s-au dezis nicio clipă din 1922 până astăzi.

„Instituția specială” înființată de Lenin la 2 ianuarie 1918 reprezintă până astăzi coloana vertebrală a sistemului politic şi de putere de la Moscova, funcționând în cei 105 ani care au trecut de atunci sub diferite denumiri oficiale, fiecare generând propriul acronim: CEKA, OGPU, NKGB, NKVD, MGB, KGB, FSB. Sarcina ei fundamentală a fost, din primul moment apărarea prin orice mijloace, interne şi externe, a „verticalei leniniste a puterii” partidului înființat de V.I. Lenin în 1903, respectiv a puterii discreționare obținute de acesta în 1917 pe teritoriul fostului Imperiu Rus, şi a privilegiilor materiale colosale dobândite de liderii partidului, pe baza deținerii acestei puteri discreționare. „Metodele şi mijloacele specifice” de activitate au rămas în linii mari aceleași, fiind operate doar ajustări tactice la progresul tehnologic şi, mai recent, la fenomenul globalizării. Obiectivul „instituției” nu a fost însă nicio clipă, şi nu este nici în prezent, negociabil şi nici măcar considerat marginal reformabil, şi asta se vede perfect în mesajele periodice de amenințare lansate de V. Putin şi acoliții lui după ce războiul împotriva Ucrainei a început să meargă tot mai rău pentru Rusia, mesaje al căror numitor comun ar putea fi rezumat astfel: „Dacă vom simți vreo amenințare la adresa monopolului nostru asupra puterii în Rusia, vom lua în calcul să distrugem toată lumea odată cu noi”.

După 1922 a avut loc treptat o acceptare cvasi-generală, la nivelul elitelor politice şi intelectuale din Occident, a teoriei conform căreia „URSS nu este altceva decât o continuare a Imperiului Rus, şi a imperialismului rusesc, într-o altă formă şi cu o altă doctrină”, teorie care a ignorat aproape complet universalismul mesianic revoluționar şi caracterului criminogen fără precedent ale regimului instalat la Moscova în 1917, chiar şi prin raportare la defunctul Imperiu Rus, ignorare care stă, până astăzi, la baza multor erori analitice occidentale privind regimul Putin, motivațiile şi obiectivele acestuia, respectiv la baza neînțelegerii ADN-ului kleptocratic-leninist al Rusiei de azi, rezultat din mutația ADN-ului inițial revoluționar-leninist.

În termenii consacrați de Daren Acemoglu şi James Robinson în bestsellerul lor „De ce eșuează națiunile”, apărut în 2012, populația URSS/Rusiei a trăit constant, după 1917, la discreția unora dintre cele mai „extractive” instituții politice şi economice din istoria omenirii. În opoziție cu instituțiile „incluzive”, singurele capabile să asigure o relativă echitate în distribuția resurselor, deci în ultimă instanță să asigure progresul social şi ieșirea din sărăcie, autorii au definit instituțiile „extractive” ca fiind principala piedică în calea dezvoltării şi modernizării națiunilor şi statelor, indiferent de fundalul etnic, rasial, religios şi tradițional al acestora. Astfel, instituțiile „economic extractive” asigură transferul masiv de resurse spre vârful societății, pe bază de privilegii, monopoluri şi control asupra pieței şi comerțului (intern şi extern), iar cele „politic extractive” asigură protecția castei conducătoare, inclusiv prin controlul strict al accesului în aceasta, lichidarea oricărei tentative de competiție politică reală, şi asigură cadrul legal, juridic, administrativ şi de forță în care instituțiile „economice extractive” pot continua extragerea masivă de resurse de la baza societății şi transferarea acestora către vârf. Sub masca „construirii societății comuniste” şi a ideologiei marxist-leniniste, URSS a instaurat unul dintre cele mai feroce sisteme istorice de exploatare socială şi economică, de la imperiile antice din Mesopotamia şi Egipt şi de la cel medieval mongol încoace, bazat pe o combinație malignă între „metodele” sclavagiste şi cele feudale de guvernare şi control, sistem preluat în 1991, cu ajustări marginale, de Rusia. Rezultatul: la începutul anilor 2020, cei mai bogați 500 (cinci sute) de ruși acumulaseră averi mai mari decât cele cumulate de cei mai săraci 100 de milioane de ruşi.

Eșecul diplomațiilor occidentale în a rezolva „chestiunea germană” după 1918 a condus direct la deznodământul din 1945, care nu doar a substituit „chestiunea rusă” celei germane, dar a oferit şi cel mai formidabil alibi de „respectabilitate” internațională regimului politic de la Moscova prin metamorfozarea sa din stat revizionist agresor aliat cu Germania nazistă între 1939 – 1941, în stat membru al coaliției învingătoare a Națiunilor Unite între 1941 – 1945, alături de SUA şi UK (alibi exploatat la maximum şi fără scrupule până astăzi, după cum se observă în cazul retoricii obsesive a Moscovei despre „denazificarea” Ucrainei) şi, mai mult, i-a oferit un răgaz strategic de încă 45 de ani, pe care l-a folosit conform „fișei postului” din 1922, pentru infiltrare, subversiune, dezinformare, sabotaj, insurecții dirijate etc. împotriva puterilor occidentale (şi nu numai), percepute ca principal obstacol în calea „revoluției mondiale” dirijată de la Moscova.

Adevărata revoluție în Rusia nu a avut loc în 1917, ci începând cu 1985, când reformele lansate de (pe atunci) noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, i-au convins pe liderii KGB că o reconfigurare la vârf a sistemului osificat marxist-leninist a devenit inevitabilă, iar în noua lui formă sistemul va avea ca „zeu” principal banul, nu pe Karl Marx sau Vladimir Lenin. Atunci au început transferurile controlate masive de „fonduri operative” în bănci occidentale dar şi pregătirea „marelui transfer” al activelor şi resurselor statului sovietic către „specialii” bine plasați pentru a profita de context. Deși a afirma caracterul corupt al URSS/Rusiei este deopotrivă un truism politico-economic şi o tautologie din punct de vedere logic (sistemul politic de la Moscova nu este doar corupt, ci este în sine o formă gravă de corupție), faptul este încă masiv subestimat în Occident, atât la nivel analitic, cât şi politic, situație probabil explicabilă inclusiv prin volumul uriaş al „activelor financiare” transferate de oligarhia rusă post-comunistă în Occident, în ultimii 20–30 de ani.

Într-un articol emblematic din martie 2019, intitulat „Corupția este Noul Comunism”, profesorul Michael Mandelbaum de la „John Hopkins” University a sintetizat în mod strălucit problema. Liderii URSS şi-au justificat monopolul puterii, pentru ei şi „partidul unic” comunist, prin ideologia marxist-leninistă, în numele căreia au cerut constant cetățenilor sovietici să facă sacrificii pentru „marea cauză” – edificarea „societății comuniste”, care ar fi urmat să asigure „egalitatea deplină” (nu întâmplător, obiectiv niciodată declarat ca fiind atins de către liderii comuniști). Oricât de coruptă ar fi fost clasa conducătoare a URSS, şi a fost foarte coruptă, ea a dispus până în 1991 de o ideologie pe care a putut să o susțină public pentru auto-legitimarea sa şi a regimului politic pe care îl încarna. În plus, privilegiile colosale (prin raportare la nivelul de viață al cetățenilor sovietici obișnuiți) acordate membrilor „nomenclaturii” sovietice nu au fost niciodată decuplate, cel puțin nu formal, de deținerea funcțiilor de conducere/comandă/control respective, şi nu derivau din drepturi private de proprietate (adică putea fi pierdute odată cu funcția, iar înainte de moartea lui Stalin în 1953 erau pierdute, de obicei, împreună cu viața). Această configurație de la vârful sistemului a început să basculeze în plan intern după 1985, iar influența externă a acestei basculări s-a manifestat imediat după 1991, când primele miliarde de dolari/euro „extrase” din Rusia au început să ia drumul Occidentului, împreună cu mulți membri ai „noii” clase conducătoare din Rusia (care, de fapt, era exact cea veche, asezonată cu ceva „sânge proaspăt” din zona criminalității organizate de drept comun). Acești bani au oferit Moscovei, odată cu instalarea regimului Putin în anul 2000, pârghii excepționale de politică externă, la care liderii URSS nici nu putuseră visa, cu toată constelația de „măsuri active” dirijate de KGB şi tot aportul „idioților utili” din lumea liberă, pe toată durata „războiului rece”.

Regimul condus de V. Putin reprezintă o hibridizare vizând resuscitarea sistemului sovietic prin renunțarea la ficțiunea „partidului comunist”, oricum o formă fără fond de la Stalin încoace, subordonarea deplină a armatei şi preluarea „statului” de către „instituția fondatoare”, KGB, care practic a devenit ea însăși statul, toate pe fundalul „domesticirii” regimului oligarhic-kleptocratic din perioada 1991–1999 şi subordonării oligarhiei şi crimei organizate prin forțarea capilor acestora în relații de tip vasal – suzeran. Acest regim, spre deosebire de cel sovietic anterior anului 1992, nu are o ideologie, sau mai exact are o cripto-ideologie pe care nu o poate însă invoca oficial şi public în sprijinul legitimării sale: ideologia îmbogățirii faraonice a unui grup reprezentând cel mult 0,005% din populație, pe baza accesului preferențial, monopolist şi în impunitate la banii publici şi resursele naturale colosale ale Rusiei. Cum nici măcar regimul Putin nu poate risca să-şi asume deschis „kleptocrația ca ideologie” (ar fi fost imposibil să ceară „sacrificii” cetățenilor obișnuiți pentru ca oligarhii ruși să-şi construiască a patra vilă în străinătate sau să-şi cumpere al treilea iaht, de exemplu), singura ieșire pentru regim a fost în direcția resuscitării unui naționalism agresiv pseudo-patriotic, șovin şi cu accente imperialiste fățișe (care speculează abil nostalgiile multor ruși după URSS, dar şi unele trăsături mai profunde ale culturii populare ruse), de natură să dea masei populației un sentiment de „apartenență”, implicit de acceptare a regimului.    

Într-un excepțional articol premonitoriu apărut la 7 martie 2015 în „National Review”, profesorul american George Weigel a estimat corect că în condițiile în care V. Putin nu va primi o ripostă serioasă după invadarea şi „anexarea” Crimeii în 2014, un nou război european va deveni probabil, şi va reprezenta un „dezastru neatenuat”. În respectivul articol, prof. Weigel a plasat „noua” ideologie a regimului Putin „în zona unde Lenin îl întâlnește pe Corleone” (trimitere la „nașul” mafiei siciliene Vito Corleone, din celebrul roman omonim scris de Mario Puzo) şi a avertizat cu privire la amenințarea letală pentru restul lumii pe care o reprezintă „kleptocraţia leninistă” de la Moscova, avertisment confirmat în mod tragic după 24 februarie 2022.

Drumul spre război sau „doctrina Beatles – Sinatra” (Back in the USSR, but in My Way)

În țara noastră (URSS) minciuna a ajuns nu numai o categorie morală, ci şi un stâlp al statului” (Aleksandr Soljenițîn)

Din perspectiva dreptului internațional şi sistemului relațiilor internaționale faptul evident şi indubitabil este că la 24 februarie 2022 statul oficial denumit „Federaţia Rusă” a lansat o agresiune militară directă, neprovocată şi premeditată împotriva Ucrainei, un stat vecin independent, suveran şi recunoscut internaţional în cadrul unor frontiere clare. Prin aceasta, decidenţii politici de la Moscova au încălcat flagrant şi brutal Carta ONU, la care Federaţia Rusă, ca stat succesor al URSS, este parte semnatară. Încercarea de „formalizare” ilegală de către puterea de la Moscova, în octombrie 2022, a unui rapt teritorial obținut prin forța armelor, a plasat această agresiune într-o poziție unică după 1945: este prima anexiune teritorială încercată unilateral, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, de un stat membru ONU, în disprețul şi cu sfidarea întregii comunități internaționale.

Aceasta nu a fost, desigur, prima încălcare de către URSS/Rusia a Cartei ONU, sau a tratatelor, convențiilor, acordurilor, protocoalelor etc. semnate de-a lungul anilor şi care sunt privite la Moscova, în perfectă continuitate după 1917, mai ales ca mijloace tactice în războiul, fierbinte, cald, rece sau hibrid, cu Occidentul, nicidecum ca instrumente legale de consolidare a păcii, stabilității şi dezvoltării internaționale. Diferența majoră, prin raport cu toate celelalte încălcări de către URSS/Rusiei a dreptului internațional este dată de gravitatea pasului făcut de Kremlin la 24 februarie 2022, mai ales prin posibilele lui consecințe, printre care se află şi escaladarea spre un conflict global, de tipul celui din perioada 1939 – 1945, însă la un nivel mult mai periculos având în vedere existența actuală a unor vaste arsenale nucleare.  

Agresiunea împotriva Ucrainei a fost una premeditată şi planificată din timp, chiar dacă, din fericire pentru restul lumii şi după cum s-a văzut ulterior, în mod incompetent. Desfășurarea masivă a armatei ruse, începând cu mijlocul anului 2021, pe poziții avansate în proximitatea frontierelor Ucrainei, şi în Crimeea ocupată, a amintit izbitor de concentrarea majorităţii Armatei Roșii, în primăvara–vara anului 1941, în proximitatea frontierelor de vest ale URSS, şi ar fi trebui, în sine, să convingă capitalele occidentale de intenția Moscovei de a declanșa un război de agresiune. În mod curios însă, circa 85% din opiniile emise, mai ales în Europa, înainte de 24 februarie 2022 de analiștii, experții, comentatorii de politică externă, jurnaliștii, membrii diferitelor think tank-uri şi chiar politicieni şi diplomaţi, au înclinat (explicit sau mai prudent) spre concluzia unei cacealmale instrumentate de V. Putin pentru a smulge noi concesii în „dosarul ucrainean”. Diferenţa de circa 15% a fost acoperită preponderent de experți din SUA şi UK şi din zonele militară şi cea a serviciilor de informații, unde s-a înţeles mai bine (şi mai repede) faptul că o desfăşurare militară avansată de tipul celei a Rusiei înainte de invazie nu se poate face doar pentru o „intimidare” cu scopul obţinerii de concesii politice. Declarații relativ recente, precum cele făcute (octombrie 2022) de Joseph Borrell, șeful diplomației UE, care a reproșat ambasadorilor UE că n-au prezis agresiunea Rusiei asupra Ucrainei şi singurele avertismente primite la Bruxelles au fost cele primite din SUA, sau precum cele făcute (noiembrie 2022) de fostul premier britanic Boris Johnson, care a descris „starea de negare” în care s-au aflat decidenţii din Franța, Germania şi Italia în pofida acumulării semnelor prevestitoare ale invaziei rusești, dincolo de nuanțe şi de controversele şi nemulțumirile provocate, ilustrează o situației cât se poate de reală: la nivelul Europei, mai ales al Europei necomuniste înainte de 1990, există o problemă gravă de înțelegere a naturii profunde şi reale a regimului politic de la Moscova, dar şi o problemă la fel de gravă de raportare la Rusia. Agresiunea rusească lansată la 24 februarie 2022 a atenuat oarecum aceste probleme, dar nu le-a rezolvat, nicidecum definitiv. În câteva capitale vest-europene, dincolo de exprimarea (cât se poate de reală a) solidarității UE/NATO în fața agresiunii şi de angajarea în sprijinul victimei acestei agresiuni, Ucraina, este evidentă şi menținerea deschisă a opțiunii politice de conciliere cu regimul Putin, fapt evidențiat de emiterea periodică de mesaje publice care lasă de înţeles că ar putea fi luată în considerare satisfacerea unor condiții ale regimului Putin considerate „rezonabile” (presupunând, desigur, că Moscova ar putea deveni „rezonabilă” şi ar putea avansa termeni „rezonabili” de încheiere a păcii, ceea ce este o ipoteză mai degrabă fantezistă), dar şi de o abia mascată nostalgie după vremurile „business as usual”, când  concernele/corporațiile din respectivele state vest-europene făceau profituri uriașe în/cu Rusia (fără să se întrebe de ce Moscova era așa de „soft” cu ele şi le permitea să aibă astfel de succes în „afaceri”, şi evident fără să le pese vreodată de răspuns chiar dacă şi-ar fi pus vreodată această întrebare).  

Revenind la perioada imediat premergătoare invaziei din 24 februarie 2022, concluzia că decidenţii de la Moscova au luat decizia de a declanşa un război ar fi trebuit să devină indubitabilă cel mai târziu la 17 decembrie 2021, când a avut loc un eveniment care a încapsulat mai multe elemente deopotrivă inedite şi excepționale: pe site-ul Ministerului de Externe al Rusiei au fost publicate (inclusiv în limba engleză!) proiectele celor două „acorduri de securitate” Rusia – NATO, respectiv Rusia – SUA, a căror încheiere Rusia a solicitat-o ca „ultimă soluţie” de satisfacere pe cale politico-diplomatică a „preocupărilor sale de securitate”.

În primul rând, a frapat atunci metoda. Într-un sistem politic dominat de secretomanie şi opacitate instituţională şi oficială, în care existența protocolului secret al Pactului Ribbentrop – Molotov a fost negată oficial 50 de ani, şi în care orice exprimare liberă a unei opinii neconvenabile Kremlinului poate atrage unui cetăţean sau unui ONG acuzația de „agent străin” (cu consecințe imediate extrem de grave), publicarea a două proiecte de acorduri internaţionale pe teme de securitate excepțional de sensibile (inclusiv în limba engleză!), înainte de a avea loc negocieri diplomatice reale cu puterile occidentale cărora documentele le erau în mod evident destinate, a fost un gest cu adevărat excepţional, care ar fi meritat o analiză mult mai aprofundată. O astfel de „transparență”, din partea statului rus, ar fi trebuit să fie super-suspectă din start.

În al doilea rând, au frapat obiectivele tactice. Anunțarea publică de către Rusia, înainte de intrarea în aparent doritele negocieri cu SUA şi NATO, mai ales pe o platformă maximalistă de tipul „take it or leave it„, a anulat din start orice şansă a unei soluţii negociate şi a reprezentat o manevră aproape transparentă de a camufla un ultimatum în „invitaţie la negocieri”. Prin publicarea proiectelor de „acorduri” înainte de prezumabilele negocieri, Kremlinul a încercat să întindă diplomațiilor SUA şi NATO o capcană similară cu cea întinsă de URSS, în vara anului 1939, diplomațiilor britanică şi franceză (simulând un fals interes pentru un „pact de apărare mutuală” cu Londra şi Parisul, pentru descurajarea revizionismului agresiv al Germaniei naziste, de care nu era defel interesat, Stalin a atins dublul obiectiv de a alarma Berlinul că va fi izolat de celelalte mari puteri europene şi a pregătit astfel „perdeaua de ceață” necesară negocierii în culise a Pactului Ribbentrop–Molotov). În 2021, diplomațiile SUA şi NATO au fost puse în dilema fie de a refuza „negocierile” în acele condiții, cu riscul instrumentalizării de către V. Putin a unui astfel de refuz ca pretext de atacare a Ucrainei, fie de a accepta „negocierile”, cu riscul de transmite semnalul fals că măcar unele dintre solicitările Rusiei din respectivele proiecte de „acorduri” ar fi, chiar şi parțial, acceptabile. În cele din urmă, s-a mers pe a doua variantă, fie şi pentru faptul că aproape toți aliații NATO din Europa central-răsăriteană au înțeles exact contextul, şi faptul că înțelegeri internaționale de genul celor din 1938, 1939 şi 1945, peste capul lor şi cu ele în rol de victime, nu mai sunt astăzi posibile, în nicio circumstanță.

În al treilea rând, au frapat obiectivele strategice ale Rusiei conduse de V. Putin, perfect vizibile în cele două proiecte de „acorduri de securitate”. Ceea ce Rusia a solicitat atunci ultimativ Occidentului, în primul rând SUA, nu a fost numai refacerea de facto a URSS – renunțarea „definitivă” de către Ucraina la aderarea la NATO (și UE) şi „demilitarizarea” acesteia ar fi echivalat cu revenirea de facto a acestui stat la statutul R.S.S. Ucrainene din componența URSS, respectiv un stat cu suveranitate partajată cu Rusia şi aflat la discreția Moscovei; ar fi deschis calea aceluiași scenariu şi pentru alte state independente apărute după dizolvarea URSS, începând cu Republica Moldova şi Georgia – dar şi refacerea sferei de influență a Moscovei în Europa central-răsăriteană, obiectiv inerent solicitării de retragere a prezenței militare a SUA/NATO din statele care au aderat la Alianță după 1997, cu alte cuvinte a solicitat pentru aceste state, deci inclusiv pentru România, un regim de suveranitate limitată. Alegerea reperului 1997 nu a fost întâmplătoare: cererea Moscovei a vizat astfel toate statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia, dar şi Lituania, Letonia, Estonia, Croația, Slovenia, Muntenegru şi Macedonia de Nord, însă nu şi teritoriul fostei Germanii de Est, asimilat la Germania de Vest în 1990 („concesie” acordată cu „generozitate” Germaniei, stat pe care s-a bazat, în mare măsură, strategia Moscovei privind UE şi NATO începând cu anul 2000).

Rezultatul acelor „propuneri” ultimative şi publice ale Moscovei este binecunoscut, şi nici nu ar fi putut fi altul. În condițiile persistenței sindroamelor „Munchen 1938” şi „Yalta 1945” în mai multe capitale occidentale, tracțiunea politică a curentului favorabil unei „noi” înțelegeri cu Moscova a fost de la început foarte slab, chiar dacă orientarea neo-conciliatoristă era încă bine reprezentată la acel moment în câteva capitale europene, şi nu este complet dispărută nici astăzi. Un rol în ajungerea la deznodământul cunoscut l-a jucat şi maximalismul solicitărilor Moscovei – practic, revenirea la status quo ante 1997 în relațiile cu Occidentul – dar şi caracterul ultimativ şi public al prezentării acestor solicitări. În plus, şi deloc în ultimul rând, SUA sunt deja angajate într-o competiție geopolitică globală cu China, cu miză colosală pentru viitorul lumii, iar în aceste condiții era oricum exclus din start, în orice caz şi în orice scenariu, ca Washingtonul să ia în considerație satisfacerea unor astfel de solicitări aberant-maximaliste ale Moscovei, care ar fi antrenat nu doar riscul major de a convinge Beijingul că a sosit momentul unei acțiuni decisive vizând reconfigurarea ordinii internaționale definită în 1945 şi revizuită în 1989-1991, dar şi riscul de a-şi afecta grav nu numai sistemul de alianțe din Europa (NATO), dar şi cel din zona Asia–Pacific.  

Rezumând, V. Putin a solicitat SUA şi NATO ceva ce, foarte probabil, știa că nu va obține prin diplomație, convins fiind că se află într-o situație clasică de tipul win–win: dacă ar fi primit (aproape imposibil) ceea ce cerea, era cu atât mai bine pentru el; dacă nu, refuzul occidental urma să devină pretext al declanșării războiului de agresiune (botezat „operațiune militară specială”), atât pentru opinia publică din Rusia, cât şi pentru statele aliate, prietene sau „predispus favorabile” Rusiei. La baza acelui demers s-a aflat calculul conform căruia Rusia poate lua oricum cu forța ceea ce i s-ar refuza la „negocieri”.

Calculul s-a dovedit fundamental greșit, Rusia aflându-se astăzi, la peste 10 luni de la declanșarea agresiunii împotriva Ucrainei, împotmolită într-un război „clasic” pe scară largă pe care l-a pierdut deja din punct de vedere strategic. Istoria a consemnat, desigur, mai multe exemple de mari puteri care au comis erori grave similare şi şi-au negociat o ieșire cât de cât „onorabilă” din consecințele propriilor erori. Problema esențială în cazul acestui război este că Rusia de azi este o mare putere diferită de toate celelalte dinaintea sa, şi că principalul vinovat de declanșarea lui – V. Putin – nu dă nici cel mai vag semn că ar fi dispus să admită că a făcut o eroare şi că războiul nu poate fi câștigat, situație din care rezultă pentru el (nu neapărat identic şi pentru statul rus) câteva opțiuni, de la „foarte proaste” spre „catastrofale”:  

(1) Poate mobiliza şi mai drastic resursele economiei şi societății rusești (ceea ce V. Putin a anunțat deja la 22 decembrie 2021, sub șocul vizitei pe care președintele Ucrainei o efectuase la Washington în ziua precedentă şi a rezultatelor acesteia) şi încerca să prelungească cât mai mult posibil războiul la nivel tactic, în așteptarea alegerilor prezidențiale americane din noiembrie 2024, sau în speranța fracturării UE sub presiunea crizei costului vieții. Este o opțiune care va antrena aproape sigur continuarea expedientelor pseudo-militare care presupun crime de război comise de Rusia împotriva civililor şi necombatanților din Ucraina, de genul atacării infrastructurii civile de electricitate, apă şi încălzire în plină iarnă, vizând un colaps societal şi un exod în masă, care să permită cel puțin Rusiei să cucerească în 2023 un teritoriu semi-părăsit, dacă ucrainenii s-au „încăpățânat” să refuze integrarea în „lumea rusă”;

(2) Poate escalada „controlat” războiul prin recurgerea la proceduri de „război clandestin” (hibrid) în Ucraina (a se vedea toată tevatura făcută de Moscova în legătură cu pretinsele „arme nucleare murdare” ale Ucrainei, dar şi valorificarea ocupației militare obținute în zona centralei nucleare de la Zaporojie pentru un șantaj nuclear cvasi-permanent la adresa Europei şi Ucrainei) sau pe teritoriile statelor UE/NATO (s-au consemnat deja un atac „misterios” asupra gazoductelor North Stream 1 & 2, un atac informatic asupra căilor ferate din Germania şi, mai recent, atacuri cu scrisori capcană şi bombe asupra ambasadelor ucrainene şi europene), sperând că prin astfel de atacuri greu atribuibile va contribui la apariția/creșterea ostilității opiniilor publice occidentale față de continuarea sprijinului statelor lor pentru Ucraina. O componentă distinctă de escaladare „controlată” o reprezintă şi forțarea angajării depline a Belarusului în război (în sensul angajării armatei de uscat în confruntări directe cu Ucraina, pentru că altfel acest stat este deja beligerant de partea Rusiei), singura problemă rămasă aici pentru Moscova fiind că deși Belarus este de facto stat vasal Rusiei, A. Lukașenko nu are deloc sentimentul că şi el, personal, ar trebui să fie vasalul lui V. Putin, de unde rezultă probabil şi intensitatea diplomatică fără precedent care a avut loc recent pe axa Moscova – Minsk; ;

(3) Poate risca „aruncarea” războiului la scară globală prin recurgerea la armamentul nuclear sau altor arme/metode (mai) uşor atribuibile de distrugere (sau crime) în masă, în speranța, dată de disperare, că prin extinderea numărului de state beligerante s-ar putea extrage din capcana strategică în care singur a intrat. Este opțiunea cea mai catastrofală, dar probabilitatea ei depinde de un relativ consens, la Moscova, cu privire la prezența, sau nu, a unei amenințări existențiale la adresa sistemului de putere (nu doar la adresa lui V. Putin), precum şi de evaluarea aceluiași sistem cu privire la riscul de izolare internațională completă a Rusiei într-un astfel de caz.   

În orice scenariu imaginabil însă, pentru V. Putin nu mai există opțiuni politice convenabile de ieșire din război, pentru a nu mai vorbi de opțiuni favorabile, ceea ce, în condițiile gradului (încă) foarte ridicat de identificare a sistemului prin liderul său şi absenței oricăror mecanisme legale de succesiune la vârf, antrenează cele mai grave pericole cu care s-a confruntat comunitatea internațională după 1962 (criza rachetelor din Cuba).    

Un imperiu colonial multietnic (aproape) invizibil şi, până recent, (aproape) fără critici

Orice se adaugă adevărului se scade din adevăr” (Aleksandr Soljenițîn)

Bestialitatea cu care armata rusă își desfășoară operațiunile militare în Ucraina – incluzând aici bombardarea nediscriminatorie a infrastructurii civile (locuințe, mijloace civile de transport, obiective fără niciun rol în susținerea efortului de război al armatei ucrainene, inclusiv spitale şi maternități), bombardarea deliberată a infrastructurii civile de bază (centrale electrice şi rețele de distribuție a energiei electrice, centrale de apă etc.) vizând în mod clar prăbuşirea nivelului de trai al populației civile, pe timp de iarnă, la „standarde” medievale (ceea ce, în termeni de dicționar politic şi militar, înseamnă nu doar crime de război, ci şi terorism de stat), abuzarea, torturarea şi violarea civililor din zonele ocupate, uciderea inclusiv a copiilor şi femeilor însărcinate, deportarea forțată a civililor ucraineni în Rusia şi adopțiile forțate, maltratarea prizonierilor (combatanți capturați în uniformă ucraineană) şi tratarea acestora ca „teroriști” etc. – șochează orice observator onest al conflictului prin încălcarea fățișă, masivă şi sfidătoare a tratatelor şi convențiilor internaționale privind relațiile între state, drepturile omului, purtarea războiului etc., iar într-o perspectivă mai largă reconfirmă descendența directă a clasei conducătoare actuale a Rusiei din nucleul de conducere al URSS, în special din „instituția” fundamentală a acesteia.

Ceea ce frapează dincolo de ororile provocate direct de război – într-un Occident dominat puternic (chiar obsedat pe alocuri) în ultimii ani de o gândire critică şi auto-critică, cu accente uneori radicale, față de trecutul colonial al fostelor imperii europene, dar şi față de așa-numitul „neocolonialism” definit ca menținere a fostelor colonii în dependență şi subordonare şi după dispariția imperiilor teritoriale vest-europene – este absența aproape completă a identificării corecte a „Federației” Ruse de astăzi, de către mediile politice, analitice, academice, media etc. occidentale, ca ultimul imperiu colonial multinațional de sorginte europeană, care nu doar se agață cu disperare de acest statut, dar a lansat şi un război clasic de cucerire a unui stat căruia îi refuză, deschis şi de la cel mai înalt nivel, dreptul la existență independentă şi suveranitate statală (emblematic în acest sens a fost articolul „Despre unitatea istorică a rușilor şi ucrainenilor”, publicat de V. Putin la 12 iulie 2021, un vestitor propagandistic al iminenței războiului, rareori analizat însă din acest unghi – una dintre puținele excepții fiind Atlantic Council, care a văzut corect în articol un „revelator al ambițiilor imperiale” ale Moscovei). 

În cazul cancelariilor occidentale, această timiditate de raportare la Rusia în cheie  anticolonialistă şi antiimperialistă poate fi parțial înțeleasă: în afară de propria istorie colonială, complicată, în cazul unora dintre aceste state, dezmembrarea fostelor imperii coloniale europene, spaniol, portughez, olandez, german, belgian, francez şi britanic nu a lăsat în urmă, în statele independente succesoare din Africa, Asia sau America de Sud, nici silozuri cu rachete balistice intercontinentale cu ogive nucleare, nici alte mii de arme nucleare stocate prin depozite mai mult sau mai puțin cunoscute. Din acest punct de vedere, cel al gestionării riscului de proliferare necontrolabilă a arsenalului nuclear rusesc (sau a unei părți a acestuia), o anumită prudență în a „lovi” propagandistic în „pântecele moale al Moscovei”, ca ripostă la dezinformarea sistemică practicată de Kremlin, cu argumentele antiimperialismului şi anticolonialismului, este până la un punct de înțeles.

La nivelurile societăților civile (ONG-uri, think tank–uri etc.), mediilor academice şi universitare, şi mass media, care nu poartă răspunderea directă a deciziilor politice şi militare, timiditatea este însă mai puțin comprehensibilă. Direcția principală a dezbaterilor, mesajelor şi narațiunilor generale în aceste medii este una de evitare a oricărei asocieri între critica imperialismelor şi colonialismelor din istoria europeană modernă (într-adevăr criticabile şi condamnabile postum, cu condiția respectării adevărului istoric şi evitării forțării unor concluzii motivate de ideologii actuale şi care riscă alterarea rezilienței mecanismelor democratice occidentale) şi acest ultim tip de imperialism şi colonialism, european şi el dar contemporan, care acționează acum „la vedere”, sub ochii întregii lumi, respectiv cel al Rusiei în Ucraina. Dispensa excepțională de la rigorile „gândirii (istorice) critice” şi „corectitudinii politice” de care Moscova încă beneficiază din partea majorității intelighenției occidentale la indicatorii  „imperialism” şi „colonialism” – altfel extrem de sensibilă chiar şi în abordarea unor evenimente istorice de acum 500 de ani –, după 10 luni de război de agresiune în care zeci de mii de oameni şi-au pierdut viața, milioane au fost transformați în refugiați şi multe mii au fost abuzați în mod abominabil, iar civilii necombatanți au fost luați ca ținte de armata rusă, nu din greșeală ci în mod deliberat şi programatic, nu poate decât să amintească de o frază celebră inclusă de Aleksandr Soljenițîn în memorabilul său discurs rostit la Universitatea Harvard în 1978: „În țările noastre din Est, comunismul a suferit o înfrângere ideologică completă; este zero sau mai puțin de zero. Cu toate acestea, intelectualii din Vest încă îl privesc cu interes şi simpatie, şi exact din acest motiv avem această imensă dificultate a Vestului în a se opune Estului”.

Ieșirea din abis

A coexista cu comunismul pe aceeași planetă este imposibil. Fie se va întinde, precum cancerul, şi va distruge omenirea, fie omenirea va trebui să scape de el (dar şi atunci va avea de îndurat un îndelungat tratament pentru tumorile secundare)” (Aleksandr Soljenițîn)

După 10 luni de confruntări armate pe teritoriul Ucrainei, concluzia este evidentă: Rusia nu poate câştiga războiul pe care l-a declanșat, în sensul că a pierdut orice speranță de a atinge măcar obiectivul politic inițial al agresiunii armate, respectiv integrarea Ucrainei (cu tot cu ucraineni) în „lumea rusă”, cu forța la nevoie. Pe de altă parte, conducerea politică de la Moscova nu poate admite această evidență şi demara, în consecință, negocieri reale pentru o pace cu Ucraina, pentru că, neavând de fapt nicio legitimitate democratică, percepe orice pas înapoi ca o amenințare existențială la adresa regimului extractiv-oligarhic, leninist-kleptocratic, neo-feudal şi absolutist-despotic pe care îl patronează şi girează. Este limpede că o pace negociată, în orice termeni ne-am putea-o imagina, va consemna o Ucraina ieșită definitiv din orbita Rusiei, democratică, cu o identitate națională masiv consolidată de război şi liberă pe destinul său, ceea ce ar constitui o atracție irezistibilă pentru rușii – slavi de Est şi ei – rămași „de cealaltă parte”, cu iluziile, așteptările, speranțele şi încrederea spulberate în mii de cioburi, laolaltă cu visul imperial al lui V. Putin de refacere a URSS sub alt nume. Or, așa ceva V. Putin nu va accepta niciodată după ce a trecut Rubiconul vieții sale la 24 februarie 2022, indiferent de ofertele presupus subtile şi amatoristic livrate via mass media, care continuă să-i parvină de la unii lideri vest-europeni, pentru simplu, banalul şi uşor observabilul motiv că el nu are nevoie de promisiuni de „reintegrare economică cu Europa” (a avut deja această „jucărie” şi nu i-a fost de ajuns), nici de „garanții de securitate” (lăsând la o parte uriașele sale probleme interne, singurul stat din lume care poate pune Rusiei probleme reale de securitate națională şi statală este China), nici de avansuri privind „neumilirea”, care încurcă politica cu șansonetele pariziene (acest sentiment îi este complet necunoscut, el însuși formându-se într-un „corp profesional” destinat călcării în picioare şi umilirii, în deplină impunitate, a celor lipsiți de apărare), ci are nevoie să „livreze” ceea ce şi-a propus acum 10 luni: o restaurare imperială. De aceea, cea mai importantă întrebare, de departe, în acest moment este dacă ceea ce-i este, evident şi în orice caz, inacceptabil lui V. Putin nu ar putea fi acceptabil altor personaje de la vârful piramidei puterii din Moscova. De răspunsul la această întrebare depind natura şi durata războiului în curs.

La baza eșecului militar al Rusiei s-a aflat o planificare operațională bazată pe o eroare catastrofală de calcul inițial, vizând preluarea controlului asupra întregii Ucraine, prin înlocuirea Administrației alese liber şi democratic de la Kiev cu una formată din pioni şi vasali ai Moscovei. Metoda aleasă a vizat, în linii mari, reeditarea „operațiunii militare speciale” din 20–21 august 1968 din Cehoslovacia, când Administrația comunistă reformistă condusă de Alexandr Dubcek a fost înlăturată brutal de la putere prin invazia militară a URSS şi aliaților ei de atunci, cu excepția României.

Dacă planul ar fi reușit, o nouă „administrație” instalată la Kiev şi formată din executanți fideli ai ordinelor Moscovei ar fi trecut imediat la implementarea „viziunii” expuse de V. Putin în articolul din 12 iulie 2021, ceea ce ar fi însemnat de facto o alipire a întregii Ucraine la Rusia, având însă avantajul politic al evitării unei anexiuni teritoriale explicite, mult mai costisitoare în termeni de imagine internațională, şi mai ales avantajul preluării dintr-o lovitură a centrului vital al statului ucrainean şi reducerii drastice a șanselor coordonării unei rezistențe naționale eficiente la invazie. La rezistențele inevitabile, dar necoordonate, pe care populația civilă ucraineană le-ar fi opus în cazul succesului Moscovei de a „prelua de la centru” toată Ucraina, armata rusă şi celelalte „instituții” erau desigur pregătite la recurgă la „metodele” care ies acum la iveală, pe măsură ce armata ucraineană eliberează localitățile din sudul şi estul țării ocupate în primele luni de război (camere de tortură care îmbină sinistru practici medievale cu tehnologia modernă, deportări, răpiri, folosirea armamentului greu împotriva țintelor civile).

Din fericire pentru Ucraina şi restul Europei, dar şi pentru restul lumii care s-a îndepărtat astfel, cel puțin temporar, de riscul unui conflict global (chiar dacă faptul nu este încă deplin conștientizat în ceea ce putem numi emisfera sudică sau „marele Sud”), au existat câteva diferențe majore între 1968 şi 2022. În primul rând, ucrainenii știau că rușii vor ataca şi știau care este ținta principală (Kievul, după preluarea aerodromului cheie Hostomel, din proximitate), așteptând trupele de invazie exact unde trebuia. În al doilea rând, armata ucraineană a avut la dispoziție 8 ani pentru a se pregăti de un război defensiv cu privire la care au existat puține îndoieli la Kiev că va urma, după agresiunea din 2014. Spre deosebire de cehoslovaci, care s-au aflat singuri în fața URSS în 1968, ucrainenii au beneficiat după invadarea şi anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014 de sprijin occidental, inclusiv (sau mai ales) american, care a ajutat în mod semnificativ în tranziția de la o armată de tip post-sovietic, demotivată, slab echipată şi parțial confuză identitar şi în ceea ce privește loialitățile, într-o armată națională modernă, cu sisteme de comandă şi ierarhii eficiente şi funcționale în timp real, de la nivel de front până la centru, foarte bine motivată, cu loialități indubitabile şi relativ bine echipată (cel puțin la nivel de armament ușor şi mediu). În al treilea rând, făcând abstracție de arsenalul nuclear, Federația Rusă este astăzi, din punct de vedere militar şi demografic, o „umbră” a fostei URSS. Armata Roșie avea, în 1989, o bază demografica totală de recrutare de 285 de milioane de cetățeni; Rusia are astăzi doar 145 de milioane de cetățeni, pe o structură de vârste radical diferită (cu generațiile tinere, de unde pot proveni, teoretic, bărbații mobilizabili, mult mai reduse numeric şi cu o populație mult îmbătrânită). În 1968, pentru invadarea Cehoslovaciei, L. Brejnev a angajat 500.000 de militari, care şi-au atins obiectivele în 48 de ore; în 2022, în încercarea de a resuscita „doctrina Brejnev” (revenirea la „suveranitatea limitată” pentru statele din componența fostei URSS şi ulterior, dacă planul i-ar fi reușit, şi pentru cele din fostul Tratat de la Varșovia), V. Putin a angajat 190.000 de militari, şi aceia cu dificultate, după desfășurarea în regiunea militară „Vest” şi Crimeea, din celelalte regiuni militare ale Rusiei, a aproape tuturor unităților militare cu oarecare valoare combativă. După 10 luni de război, şi în pofida mobilizării „parțiale” a 300.000 de ruși în septembrie – octombrie 2022, armata rusă nu şi-au atins niciunul dintre obiectivele principale fixate inițial şi, mai mult, a pierdut singurul mare oraș, Herson, pe care reușise să-l cucerească în primele săptămâni de război, împreună cu tot capul de pod de la vest de Nipru, de o importantă militară excepţională, şi se află în prezent în impas pe toate fronturile, ceea ce a obligat Kremlinul să ajusteze planul inițial şi să adopte decizii extrem de costisitoare şi periculoase atât în plan intern, cât şi internațional.  

Rusia nu poate câștiga războiul pe care l-a declanșat împotriva Ucrainei inclusiv pentru că nu are forța militară umană capabilă să atingă țintele politice fixate de Kremlin, nici din punct de vedere numeric, nici din punct de vedere al competenței şi, nu în ultimul rând, nici din punct de vedere al motivației şi moralului. Este deja evident că, la sol cel puțin, singurele unități militare rusești relativ eficiente sunt cele alcătuite de mercenarii Grupului Wagner condus de Evgheni Prigojin (care a fost obligat recent să-şi completeze pierderile recrutând criminali condamnați din penitenciarele Rusiei) şi „pretorienii” despotului local din Cecenia, Ramzan Kadîrov (a cărui loialitate față de Rusia este, de fapt, una 100% personală față de V. Putin; în secunda următoare în care acesta nu va mai deține puterea la Kremlin, indiferent din ce motiv, Rusia se va afla din nou în fața „problemei cecene”, de această dată de o magnitudine pe care, foarte probabil, nu o va mai putea gestiona). Artificiul mobilizării „parțiale” decretate în Rusia a evidențiat (1) deficitul grav de soldați de care suferă armata rusă, ceea ce indirect confirmă pierderile mari suferite de efectivele angajate la 24 februarie 2022 împotriva Ucrainei, (2) încrâncenarea conducerii de la Kremlin în a menține ficțiunea oficială a „operațiunii militare speciale”, respectiv de a face tot posibilul pentru a nega faptul că Rusia se află în război, mai exact într-unul de agresiune, (3) teama regimului că o recunoaștere oficială a stării de război urmată de mobilizarea generală ar putea conduce la o explozie socială necontrolabilă, teamă justificată, având în vedere reacțiile care au urmat mobilizării „parțiale” şi efectele migraționiste ale acesteia, şi (4) capacitatea limitată a armatei ruse de a gestiona mobilizări de masă, fie ele şi „parțiale”, în condițiile în care baza de mobilizare a URSS nu mai există, iar corupția din ultimii 30 de ani a făcut ravagii inclusiv în sectoarele logistice şi de înzestrare ale armatei.  

Chiar şi fără o mobilizare generală, ținta presupusă a mobilizării „parțiale” de 300.000 de rezerviști, a generat deja efecte colaterale severe în Rusia. Încă dinainte de a fi fost clar dacă autoritățile civile şi militare din Rusia vor reuși să atingă această țintă, aproape 350.000 de bărbați ruși şi-au părăsit în grabă țara, 200.000 spre Kazahstan, iar restul, în părți aproape egale, spre Georgia şi Finlanda (UE). Aceștia s-au adăugat sutelor de mii care au părăsit Rusia în primele luni de război, convinși fiind că momentul mobilizării va veni şi nedorind să-şi asume vreun risc. În condițiile în care mai puțin de un sfert dintre ruși au pașapoarte, se poate estima că alte sute de mii de bărbați ruși mobilizabili se ascund în interiorul Rusiei, la rude sau prieteni, după ce şi-au părăsit domiciliile legale şi locurile de muncă, pentru a scăpa de mobilizare. Impactul acestor fluxuri umane asupra economiei şi societății Rusiei se va resimți puternic în 2023, mai ales că mobilizarea decretată de V. Putin a lovit ca o secure în zona cea mai subțire a piramidei populației Rusiei, respectiv în generațiile născute între 1991–2000, deceniul „kleptocraţiei dezorganizate”, care au fost numeric cele mai mici din istoria țării. Dimensiunea foarte redusă a populației masculine, mai ales a celei de etnie rusă, din aceste grupe de vârstă reprezenta deja o amenințare majoră pentru viitorul Rusiei şi în absența unui război. Debilitarea ei suplimentară prin pierderi mari pe front, stimularea emigrației externe şi dislocării ei interne va conduce în mod previzibilă la o spirală socio-demografică descendentă ireversibilă în Rusia.

Mascarada „referendumurilor” şi „anexării” celor 4 provincii ucrainene (Donețk, Lugansk, Zaporojie şi Herson), derulată între 30 septembrie şi 5 octombrie 2022, a reprezentat, alături de decizia privind mobilizarea „parțială”, o dovadă indirectă clară a eșecului planului militar inițial al Rusiei, eșec care a obligat Kremlinul să abandoneze „planul A” (preluarea dintr-o lovitură a întregii Ucraine) şi să se replieze pe „planul B” (anexarea așa-numitei Novorossiya şi consolidarea câștigurilor de etapă, în vederea reluării ulterioare a războiului, în condiții viitoare presupus mai favorabile Rusiei). Decizia Rusiei de a recurge la această „anexare” de teritorii nu a vizat pregătirea unui fals pretext „legal” pentru o viitoare utilizare a armelor nucleare împotriva Ucrainei (într-un astfel de caz, amploarea şi natura ripostei SUA n-ar avea nicio legătură cu motivațiile fanteziste ale lui V. Putin în argumentarea unei eventuale prime lovituri nucleare ruseşti, şi toată lumea la Moscova știe exact acest lucru), ci a avut dublul rol de a calma întrucâtva societatea rusă prin oferirea unui „rezultat” palpabil al primelor 7 luni de război, dar şi de a întinde din nou capcana „negocierilor” („pământ contra pace”) pentru audiențele occidentale naive sau motivate lucrativ, în condițiile în care, evident, V. Putin nu vrea să negocieze nimic cu Occidentul, dar are nevoie disperată de timp pentru refacerea şi reorganizarea armatei.   

De ce nu este interesat V. Putin să negocieze o pace cu Ucraina? Pentru că niciun autocrat din istoria imperială rusă şi (post)sovietică nu a avut parte de o deschidere de amploarea celei pe care Occidentul i-a arătat-o lui V. Putin după ce acesta a ajuns la putere (desemnat de predecesorul său) în ajunul Anului nou 2000. Gesturile de simpatie, prietenie şi încredere ale liderilor occidentali contemporani față de V. Putin le-au depășit chiar pe cele ale lui W. Churchill şi F. D. Roosevelt, față de I. V. Stalin, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când exista, totuși, o alianță politico-militară formalizată împotriva unui inamic comun. Cu rare excepții, precum cea a regretatului senator american John McCain, care s-a uitat în ochii lui V. Putin şi a văzut ceea ce era foarte uşor de văzut – „trei litere, un K, un G şi un B” – majoritatea liderilor politici occidentali au văzut la V. Putin orice altceva decât ceea ce acesta este de fapt: un „prieten”, un „aliat”, un „partener de afaceri”, un „patriot rus”, un om „de încredere” etc. etc. Practic, V. Putin a obținut aproape tot ce şi-a dorit de la liderii occidentali în cei peste 20 de ani de relații „amicale” cu aceștia: poziționarea Rusiei ca furnizor principal de energie al UE, pe poziții dominante, cu obținerea unei adicții a Germaniei de energia ieftină din Rusia; construirea gazoductelor North Stream 1 şi 2; accesul aproape nerestricționat la elitele politice occidentale; accesul, de asemenea aproape nerestricționat, la piețele financiar-bancare şi de capital ale democrațiilor occidentale (National Crime Agency din UK a estimat, doar pentru acest stat, un influx anual minim de 100 de miliarde de euro „bani negri” din Rusia, înainte de război); accesul rapid al membrilor oligarhiei ruse apropiați de Kremlin la cetățenia sau rezidența statelor occidentale; închiderea ochilor la lungul șir de abuzuri flagrante împotriva criticilor şi oponenților politici interni, majoritatea mergând până la asasinat; trecerea cu vederea a agresiunii împotriva Georgiei din 2008; trecerea cu vederea a primei agresiuni împotriva Ucrainei din 2014; trecerea cu vederea a crimelor de război comise în Siria începând din 2015. Un singur lucru important i-a fost refuzat: nu a putut împiedica extinderea NATO spre Europa central-răsăriteană, în 1997 şi 2003, dar a obținut şi aici, tacit, menținerea principalelor infrastructurii şi baze NATO (main military hardware) departe de noua linie de contact, respectiv pe aliniamentele „războiului rece (în vestul Germaniei şi Italia), aspect care abia acum a început să fie corectat, încă timid, sub șocul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei.

După asemenea succese internaționale amețitoare, şi având o mentalitate indefectibilă de „cekist”, fostul ofițer KGB de rang inferior, căruia înainte de dizolvarea URSS nu i se încredințase decât o misiune externă într-un spațiu considerat la Moscova foarte ușor şi sigur precum fosta RDG, nu putea ajunge decât la concluzia că „i-a rezolvat pe toți” şi că venit timpul de a obține premiul cel mare: restaurarea URSS sub alt nume. De aici şi până la pierderea finală a contactului cu realitatea, respectiv până la punerea semnului egal între percepția sa asupra liderilor occidentali cu care a interacționat timp de 20 de ani şi „Occident” ca realitate geopolitică, militară şi economică nu a mai fost decât un pas. Un pas care a însemnat o gravă eroare de calcul şi, subsecvent, un nou război în Europa. Negocierile nu sunt acum posibile nu pentru că nu ar exista în Occident „zone politice” dispuse să le poarte, ci în primul rând pentru că V. Putin însuși nu mai poate accepta să coboare de la statutul auto-acordat de „restaurator imperial” la statutul mult inferior şi banal de negociator-șef, mai ales că ceea ce s-ar negocia ar echivala, indubitabil, cu îngroparea visului său imperial. Dacă ar face asta ar admite implicit că a decis greșit când a declanșat războiul împotriva Ucrainei, iar o persoană cu profilul său profesional „de bază” nu va admite niciodată erorile personale sau politice.

În plus, dincolo de faptul, evident oricărui observator onest, că Moscova nu a enunțat niciodată, explicit, o ofertă de pace clară în termeni exclusivi de „pace contra teritorii”, preferând să mențină în continuare, în pofida înfrângerilor de pe front, o ambiguitate suspectă în care amestecă negarea etnicității şi statalității ucrainene, „denazificarea” şi alte elucubrații conspiraționiste şi anti-occidentale, se ridică două întrebări esențiale la care „pacifiștii de salon” nu pot răspunde convingător, sau deloc, deși dau „sfaturi publice” Ucrainei cu privire la „concesiile pe care ar trebui să le facă în schimbul păcii”. După anul 2000, V. Putin şi regimul său au încălcat sistematic legislația internațională, iar pe măsura trecerii timpului au încălcat tot mai fățiș şi brutal, aproape toate angajamentele internaționale pe care şi le-au luat, sub semnătură oficială şi conform cu practicile şi uzanțele în materie de acorduri, convenții şi tratate. Lista acestor încălcări, prea mare pentru spațiul acestui articol, este impresionantă (în sens negativ). În aceste condiții, există vreo autoritate, instituție internațională (ONU fiind blocată de dreptul de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate), putere statală sau coaliție de puteri statele capabilă(e) să garanteze ferm Ucrainei că o eventuală pace încheiată cu Rusia, pe baza unor concesii inevitabil dureroase, va fi cu adevărat o „pace” şi, rupând cu întreaga sa „tradiție” de după 1917, regimul de la Moscova va deveni ulterior un actor internațional onorabil care-şi va onora întocmai semnătura sa de pe un astfel de tratat de pace, fără a-l considera doar un petic de hârtie menit să deruteze „inamicul ideologic” în vederea pregătirii unui nou război? Şi apoi, poate cineva garanta Ucrainei că, dacă ar face concesii dureroase, care în esență, să nu fie niciun dubiu, ar răsplăti agresorul, pentru a obține „pacea”, Rusia va fi pedepsită drastic la nivel internaţional dacă va încălca şi acel acord? Pe datele actuale ale problemei, bazate pe istoria recentă, realitatea observabilă direct şi informațiile universal accesibile, răspunsul la ambele întrebări este în mod clar „nu”. Prin urmare, oricine sugerează azi Ucrainei să-şi cedeze teritoriile Rusiei în schimbul „păcii” dar nu poate argumenta de ce (şi cum, concret) răspunsul la aceste 2 întrebări esențiale ar putea fi „da”, poate fi suspectat, pe bună dreptate, fie de debilitate intelectuală, fie de afinitate sau complicitate conștientă cu regimul de la Moscova.

Orice lider politic, expert sau personalitate publică interesat(ă) de oprirea cât mai rapidă a războiului, trebuie, sau ar trebui, să privească cu cea mai mare atenție, şi egal de mare preocupare, modul radical diferit în care războiul este purtat de cele două state combatante. Astfel, dacă armata ucraineană, care poartă un război legitim de autoapărare conform cu dreptul internațional, a vizat constant şi aproape în exclusivitate ținte militare legitime (podul peste strâmtoarea Kerci este o astfel de țintă, fiind nu numai construit ilegal de ocupantul rus, dar şi folosit ca rută de aprovizionare a forțelor rusești de invazie care acționează pe frontul de sud; la fel sunt bazele militare de pe întreg teritoriul Rusiei), în schimb armata rusă şi-a făcut o regulă din lovirea deliberată a țintelor civile din Ucraina (imobile de locuit, dar şi spitale, maternități, scoli şi grădinițe, convoaie civile de refugiați, silozuri de cereale, centrale electrice şi de apă, rețele de electricitate etc.), de multe ori cu vădit caracter de refulare a frustrărilor majore acumulate ca urmare a înfrângerilor de pe front, unde fiind confruntată nu cu civili, ci cu o armată puternic motivată în a-şi apăra țara, armata rusă suferă înfrângeri în serie. Dincolo de faptul că țintirea deliberată a civililor cu armament greu (rachete şi muniție de artilerie) şi țintirea deliberată a infrastructurilor civile vitale pentru supraviețuirea populației necombatante reprezintă o încălcarea flagrantă şi gravă a dreptului internațional privind pacea şi războiul, precum şi a dreptului internațional umanitar, se pune întrebarea ce speră să obțină regimul Putin prin astfel de „metode” de a purta războiul. Cu fiecare nou masacru şi nou atac cu finalitate teroristă comise de Rusia împotriva civililor ucraineni, precum cele comise cu rachete şi drone ca răzbunare pentru lovirea podului de la Kerci, sau mai recent bombardarea masivă a centralelor şi rețelelor de electricitate, este evident că perspectiva păcii se îndepărtează şi mai mult, ceea ce sugerează că, de fapt, Moscova nu este interesată de pace, nici măcar în schimbul unor ipotetice „concesii teritoriale”. Pentru liderii ucraineni, fiecare nouă crimă de război a armatei ruse face încă şi mai dificil scenariul așezării la masa negocierilor, ceea ce este (sau ar trebui să fie) logic şi foarte ușor de înțeles în orice stat democratic, unde puterea politică depinde de voința şi susținerea cetățenilor.

În plus, atât istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi istoria unor conflicte armate ulterioare (Coreea, Vietnam, Irak şi Afganistan, de exemplu) arată că un regim politic nu poate fi schimbat doar prin bombardamente aeriene, fiind obligatorie ocuparea centrilor vitali ai statului vizat de către forțe armate terestre. Or, spre deosebire de toate exemplele existente începând cu Al Doilea Război Mondial, Rusia nu are astăzi resursa umană capabilă de așa ceva în cazul Ucrainei. Ținta inițială de mobilizare „parțială” – 300.000 de rezerviști convocați în septembrie 2022, tocmai pentru a completa resursa umană deficitară la nivelul armatei – a forțat la maximum capacitățile reale de recepție, echipare şi antrenament de care Rusia dispune, şi nu există confirmări independente asupra succesului real de transformare a acestor rezerviști în militari activi cu valoare combativă. Mobilizarea inițială a provocat efecte colaterale masive, practic mai mulți bărbați ruși încorporabili părăsind recent Rusia decât au reușit autoritățile militare să încorporeze – cifrele avansate variază între 700.000 şi un milion, Moscova evident le neagă, dar rapoartele concurente care indică un număr „excepțional” de mare de „turiști” ruși sosiți recent în state precum Finlanda, Georgia, Kazahstan, Uzbekistan, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Mongolia, Armenia etc. vorbesc de la sine. Toate acestea consolidează concluzia anterioară: dacă nu își asumă riscul existențial de a ieși din zona utilizării exclusive a armamentului convențional, şi atât timp cât SUA își mențin ajutorul militar şi financiar, iar recenta vizita a președintelui Zelenski la Washington nu lasă nicio îndoială că acest sprijin se va menține, cel puțin pe durata Administrației Biden, adică cel puțin încă 2 ani, pe care regimul Putin nu-i mai are însă la dispoziție, Rusia nu poate câştiga războiul început împotriva Ucrainei, nici din punct de vedere militar, nici în termeni de atingere a obiectivelor politice fixate înainte de ordinul de invazie din 24 februarie 2022, indiferent câte crime de război este dispusă să mai comită. Ultima speranță a regimului Putin se leagă acum de China, de aliații, prietenii, şi simpatizanții din „marele Sud” şi de Coloana a 5-a din Occident. 

Quo vadis? V. Putin, între „a nu putea pierde” şi „a nu putea câștiga” războiul

Războinicii victorioşi mai întâi obțin victoria, apoi merg la război. Războinicii perdanți întâi merg la război, apoi caută o cale să-l câștige” (Sun Tzu, „Arta Războiului”)

Chiar dacă Rusia a pierdut deja războiul, rămâne totuși „inevitabila întrebare” privind natura soluției politice care va trebui să consemneze, mai devreme sau mai târziu, o nouă realitate postbelică. Numeroși analiști, şi chiar unii lideri politici occidentali, au afirmat în primele luni de război, uneori chiar insistent, că „V. Putin nu-şi poate permite să piardă în Ucraina” sau că „Rusia n-ar trebui umilită”. Trecând peste faptul evident că majoritatea statelor occidentale l-au ținut pe V. Putin (implicit pe regimul patronat de acesta), timp de 2 decenii, în „mare stimă” şi, după caz, i-au permis, facilitat sau tolerat aproape orice, şi că, dacă cineva sau ceva umilește azi societatea rusă acel cineva/ceva este însuși regimul condus de V. Putin (2–3000 de persoane au acumulat avere cât toți ceilalți ruși la un loc, dar asta nu le-a fost de ajuns, așa că au împins în plus țara într-un război suicidal, dinainte pierdut, fără nicio legătură cu interesele reale ale Rusiei), toți acești analiști şi politicieni scapă din vedere aproape complet faptul că valoarea de adevăr a afirmației „Putin nu poate pierde războiul” este net inferioară valorii de adevăr a afirmației „Putin nu poate câștiga războiul, iar acest fapt ar trebui să fie înțeles de oricine dorește sincer evitarea scenariului în care războiul Rusiei împotriva Ucrainei s-ar transforma într-un nou război mondial.  

În primul rând, şi puterile nucleare pot pierde războaie, fără ca asta să provoace „sfârșitul lumii”. SUA au pierdut războaiele din Vietnam şi Afganistan, iar în cel din Coreea au obținut doar o remiză (cu consecințe enorme până astăzi) deși au fost la un pas de victorie, fără să recurgă la armele nucleare. URSS/Rusia a pierdut şi ea un război în Afganistan (mult mai rău decât SUA pe al lor, ulterior) şi a pierdut şi două războaie în Cecenia (inclusiv al doilea, făcut de regimul Putin, a fost pierdut „la rezultat”, Cecenia fiind astăzi o satrapie militarizată, independentă de facto, în care statul rus, instituțional, nu controlează nimic), de asemenea fără să recurgă la armele nucleare. Aceste precedente arată foarte clar că este perfect posibil un deznodământ non-nuclear în scenariul aproape sigur al înfrângerii Rusiei în Ucraina. În realitate, șansele statului rus de a-şi prezerva existența în frontierele lui legale actuale sunt cu atât mai mari cu cât iese mai repede din războiul declanșat împotriva Ucrainei, chiar dacă V. Putin nu vrea să accepte această evidență.

În al doilea rând, escaladarea conflictului armat, prin recurgerea de către Kremlin la armele nucleare, deși teoretic posibilă, este mai curând improbabilă. Mai multe argumente concură la această concluzie. Cel mai important derivă din faptul că acesta este ultimul „as din mâneca” regimului. Nu întâmplător sperietoarea nucleară este agitată la Moscova încă de la începutul agresiunii din Ucraina, şi apoi periodic ori de câte ori regimul se simte încolțit sau disperat ca urmare a evoluţiilor de pe front. Este nu doar ultima carte importantă pe care regimul o poate juca, dar şi ultima metodă prin care poate atrage atenția Occidentului. Pentru V. Putin şi anturajul său imediat, o eventuală trecere a „Rubiconului nuclear” de către Moscova ar echivala, din acest motiv, cu auto-anularea politică definitivă: de acolo nu ar mai avea nimic de făcut, nicio opțiune (nici măcar foarte proastă) şi nimic cu care să mai amenințe şi intimideze restul lumii; practic, ar fi finalul regimului. Recurgerea de către Moscova la armele nucleare ar avea şi efectul de „spulberare” instantanee a sprijinului, simpatiei sau neutralității binevoitoare de care aceasta încă mai beneficiază din partea unor state precum China, India sau Turcia, care din diverse considerente legate de definirea propriilor interese naționale au aversiune maximă la scenariul în care ar trebui să opteze clar între relațiile cu Rusia şi cele cu Occidentul. De altfel, acesta a şi fost numitorul comun al mesajelor transmise lui V. Putin, la ultimul Summit OCS de la Samarkand, Uzbekistan, de către președinții J. Xi şi R. T. Erdogan, şi premierul N. Modi: „Nu escaladați războiul dincolo de pragul la care am fi obligați să alegem între Rusia şi Occident”.

Totodată, escaladarea de către Rusia a conflictului la nivel nuclear ar putea facilita, în cazul unor state africane, sud-americane şi asiatice procesul de înțelegere a faptului că „anticolonialismul” şi „antiimperialismul” nu pot avea autoritate morală şi forță politică reale decât erga omnes, în caz contrar existând riscul reproducerii în „emisfera sudică” a mult blamatelor „standarde duble occidentale” (reale uneori, dar departe de a fi monopol occidental). În ordinea descrescătoare a greutății specifice a argumentelor care sugerează ca recurgerea de către Rusia la armele nucleare este improbabilă se mai află şi riposta inevitabilă care ar urma din partea NATO / SUA (care ar putea, într-adevăr, distruge relativ uşor capacitățile militare rusești de pe teritoriile ucrainene ocupate, cu armament convențional avansat), dar şi riscurile inerente pentru regimul Putin în cazul punerii celei mai mari presiuni imaginabile asupra sistemului militar oficial. Nici măcar în Rusia „comandatul suprem” nu poate lansa de unul singur arme nucleare, fiind necesară cooperarea lanțului de comandă, control şi verificare de la vârful Ministerului Apărării, iar acum armata rusă se află la minimul ei istoric, înfrântă pe frontul din Ucraina, cu imaginea publică, inclusiv internațională, distrusă, acuzată de crime de război, „prinsă la mijloc” între președinte, propagandiștii regimului, FSB, șeful Grupului Wagner şi despotul cecen, şi criticată din toate părțile. În această situație, executarea unui ordin politic abominabil de natură să garanteze militarilor care l-ar executa urmărirea internațională pe termen nelimitat şi tragerea ulterioară la răspundere, nu este deloc sigură.

În al treilea rând, susținătorii unei „soluții” a războiului de tipul „pace (oferită temporar de Rusia) contra teritoriu (oferit definitiv de Ucraina)”, eventual cu un „bonus” în favoarea Moscovei de genul renunțării definitive de către Ucraina a intențiilor sale de a adera la UE şi NATO, par să nu înțeleagă faptul că ceea ce propun, de fapt, este sacrificarea suveranității şi integrității teritoriale a unui stat pe „altarul” apetitului războinic, imperialist şi colonialist al unui alt stat, ceea ce-i plasează din start pe acești opinenți pe poziții contrare principiilor şi valorilor fundamentale incluse în Carta ONU, deci contrare dreptului internațional. Mai mult decât atât, toți aceștia ignoră aproape cu desăvârșire mesajul evident care transpare din cele două proiecte de „acorduri de securitate” cu NATO şi SUA, avansate ultimativ de Rusia în decembrie 2021. Acest mesaj este extrem de clar: Ucraina nu este obiectivul ultim al Kremlinului, ci doar unul de etapă; conflictul nu este pentru câteva provincii ucrainene, ci pentru restaurarea unei noi variante a URSS şi reîmpărțirea Europei în sfere de influență; V. Putin şi regimul său își arogă dreptul de a împărți restul Europei într-o zonă cu state pe deplin suverane (dar care trebuie să plătească Rusiei acest „favor” prin abandonarea celorlalte state europene) şi o zonă cu state parțial suverane (în esență cele din fostul bloc comunist, minus fosta RDG, în care Rusia solicită drept de veto asupra politicilor lor externe şi de apărare/securitate națională). Concluzia se impune aproape de la sine: având în vedere această „viziune” a Kremlinului, dacă Ucraina ar fi împinsă la un acord de pace în termenii Rusiei, aceasta va ataca ulterior, după o scurtă perioadă de refacere şi regrupare militară, un stat membru NATO, ceea ce ar face un nou război mondial aproape inevitabil. Urmărindu-i în ultimele 10 luni pe susținătorii teoriei „pace contra teritorii”, nu poți să nu te gândești că proverbul roman (latin) original era „dacă vrei pace, pregătește-te de război”, şi nu „dacă vrei pace, pregăteşte-ți inamicul de război”.

În al patrulea rând, „Putin nu poate câştiga războiul”, care îi aparține 100%, şi pentru faptul că acest război a avariat deja foarte grav regimul de neproliferare nucleară (militară), bazat pe Tratatul NNP din 1968. Regimul era deja în criză (Coreea de Nord, Iran), iar atacarea Ucrainei de către Rusia, care include amenințări directe nu numai la adresa integrității teritoriale, dar şi la adresa suveranității şi statalității, riscă să-i dea lovitura de grație, mai ales în scenariul în care Moscova „scapă cu prada” şi de această dată. În 1994, prin Memorandumul de la Budapesta, Ucraina a renunțat la arsenalul său nuclear („moștenit” fizic după dizolvarea URSS) în schimbul garanțiilor oficiale primite din partea Rusiei, SUA şi Marii Britanii cu privire la independența şi suveranitatea în cadrul frontierelor sale recunoscute internațional (care includeau şi atunci Crimeea şi Donbass). Atacarea Ucrainei de către Rusia în 2014, reluată la scară mult mai amplă şi mai brutală în 2022, reprezintă din această perspectivă o lovitură aproape mortală aplicată regimului de neproliferare nucleară, care va deveni sigur mortală în cazul în care regimul Putin va obține chiar şi o victorie parțială în Ucraina. Într-un astfel de caz, concluzia logică la care vor ajunge multe state va fi că este imperios necesar să se doteze cu arme nucleare, chiar şi prin încălcarea Tratatului NNP, pentru a evita soarta Ucrainei în fața unei puteri nucleare. Mesajul pe care Rusia îl trimite restului lumii în ultimele 10 luni, prin agitarea „sperietorii nucleare” şi prin ameninţările apocaliptice ale propagandiștilor săi de serviciu – „Rusia este o mare putere nucleară, deci poate face absolut orice dorește în impunitate” – este devastator prin implicații pentru ceea ce a mai rămas din ordinea internațională post-1945 şi post-1991 bazată pe principii, legi, tratate şi reguli. Acesta este marele şi principalul argument strategic pentru care Ucraina trebuie sprijinită să respingă agresorul: pentru că în caz contrar, entropia deliberat şi iresponsabil alimentată de Rusia la nivel global riscă să împingă întreaga omenire într-un conflict armat generalizat fără precedent istoric.

Opțiunile Occidentului, reduse la esență

„Ca să stai la masă cu diavolul ai nevoie de o lingură cu coadă lungă. Lingura Europei are însă coada foarte scurtă”. (Frederic Pichon, orientalist francez)

Vechiul proverb englez, parafrazat de către orientalistul francez Frederic Pichon, în 2014, în cartea sa avertisment – „Siria. De ce Occidentul s-a înșelat” – este după 8 ani de o actualitate tulburătoare şi în contextul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei şi, mai mult decât atât, ilustrează perfect de ce, şi cum, Occidentul s-ar putea înșela din nou, de data aceasta cu urmări fatale, pentru că nu are o „lingură” cu coadă suficient de lungă pentru a „lua masa” (a se citi, negocia, realmente) cu V. Putin.

Înainte de a identifica opțiunile reale care mai sunt disponibile acum, după decenii de erori în cascadă ale puterilor occidentale față de Rusia, ar trebui să ne fie foarte clar, din start, că împărțirea făcută de numeroși experți, analiști, ziariști etc. occidentali între „tabăra păcii” (cei care văd prioritară „pacea” cu Rusia) şi „tabăra justiției” (cei care văd prioritară justiția pentru victimă, adică pentru Ucraina) este o falsă dihotomie, un nonsens militar şi diplomatic, precum şi un vector diversionist din punct de vedere politic. Cele două concepte – pacea şi justiția – nu pot fi separate, oricum nu dacă pacea este, într-adevăr, obiectivul realmente urmărit. În 1945 ele au fost parțial şi selectiv separate, iar URSS – din stat criminal (vinovat de crime în masă şi genocid inclusiv împotriva propriilor cetățeni) şi stat aliat cu Germania nazistă (1939–1941), cu care a complotat declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial (Pactul Ribbentrop–Molotov fiind doar vârful de iceberg al acestui complot) – a suferit „miraculoasa metamorfoză” într-un stat „respectabil”, care şi-a ocupat locul de „acuzator” în Tribunalul de la Nürnberg, apoi locul de membru permanent cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. S-a făcut justiție doar în cazul victimelor nazismului şi diferitelor fascisme, şi este foarte bine că acestora li s-a făcut dreptate, însă nu şi în cazul victimelor comunismului, față de care Occidentul a închis „tactic” ochii pentru a obține „pacea”. Germania a fost pedepsită exemplar pentru crimele de agresiune şi crimele împotriva umanității comise între 1933 – 1945, fiind denazificată (obsesia regimului Putin  pentru acest termen nu este deloc întâmplătoare, fiind vorba de o juxtapunere politico-propagandistică de maximă perversitate, care încearcă să prelungească viața regimului prin „perfuzia 1945”). Regimul lui Stalin, din care de trage, pe filiație directă şi nealterată, regimul Putin de astăzi, nu a fost deranjat în 1945 şi nici ulterior, nici măcar cu o întrebare privind crimele abominabile comise în/de URSS începând din 1917, primind în plus şi un loc de decident la „prima masă” a lumii postbelice. Rezultatele acelor decizii se văd astăzi, din nou, prin noul martiriu la care este supusă Ucraina şi prin riscul serios de a se ajunge la unui nou război mondial.

Așa-zisa „tabără a păcii” din 2022 are înaintași „iluștri”: în 1945 a câștigat partida în Occident ceea ce astăzi s-ar numi „tabăra păcii”, care a recurs la formula „justiție 50%”, bazată pe împărțirea victimelor cataclismului european din prima jumătate a sec. XX (în URSS şi Germania nazistă măcelul a început înainte de 1939) în două categorii, în funcție de cine au fost criminalii. Victimelor comunismului li s-au refuzat justiția şi dreptatea, ceea ce a generat un enorm „schelet în dulapul” Occidentului, pe care elitele occidentale, în principal cele intelectuale, academice şi mass media, dar şi o parte a celor politice, s-au străduit din răsputeri să-i țină închis până când iureșul de nestăvilit din 1989 le-a obligat la o politică de ajustare a cursului.

Problema este că ceea ce s-a obținut în 1945 nu a fost o „pace” decât în mediul aseptic închis al unei mici extremități occidentale a peninsulei europene a Eurasiei (la vest de linia Lübeck – Trieste şi în Scandinavia, mai puțin de o treime din Europa geografică şi geopolitică), şi a fost posibilă acolo doar prin menținerea unor forțe armate convenționale masive ale SUA şi UK, şi a unei descurajări nucleare credibile. În URSS şi Europa centrală şi de est intrată sub cizma Moscovei, „pacea” din 1945 a însemnat doar absenţa confruntărilor militare între state, pentru că războiul intern al regimurilor comuniste cu proprii cetățeni, cărora le-au fost masiv şi brutal încălcate toate drepturile elementare, pentru a nu vorbi de cele politice, a continuat fără oprire până în 1989. Iar în restul lumii, „războiul rece” a fost mai degrabă un eufemism iubit de istorici şi jurnaliști, în realitate el fiind deseori cald, fierbinte sau chiar aproape de clocotul care ar fi putut aprinde un nou război mondial. Transferul unor resurse colosale dinspre dezvoltare spre înarmare (inclusiv nucleară), mai ales în contextul decolonizării europene care a lăsat locul unui mare număr de națiuni tinere cu nevoi foarte mari de asistență, războaiele prin interpuși (care au afectat tocmai națiunile tinere apărute după 1950–1960 şi care au căzut direct în capcana „războiului rece”), transferul ideologiei comuniste în state din Africa, Asia şi America Latină care nu avuseseră niciodată o economie capitalistă de tip occidental, cu rezultate previzibil funeste, războaiele „clasice” din Coreea, Vietnam, Afganistan, Orientul Mijlociu, apariția diferitelor gherile şi mișcări teroriste, precum şi incapacitatea repetată a ONU, instituția născută cu misiunea fundamentală de a salvgarda pacea mondială şi drepturile omului conform declarației universale din 1948, de a-şi îndeplini satisfăcător rolul unic primit, toate acestea își au originile în „pacea cu 50% justiție” din 1945, interpretată şi folosită după aceea de puterea de la Moscova ca armistițiu şi acoperire pentru continuarea implementării „agendei 1917”, de preferință prin evitarea unei confruntări militare deschise şi directe cu SUA.

Care sunt, prin urmare, esențialmente, opțiunile Occidentului în acest moment? Sunt doar două, şi ambele presupun riscuri mari. Ar trebui spus, în primul rând opiniilor publice din țările occidentale, că timpul când au existat opțiuni față de Rusia cu costuri sensibil mai mici a trecut.

Prima opțiune este forțarea, politică şi diplomatică, a unei înțelegeri oarecare („pacea” cu regimul Putin este un mit, cum am arătat) între Ucraina şi Rusia, cât de repede posibil. Avantajul unic care poate fi atașat acestei opțiuni, dar care poate fi „vândut” uşor unor segmente largi ale opiniilor publice occidentale, este că prin oprirea conflictului armat „s-ar reduce pericolul imediat de escaladare” spre un conflict general european sau chiar mondial, precum şi riscul de recurgere de către Rusia la arme de distrugere în masă. Riscurile acestei opțiuni sunt însă multiple şi majore.

În primul rând, Ucraina ar „trebui” forțată (sau „împinsă”) să accepte cedarea unor teritorii vaste, cel puțin conform actualei linii a frontului, pentru că este de neimaginat cum V. Putin ar putea accepta o înțelegere fără a obține pentru consumul intern din Rusia argumentul că a cucerit teritoriu suplimentar față de cel pe care Rusia în avea deja înainte de 24 februarie 2022. Orice altceva ar fi pentru el o înfrângere gravă, pentru că ar ilustra, mai mult decât orice altceva, inutilitatea războiului criminal pe care l-a declanșat (indiferent de cum numește oficial Moscova acest război). Dacă ar proceda astfel, Occidentul ar pierde nu numai extraordinarul capital de simpatie şi admirație pe care şi l-a câștigat în Ucraina, dar ar propaga şi un șoc politic major în statele UE şi NATO central-est europene, precum şi în cazul aliaților din restul lumii.

În al doilea rând, prin forțarea (sau „împingerea”) Ucrainei să cedeze teritorii agresorului, Occidentul şi-ar distruge ceea ce a mai rămas din reputația sa, pentru că o astfel de înțelegere ar însemna acceptarea încălcării dreptului internaţional, ar însemna recompensarea agresiunii armate neprovocate, dar şi pentru că Ucraina ar fi pusă într-o poziție similară celei a Cehoslovaciei din 1938, sacrificată de diplomaţiile occidentale pentru o „pace durabilă în Europa” care însă nu a mai durat decât un an, până la catastrofa din 1939.

În al treilea rând ar presupune abandonarea completă a oricărei componente de justiție pentru victima agresiunii, inclusiv în ceea ce privește despăgubirile pentru pagubele materiale colosale provocate ucrainenilor şi Ucrainei, fiind evident că regimul Putin nu ar accepta nicio o clauză de asumare a responsabilității, fie ea şi doar materială, într-o astfel de înțelegere.

În al patrulea rând, această opțiune, în sine, odată făcută ar plasa instantaneu Ucraina şi Occidentul în poziția inferioară a solicitanților (poziția politică slabă, „din vale”), pentru că ar fi clar Moscovei, din prima secundă, că Ucraina ar face asta doar împinsă de Occidentul care „nu mai poate şi vrea pace”.  

În al cincilea rând, din punct de vedere militar ar fi o greșeală majoră, care ar oferi lui V. Putin şi acoliților săi exact cadoul de care aceștia au nevoie cel mai mult, respectiv un timp de regrupare şi refacere după înfrângerile serioase suferite de armata rusă pe front în 2022.

În al șaselea rând, din punct de vedere politic şi juridic, nu ar exista absolut nicio garanție că Moscova, care de 105 ani încalcă aproape orice acord internaţional semnat, ar decide să-l respecte pe acesta, chiar încheiat cu girul ONU (dreptul de veto al Rusiei la CS ONU îi oferă posibilitatea să paralizeze organizația după bunul plac). În plus, dacă Occidentul ar renunța la argumentul juridic şi moral superior, prin „împingerea” Ucrainei să cedeze teritorii unui agresor care le-a obținut prin călcarea în picioare a Cartei ONU, de pe ce poziții „superior morale” şi „juridic principiale” ar mai putea ulterior să critice sau să se opună unei foarte previzibile încălcări ulterioare de către Rusia a unui astfel de acord cu Ucraina?

În al șaptelea rând, dacă Occidentul ar accepta, fie şi indirect şi informal, câștiguri teritoriale ale Rusiei prin această opțiune – şi în plus față de impactul catastrofal asupra regimului de neproliferare nucleară (expus mai sus) – succesul Rusiei în a obține anexiuni teritoriale „cu acte în regulă” după o agresiune armată „la lumina zilei” ar putea deschide nu doar Cutia Pandorei, dar şi porțile iadului, la nivel mondial, unde zeci, poate sute, de revendicări teritoriale mocnesc de decenii, uneori de secole, şi nu s-au transformat până acum în războaie doar pentru că potențialii agresori s-au temut de riposta internațională, coordonată de puterile occidentale. Odată ce această teamă ar fi risipită prin recompensarea agresiunii Rusiei (şi a crimelor de război comise împotriva civililor necombatanți) cu teritorii echivalente cu suprafața fostei Iugoslavii, înseși conceptele de „pace mondială” şi „sistem internaţional” vor fi spulberate, iar primele secole ale Evului Mediu, caracterizate de „războiul tuturor împotriva tuturor”, ar putea ajunge să fie privite retrospectiv cu nostalgie istorică prin comparație cu ce ar putea urma astăzi dacă fie şi o parte a statelor cu revendicări teritoriale ar decide să recurgă la forța armelor pentru a şi le satisface.

A doua opțiune este menținerea sprijinului pentru Ucraina până la respingerea agresorului şi restabilirea suveranității şi integrității sale teritoriale în frontierele recunoscute internaţional. Spre deosebire de prima opțiune, şi aproape simetric față de ea, însă pe parte pozitivă, această opțiune are avantaje multiple foarte importante, care constau, în esență, în evitarea celor 7 riscuri majore care ar fi antrenate de „împingerea” Ucrainei, în orice mod, într-un  acord dezavantajos cu Rusia. Singurul risc asociat acestei opțiuni, un risc serios dacă este analizat în izolare față de contextul mai larg, nu este unul vital, dar este unul foarte dificil de gestionat psihologic la nivelul elitelor occidentale, care au dezvoltat în cele peste 3 decenii de la dizolvarea URSS o aversiune la risc aproape patologică, pe care au „reușit” în mare măsură să o transmită şi națiunilor lor: riscul ca regimul Putin să escaladeze războiul pentru a „camufla” într-un conflict mai amplu şi cu mai mulți participanți faptul că a eșuat în agresiunea sa militară împotriva Ucrainei.

Problema cu acest unic risc, față de toate celelalte mult mai serioase asociate primei opțiuni, este că apare mult mai „logic” şi mult mai iminent, parțial pentru că se mulează mai uşor pe o gândire liniară de tip cauză–efect, şi parțial pentru că Rusia a fost o prezență constantă în ultimele două decenii în centrul atenției elitelor occidentale, unde a fost tratată ca „mare putere mondială” (deși nu era, şi nu este decât o putere regională înarmată nuclear) de interesele căreia „trebuie” ținut cont cu grijă, dacă nu „trebuie” chiar satisfăcute la cerere, iar o astfel de politică a lăsat urme adânci în mentalul colectiv al țărilor occidentale. Astăzi, iată, Rusia cere noi concesii, teritoriale dar nu numai teritoriale, şi tot Ucrainei, o țară despre care Occidentul, cu siguranță occidentalii, nu știa(u) aproape nimic înainte de 24 februarie 2022, așa că nu este de mirare că mulți occidentali, nu numai la nivel popular, dar şi la nivelul elitelor diverse, se întreabă „de ce nu, dacă asta va calma Rusia şi va evita un război mondial?”. În orice țară şi în orice epocă a fost dificil de contrazis o astfel de „logică”, care tinde să se impună în primul rând prin caracterul ultra-simplificator, reconfortant pentru opinenți. Nici acum nu va simplu de explicat cetăţenilor statelor democratice că ecuaţia „concesii către Rusia = pace = întoarcerea la vremurile bune” nu e doar falsă, dar nici nu mai este posibilă, politic vorbind, şi nici nu va mai exista vreodată. Nu va fi simplu inclusiv pentru că la nivelul capitalelor occidentale, dar şi al instituțiilor europene, s-a generalizat practica explicării crizei multidimensionale severe care afectează acum Occidentul prin „războiul lui Putin în Ucraina”. Da, acest război este al lui V. Putin, şi da, acesta este vinovat de crime grave împotriva umanității şi crime de război, iar războiul declanșat la ordinul său a contribuit la agravarea unor crize preexistente în Occident. Dar cele mai grave două crize care afectează acum Occidentul – inflația şi criza energiei – își au rădăcinile mult înainte de 24 februarie 2022 şi se datorează unor decizii adoptate de politicieni aleși democratic în Occident. Politicile flamboiant-inflaționiste ale băncilor centrale de emisie  occidentale (ECB, US FRB, BoA) de după 2008, şi politicile dogmatice de „decarbonizare” din ultimul deceniu vizând forțarea „tranziției verzi” – nu doar cu ignorarea studiilor de fezabilitate şi sustenabilitate privind renuanțarea bruscă la combustibilii fosili şi la dezvoltarea programelor nucleare civile, dar şi în mod ipocrit pentru că în paralele cu „marșul împotriva fosililor” destinat consumului intern, aceiași politicieni occidentali au permis creșterea nestingherită şi masivă a dependenței Europei de petrolul şi gazul natural din Rusia – au avariat grav puterea de cumpărare a occidentalilor şi capacitatea Occidentului, mai ales a Europei, de a-şi asigura independența energetică la prețuri rezonabile pentru populație, şi nu au fost dictate cancelariilor occidentale de regimul Putin, chiar dacă prin efectele lor nefaste i-au alimentat acestuia încrederea că poate trece la faza finală de restaurare imperială, pentru că Occidentul este prea slăbit din interior ca să i se opună. Este de înţeles că mulți politicieni occidentali încearcă acum să scape de responsabilitatea politicilor care au creat în Europa scăderea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai şi dependențe energetice masive de Rusia, prin „transferarea” întregului pasiv al acestora, „la pachet”, în contul „războiului lui Putin”, unde s-ar pierde mai uşor printre responsabilitățile infinit mai grave şi ample ale regimului de la Moscova. Prin aceasta însă, alimentează la nivelul opiniilor publice occidentale ideea că prin concesii făcute Rusiei pe seama Ucrainei s-ar putea obține „pacea”, care la rândul ei ar face toate problemele acumulate în Occident după 2008 să dispară, ceea ce este, elegant spus, o fantasmă periculoasă.

În fapt, în scenariul pierderii războiului său de agresiune de pe teritoriul Ucrainei, Rusia nu are opțiuni de escaladare realiste, şi pe care Occidentul să nu le poată gestiona. Natura conspirativă, diversionistă şi deviantă, care „îmbracă” miezul infracțional şi kleptocratic al regimului de la Moscova, face extrem de improbabilă recurgerea la escaladări imediat atribuibile la nivel mondial, precum utilizarea armelor nucleare (inclusiv aliații indefectabili ai Rusiei, precum Coreea de Nord, Eritreea, Iranul sau Venezuela, știu că Ucraina nu are nici un fel de arme de distrugere în masă). Așa cum am arătat mai sus, regimul este perfect conștient că dacă ar recurge la asta ar fi definitiv terminat, pe termen foarte scurt, şi nu va recurge la astfel de arme decât dacă se va simți sistemic amenințat cu extirparea (schimbarea liderului nu se încadrează, neapărat, aici). Regimul Putin poate însă recurge la acțiuni „subterane” (sau submarine) periculoase, dar mult mai uşor de negat oficial, nu doar în Ucraina (unde centrala nucleară de la Zaporojie îi oferă cea mai tentantă opțiune, deocamdată folosită pentru poziționarea în impunitate a propriilor baterii de rachete şi artilerie, şi ocazional ca sperietoare pentru Occident), dar şi în Occident, unde cei 20 de ani în care elitele locale au fost fascinate de „șarmul” lui V. Putin, şi mai ales de banii acoliților acestuia, au fost cu siguranță folosiți de Moscova pentru construirea unor rețele clandestine de sabotaj şi diversiune care pot fi activate la ordin pentru chestiuni încă şi mai grave decât omorârea dizidenților sau defectorilor ruşi.

Eventuala escaladare militară a Rusiei, prin metode neatribuibile, ca răspuns la previzibila înfrângere militară completă în Ucraina (dacă Occidentul va continua să o ajute împotriva agresorului), oricât de periculoasă ar putea fi, nu ar fi de natură să pună Occidentul în fața unor amenințări existențiale, cum s-ar întâmpla, în schimb, aproape sigur în cazul concretizării riscurilor aferente primei opțiuni („împingerea” Ucrainei să încheie o înțelegere în termenii Rusiei). O notă specială la acest punct ar trebui să privească Crimeea. Nu mai este un secret pentru nimeni că modul în care Occidentul (cu Germania şi Franța în poziții de prim plan) a gestionat criza provocată de invazia rusă din 2014 şi „anexarea” Crimeei de către Rusia, a fost unul lamentabil. A fost chiar mai rău – dacă păstrăm proporțiile dar încercăm o analogie cu un eveniment din istoria recentă – decât în martie 1938 când Hitler a anexat Austria la Germania, pentru că atunci, cel puțin, Regatul Unit şi Franța n-au făcut nimic (au „făcut totul” câteva luni mai târziu, la Munchen, când au consimțit la dezmembrarea Cehoslovaciei, o eroare care dacă va fi repetată astăzi cu Ucraina va avea exact aceleași consecințe ca atunci: un război mondial). „Legăturile istorice” ale Rusiei cu Crimeea, episodul „transferului intern” al peninsulei, în URSS, de către Hrușciov, de la Rusia la Ucraina (ambele republici unionale în cadrul URSS, pe atunci), importanța bazei de la Sevastopol pentru flota rusă de la Marea Neagră etc., toate acestea sunt bine cunoscute decidenților occidentali de mult timp, dar „locul special” pe care Crimeea l-a ocupat până nu de mult în gândirea acestora cu privire la posibilele ieșiri negociate din războiul declanșat de Rusia la 24 februarie 2022 nu a avut nicio legătură cu ele, ci cu sentimentul de vinovăție („bine” refulat) legat de „gestionarea” agresiunii ruse din februarie 2014.

Firele țesute de regimul Putin în Occident ajunseseră atât de puternice în 2014, încât istoricii care vor scrie istoria acestei perioade vor fi uimiți de modul în care, timp de 5 luni, liderii occidentali au reacționat la „anexarea” Crimeei de către Rusia: paralizați politic, incapabili de o reacție concretă minimal semnificativă. Aflați în fața unui eveniment de o gravitate excepţională şi fără precedent în Europa după 1945, anexarea unui teritoriu legal deținut de un stat, cu forța armelor, de către un alt stat, adică exact genul de eveniment care în urmă cu doar 75 de ani dusese la un război mondial cu 55 de milioane de morți şi sute de milioane de alte victime, nu au făcut practic nimic. Amănuntul încă prea puțin cunoscut la nivel public este că ceea ce a determinat începerea reechilibrării balanței strategice a diplomaţiilor din UE, de la poziția „haideți să nu sărim pe concluzii, dracul nu e chiar atât de negru, şi avem interese comune foarte mari” la poziţia „s-ar putea să avem unele probleme cu Rusia, haideţi să ne uităm mai atent la ele”, nu a fost nicidecum invazia din Crimeea şi „anexarea” acesteia, ci catastrofa umanitară a doborârii zborului civil comercial malaiezian MH 17, de pe ruta Amsterdam – Kuala Lumpur, de către separatiștii ruși din Donbass, în mâinile cărora Moscova pusese armament antiaerian performant fără a-i supune în prealabil unor teste minimale de IQ, alcoolemie şi competență militară. Atunci, la 17 iulie 2014, când s-a confirmat știrea că 298 de civili (printre care copii, femei, familii întregi plecate în vacanță), din care 198 de cetățeni olandezi, au fost uciși de paramilitarii separatiști ruși din estul Ucrainei, dlui. prim ministru Mark Rutte i-a îngheţat prima dată zâmbetul de satisfacţie pe care îl conserva din noiembrie 2011, când alături de dna. cancelar Angela Merkel, dl. prim ministru Francois Fillon şi „președintele” Dimitri Medvedev, inaugurase ultra-controversatul gazoduct North Stream, în pofida multiplelor şi insistentelor avertismente primite din varii direcții cu privire la eroarea strategică colosală comisă prin ancorarea UE de Rusia prin acel proiect.

Este trist, şi totodată tragic, că doar cortegiul funebru al celor 298 de sicrie, multe de copii, pe străzile Olandei a putut să tempereze oarecum, după 14 ani, complicitatea majorităţii elitelor politice vest-europene cu regimul Putin, complicitate până atunci flamboiantă. Adevărul crud este că, şi după aceea, ideea „închiderii” conflictului ruso-ucrainean iniţiat de Rusia în 2014 pe baza recunoașterii formale a apartenenței Crimeei la Rusia, şi cu subtextul „renunțării” de către Rusia la orice alte pretenții față de Ucraina, a fost prezentă în majoritatea centrelor de decizie occidentale, unde nu putini s-au agățat de ea „ca înecatul de pai”. Paradoxal, şi din nou trist, este faptul că ceea ce a anulat definitiv şansele Rusiei (deloc neglijabile până atunci) de „a-şi negocia Crimeea” nu a fost declanșarea războiului său de agresiune împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022, ci decizia politic catastrofală din octombrie 2022 de a „anexa” alte patru provincii ale Ucrainei, care nu numai că a „diluat dosarul Crimeea” în mod ireparabil, dar a şi convins capitalele vest-europene care mai „nutreau speranțe” că nu este nimic de făcut, pentru că regimul Putin va cere mereu tot mai mult, dincolo de ceea ce diplomația ar fi putut, realist vorbind, rezolva. Şi nu este nicio mirare aici, având în vedere că obiectivele lui V. Putin sunt situate mult dincolo de Ucraina, deci era din start exclus să poată fi „domesticit” şi adus „back in business” cu Crimeea (şi este patetic câți politicieni occidentali au văzut asta ca „opțiune”). Istoria va consemna că Rusia a „anexat” ilegal, şi militar, Crimeea în martie 2014 şi a pierdut-o politic, şi diplomatic, în octombrie 2022, pe mâna ei, deși a avut o vreme șanse reale s-o obțină „cu acte”. De acolo înainte evenimentele nu mai pot curge, mai repede sau mai încet, decât într-o singură direcție: Crimeea va reveni sub controlul suveran al Ucrainei, conform cu Carta ONU şi dreptul internaţional.

Revenind la problema fundamentală a soluției politice la acest război, să rememorăm că președintele Zelenski a prezentat liderilor grupului „G–20” reuniți la Summit-ul din Bali (Indonezia), la 15 noiembrie 2022, un „plan de pace în 10 pași”. Este un „plan de pace” în deplin acord cu Carta ONU, ideile incluse sunt fără discuție legitime, iar având în vedere că provine din partea unui stat victimă a unei agresiuni neprovocate care a reușit să oprească agresorul şi să-i administreze înfrângeri militare serioase, poate fi considerat rezonabil şi moderat, având în vedere crimele abominabile împotriva umanității şi distrugerile colosale provocate deliberat de Rusia prin agresiunea sa.  La 15 noiembrie Ucraina a cerut o „pace justă” prin raportare la injustiția şi ilegalitatea căreia i-a căzut victimă odată cu agresiunea armată a Rusiei, respectiv refacerea integrității sale teritoriale, primirea de compensații pentru colosalele distrugeri materiale comise de armata rusă pe teritoriul său şi judecarea crimelor şi criminalilor de război.

Răspunsul Rusiei a venit la 27 decembrie 2022, prin vocea ministrului de externe S. Lavrov (redistribuit intempestiv de V. Putin în rolul de bad cop, urmare frustrării resimțite după vizita surpriză a președintelui Zelenski în SUA şi la vederea rezultatelor acesteia): dacă Ucraina nu acceptă un „pachet de tipul 17 decembrie 2021 plus” – „demilitarizare”, „denazificare”, „înlăturarea amenințărilor la adresa Rusiei din teritoriile controlate de Administrația de la Kiev” şi recunoașterea anexiunilor de teritorii ucrainene făcute prin forță de Rusia (aproximativ 20% din suprafața țării) – atunci „problema va foi tranșată de armata rusă”. Dincolo de faptul că rolul unui ministru de externe, chiar şi în Rusia, nu ar trebui să includă amenințarea altor state cu distrugerea militară dacă nu se supun necondiționat unui agresor extern, frapează tupeul extraordinar la Moscovei în a lansa un nou ultimatum Ucrainei, în condițiile în care pe front luptele evoluează în defavoarea sa. Mesajul Rusiei a fost completat în ziua următoare, 28 decembrie 2022, de Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului (adică al lui V. Putin), care a reconfirmat că Moscova nu va accepta niciun plan de pace al Ucrainei care „nu ia în calcul noile realități teritoriale”, respectiv „anexarea” la Rusia a regiunilor Donețk, Lugansk, Zaporojie şi Herson (şi evident a Crimeei, pe care D. Peskov nici nu s-a mai deranjat să o menționeze). Interesant, D. Peskov s-a menținut la 28 decembrie în zona „cadastrală” (acceptarea „anexării” la Rusia a celor 4 regiuni ucrainene, pe care armata rusă nici nu le controlează integral, de altfel), fără să reia „cocktailul Lavrov” din ziua precedentă (amestecul aberant de „demilitarizare”, „denazificare” şi „lichidare a amenințărilor”). În plus, la fel de interesant, D. Peskov a admis că Rusia nu a înaintat Ucrainei propriul său „plan de pace”, unul care să-i fie convenabil, fără să precizeze însă motivele acestei tergiversări. Acestea sunt însă evidente oricărui observator atent şi avizat al dinamicii agresiunii ruse: Rusia nu „pune pe hârtie” termenii săi de pace pentru că aceștia depășesc cu mult ceea ce Ucraina ar putea ceda, chiar dacă ar dori să cedeze ceva (nu este cazul, din fericire), iar V. Putin – în linie cu obsesia maladivă înstăpânită la KGB după 1947, când Uniunii Sovietice i s-a spus „niet” la continuarea expansiunii mondiale – își dorește nu Ucraina, ci alt interlocutor – SUA – pe care nu-l mai poate însă avea după crimele împotriva umanității comise, la vedere şi într-o combinație de sadism, primitivism şi cinism, în Ucraina.  

Coroborând, ceea ce Rusia, prin vocile lui S. Lavrov şi D. Peskov, a cerut Ucrainei la 27 – 28  decembrie 2022, a fost, practic, să se predea necondiționat agresorului (culmea, pe care a reușit până acum să-l bată pe câmpul real de luptă). În schimbul acestei capitulări pe care a solicitat-o, Rusia nu a oferit „la schimb” absolut nimic, fapt care, dincolo de aroganța, infatuarea şi de tupeul binecunoscute la oficialii ruși „coborâtori din KGB” (adică la 99% din total), reconfirmă faptul că țintele reale ale Moscovei se află mult dincolo de Ucraina. Este mai mult decât evident că, în aceste condiţii, şansele începerii unor negocieri de pace autentice în prima parte a anului 2023 sunt aproape nule, şi că războiul va continua. Liderii occidentali vor rămâne astfel, în al doilea an de război, cu două opțiuni clare, scenariu pe care unii dintre ei (nu puțini) îl detestă încă dinainte să fi fost confirmat de realitate, dar pe care nu îl mai pot evita: ori își înving fricile şi complexele şi ajută masiv Ucraina să câștige războiul său defensiv încă „localizat”, ori își găsesc curajul să le explice propriilor alegători că trebuie să se pregătească pentru posibilitatea unui mare război, cel mai probabil global, la care vor participa direct cu costuri incomensurabil mai mari.

Riscăm destul de mult acum pentru a evita un nou război mondial, sau nu riscăm mare lucru acum şi prin asta facem un nou război mondial foarte probabil înainte de 2025, aceasta este întrebarea. Dacă elitele occidentale ar fi „aterizat la realitate” cel târziu în 2014, dilema nu ar fi fost astăzi atât de dură. Așa însă, comunitatea democrațiilor nu mai poate fi amâna răspunsul la această întrebare. Timpul este pe cale să expire.

„Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.”

Distribuie acest articol

160 COMENTARII

  1. La multi ani autorului! O foarte buna si documentata analiza. Dar cine crede ca F.Rusa va inceta repede acest razboi se insala, risca sa devina un razboi de guerilla. Chiar plecarea ori moartea lui V.Putin pare a fi solutie de moment, dar nimeni nu poate sa prevada cine ii va lua locul si cum vor evolua lucrurile.

    • Prea multe griji ne facem, referitor la ceea ce gandeste tov. putin, mai ales fiindca nu e obligatoriu sa fie consecvent in gandire si fiindca-i place sa surprinda. Occidentul trebuie sa fie pregatit pentru orice si sa raspunda, prompt si cel putin cu aceeasi forta, la orice actiune a rusiei, pe frontul din Ucraina sau pe orice „front hibrid”.
      rusia este, pentru Occident, un stat inamic si trebuie tratata ca atare, fara echivoc si fara menajamente. In plus, „bastioanele” rusiei in Europa (ma refer la Serbia, Ungaria, Austria) nu mai pot fi lasate sa se exprime si sa actioneze in mod echivoc.

  2. Tulburător text.
    Ca părere, Occidentul va trăda din nou Europa de Est în favoarea Rusiei. Fiindcă, de fapt, Occidentul are mai mare nevoie de Rusia contra Chinei decât de amărâtele state ca Ucraina, Polonia, România, etc.
    Vin vremuri grele prin Estul sălbatic….

    • Exceptand faptul ca o alianta China-Occident contra Rusiei nu se va intampla niciodata, asa ca ipoteza dv. nu are nicio baza…

    • E, vezi de asta articolul de sus încearcă să lumineze judecata și să creeze o stare de conștiență reală a ceea ce a fost, este și va fi Rusia raportată la popoarele vecine! „Amărâtele” de care pomenești cu atât dispreț sunt primele aflate în calea voastră; nu ar trebui să le subestimați.

        • Eu cred, mai degraba noi, romanii, am contribuit nemijlocit la formarea acestei opinii de catre Occident. Si, din toate timpurile, romanul isi plange de mila la acest gand.

    • @Lucifer _ „Vin vremuri grele prin Estul sălbatic….”

      Un lanț, precum cel format de statele membre ale Uniunii Europene, este atât de tare pe cât este cea mai slabă verigă a lui.

      Foarte recent am primit dovada faptului că pentru a bloca o decizie – posibil în domeniul securității, spre exemplu – este suficient să existe un stat care să voteze așa cum dorește Kremlinul. În cazul nostru, Austria.

      În Statele Unite, au arătat că pot influența deciziile la cel mai înalt nivel.

      Prin urmare, este dificil a anticipa ce vor vota cetățenii europeni, ori cei americani, iar de acest lucru depinde, cred eu, consistența sprijinului acordat Ucrainei și implicit durata războiului.

  3. Sa nu ne amăgim. Planul Occidentului este cu mult mai mare și el a fost devoalat ‘încă de la începuturi, de cuvintele spuse noua de către doamna der Leyen și de către Președintele SUA J. R. Biden. Citez din memorie :Rusia nu poate ramine în aceasta formula federațiva actuala și nici nu știe ce îl așteaptă. Totul trebuia început (decuplarea totala de Rusia) încă din momentul în care doamna Clinton cistiga alegerile din SUA. Împotriva tuturor sondajelor (faptic numărul de voturi obținut de doamna Clinton a fost cu mult mai mare decit cel obținut de Trump) cistiga torul este Trump și acum se știe foarte clar care erau simpatiile pitice ale acestuia. Ucraina a fost pregătită din vreme și înarmata din timp. Nu n-am mira dacă nu cumva ȘI Crimeea a fost oferita rușilor fără, lupta ca parte a capcane în care aceștia au căzut declanșând ca ultima solutie(evident impusa de către Occident) invazia în Ucraina. Puțin nu a mai avut ce face el pierzi d, o data cu cistiga rea alegerilor de către Biden, toate variantele politice de răspuns. Mulți dintre simpatizanții rușilor, conducători de națiuni Occidentale fiind, au pierdut alegerile sau s-au retras benevol din funcții. Înarmarea Ucrainei, sancțiunile, imensele sume de bani puse în joc, creșterea forței NATO, unitatea de nezdruncinat a, Occidentului, armamentul oferit Ucrainei și pregătirea militaror ucrainieni, posibilitatea Germaniei de a se inarma (cine ar fi crezut), fac din Occident un cistigator. Tot ce mai poate face Rusia este în a transforma întreaga zona Donbas într-un no mens land m, ca și ultima soluție, folosind loviturile nucleare de mica, intensitate după ce întreaga zona devine nelocuibila. Principiul este simplu:dacă eu nu nici tu nu. Putin ca și occidentul de altfel nu mai pot da înapoi. Fie, în cuprind, sateliții Rusiei se revolta și doresc a ieși din sfera Rusiei de influenta fie totul devine nelocuibil în partea aceasta de Ucraina.

    • Să dăm Cezarului ce-i al lui. Cînd le-a spus Băsescu de ”lac rusesc” la Bruxell, au rîs. Iată că i s-a împlinit ”profeția”…

    • Omule, pari genul de persoana ce îndreptățește și se împrietenește cu violatorul fiicei tale.

      Cum naiba ai citit tu acest articol.

      Înjurătură1 … înjurătură1000

    • M-a pus pe gânduri o replică a lui Nikolai Morozov, fost ziarist şi diplomat la Bucureşti, într-un interviu la tv: ,,Chiar credeţi că Rusia poate pierde acest război?” A spus-o în contextul unei analize în care părea că este cât se poate de obiectiv. Din răspunsul lui am ce trebuia înţeles. Şi nu e ceva ce ne poate linişti.

  4. Lung articolul, dar altfel nu se putea face. Felicitari, este o analiza echilibrata si exhaustiva. Sper sa fie citita cu atentie in toate cancelariile occidentale, inclusiv in Romania (sunt convins ca si in ministerele de Externe din Vest exista analisti capabili), si sper ca de data asta sa nu mai fie «loc de intors».
    Am observat, din pacate, o complacere a vesticilor in credinta ca se poate ajunge la un modus vivendi rezonabil cu Rusia, mai ales ca energia ieftina sustinea un stil de viata comod. Orice gandire contrara era respina cu oarecare condescendenta… acum sper doar ca trezirea sa nu mai fie temporara.

    • E vechea schema -good cop bad cop! Americanii si englezii sunt aia rai si francezii si nemtii aia buni, undeva trebuie sa inceapa sa toarne ceva musiu Putin, sa ceara o intelegere cu procurorul (curtii penale, Haga, alt tribunal), sa vanda un prieten belarus ca sa scape el mai usor, sa renunte la unele bunuri furate etc chestii de astea

  5. O analiza completā, consistentā, cinstitā, fārā exagerari gratuite. Russia a fost si este un cancer. Singurul fel in care ne vom gasi linistea cand vine vorba de Rusia ar fi o schimbare fundamentala la Kremlin. Nu cred ca avem sanse sa vedem asta in urmatorii douazeci, treizeci de ani. Asa ca va trebui sa ne inarmam la propriu cu tot ce se poate si la figurat cu rabdare. Pânā la urmā un stat colonial, semi-primitiv cum e Russia se va destrāma de la sine. Intre timp, Russia si rusii trebuie izolati si expulzati din viata noastra.

    • @Ovidiu,
      „Pânā la urmā un stat colonial, semi-primitiv cum e Russia se va destrāma de la sine. Intre timp, Russia si rusii trebuie izolati si expulzati din viata noastra.”

      Asta este si parerea mea. Mult mai usor o izolare totala decat o confruntare armata totala. Desi, in termeni absoluti, nici izolarea totala nu este usor de realizat. Vezi modul cum Iran, Rusia, China reusesc, relativ usor, sa insele vigilenta chiar si a americanilor, pentru a-si procura, pe cai ocolite, produse aflate sub emargo.

  6. Iti multumesc pentru aceasta radiografie seaca, aspra si urata. Multora o sa le stea in gat, greu digerabila celor care au luat deciziile proaste, foarte proaste si care pana la urma au influentat negativ viata alegatorilor care i-au votat, nu numai la noi, ci in toata Europa.
    Ar fi minunat daca aceasta radiografie ar fi tradusa si pusa pe masa tuturor cancelariilor europene. Sa le stea si lor in gat si sa faca naibii cu adevarat ceva.
    Ai mai castigat un om obisnuit care apreciaza cum gandesti. Vreau sa te vad sus, sus de tot macar in diplomatie. De astfel de oameni avem nevoie, nu de papagali. Si de papagali voiajori.

  7. Articol interesant si bogat, cu siguranta se vor inregistra si multe comentarii. Un lucru insa ar trebui sa corecteze autorul: „anul 1991 a aparținut secolului XXI” (matematica nu este o opinie iar anul 1991 apartine in mod necesar celei de-a douazecea grupari de 100 de ani posterioare datei conventionale de nastere a lui Iisus).

  8. frumos material. despre naravurile patologice mai vechi ale imperiului de la est, putem aduce in atentie si anexarea Georgiei (mai intai sub „protectorat”) si apoi a Basarabiei, de acum mai bine de 200 de ani, cu toata starea de lucruri care a condus la Razboiul Crimeei.
    interesanta si discutia despre atitudinea actuala anti-colonialism in tarile vestice cu ignorarea colonialismului rusesc. oare cum se va transpune, in cazul unei paci, atitudinea asupra crimelor de razboi ale agresorului, vor fi acestea date uitarii?

  9. Excelenta prezentare (deși cam lunga).
    Ar fi, totuși, de observat ca „gândirea (istorica) critica” menționată n-a fost istorica deloc și critica a fost chiar mai puțin.

  10. Foarte interesanta analiza. Aproape nu-mi vine sa cred ca autorul lucreaza intr-adevar in min de Externe Roman. Ca astfel de persoane nu au niciun cuvant de spus in politica externa a Romaniei, e evident din succesele rasunatoare ale ultimilor ani sub conducerea regelui nimicului de la Cotroceni. Singura nedumerire a mea e, cum de nu l-au dibuit preotii treimii Impostura, Coruptie si Incompetenta, si mai e inca la MAE…

    • @cetateanu cam asa m-am gindit si eu. Sa fii in Externe si sa gindesti profund fara sa te exprimi in limba de lemn din dotare… Wow!

    • Subscriu! Am citit cu multa placere scrisa d-lui Dodan si tin sa-i multumesc public. M-as bucura sa citesc mai des articole la acest nivel.

      Nota: in cursul anilor am intilnit o caruta de natarai cu ifose „diplomaticesti” prin reprezentantele economice ale Romaniei in lume. Tot soiu’ de habarnisti si de neica nimeni. Nu aveau nimic de facut si nici nu faceau nimic. A, scrie la carte/misiune ca aia sau ailalta? Aiurea, n-are decit sa scrie, in practica a prins Gicuta o sinecura si gata, poa’ sa motaie la post citeva zeci de ani. (Bun, trebuie sa spun ca am interactionat si cu oameni care stiu si carte si meserie, nu multi, e-adevarat).
      Ba s-a intimplat sa interactionez si cu citiva tipi de se zice ca au rang de ambasador. Ihim, si mai ce? Rog a se slabi, sub glazura titlului nu era nimic. Un rang nu te face domn, cocos! Se-ntimpla sa mi se fi spus ca unul cica n-a fost chiar prostu’ scolii. Asa o fi fost, insa la post, la Londra nu la Ouagadougou, a comis o gafa monumentala cind tot ce avea de facut era sa taca dracului din gura! Stiti, cind cu Top Gear pe Transfagarasan. Si nu doar ca n-a tacut, a si aparut ca speriat de bombe la BBC vorbind cu un accent de Dambovita o engleza ridicol de proasta.
      Si ca sa fie treaba treaba si primul numit de KWI la Londra a fost grozav de bun, ce sa spun, la fel de potrivit ca un Ferenghi in Queen’s Gallery.

  11. Cand am profețit aceste lucruri cu 3 ani in urma toti cei de pe aici au început să mă critice. Dar uite ca a aparut acest articol care revarsă lumina asupra viitoarelor relații ale Occidentului neomarxist cu Rusia și China. România va fi unde ii este locul, pe masa negocierilor între marile puteri.

    • Se pare că insiști să comentezi în numele meu. Puțină decență nu strică nimănui.

      Sub ce nickname ”profețeai” tu în urmă cu 3 ani?

  12. O analiza succinta a unui stat agresor, mincinos,ipocrit,cinic, increzut,primitiv,etc..(nu mai am cuvinte)
    Nu am uitat indoctrinarea facuta noua,copiilor in scoala , incat la moartea „Tatucului Stalin),in centrul Clujului,in fata cinematografului Timpuri Noi,toti copiii plangeam! Mare mi-a fost mirarea cand in cartea de fizica am citit(si invatat) ca inventatorii locomotivei cu abur sunt fratii Cerepanov si nu englezul Stephenson,despre care citisem cu doi ani inainte intr-o carte pentru copii.Cred ca fabulatia aceasta mi-a deschis ochii si am inceput sa am rezerve fata de „minunile sistemului comunist rusesc si a nepretuitii lor savanti din toate domeniile,incat in 1972 ,intr-un magazin moscovit am verificat informatia faptului ca poti vorbi in limba engleza cu tinerii vanzatori ,dar care nu aveau voie sa-ri raspunda dar intelegeau si actionau in consecinta. Ce asteptari poti avea de la o politica de stat care isi distruge proprii cetateni si idealizeaza moartea in numele pseudo-patriotismului?

  13. Interesant articolul, probabil opiniile sunt cele impartasite de multi din Min Externe roman, chiar daca oficial ministerul nu e implicat in articol. Rusia ca stat reprezinta o abominatie, un talmes-valmes imens de popoare si regiuni, aflate sub jugul urat al muscalilor. Muscalii nu au facut aproape nimic pt dezvoltarea uniforma a tarii lor, doar au supt resurse de prin „colonii”, atat din fostul URss, cat si din tarile din Est. Occidentul a crezut ca merge cu binisorul cu impaciuirea cu rusnacii, ei bine, nu.. Proverbul „ii dai nas lui Ivan, si ti se urca pe divan” spune multe…! In plus rusia e anacronica in lumea de azi, rusii inca gandesc la nivel medieval/de secol 19, cu cuceriri teritoriale, sa se dea mari, „respect”, „denazificare”, dictatura acasa, si multe minciuni gogonate. IN epoca actuala a informatiei, minciunile lor sunt f.stravezii si penibile. Economic si tehnologic rusii sunt undeva la nivelul anilor ’60, se vede si in Ucraina; o tara nu se poate dezvolta doar pe baza exportului de materii prime, hidrocarburi, etc. Trebuie ingraditi, cu o politica de containment, nu un razboi mondial pe fatza, ci ingraditi si lasati sa fiarba in suc propriu. Ucraina trebuie ajutata la maxim, financiar si militar. In mod sigur, in urma infrangerilor din Ucraina, rusia se va dezmembra, si alte republici vor vrea sa plece (de exp Tatarstan, Baskotorstan, Cecenia, poate si Yakutia (Siberia), etc. Tarile din Est, Ucraina, Moldova, Georgia, etc trebuie ajutate sa intre in UE si Nato.

  14. De departe cel mai informat şi extins aricol pe acest subiect. Super! Mulţumesc pentru articol.

    Vă gândiţi la un alt articol în care să treceţi în revistă eforturile României (şi ale altor state) de a contracara ameninţarea Rusiei i.e. politici şi efecte ale reînarmării şi a ajutorării Ucrainei?

    Interesantă fixarea în timp a războiului Rusiei începând cu 1917. Unii istorici îl împing la victoria lui Alexandr Nevski din 1242, la auto-proclamarea Moscovei ca a treia Romă sau la planurile lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei cea Mare.

  15. O analiză completă și de o înaltă ținută. Mulțumim mult domnule Dodan. Este reconfortant că România încă mai are analiști de înaltă calitate în sfera politico-economică.
    Chapeau bas!

  16. Exceptionala analiza! Felicitari autorului, foarte bun cunoscator al politicii modiale, si care nu se teme sa spuna lucrurilor pe nume! In graba condeiului s-au strecurat , totusi, doua erori, care nu diminueaza cu nimic valoarea exceptionala a articolului: 1991 face parte din secolul XX,si nu din secolul XXI, iar vizita lui Zelenski in SUA a fost la 22.12.2022, nu 2021…

  17. Dacă „istoria se repeta” (vezi discuția despre Munchen.
    ..), la fel de bine se poate spune ca asa cum Occidentul a vindut lui Stalin tarile din estul Europei, la fel va face și acum cu Putin.

  18. Alex Dodan publică a doua lui analiză memorabilă, după cea despre Pactul Ribbentrop-Molotov (o recomand spre lectură celor interesați de unul din momentele-cheie ale istoriei). Pe autor îl cunosc personal: mi-a fost adjunct câțiva ani în Maroc. Faptul că nu e încă ambasador e un semn rău, încă unul, pentru cei ce fac numirile în diplomația noastră. Pe de altă parte, Alex Dodan e un intelectual cu spirit critic. Or, asta se înghite greu, o spun din proprie experiență. Cât privește eroarea gravă de analiză a Occidentului în chestiunea imperialismului rus, aș avea de asemenea destule de spus, nicidecum din surse livrești. Cu rare excepții la Lisabona (ambasadorul american, cel polonez și cam atât), diplomația occidentală din anii trecuți pare că a trimis la post oameni cu grave deficiențe de înțelegere.
    Felicitări, Alex!

  19. Felicitari pentru analiza, am ramas impresionat de profunzime. As recomanda traducerea si publicarea si intr-o limba de circulatie.

    Politicienii europeni (Scholz, Macron, etc.) sunt cu siguranta alegatorii variantei 2025, sunt captivii unei politici absurde de „0 risc” aratat masei de alegatori, chiar daca in spatele acestui „risc 0” sunt si ei constienti ca sta certitudienea unui dezastru… acestia sunt conducatorii. Mai rau, societatile europene occidentale sunt „schweizer” dpdv penetrare a serviciilor/intereselor rusesti si chinezesti, viitorul pare sumbru si pare ca se apropie nota de plata

  20. „Prin urmare, oricine sugerează azi Ucrainei să-şi cedeze teritoriile Rusiei în schimbul „păcii” dar nu poate argumenta de ce (şi cum, concret) răspunsul la aceste 2 întrebări esențiale ar putea fi „da”, poate fi suspectat, pe bună dreptate, fie de debilitate intelectuală, fie de afinitate sau complicitate conștientă cu regimul de la Moscova.”
    Să reținem aceste cuvinte pentru momentul in care liderii europeni vor oferi o pace mizerabilă Rusiei putiniste. Iar răspunsul la întrebări nu o să-l ofere nimeni (căci nimeni nu o să le repete după 1 an poate 2 de măcel, de sărăcie, de foamete in Ucraina și de criză economică, falimente, inflație galopantă, sărăcie și foamete in Europa).

  21. facand o mica paralela, vom vedea si consecintele dezastruoase ale politicii pro imigrare si laissez faire in domeniul religiei islamice. atunci vor aparea analisti ca acum care vor spune vedeti ca am avut dreptate ca avem razboi civil cand aceste minoritati au atins mase critice ?

  22. Exceptional articol! Poate cel.mai bun scris pe Contributors pe aceasta tema.
    Da, este lung scris , insa extrem de explicit! Romanii trebuie sa inteleaga ceva. Ca acum alianta NATO inseamna mai mult decat UE , trebuie sa ne inarmam, sa fim pregatiti pentru orice.

  23. În sfârșit, un articol serios, care explică pe înțelesul tuturor, dar mai ales al acelora ce sunt capabili să înțeleagă „Imperiul Răului”, de ce Rusia nu e iubită și astăzi cu atât mai puțin! „Pacifiștii de salon”, în special vesticii europeni, din care n-a mai rămas decât limba și rostirea graseiată sau interesul major al alimentării ieftine cu energie nu văd, cică, pe cine au în față; cei din estul european lăsat drept taxă de protecție plătită monștrilor de la Kremlin nu sunt ascultați, pentru că, nu-i așa? nu trebuie să piardă prilejul de a tăcea. Și, spre deosebire de secolul trecut, tiranii de azi bat palma, se aliază , ca să nu le sufle nimeni în borș, iar Sudul și-a găsit alte oi de la care să sugă, unele care nu cer decât supunere și nu prostiile acelea cu drepturile omului, respectarea regulilor și tratatelor semnate etc.
    Analize precum cea de mai sus au fost scrise și citite și în Occident și ar fi momentul ca politicienii de acolo să se trezească și să dea dovadă de bărbăție: nu te faci frate cu Dracul până treci puntea, trece iarna, trec alegerile, moare măgarul ori… Răul este etern și trebuie învins de fiecare dată, mereu, până la sfârșitul lumii..

  24. Excelenta analiza! Cred ca ar trebui preluata de publicatiile cu greutate din vest, i-ar mai lumina pe decidentii din cateva tari mari din Europa care inca se ,,balacesc” in (cel putin) ambiguitate.

  25. Este pentru a doua oară cînd prezența domnului ALEXANDRU DODAN pe acest sit HN mă pune in fața unei viziuni ( analize?) de exceptie asupra relatiilor internaționale,avînd ca punct nevralgic si RO.Suntem ,categoric ,in fața unei ”analize” care se va afla pentru multă vreme pe masa multor mari cancelarii ,dar si a unora ”mai mici” din …”proxima vecinătate „ . Cu totul și cu totul RARISIM , și autorul ,și viziunea sa asupra lumii contemporane.Este atît de bine articulat în toate cele întregul expozeu pe care-l citesc cu imensa plăcere,încît mă face să constat că ma aflu cu adevărat in fata unei PERSONALITĂȚI în materie.

  26. „(1) Poate mobiliza şi mai drastic resursele economiei şi societății rusești (ceea ce V. Putin a anunțat deja la 22 decembrie 2021, sub șocul vizitei pe care președintele Ucrainei o efectuase la Washington în ziua precedentă şi a rezultatelor acesteia) şi încerca să prelungească cât mai mult posibil războiul la nivel tactic, în așteptarea alegerilor prezidențiale americane din noiembrie 2024, sau în speranța fracturării UE sub presiunea crizei costului vieții. Este o opțiune care va antrena aproape sigur continuarea expedientelor pseudo-militare care presupun crime de război comise de Rusia împotriva civililor şi necombatanților din Ucraina, de genul atacării infrastructurii civile de electricitate, apă şi încălzire în plină iarnă, vizând un colaps societal şi un exod în masă, care să permită cel puțin Rusiei să cucerească în 2023 un teritoriu semi-părăsit, dacă ucrainenii s-au „încăpățânat” să refuze integrarea în „lumea rusă”;”

    Înainte de alegerile prezidenţiale americane din noiembrie 2024 trebuie să se desfăşoare alegeri similare în Ucraina (aprilie 2024) şi alegeri parlamentare tot în Ucraina (noiembrie 2024). De aceea consider că Vladimir Putin trebuie să prelungească războiul cel puţin până în aprilie 2024, pentru a spune în acel moment că Vladimir Zelenski nu mai are legitimitatea de a conduce Ucraina în calitate de preşedinte. În teritoriile ocupate de armata rusă, Vladimir Zelenski nu va avea nici o şansă să câştige un eventual proces electoral în 2024 deoarece autorităţile ruse nu vor permite acest lucru şi, în felul acesta, Ucraina va fi definitiv divizată teritorial, fără să mai fie necesară recunoaşterea de către Occident a anexărilor teritoriale autoproclamate şi recunoscute de autorităţile de la Kremlin în octombrie 2022.

    • Poate ar fi oportun si de dorit sa dezvoltati, eventual in contextul configurat de articolul de fata.
      Mi-ar placea sa citesc punctul dvs. de vedere, cum mi-a placut sa citesc si alte articole ale dvs. de aici.
      Multumesc!

      • Vă mulţumesc pentru invitaţie. Pot fi făcute diverse scenarii, pornind de la exemplele din Asia (Coreea şi Vietnam), însă subiectul este extrem de sensibil, iar informaţiile adunate nu pot fi expuse public întotdeauna. Apoi, mai este şi teama mea privind „datul pe gheaţă”. Aşa mi s-a spus la Facultatea de Istorie din Iaşi, în momentul în care formulam diferite ipoteze de lucru. Este foarte uşor să cazi dacă nu ai informaţii corecte şi suficiente.
        Revenind la subiectul propus de autor, scenariul „Coreea” în cazul Ucrainei – cu armistiţiu, zonă demilitarizată şi conflict „îngheţat” – pare plauzibil şi chiar avantajos pentru autorităţile de la Moscova. Nu merg însă mai departe cu o asemenea analiză deoarece nu am informaţii suficiente şi nici nu le doresc (din motive subiective). Rămân la perioada Războiului Rece, pe care o cunosc relativ bine.

    • E un scenariu mai putin analizat, acela in care populatia rusofona din vestul Ucrainei se declara stat independent, si nu este revendicat ca parte din URSs 2.0
      Asta insa nu rezolva nici uciderile civililor de catre invadatori, si nici coruptia din Ucraina bine documentata chiar de Zelenski in filme pre-presidentie.
      Continuand cumpararea de armament si inevitabila distrugere a civililor sau finantand o structura de stat corupta de asemenea nu sunt solutii corecte politic.

      • Vă rog să mă scuzaţi, cui îi pasă de corectitudinea politică în războiul din Ucraina? Sună cinic, însă scriem despre un conflict militar, nu despre o bătaie cu petale de trandafiri.

        • nu e cazul pentru scuze, indignarea dumneavoastra este pe deplin justificata:
          exista printre noi oameni care au mainile patate cu sangele a zeci, sute de mii de civili si vad ca singura solutie continuarea si extinderea nemerniciei, cat mai netransparent si samovalnic cu putinta, insa in numele democratiei si drepturilor omului
          Insa asa cum spunea Apostolul Ioan si exemplificat in Vechiul Testament, uciderea e un pacat de neiertat

  27. Felicitari stimate domn! Pana acum este cea mai completa si bine documentata analiza, despre Rusia si razboiul din Ucraina, pe care am citit-o.

  28. Excelent, e prima oară când aud de Alexandru Dodan.
    Deși textul e lung, mi se pare de apreciat că autorul, deși ar fi putut să ia câte o idee din el și să producă lesne 4-5 articole, a preferat să dea tot materialul o dată. E semn de onestitate, zic eu.
    Mi-a plăcut (și) pentru că îmi confirmă ceea ce la spun prietenilor de fiecare dată când ne întâlnim în „cancelariile” berăriilor și avem „Rusia” pe ordinea de zi. Și anume: părerea mea e că Ucraina e numai o etapă în planul lui Putin. Dacă Ucraina cade, Rusia se oprește la Cabo da Roca — bineînțeles că nu imediat, și nu total, dar ideea e să înlocuiască influența SUA. Pentru că e ca la șah: important nu e să ai piesa ta într-un anume câmp, ci să nu fie sub controlul pieselor adversarului.

    • rusia este satana, noi românii stim asta. Pâna se vor dumiri si altii, va fi poate prea târziu.
      Interesant cum mai avem, prin familii si prin institutii, fani ai rusiei.

      Intrebarea e, cu ce vor inlocui influenta SUA, cu o populatie de 160 milioane ? Cei cuceriti din Europa, vor accepta ? Le va conveni sa mearga in gulag, fie si la ei in tara ? RAspunsul ar fi: DA, cu amândoua mâinile. Politicile „verzi” emana de la kremlin, la fel grija pentru mamica gaia, grija de-a lasa o planeta curata, de-a nu mai face copii („refugiatii” de culoare au voie, ba char se incurajeaza repopularea Europei – tot de la moscova). rusia si-a bagat astfel armate subterane in Europa fara ca macar Europa sa stie. La primul atac, cad toate statele. E foarte plauzibil. rusia nu are nevoie decât de haos pentru a ataca.
      Intrebarea e cum o sa mentina aceasta ordine pe care o „vrea”. Si ce intentioneaza sa faca cu ea. Si cu lumea. O lume rusa ? Mai bine mort.

  29. Excelenta analiza. Mai mult decât atât, simt asa o incântare sa aud spunându-se lucrurilor pe nume: cel care omoara se numeste ucigas, cel care fura cu arma in mana se numeste bandit, cine nu vrea sa vada ori e prost ori e complice, samd ….

  30. „[…] poziție unică după 1945: este prima anexiune teritorială încercată unilateral, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, de un stat membru ONU, în disprețul şi cu sfidarea întregii comunități internaționale.”
    Nu e o poziție chiar unică. Ați uitat de Războiul de 6 zile din 1967, când Israelul a anexat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania.

  31. Felicitari autorului pentru un articol exhaustiv si care ar trebui citit de decidentii politici occidentali. Ma bucur sa vad ca exista diplomati romani de calitate (nu ca n-as fi intilnit buni diplomati romani pina acum).

    Citeva remarci:

    „2–3000 de persoane au acumulat avere cât toți ceilalți ruși la un loc, dar asta nu le-a fost de ajuns, așa că au împins în plus țara într-un război suicidal, dinainte pierdut, fără nicio legătură cu interesele reale ale Rusiei.”

    Cred ca e mai curind Putin cel care a decis razboiul iar „yes-men”-ii (scuzati dublul plural) de care s-a inconjurat acesta au aprobat, criticile la adresa lui Putin ducind adesea la accidente mortale. O parte din decidentii politici rusi probabil n-au avut ce face, indiferent de ceea ce gindeau in particular, conducerea Rusiei azi nefiind deloc asemanatoare conducerii colective din timpul Uniunii Sovietice.

    „Nici măcar în Rusia „comandantul suprem” nu poate lansa de unul singur arme nucleare, fiind necesară cooperarea lanțului de comandă, control şi verificare de la vârful Ministerului Apărării, iar acum armata rusă se află la minimul ei istoric, înfrântă pe frontul din Ucraina, cu imaginea publică, inclusiv internațională, distrusă, acuzată de crime de război, „prinsă la mijloc” între președinte, propagandiștii regimului, FSB, șeful Grupului Wagner şi despotul cecen, şi criticată din toate părțile. În această situație, executarea unui ordin politic abominabil de natură să garanteze militarilor care l-ar executa urmărirea internațională pe termen nelimitat şi tragerea ulterioară la răspundere, nu este deloc sigură.”

    Intr-un articol de pe contributors.ro e analizat lantul de comanda in Federatia Rusa: (https://www.contributors.ro/putin-si-santajul-nuclear/): „Un articol foarte interesant din saptaminalul danez Weekendavisen [1] face o analiza a amenintarii nucleare si evidentiaza contrastul intre factorul decizional american, in care e destul de clar ce pasi trebuie urmati in cazul deciziei de a folosi arme nucleare, si cel rus, in care nu se stie mai nimic in afara faptului ca si presedintele Federatiei, Putin, si ministrul apararii, Shoigu, si comandantul fortelor armate, au cite o servieta cu un dosar cu coduri nucleare. Nu se stie insa daca presedintele poate ordona singur un atac nuclear ori e nevoie de confirmarea celorlalti doi posesori de serviete nucleare.”

    Nu cred ca intre timp a devenit mai clar ce conditii trebuie indeplinite pentru a duce la capat un ordin de atac nuclear venit din partea presedintelui Federatiei Ruse (vezi, de ex, https://www.reuters.com/world/europe/what-is-chain-command-potential-russian-nuclear-strike-2022-04-21/).

    Ce garantii ar putea primi Ucraina? Intrarea in NATO si amplasamentul de arme nucleare pe teritoriul sau. E singurul deterent care ar putea impiedica Rusia sa o atace din nou. Actuala conducere rusa si-a pierdut orice credibilitate si practic speranta mea e ca Ucraina va putea continua razboiul si ca in cele din urma administratia rusa actuala va fi inlocuita de una ceva mai concilianta. Din pacate o deputinizare (demantelarea structurilor serviciilor secrete care conduc statul) necesara a societatii ruse e dificil de imaginat fara o infringere masiva, ceea ce nu pare a fi realizabil doar de catre Ucraina fara o contributie armata NATO. Nu a fost usor in Germania dupa 1945 si acolo a fost vorba de o ocupatie a tarii de catre invingatori.

    O ultima idee: Cu toate argumentele citite din articolul prezent si din presa internationala nu sint totusi convins ca o victorie a Rusiei e imposibila (nu vreau sa ma refer concret la cum ar putea fi realizata). Ce e esential de inteles de catre politicienii occidentali e ca trebuie facut totul pentru a o impiedica.

  32. Am mai spus-o si la un alt comentariu, rezultatul va fi ceva de genul „Land for Freedom” iar apoi vom mai vedea si fac referire la un aspect care nu nu prea este luat in calcul.
    Atat si Ucarina cat si Rusia sunt printre cei mari producatori de produse agricole, produse necesare supravietuirii a miliarde a oameni din Africa si Asia.
    Militar probabil nu va putea exista o solutie insa presiunea din partea acestor state va deveni tot mai mare daca livrarile de produse agricole vor ramane in continuare perturbate, productia a gricola a Ucrainei 2023 a fiind aproape injumatatita.
    In urma unui acord de pace probabil gardurile intre Rusia si Ucraina se vor „inalta pana in cer” si ramane de vazut cum Rusia va putea fi izolata de Europa si sunt convins ca politicienii europeni vor gasi „metode si cai ingenioase” prin care vor putea ajunge la resursele de materii prime rusesti.
    Politica energetica europeana va ramane convulsionata datorita preturilor mari pe care va trebui sa le platim cu noi totii iar decarbonozarea UE pana in 2050 va ramane un mit cu toate povestile pe care le auzim de eliminarea dependetelor energetice fara de rusi, chiar daca scapam intr-un fel sau altul de ele, vor ramane dependete de altii, „buni sau rai” nu cred sa mai conteze mai ales daca economia europeana doreste sa ramana competitiva la nivel mondial.
    Razboiul trebuie privit prin prisma efectelor economice si energetice asupra Europei, restul sunt povesti mai bune sau mai rele.

  33. Și totuși războiul reprezintă continuarea politici cu mijloace de distrugere a vieții și infrastructurii, iar la rândul ei politica reprezintă modalitatea de promovare a intereselor economice prin mijloace mai mult sau mai puțin pașnice, dar nu prin folosirea armelor. A pune agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei pe seama exclusivă a unui lider politic iresponsabil și bolnav de narcisism este cel puțin superficială. Destrămarea unor țări foste comuniste s-a realizat din interes pur economic fie prin mijloace pașnice cum a fost cazul Cehoslovaciei, fie prin mijloace militare cum a fost cazul Iugoslaviei. Destrămarea fostei URSS s-a realizat și ea prin mijloace combinate, cu preponderență pașnice, dar pe alocuri și militare, iar statuarea juridică a noilor entități statale s-a făcut la „masa verde” prin acorduri care reflectau interesele principalelor puteri ale lumii ( membrii Consiliului de Securitate ONU ) și la care noile entități statale nu au avut mare lucru de spus. Așa cum războaiele „religioase” cunoscute drept cruciade au avut drept scop cucerirea de noi colonii, în epoca modernă țările occidentale în frunte cu SUA, Anglia și Franța au dus o serie de războaie de „democratizare” a statelor musulmane, africane și din alte zone ale lumii pentru a-și asigura accesul facil la resurse naturale mai mult sau mai puțin strategice. Migrația, libera circulație și avansul tehnologiei comunicațiilor au făcut ca realitatea să devină mai accesibilă tuturor în ciuda propagandei și dezinformării. Tot mai multe dintre țările cu regimuri autarhice și-au adaptat economia la fluxurile internaționale de capital, corporațiile multinaționale au realizat transferuri de cultură organizațională și tehnologică în țările cu statut istoric de colonie, economia mondială devenit tot mai interdependentă de resurse umane, tehnologice, științifice și de materii prime și materiale. Fostele colonii au devenit conștiente de importanța materiilor prime pe care le dețin și își creează organizații regionale politico-economice și militare care să le potențeze și augmenteze capacitatea de negociere cu marile puteri. Arsenalul militar de distrugere în masă ( armele nucleare, armele biologice și chimice ), dependența de resurse umane și materii prime, presiunea împotriva războiului a populației mondiale sunt factori care fac puțin probabil un nou război mondial, politica, diplomația, arta compromisului și negocierile fiind singurele „arme” capabile de a menține pacea pe termen lung.

  34. Artiolul trebuie tradus si trimis lui Macron, Shultz, Erdogan, Orban, Kutz and so one. Nenea Iohanis ar trebui sa primeasca si el o copie.
    Cata tembelie pe lumea asta, valeo!

  35. Greu de digerat dar atat de necesara analiza. Felicitari autorului, extrem de lucid, metodic si realist. Exact ce trebuie sa fie un diplomat onest si aplicat.
    (Pentru acuratete, se poate corecta o mica eroare de datare: „ceea ce V. Putin a anunțat deja la 22 decembrie 2021, sub șocul vizitei pe care președintele Ucrainei o efectuase la Washington în ziua precedentă şi a rezultatelor acesteia” – ar fi 2022, nu 2021)

  36. nu va arunca nicio nucleara. americanii le-au explicat deja ca daca o fac, ce a patit al-zawahiri va pati si putin. il vor ucide pe unde il vor prinde. si cum e un las, imediat a lasat-o moale cu nuclearele, deci adio nucleare. era si culmea sa dea nucleare in alte tari.

  37. LA MULTI ANI pentru 2023! Fie ca acest an sa schimbe cursul istoriei in DREPTATE PENTRU UCRAINA!
    SLAVA UKRAINI!
    Asa sa ne ajute DUMNEZEUL DREPTATII iar nu cel murdarit de kirill si putin.
    Traiesc in Franta si sufar adeseori de lasitatea si servilismul pseudo-discursului politicienesc…
    Sunt mandra ca sunt neam de români transilvaneni din Maramures si din Alba.
    Ma intreb insa unde este România si pozitia ei clara alaturi de Ucraina astazi si mai cu seama MAINE?!

  38. O analiza profunda , o analiza asa cum trebuie sa fie o analiza astazi . infatisata unui om rational de azi . Facuta ea fiind de cineva foarte competent din rindul specialistilor romani in domeniul geopolitic, este din pacate un punct de vedere izolat , neasumat de nimeni dintre politicienii nostri . Trecut cu vederea. Aruncat prin noianul de ineptii zinice ale media si politrucilor romani, guralivi si vicleni. Din nefericire, textul, calitatea acestei analize nu este – si nu cred ca poate fi facut cunoscut – nici publicului larg. Romanilor . Ei sint lasati – ca de obicei – sa se balangane – nu ca nu le-ar placea – printre frivolitati, idei false si fakenewsuri strecurate prin media de diverse ” centre de reflectie „, vorba unui defunct politician . Si ca sa nu ne urzicam noi asa, degeaba si traditional, nici ceilalti europeni nu sint mai breji . Tot norocul cu Putin ca este tot mai convingator , pe zi ce trece . Ignoranta omului de rind, lasitatea, lipsa de empatie, apetenta lui suspecta pentru teorii si idei de multe ori sinucigase si aducatoare de mari nenorociri te umple uneori de deznadejde . Asta este si motivul pentru care razboiul este inexplicabil si inevitabil totodata . Razboiul nu poate fi explicat ; el este insa mai actual ca niciodata. Declansat, acceptat, purtat . Este o suma , un lant colosal de erori, calcule si rautati , naivitati si complicitati, de insensibilitate si moarte care se materializeaza inerent din lipsa aproape unanima de empatie in mentalul colectiv fata de victima .Societatea moderna, care sa detina institutii puternice ce pot atenua si linisti spaimele colective, care sa poate gestiona si imblinzi rautatea si cruzimea umana este inca departe de dezideratul unei paci intelese si acceptate. Baraba, revolutionar, atragator, protector al natiunii ramine , din nefericire in continuare atragator in ochii unei multimi ignorante.

  39. De acord 100%!
    Ati explicat in detaliu si extrem de logic, argumentat..am citit articolul dvs. fara sa bag de sama ca era unul lung, a fost captivant si timpul a trecut pe nesimtite.
    Sper ca toti „idiotii utili” sa bage la cap ca Rusia trebuie invinsa decisiv in Ucraina, ca vremea jumatatilor de masura a trecut.
    Despre troli nu e cazul sa vorbim, ei vor „respecta” ce le dicteaza propaganda rusa…comentarii scurte, afirmatii halucinate…. dar categorice.
    Am citit Mein Kampf recent, fascinant cat de mult seamana discursul putinist cu discursul hitlerist, este aproape la indigo!
    Remarcabil articol…m-ati impresionat si ma bucur ca avem printre noi, aici, oameni care nu doar ca inteleg ci pot explica ceea ce simtim multi dintre noi, dar nu avem capacitatea de sinteza si talentul dvs de a ‘lega” lucrurile.
    Am o observatie, insa :P, ca orice carcotas care se respecta.
    Putin urmareste acum si dezvoltarea unei dependente mondiale (in special ca forma de presiune asupra preturilor si tarilor sarace) fata de Rusia nu doar in domeniul fosililor ci si al cerealelor, sunt cateva milioane de ha de teren arabil fertil „in joc”, nu e vorba doar de a recreea URSS, este si un compex de inferioritate grefat pe neputinta de a deveni un actor major mai in niciun domeniu, „mareata” Rusie devine din ce un ce mai mica, acum actioneaza unde crede ca poate obtine ceva.
    iarasi fac referire la Mein Kampf, exact asta urmarea si Hitler in planurile sale, spatiul vital obtinut prin cuceriri.
    Mai nazist ca Putler cred ca nu se poate…si asta urla ca vrea sa distruga „nazistii”!!! Cat tupeu…

    • Asta e, Putin a vrut sa intre in istorie ca “tatucul” maretului pol slav “Ruski Mir” etc. Faptul ca peste 1 milion de barbati au fugit in pribegie (in timp ce putinistii au reusit cu chin cu vai sa mobilizeze cu arcanul vreo 300.000 de soldati) evidentiaza ca nici macar rusii nu-i cumpara aberatiile. Este tot mai evident ca in secolul informational, manipularea maselor devine tot mai dificila „minciuna are picioare scurte”, indiferent de numarul batalioanelor de troli (masinaria propagandei poate rasuci mintile, pe termen scurt insa “temporar”). Caci, majoritatea slavilor (inclusiv ucrainieni, belarusi, rusi, etc) isi doresc si ei prosperitate si evident drepturile cetatenesti intalnite in democratiile moderne, libertatile individuale, stat de drept, dreptul la opinie, pluralism, separarea puterilor in stat, etc.

    • Mein Kampf l-am citit și eu, tot recent. Am fost la fel de bulversat de similitudinile de discurs dintre Hitler și Putin. Nu atât prin faptul că nu m-aș fi așteptat să le descopăr, cât mai ales prin senzația mea tot mai pregnantă că putin s-ar fi inspirat chiar din discursul hitlerist.
      În privința analizei de față, deși evenimentele considerate sunt reale, eu nu pot fi de acord 100% cu autorul ei. E prea multă subiectivitate, prea multă implicare personală pentru a o numi obiectivă. E mai degrabă un editorial, însoțită de o amenințare, decât o analiză.
      Chiar și plecând de la asimetria denominării celor două părți care se confruntă analiza șchioapătă: Occident versus URSS/ Rusia. Cine era acel Occident care a greșit încă din anii ’40 ai secolului trecut autorul evită să clarifice explicit, dar reiterează erori recente în seama aceluiași Occident, numind însă câteva nume și oferind declarații controversate, care în context extind vinovățiile noi și la cele vechi. Nu e fair! De asemenea, nu se vorbește despre rolul fostelor state ale Tratatului de la Varșovia în perioada anterioară. Ai senzația că ele pur și simplu au așteptat să fie eliberate, ca o obligație naturală a aceluiași occident, redus, așa cum spuneam, la o identitate sugerată prin câteva evenimente sau declarații recente.
      În plus este demonizată politica ecologică europeană ca fiind cea care ar fi pus continentul în imposibilitatea unei reacții față de agresiunea Rusiei. Ori realitatea este alta: UE a renunțat rapid la o bună parte din importurile din Rusia, iar odată cu trecerea timpului sancțiunile economice își arată tot mai adânc efectele. Relația economică este cu dublu sens, iar nu unilaterala, așa cum sugerează autorul. Chiar dacă Putin a mizat pe dependența energetica a Europei de gazul rusesc, realitatea a arătat că a mizat pe un cal mort.
      Ceea ce îi lipsește Uniunii Europene este o armată comună, dotată dintr-un fond continental separat, în care membrii NATO și-ar putea vărsa renumita contribuție de 2 procente. Macron a avut această viziune și a fost criticat de dei care agită azi spectrul unui război mondial, pentru ca UE să rămână doar un pion neînsemnat pe tabla de șah a celor foarte mari. Înarmarea europeană este văzută cel mult ca un atuu suplimentar oferit celor ce deja mută.

      • Macron a prezentat proiectata armata UE pe fondul concurentei cu NATO si al acomodarii intereselor de securitate ale Rusiei (cazul Mistral este notoriu). Merkel a pus economia Germaniei in stare de dependenta totala de Gazprom (Schroeder este cireasa de pe tort). Calibrarea discursului/actiunilor premergatoare ale Macron&Merkel – in continuarea politicilor unor Sarkozy si Schroeder- nu putea duce decat la alienarea US si a estului Europei, care a perceput “armata UE” asa cum o propunea atunci binomul Macron&Merkel: de fapt, sub comada lui Putin. Singura tara care poate propune azi o armata UE este Polonia. Iar aceasta armata trebuie sa includa Ucraina. Si sa fie 100% integrata cu NATO.

        • Nu, Macron a prezentat proiectul ca pe o întregire a capacităților de apărare unionale. Pe fondul scandalului telefoanelor interceptate de NSA, a adăugat și această posibilitate de manevră, mai degrabă ca element de PR pentru proiect.
          Dacă așa au perceput unii propunerea lui Macron după cum spuneți, azi evidența arată că s-au înșelat. Este de altfel absurd să crezi că Franța și Germania cu cele mai mari puteri de foc din uniune și-ar fi abandonat această poziție pentru a accepta comanda de la Kremlin. Dimpotrivă, interesul ar fi fost să-și sporească influența pe continent.
          Polonia are o armată comparabilă cu a Greciei și a Spaniei, dar mult în urma Franței, Germaniei și Italiei. Integrarea automată a unei armate unionale în NATO nu e chiar simplă. Pe de o parte Turcia și-ar pierde poziția secondantă in alianță si astfel un atuu important în negocieri, pe de altă parte Austria își dorește neutralitate militară.

        • Pfff, cand Macron a deschis subiectul armatei UE, Polonia lui PiS a sarit in sus cu acuze false de anti-americanism si alte aberatii.
          P.S. Polonia populistilor lui PiS a luat-o bine pe aratura cu euroscepticisme, derapaje in privinta statului de drept, etc. Le place sa se fotografieze in mare „putere”, vrajeala cu geopolitichie, formarea unei contrapronderi la motorul UE si alte aberatii. In realitate insa, economia Poloniei se afla in peefuziile fondurilor contribuabililor net din vest (fonduri europene, PNRR, etc).

  40. O buna cunoastere a situatiei in devenirea ei istorica, o analiza exhaustiva, un limbaj elegant si accesibil.
    Felicitari!
    Exista citeva nuante cu care nu sunt de acord. Poate le veti schimba., desi nu este obligatoriu. Fiecare cu ideile lui.
    In primul rind, comunismul nu a fost corupt ab initiam. A devenit corupt pe parcurs. (Motive multe, le putem discuta alta data.) Situatia este mai bine vazuta datorita mirajului comunist pentru universitarii stingisti occidentali?!!! Si doar acest lucru poate explica orbirea lor. Teoria este -inca- atractiva. Dar, este foarte clar ca, in practica, teoria paleste. Este o simpla utopie. Ce se dovedeste ca atare din chiar dispretul politrucilor „practicieni” si activistilor, fata de teoreticieni. Pina acum, nici un stat comunist nu a putut scapa de pegra coruptiei institutionalizate. De aici si ideea mea ca -de fapt- sistemul comunist este o intoarcerea la societatea darului. Un sistem involutiv social. Revolut.
    Desigur, sistemul comunist s-a instituit prin violenta. Violenta era si teoretizata. Si este . Dictatura era singurul mod de a impune sistemul. I s-a spus „a proletariatuui”. Proletariatul nu era dictator. Nu putea fi. Dictatura era a liderilor comunisti. (Atentie, azi, la „corectitudiena politica”, ce nu accepta alte idei decat cele ale gruparii lor. Ideile… ….)
    De ce Putin a fost creditat de Occident? Si de ce nu au fost auziti politicienii din est, care atentionau asupra pericolului? Din doua motive: 1. interesul material (atit pentru afacerile mustoase ce asigurau statelor si firmelor occidentale avantaje importante, cat si datorita cadourilor pe care Rusia le acorda oamenilor care o serveau) si 2. faptului ca Rusia era angajata pe calea reformelor (nu de la Gorbaciov, ci de la Andropov; Putin si regimul lui au mimat reforma -vezi cate greseli au fost si ce iritata era baza populara datorita nivelului de trai execrabil-, pregatind revansa; ei au parasit total linia Gorbaciov; dar asigurind Occidentul ca fac reforma, mai departe; Occidentul era interesat in victoria reformelor si i-a dat mina libera; in realitate, clica comunisto/kaghebista s-a transformat intr-o clica neoimprialista. -Bine, mai putem aminti de tot felul de lideri dubiosi, adusi in prim plan de mass-media rusa, de demonstratii comuniste etc., care creau iluzia ca Putin e omul providential pentru a tine pericolul rosu la distanta.-)
    De ce au explodat acum? Pentru ca dorinta Ucrainei de a adera la NATO si UE le distruge ideea de refacere a imperiului. Rusia devenea in mod clar, un stat fara veleitati imperiale. Se adauga si prostia lor, de care si-au dat seama prea tirziu: vrind sa aiba aliati interni in imperiul colonial (continental) pe care si l-au creat, au acordat largi privilegii si teritorii Ucrainei. Care acum le spune bye,bye. Este si dorinta de revansa.
    Desigur, ramine problema finalului.
    Nu cred ca va fi un final.(?!!!)
    Ucraina sustinuta de Occident nu va ceda. Occidentul nu va ceda, acum, cand mastile au cazut si Putin s-a declarat si dusman implacabil al noii ordini mondiale. Rusia nu va ceda, oricat o costa. Daca cedeaza, elita putinista va fi maturata. Si sunt multi si au toata puterea in mina. Nu mai e un Andropov si Gorbaciov…
    Pericolul unei conflagratii mondiale exista. Si exista si pericolul unui razboi nuclear.
    Tocmai de aceea, cred ca ONU (ba si NATO/UE) ar trebui sa elaboreze un proiect de pace, in care nimeni nu castiga, nimeni nu pierde. Acceptabil de toti.
    Am propus un astfel de plan, dar toti vor victorie. (Bine, sunt si un fir de nisip in ocean…. Nu avere, nu Secu sau urmasii, nu , nu ….. )
    Le urez „succesuri”!
    (Felicitari pentru curajul de a numi Rusia un imperiu colonial multietnic! -Eu ii zic continental.-)

    • Scopul era si este oricum cucerirea Europei si dominatia globala.
      Mintea lor de sahisti nu spune insa si cum vor face asta cu 160 milioane populatie, cifra cea mai optimista.

  41. A propos de razboinicii lui Sun Tzu. Rusii sapa la temelia lumii occidentale inca dinainte de 1917. Ulterior au intesat lumea cu marxisti si fel de fel de duhovnici si apologeti ai Fiarei. Nu cred ca s-a pornit la razboi asa, la plesneala, decât local. Nu pierde nimic daca sapa Ucraina, ideea este sa cucereasca lumea, impreuna cu hoardele marxiste, revolutionare, de care nici o tara nu duce lpsa, mai abitir cele occidentale, unde o buna parte de oameni s-au plictisit de prea mult bine si vor pesemne sa se sinucida – a se vedea cum a evoluat gândirea, daca s epoate chema evolutie, in acele tari. Iar asta LA VARF. Chestia cu golirea Africii si Asiei in Europa nu e decat trebusoara Fiarei. rusia joaca pe termen lung. Si nu e singura. La distrugerea ordinii vechi lucreaza si lojele, tatuca schwab stie. Tovara leyen stie si ea, doar sunt amici. rusia instaleaza un razboi d euzura in ucraina, il pierde sau nu conteaza – miza e mult mai mare. Distrugerea Occidentului dinauntru, iar cand pornesc revolutiile, pornesc si coloanele de tancuri cu bombardierele. Asa ca sa nu strigam victorie, cu rusii ne-am mai ars in istorie.

  42. Articolul este solid si bine argumentat. Dar este idealist. Cred ca doua premise sugerate in context sunt (ce putin partial) eronate:
    1. Romania (ca si alte state din fostul bloc CAER sau URSS) fac parte integranta din Occident. Am mari dubii ca USA, UK, Franta vor sacrifica interesele lor nationale majore pentru a salva Romania (like, ever!). Cu Polonia lucrurile stau diferit pentru ca Polonia este in sine mai relevanta si strategic este poarta spre Germania.
    2. Rusia nu va folosi arme nucleare deoarece efectele sunt devastatoare pentru pozitia sa internationala.

    Premisa 1 Exista o intrebare existentiala care trebuie pusa la Paris, Washington, sau Londra: in caz ca Romania va fi atacata direct si cu o forta masiva, este vreuna din tari dispusa sa loveasca cu arme nucleare Rusia pentru a fi sigura ca Rusia se va opri? E o intrebare retorica pentru ca oricine stie raspunsul. La Berlin aceasta intrebare nu poate fi pusa deoarece prin prisma tratatului de pace de la Paris, Germania nu dispune de arme nucleare si este limitata in capacitatea sa militara.
    Povestea cu proportionalitatea apararii in raport cu atacul este un material fecal vandut pe post de ciocolata de catre filozofi de cafenea care nu vor angajarea militara a marilor puteri in razboaie pentru tari minore, sau care tot spera in infantilismul lor ca nimeni nu va mai folosi vreodata arme nucleare. Dar o tara, chiar si minora, are dreptul sa existe si sa nu fie distrusa de Rusia, nu!? Sau poate gandesc desuet!? Asta ne duce la premisa 2.
    Va folosi oare Rusia arme nucleare daca nu reuseste sa isi atinga obiectivele? Contrar opiniei idealist-crestina exprimate, eu spun: probabil da! China, India, Iran si alte state nu isi mai dezvolta de ani buni relatii internationale pe baza regulilor stabilite de tratatele internationale si Carta ONU consacrate dupa al doilea razboi mondial. Numai Occidentul (ca un grup nedefinit clar de state) aplica aceste reguli (Kosovo si al doilea razboi impotriva Irakului lui Sadam Hussein fiind din pacate exceptii relevante). China si India asteapta sa vada cine castiga din acest conflict in Ucraina pentru a isi ajusta comportamentul international. Ambele state vor conlucra cu o Rusie criminala; e doar o chestiune de management al riscului pentru ele: cateva sute de arme nucleare in plus fata de ce au, inarmare conventionala suplimentara si se poate negocia bine-merci cu Rusia. Si o vor face pentru ca (cel putin in acest moment) nu arata repere etice in relatiile internationale. Sunt pur ‘pragmatice’.
    Concluzia mea, oricat ar parea de nebuna: Romania trebuie sa inceapa un program nuclear militar cu doua conditii, pentru a evita sanctiunile din partea aliatilor: (1) programul sa fie dezvoltat in colaborare cu alte state aflate in aceeasi situatie strategica (Polonia, Finlanda, Suedia, Ucraina, Lituania, Estonia, Letonia, Slovacia, Cehia) si (2) odata obtinute arme nucleare atat tactice cat si strategice, toate aceste state sa accepte o verificare permanenta (dar nu control al arsenalului nuclear) din partea aliatilor pentru a nu se aduce argumentul ca aceste state sunt volatile si prezinta un pericol pentru alte state. Cand ai 9 noi state posesoare de arme nucleare, nu va mai exista un pericol al atacarii nimanui in Europa (nu numai de catre Rusia) iar negocieri pe sub masa intre asa-zisa elita ruseasca si politicieni din Franta si Germania vor fi reevaluate de toti cei interesati.

    • Armele nucleare tactice sunt kk-mk; ceea ce importa cu adevarat, sunt armele nucleare strategice. Din punct devedere tactic, poti obtine acelasi efect ca o bomba(obuz) nuclear, utlizind doar arme conventionale. Ceva mai multe, e adevarat, dar la fel de nimicitoare. Adevarata putere nucleara nu e obtinuta prin obuze cu incarcaturi nucleare, sau mici rachete operativ-tactice. Astea s-au dezvoltat pentru ca NATO era inspaimintat de forta de soc a blindatelor sovietice. (Avea tot atit de multe tancuri ca tot NATO si China la un loc. Era cheia de bolta a doctrinei lor militare.) Acum s-a dovedit ca tancurile lor nu fac 2 bani si pot fi stopate cu aviatia, drone etc.
      A ne inarma nuclear cu arme tactice ne face o victima sigura in caz de conflict si nu vom putea riposta eficient. (Pe linga probleme diplomatice, economice, raspindirea armelor atomice, care nu este de dorit.) Singura arma eficienta in fata razboiului atomic sunt rachetele intercontinentale cu multiple focoase si avioanele de bombardamente invizibile, cu bombe grele. Rusia sa stie ca daca utilizeaza o arma nucleara, va fi pulverizata Moscova, Leningrad(pardon, Petersburg), industria din Urali, Koningsberg (ma rog, Kaliningrad) etc. In cateva minute, toate blocurile lor se vor topi si vor curge. Asta e limbajul pe care-l inteleg. Altfel, putin le pasa ca mor mujicii pe front.
      In ce priveste India si China, situatia este pe muchie de cutit. Cele doua tari sunt in rica eterna. Nu cred ca vor merge impreuna, la infinit. Daca Rusia va castiga, vor continua actuala politica. Daca va pierde, China va lua Siberia. Probabil India va fi asmutita impotriva Chinei… Si razboiu (posibil si atomic) se va muta in Extremul Orient. Oricum, India e gata sa fie prietena cu oricine ii asigura spatele impotriva Chinei.
      Desigur, idei sunt multe si fiecare are propriile idei. Totusi, e bine sa nu ne jucam cu ideile pe marginea inarmarii atomice. E suficient sa avem o aparare aa de nepatruns (rachete si aviatie), drone de cercetare si atac, rachete sol-mare de neoprit si suficiente blindate (tancuri si masini de infanterie blindate, pentru a ne proteja infanteristii, sustinuti de o artilerie precisa, cu mare raza de actiune.). Toate moderne si cu echipaje f. bine antrenate. Nu este exclusa nici o forta de lupta alcatuita din civili, care sa declanseze razboi de partizani pe tritoriile vremelnic ocupate. (Nu uitati, ca in caz de razboi, fiind membrii NATO, vom primi in citeva minute, prin satelit, locul de pornire a oricarei rachete si/sau obuz. Pentru a neutrlaiza bateria (rampa de lansare) inamica, cu artileria cu raza mare de actiune sau aviatie. La ce ne mai trebuie arme nucleare tactice?)
      Evident, toata aceasta forta militara trebuie produsa si intretinuta in tara.(In caz de razboi nu se mai pot deplasa atit de usor diferitele mijloace de transport, pentru a ne aduce arme sau munitii.) Deci, industria de aparare trebuie privatizata cu firme de prestigiu din NATO. Si trebuie infiintate alte mici unitati, care sa produca piese si subansamble necesare mentenantei. Distrugerea lor sa fie dificila, datorita raspindirii in teritoriu. Si mai trebuie ca NATO sa mai reduca din tipurile de arme si munitie. La nivelul intregii aliante.
      Si „La multi ani!”

  43. din pacate Occidentul si nici SUA, dupa parerea mea, nu au liderii necesari vremurilor care sa duca la capat un scenariu altul decat sa-i faca lui Putin pe plac. Cel putin ultimii 20 de ani, Germania, Franta, Spania, Italia, Grecia, Turcia, Israel, SUA, UK s-au intrecut intre ei care sa intre in gratiile lui Putin si prin urmare nu au anticorpii dezvoltati sa faca altceva in afara de plecaciuni.
    Pur si simplu Europa nu are lideri care sa tina alt scenariu pentru ca au tinut batista pe tambal zeci de ani.
    Cetatenii europeni nu au lideri. au parte de prezentatori pentru reclame de medicamente politice. Inlocuitti Migratia cu medicamentele impotriva prostatei, Nivelul de trai cu medicamentele de hemoroizi si Educatia cu Performantele sexuale. Discrepanta intre cerintele cetatenilor din Future of Europe si agenta politicienilor demonstreaza ce am spus mai sus. Alegerile in toate tarile europene probabil au fost controlate de Rusia si am ajuns unde am ajuns: fara lideri care sa conduca vreun scenariu.

  44. Cred cu convingere ca acest Articol este cel mai reusit descriptiv al politicii rusesti, din toate timpurile. Cred ca este primul autor care atinge caracteristica care defineste comportamentul rusesc actual si care, poate, constitui o parte majoritara a mobilului nedeclarat pentru atacarea si destructurarea Ucrainei: „…ideologia îmbogățirii faraonice a unui grup reprezentând cel mult 0,005% din populație, pe baza accesului preferențial, monopolist şi în impunitate la banii publici şi resursele naturale colosale ale Rusiei” la care intentionau sa adauge si resursele imense ale Ucrainei in Forta de munca, agricultura, industrie grea si accesul la Marea Neagra. Totul pentru buzunarele nesatioase ale catorva.

  45. Un articol bun insa cu un titlul neinspirat. Nu exista nici o discontinuitate între politica Rusiei tarilor și Rusia de după 1917. Rusia sovietica a preluat vechea politica imperiala și a aplicat-o cu consecventa. Un simplu exemplu demonstrează asta: comportamentul Rusiei fata de aliatul roman la 1877-1878. Dacă nu intervenea Bismark rămâneam și fără Basarabia de Sud și fără Dobrogea, ba poate si cu trupele rusești la București pentru mulți ani.

    • De acord cu dumneavoastră: „Nu există nici o discontinuitate între politica Rusiei ţarilor și Rusia de după 1917”.

  46. Un articol bine informat, insa exprimarea pretentioasa, uneori alambicata, cu fraze si paranteze enorme e obositoare si da impresia autorul isi expune opulent pe taraba eruditia… textul se vrea o analiza politica, nu filozofica.
    As vrea sa adaug citeva observatii:
    1 Pesupunind ca in interiorul fiecarei tabere beligerante ar exista acordul de principiu pentru folosirea focoaselor nucleare, in cazul unui atac atomic real al Rusiei asupra unor tinte ucrainiene, o riposta nucleara americana e ,cred, putin probabila. Contaminarea radioactiva a unor teritorii NATO, in numele apararii unui stat non NATO ar fi pasul pe care Europa nu il va face. Raspuns conventional cu risc de escaladare spre un conflict deschis cu implicarea oficiala a Europei in front ar putea mai degraba fi un scenariu acceptat.
    2 Cred ca Putin nu e amnintat si incoltit doar din exterior. Presiunea interna pusa pe el e enorma: o parte a populatiei ruse e convinsa ca a mers prea departe, in timp ce o minoritate, mult mai periculoasa, e convisa ca Putin e prea ”moale”. Cu cit conflictul se cronicizeaza cu atit sansele une victorii ruse diminua si cu atit pozitia lui Putin se erodeaza.Toti asteapta momentul pentru a-l detrona, cei din urma avind probabil mai mari sanse de a-l inlocui.
    Orice razboi are in primul rind motive economice. Accesul la resurse primeaza, idealurile de libertate, independenta, justitie, autodeterminare fac filme bune, dar realitatea e ca ele se regasesc la coada listei de obiective ce trebuie bifate. Ucraina nu e doar cernoziom si huila ci are si zacamine importante de titan, grafit, mangan,litiu, curpu, cobalt, pamanturi rare ,metan , petrol, resurse exploatate in baza un contracte incheiate deja sau in curs de negociere cu Shell, Exxon Mobil, Chevron, EDF, ENI, Glencore, European Lithium, Volt Resources, etc. In timp ce ucrainienii lupta pentru supravietuirea tarii lor, marile companii multinationale din industria extractiva fac lobby pentru obtinerea de conditii favorablie pentru exploatarea subsolului ucrainian, un subsol rivnit in egala masura de Rusia. Lupta pentru libertate e doar a ucrainienilor, pentu ceilalti (cleptocratia rusa sau multinationalele occidentale) miza e Banul.

    • „Un articol bine informat, insa exprimarea pretentioasa, uneori alambicata, cu fraze si paranteze enorme e obositoare si da impresia autorul isi expune opulent pe taraba eruditia… textul se vrea o analiza politica, nu filozofica.”
      Absolut acelasi lucru l-as putea spune despre comentariul dvs. Si iata ca-l spun.

  47. Câtă dedicație din partea dlui Alexandru Dodan! Oricât de jenați însă am fi noi, cititorii dvs, recunoscători, puțină atenție timpului nostru fatal-limitat tot ar fi trebuit dată – există rânduri, paragrafe etc. nenumărate unde simți voluptatea știută, clară, a lui ”the all-encompassing Copy and paste”. Voi reciti, firește. Voi citi și multe comentarii. Fatal, da. Felicitări, încă o dată!

  48. O analiza prea delicata, e drept, mai dura decat politica actuala. Realitatea e simpla, de ce sa mai comunici cu o tara care are rachete indreptate spre tine? Ori vrei pace si prosperitate, ori izolare totala. Eu nu as ajuta un vecin care are pusca indreptata spre mine, de ce nu tratam rusia corect? ca un dusman , cum se declara oficial ca stat ?

  49. Da, o sinteza logica, bine documentata, excelent formulata. Totusi, parca se opreste undeva. Inteleg, este greu dar intrebarea ramane. Ce urmeaza ?
    Poate ca Cineva (?) va avea curajul sa spuna lucrurilor pe nume. Cum va arata actuala Federatie la sfarsitul acestui razboi ? Un scenariu al probabilitatilor ?

  50. Și eu subscriu celor ce au caracterizat articolul ca fiind o excelentă și interesantă prezentare.Îmi permit a specifica următoarele: Nu credeți că principiile „Școlii de la Frankfurt” sunt inadmisibil de ușor acceptate și aplicate în societatea occidentală de astăzi,cu efectele pe care le vedem în politica internă și externă a acestora?

  51. Războiul din Ucraina face din Uniunea Europeană un jucător militar de marca. UE se federalizeaza rapid. UE creste ca și număr de state membre și își muta granițele spre nord. Partea de NATO ce este parte a UE se mărește și își creste puterea militara o data cu înarmarea Germaniei(cine ar fi crezut). UE se decupează total de Rusia o data cu venirea lui JRBiden la putere în SUA. Practic SUA și UE joaca împreună UE oferind cumpărarea de gaze lichefiate și primind în contrapartida armele ce sunt furnizate Ucrainei. Urmează implicarea Germaniei și Franței la nivel militar pe toate segmentele acolo unde UE dorește sa dubleze forțele NATO aparținând SUA. Se observa cu ușurință cum Rusia bombardează doar partea de Ucraina acolo unde, pina de cuprind, au locuit etnici rusi. Zelenski devine fauritorul de națiune ce se desprinde total de Rusia. În cuprind și alte state satelit ale Moscovei vor face la fel. Pina la finalul anului 2024 războiul se va fi încheiat deja. Politic și economic SUA și UE vor fi marii cistogator. Mitar partea de NATO din Europa se va desprinde ușor de SUA urmare a împlicarii Germaniei și Franței. Războiul a fost singura, varianta posibila pentru Moscova dar corupția din Rusia a demantelat întreaga procedura militara a rusilor.

  52. Nu mai este un secret pentru nimeni că modul în care Occidentul (cu Germania şi Franța în poziții de prim plan) a gestionat criza provocată de invazia rusă din 2014 şi „anexarea” Crimeei de către Rusia, a fost unul lamentabil.
    Și da, și nu! Văzut din partea cealaltă, modul în care a fost gestionată criza în 2014, este considerat de bloggerii militari ruși drept un dezastru pentru Rusia. Aflată atunci într-un evident avantaj militar și tactic, Rusia ar fi avut mai abitir posibilitatea de a îngloba Ucraina decât o are azi. Rusia consideră că tratatele încheiate atunci au oferit Occidentului răgazul de a înarma și instrui Ucraina, transformând-o dintr-un jucător militar neînsemnat într-o armată ce se poate opune cu succes marii armate roșii, mult superioara numeric și tehnic. La schimb, Germania și-ar fi oferit o dependență fictivă de resursele rusești, iar Franța a părut că nu a câștigat nimic, întinzând astfel o cursă lui Putin în care acesta s-ar fi trezit abia acum prins. Este relevant în acest sens mesajul de Anul Nou al liderului de la Kremlin, în care acuză Occidentul că a mințit Rusia, promițând pacea, dar în fapt urmărește dezintegrarea Rusiei. Eu zic că ceva-ceva este adevărat în acest discurs.

    • @Hantzy
      Apreciez semnalarea ca „Văzut din partea cealaltă, modul în care a fost gestionată criza în 2014, este considerat de bloggerii militari ruși drept un dezastru pentru Rusia. Aflată atunci într-un evident avantaj militar și tactic, Rusia ar fi avut mai abitir posibilitatea de a îngloba Ucraina decât o are azi. Rusia consideră că tratatele încheiate atunci au oferit Occidentului răgazul de a înarma și instrui Ucraina”.
      Dar nu sunt de acord cu „marii armate roșii, mult superioara numeric și tehnic”. Nu este superioara numeric decat f.putin. Iar in ceea ce priveste fortele angajate se poate spune ca pana de curand UKR a detinut un avantaj major evident.
      Tehnic RUS este superioara. Dar material, la inceputul conflictului, nu prea era. Tin minte ca diferenta de blindate era uimitor de mica.

      „acuză Occidentul că a mințit Rusia, promițând pacea, dar în fapt urmărește dezintegrarea Rusiei. Eu zic că ceva-ceva este adevărat în acest discurs.” Da, este ceva adevar. Declasarea RUS din statutul de mare putere, reducerea puterii economice si militare pana la a nu mai avea puterea necesara, ever, sa declanseze un razboi asa cum, in repetate randuri, Lloyd Austin&co au afirmat public reprezinta o amenintare existentiala. Indiferent ce credem noi aici in occident.
      Sincer, nu prea cred in lipsa de onestitate a FR&DE in demersul acordurilor de la Minsk ci mai degraba in sabotarea lor de US&UK. Dar e posibil sa ma insel.

      Sunt mai multe teorii/naratiuni privind cauzele acestui razboi. Se bat cap in cap.
      Personal inclin mai mult catre cea a curentului realist…..dar nici cea reprezentata aici de autorul art.nu e lipsita de merite. Foarte clar expuse amandoua de J.Mearsheimer & Carl Bildt aici: https://www.youtube.com/watch?v=_aNMOEQ0248&t=576s

      Autorul art.are articole excelente despre URSS, dar a pune semnul egalitatii intre RUS si URSS mi se pare o greseala.

    • @Hantzy
      Revin pe chestiunea superioritatii „tehnice” a armatei RUS.
      „Problema”: Cum ajung echipamentele militare (armament&munitie) occidentale pe front/in apropierea frontului din UKR ? Cum de RUS nu le distruge pe acest parcurs de 800km intre granita cu PL si estul UKR?
      La inceputul conflictului, sincer, eram convins ca armata RUS va distruge tot (military stuff) ce trece de un anumit pct.in UKR. Mi-am spus ca, ptr.capacitatea de supraveghere militara spatiala a RUS, a detecta echipamente mari deplasate, mainly, pe caile ferate nu are cum sa fie o problema. Deci NU ar fi putut sa treaca. Ajutorul occidental cu armament si munitie era, practic, imposibil. Am gresit!
      Se vede treaba ca RUS nu are suficient de multi sateliti militari deasupra regiunii UKR sau nu sunt, nici pe departe, atat de performanti cum era de asteptat. Dar chiar si asa. Cum sa nu detecteze trenuri, convoaie de camioane, etc? HIMARS, Cesar, sute de tancuri din perioada URSS se pot deplasa cu propriile mijloace. Dar dupa un mars de 800km o buna parte dintre ele vor fi deja nefunctionale (din ratiuni pur tehnice). Tocmai de aceea sunt deplasate cu trenurile. Munitia se transporta separat de armamentul in sine din ratiuni de siguranta.
      Cum e posibil ca RUS sa permita asemenea transporturi ? Cred ca sigura explicatie ar fi ca nu are cum sa le detecteze. Efectiv !
      UKR beneficiaza, clar si indubitabil, de capacitatea satelitara a occidentului (mainly US) si de aceea e in masura dirijeze, cateodata, foc de rachete exact catre tinte cu impact major (in special psihologic&mass-media).
      Dupa cum am citit, pe bbcnews parca, RUS a lansat de curand mai multi sateliti militari de observatie. Probabil se doreste rezolvarea problemei info tactice/strategice la nivelul intregii regiuni.
      Dar asta m-a dus la o alta intrebare. Cum sa declanseze RUS aceasta operatiune militara/razboi fara acoperire satelitara la nivelul necesar ?!? Dificil de dat un raspuns.
      Replica la moda privind incapacitatea/incompetenta/inabilitatea factorilor militari&politici RUS nu rezolva/raspunde problemei decat f.superficial si probabil propagandistic.
      Daca eu (comentator amator&soldat neinstruit :-) ) imi pun astfel de intrebari cum sa nu si le fi pus si comandamentul RUS ?!? Nu pot sa-i cred atat de prosti, indiferent ce mi-ar spune mass-media.

      • Nu, nu sunt proști. Dar au un handicap major. În vreme ce Ucraina, cu asistență vestică, studiază strategiile militare, căutând soluții optime utilizând metode moderne de management, armata rusă este încă tributară conceptelor perimate ale conducerii unice. Oricât de genial ar fi șeful suprem, din rolul său de autocritica e oarecum închis într-un turn, lipsit de percepția directă a jocului. Cei din imediata apropiere au mai multe griji să nu-i iasă din voie, decât să se îngrijească de viețile și dotarea subordonaților. Cred că încă e viabilă regulalui Jukov: „in armată importanți suntem doar eu și soldatul. Eu ordon și el execută, toți ceilalți doar transmit ordinul meu.” Citatul e aproximativ, dar cred că încă relevă starea actuală a armatei rusești.
        Dacă e să vorbim în amănunt despre tehnica militară, trebuie să recunosc că mă pricep prea puțin pentru a putea susține un punct de vedere solid. Opinează însă că Rusia nu are sateliți geostaționari, capabili să urmărească live mișcările inamicului. Tehnologia ar trebui să fie încă mai avansată decât cea a poziționării globale, iar identificarea unor minuscule modificări pe un teritoriu de dimensiunea Ucrainei și transmiterea informației în timp real ar fi încă și mai laborioasă. Apoi, pentru a ataca un transport de armament nu su t suficiente rachetele lansate de pe Marea Neagra, ci trebuie atacat prin vizare directă, ceea ce face avionul sau elicopterul extrem de vulnerabil.
        Desigur că rușii s-au gândit și la aceste aspecte, dar să nu uităm că sperau o victorie rapidă, să pună lumea în câteva zile, cel mult săptămâni, în fața unui fapt împlinit, care ar fi făcut superflue orice livrări de arme sau muniție. Cum războiul a devenit unul de durată, capacitatea agresorului de a intercepta și distruge transferul de tehnică militară scade. În definitiv, nici ucrainienii nu sunt proști si au pus la punct strategii de transfer al propriei tehnici în cazul unui conflict armat. Au avut la dispoziție cel puțin 8 ani pentru asta.
        Și tare cred că majoritatea armamentului nu a fost livrat prin Polonia, ci prin România, și anume demontat și camuflat în containere comerciale. Dintr-o garnitură cu 50 de containere care să fie cele „fierbinți”, ce ar trebui distruse de aviația rusă? Cât timp și, mai ales, cate survolări le-ar lua să le distrugă pe toate? Merită riscul?

        • @Hantzy
          Da, chestiunea detectarii armamentului prin supravegherea satelitara necesita tehnologie f.avansata.
          Vedem de multe ori imagini din satelit, extrem de detaliate, furnizate de maxar&co, etc. Nu imi vine sa cred ca RUS nu are know-how ptr.asa ceva, Dar cine stie?!?
          Cert e ca, in practica, se vede treaba ca stau, relativ, slab la sat.geostationari avansati deasupra regiunii UKR.
          Parca nu as crede ca maj.armamentului a fost livrat prin Ro.din cauza precaritatii cailor ferate de la granita cu UKR si problematicii transferului pe ecartament larg. Transportul cu camioanele e ceva f.complex, f.lent, necesita demontari multiple. E adevarat ca in lipsa de altceva….
          Ar mai fi ideea ca cea mai mare parte a armamentului sofisticat a fost transferat inainte chiar de inceperea conflictului.
          Cat despre munitie (ptr.artilerie, rachete, etc) nici nu stiu ce sa zic. Sincer, nu cred ca strategiile de transfer puse la pct.de UKR pot ascunde un necesar masiv asa cum e cazul intr-un razb.high intensity cum e acesta. Dar sa nu ne ingrijoram! O sa aflam :-))
          E adevarat ca ascunderea unor vagoane intr-o garnitura de 30-50 pare a fi o idee buna. Chiar excelenta, as zice. Dar in conditii de low intensity conflict. Aici cred ca se aplica „when is doubt there’s no doubt”. Insemnand ca orice se transporta in UKR are o valoare strategica ptr.razb….

          „au un handicap major. În vreme ce Ucraina, cu asistență vestică, studiază strategiile militare, căutând soluții optime utilizând metode moderne de management, armata rusă este încă tributară conceptelor perimate ale conducerii unice.” Mda, nu stiu ce sa zic.
          Sunt numeroase opinii despre conducerea operatiunilor. Problema veche de cand lumea.
          Cele mai detaliate&convingatoare analize despre situatia milit.ops. in Ukraina imi par a fi cele ale unor fosti practicieni si planificatori americani: Scott Ritter, col.Douglas Macgregor. Amandoi sustin contrariul analizelor pe care le citim, daily, in mass-media mainstream. Merita vazute, pe youtube, indiferent ca suntem sau nu de acord cu pct.lor de v.

          • Vedem de multe ori imagini din satelit, extrem de detaliate, furnizate de maxar&co, etc. Nu imi vine sa cred ca RUS nu are know-how ptr.asa ceva, Dar cine stie?!?

            Nu m-am făcut eu bine înțeles. Nu e vorba de identificare a armelor sau, mai exact, a depozitelor. Cu sateliții clasici Rusia poate viza fiecare mp de Ucraina,. Dar nu totul deodată, ci pe felii așa cum se decojeste un cartof. Imagini asupra unui punct nu obțin în timp real, ci niște actualizări la careva ore sau chiar zile. Nu e suficient pentru a dedecta toate mișcările de garnituri în timp util. În plus, este foarte probabil ca SUA să cunoască exact orele de trecere ale sateliților Rusiei și să evite mișcări suspecte în momentele respective.
            Un ochi din cer poate au americanii, dar nici ei nu cred să îl aibă la nivel global.

            Celelalte puncte semnalate de tine sunt doar niște ipoteze pe care le-am emis, dar mi se par acum suficient de plauzibile pentru a le pune aici.

      • @JB,

        „…Dupa cum am citit, pe bbcnews parca, RUS a lansat de curand mai multi sateliti militari de observatie. Probabil se doreste rezolvarea problemei info tactice/strategice la nivelul intregii regiuni.”
        Pentru a beneficia de o acoperire corecta nu este suficient sa lansezi cativa sateliti, de ordinul zecilor. Iti trebuie o constelatie de mii, zeci de mii de sateliti, pe orbite terestre joase, pentru a obtine date in timp util, sensibil instantaneu. Rusia nu dispune de asemenea capabilitati dar posibil ca s-a bazat pe o compensare din partea Chinei, care nici ei nu stau cu mult mai bine.
        Singura tara care dispune de asemenea capabilitati este Statele Unite, care are in continuare planuri de dezvoltare rapida nu numai privind colectarea datelor dar si reactie dinamica dupa caz.

        • @Lucky
          Da, probabil să aveți dreptate. Oricum, situația ne arată că RUS are probleme in detectarea transporturilor de armament și muniție pe ruta PL&RO către front/bazele de concentrare a acestora.
          Chestiunea e de max.importantă și nu poate fi negată.
          Cum spuneam mai sus, am greșit crezând (la începutul conflictului) că RUS va putea sa detecteze și să distrugă orice transport de armament & muniție. Dar sunt convins că situația a surprins mulți observatori.
          Evident că rămâne și ipoteza unei înarmări masive a UKR prealabile războiului. We’ll see.

          • Domnilor, cei care va stresati cu detectarea prin satelit a depozitelor, traseelor, scl. Ati uitat că exista DEJA DEPOZITUL DE LA COBASNA in Transnistria ? (arme, muniții, potential bio -letal etc ) ”Conservarea ”lui se pare ca nu a fost nici ea întîmplătoare. Este DEJA o mare , mare amenintare pentru intreaga zonă,care chiar imobilizeaza partial pe ukrainieni si periclitează serios de tot chiar NATO .

            • Si ?!? Cum sa procedam? Aveti vreo idee/propunere ?

              D-le, detectarea/sipravegherea prin satelit este un mijloc esential in ducerea razboiului si in determinarea, realista, a rezultatului razboiului (in parametrii beligerantilor actuali). Esential !
              Si nu e vorba despre a ne „stresa” ci despre a intelege ce si cum raportat la aspecte concrete, dincolo de interpretatile politice, jurnalistice sau propagandistice.
              Daca dvs.vi se pare neimportant…..

            • O alta „perla” neagra a fostului URSS – zis si bastionul pacii.
              Acum, in lipsa acuta de munitie, Rusia ar putea folosi rezervele antice (deja expirate) de la Cobasna, daca nu cumva Prigojin nu le-a vandut deja in Africa sau aiurea.

  53. Visul Occidentului a fost ca într-o bună zi autointitulata Federație Rusă vs URSS sa se schimbe complet, sa-si vină în fire și să se alăture lumii civilizate. Degeaba! Rusia a rămas aceeași lighioana imperialistă. De aici rezultă că Fetideratia Rusă este o tara proscrisă pe scena internațională, un popor abrutizat care nu poate fi liber, care iubește sclavia. Ani in sir liderii occidentali au cooperat cu aceasta tara, fără a lua în calcul consecințele sau fara să-i pese de ele. Și uite-asa, dependenta periculoasa de gazele lui Putin a alimentat pofta războinică a dictatorului cu mai multe fețe. Putin a reușit, ca nimeni altul, să-i aburească, să-i sfideze și să-i scuipe pe toți europenii. La început a fost cu…vântul. Din cele patru vânturi, a fost perceput ca boare de aer proaspăt. Și nimeni nu vedea dincotro bate vântul. Or, securea timpului i-a croit Luciferului Dictator calea. Aceasta știucă bătrână cu fata de plastic și venin în instalație a înotat prin prea multe ecluze, ca să se lase prinsa in plasa. Ca să pescuiești o asemenea răpitoare îți trebuie timp și o doză buna de îndemânare. Căci un dictator mai canceros și mai grețos nu exista. Dar arătania este un produs al societății – o turmă gregară cu apucături barbare. Barbaria rușilor este insondabilă
    Pentru moscali nu exista mers înainte. De la sine înțeles, pentru Fetideratia Rusă nu exista progres posibil, căci nu a trecut prin Renastere, prin reforme, prin revoluții sau macar revolte serioase. Ce este un om revoltat? Un om care spune nu. Un om care spune „până aici!”. Așa cum Petru cel Mare a creat o spărtură spre Europa, așa Putin a creat o ideologie bazata pe minciuna și dispreț. Orice forma de dispreț, dacă ea intervine in politică, pregătește dictatura și instaurează fascismul. Iar fascismul nu poate însemna altceva decât Tiranie, Ura, Terorism și Frica. In Rusia frica este suverana!. Intrucat Fetideratia Rusă – o gogoașă mastodontica de triburi și popoare – este moștenitoarea Hoardei de Aur și succesoarea defunctei URSS, o mulțime dintre vechile trăsături au rămas practic în vigoare. Ca urmare Rusia lui Putin este un stat schizoid, cu un picior in trecutul întunecat și cu celălalt in aer, gata să-l pună oricând pe jugulara oricarui „spatiu vital”. De aceea, oamenii nu au dreptul să uite atât de repede atrocitățile comise și „covoarele” de bombe care se revarsă, astăzi, asupra orașelor ucrainene. Oamenii nu au dreptul să uite toxicitatea gazelor din viscerele Fetideratiei Ruse. Or, obeza Rusie s-a născut în păcat, a mostenit păcate și lasă păcate spre moștenire. De la despoții ruși te poți aștepta la orice. Ce contează pentru moscali suferințele localnicilor? Ce contează pentru Putin – unsul lui Satan pe pământ – moartea în masă a unor oameni? Nimic! Teroristul Putin va merge până la capăt. Consecințele se vad, capătul nu se vede. Cine are minte, să ia aminte. Este bine cunoscut caracterul duplicitar, pervers, mârșav al diplomației ruse. Fetideratia Rusă santajista, când negociază, nu face politica, ci geopolitica nazista, imperialistă, teroristă.

    • @Sandu,
      Wow! Ce descriere, o adevarata reprezentare vizuala! Mai perfecta decat mi-as fi putut inchipui.

      Felicitari sincere pentru aceasta capodopera!

  54. M-a surprins foarte mult acest articol, pur si simplu as dori ca autorul sa mai scrie cat de curand si sa am acces la textele domniei sale!
    Cu respect!

  55. Neuronul meu obosit m-a impiedicat sa citesc acest articol, e prea lung. Am frunzarit insa comentariile, majoritatea laudative, care m-au convins totusi sa-l citesc.
    Ca rusii au fost, sunt si vor fi, asa cum sunt, nu e o noutate. In schimb autorul INDRAZNESTE sa gaseasca si niste greseli ale occidentului. Ma rog, si asta se poate interpreta, atunci cind am incercat eu sa le scot in evidenta am fost mintenas taxat drept putinist etc.
    Tulburatoare mi se pare concluzia, citez „Riscăm destul de mult acum pentru a evita un nou război mondial, sau nu riscăm mare lucru acum şi prin asta facem un nou război mondial foarte probabil înainte de 2025, aceasta este întrebarea.”
    Cum as putea sa interpretez aceasta fraza? Ma ajuta cineva?

    • Dupa parerea mea, dilema se impune ca necesitate imperioasa de a sfarsi, odata pentru totdeauna, lantul nesfarsit al amenintarii rusesti la adresa democratiilor, si mai larg, a tuturor popoarelor care sunt sau devin vecine Rusiei. In alte cuvinte: trebuie sa terminam Rusia acum sau niciodata.

  56. Pentru JB de mai sus

    Ca efective dislocate Rusia nu avea mult mai multe, așa este. A mizat, clar, pe factorul surpriză. Dar ca potențial militar cele două țări sunt si rămân incomparabile. E drept, Rusia nu-și poate lăsa descoperit flancul estic și asta o face oarecum vulnerabilă în războiul de cucerire. Dar chiar și așa Rusia are dpdv aerian și naval supremație pe teatrul de luptă.
    După 2014 și victoriile rapide ale Rusiei în estul și sudul Ucrainei, nimeni nu se aștepta ca Rusia să se mulțumească cu atât. Un istm de legătură între Donetsk și Crimeea era evident în planurile Kremlinului. Cum de a acceptat atunci Putinacordurile de la Minsk?! Numai dacă i s-a indus impresia că el controlează în continuare jocul.
    Dar cum de a acceptat Ucraina aceste acorduri, gestionate „lamentabil” de Germania și Franța? Răspunsul nu poate fi decât că i s-a promis susținere militară în viitor, la reizbucnirea conflictului.
    SUA și Marea Britanie nu ar fi fost acceptate ca garanți de Rusia, asta este evident. Pentru încă mai multă siguranță, separatistii și trupele lui Putin au ocupat Debalțeve la câteva zile după semnarea acordului. Putea fi o provocare, o testare, o mutare strategică prin ocuparea ilegală a unui nod feroviar sau toate trei. O mutare care să-i dea lui Putin senzația că el controlează jocul, după cum spuneam.
    Între timp însă la Kiev s-a renunțat la doctrina militară perimat și s-au studiat și adoptat noi strategii defensive. Cu asistență de specialitate din vest, adică SUA și UK. Franța și Germania au servit de paravan, chiar dacă nu au știut în amănunt detaliile relațiilor dintre Kiev, Londra și Washington. Dar cel mai târziu scandalul iscat de convorbirea dintre Trump și Zelenski era clar că SUA ajută militar Ucraina. Presa a marșat pe interesul privat al lui Trump, dar e imposibil ca cei interesați să nu fi înțeles jocul șefilor din NATO. Cât rămânea Trump însă la Casa Albă Rusia câștiga timp. Odată cu câștigarea alegerilor de către Biden lucrurile s-au precipitat.
    Eu așa văd, iar puzzle-ul neclar odată, pare că începe să se închege.

    • @Hantzy
      E interesant ce spui, fără discuție. Anyway, the real stuff n-o să-l aflăm, sigur, prea curând. Poate la senectute, dacă sunt optimist. :-))
      Cu privire la ww2 și acum sunt controverse grele de tot. Chiar autorul art.de față, într-un f.bună postare precedentă, susține o interpretare deloc „ortodoxă” cu toate că e f.plauzibila și bine argumentată.
      Revin.
      p.s. mai sus am postat niște întrebări/nedumeriri personale legate de nivelul tehnicii spațiale de care dispune RUS, raportat la chestiunea războiului.

    • @Hantzy
      Da, „cel mai târziu scandalul iscat de convorbirea dintre Trump și Zelenski era clar că SUA ajută militar Ucraina”. „Odată cu câștigarea alegerilor de către Biden lucrurile s-au precipitat”. Si probabil ca de aceea RUS s-a decis sa declanseze operatiunile militare/agresiunea. Cum spune Machiavelli, atunci cand razboiul devine inevitabil e mai bine sa fie declansat mai devreme decat mai tarziu; orice intarziere va beneficia partii adverse.
      RUS a vazut inarmarea&aderarea (de facto) a UKR la Nato ca pe o amenintare existentiala. Poate ca era o concluzie gresita. Dar conteaza prea putin ce credem noi aici in occident, important e ce cred politicienii si poporul rus.
      Actualul sef a CIA, fost ambasador la Moscova, intr-un rap.(acum public) pe vremea lui Obama spunea ca din orice contacte a avut in RUS, indiferent de pozitia politica interna, a reiesit practic o unitate de vederi fata de aderarea UKR la Nato si fata de inarmarea UKR. Clar si indubitabil.
      Complicate chestiuni.
      O observatie personala. Noi romanii, in special, intelegem greu mentalitatea/modul de gandire al unei/unor mari puteri. Au temeri, ingrijorari si interese care usor pot genera conflicte.
      „Războiul l-au început atenienii şi peloponesienii, rupînd tratatul de treizeci de ani, pe care-l încheiaseră după cucerirea Eubeei.
      Iar cauzele pentru care l-au rupt, precum şi certurile dintre ei, le-am scris , mai înainte, pentru ca să nu se mai întrebe vreodată cineva din ce pricină s-a iscat între elini un război atît de mare.
      Eu socotesc că (Daca e sa-i dam crezare lui Thucydide) singura cauză adevărată, dar nearătată prin cuvînt, a consti­tuit-o faptul că atenienii ajunseseră puternici şi, inspirînd teamă lacedemonienilor, i-au silit să poarte război”. Rezulta ca Sparta&co au pornit la razboi ptr.a opri ascensiunea Atenei care le crea ingrijorari ptr.propria securitate. Restul ar fi, mai mult sau mai putin, pretexte.
      In relatiile internationale chestiunea temerilor ptr.propria securitate izvorate din cresterea puterii unui adversar e numita „capcana lui Thucydide”. Un concept dezvoltat de Graham Allisson.

      „Cum de a acceptat atunci Putin acordurile de la Minsk?!” E buna intrebarea. In afara de presupunerea ta, care poate fi cea corecta, ar mai fi si aceea ca la momentul 2014 RUS nu era pregatita ptr.un razboi. Dificultatile ec.ale populatiei ar fi fost mult mai mari ca acum. Se estimeaza ca RUS a devenit autonoma strategic, d.p.d.v.alimentar, in perioada 2014-2021. Probabil ca si industrial, in mai mica masura totusi. Efectele sanctiunilor ar fi fost mult mai mari atunci. Dar cine stie?!?

      • […] la momentul 2014 RUS nu era pregatita ptr.un razboi. Dificultatile ec.ale populatiei ar fi fost mult mai mari ca acum.

        JB, e o posibilitate, dar cu o probabilitate mai redusă, cred eu. În 2015 Rusia a dislocat efective în Siria, deși câștigul pentru Putin era mai mic și indirect decât transformarea Mării Azov în mare internă. Deci un oarecare surplus de resurse exista si in 2014. De ce nu le-a folosit, așa cum face acum? Cea mai plauzibilă ipoteză mi se pare deci că Putin a amânat anexarea celor 4 regiuni disputate acum, doar pentru a le include într-un proiect mai mare, care să includă cel puțin Kievul, Odessa, gurile Dunării și Transnistria. A dat vrabia din mână, fiind sigur că va prinde cioara de pe gard. Așa îmi explic și că acum a rămas „încremenit în proiect”, deși realitatea din târg se dovedește a fi alta decât socoteala de acasă. Frustrarea de a simte că pierde ceea ce i se părea că are sigur în mână îl înnebunește pe Putin și, cât mai are resurse, nu ezită să le arunce în joc.

        • La cele deja spuse, mai adaug un indiciu. În Crimeea Putin a pus să se ridice fortificații împotriva blindatelor. Acum, nu în ultimii opt ani! Nu s-a temut deci de o contraofensivă până de curând. Era, dimpotrivă, sigur că își va extinde imperiul.

      • rusia este in razboi cu lumea din 1917, iar asta doar in forma urss. a avut nevoie de timp sa slabeasca intern tarile vestice, ca soldati are.

      • Razboiul atenienilor cu restul grecoteilor nu interesa Roma, de pilda, sau Cartagina. Ce sa mai zicem de Americi, „nedescoperite”, sau de Asia. Alta a fost situatia la sfârsitul epocii bronzului, când toata zona Mediteranei a cunoscut o masiva reconfigurare. Aproape toata zona. Acum rusnacii au pornit singuri reconfigurarea, dupa setarile mintale bolnave ce le sunt proprii.
        Eu ma intreb ca fac lojele. Vad ca tata schwab o tine cu revolutia industriala, a nspea (el zice ca a patra, fiecvare numara cum vrea). Daca rusnacii matura Europa, nu va mai fi revolutie. Or, el are in birou un bust de-al idolului sau, ulianov. Deci treaba e cam clara, nu ?

        • @crs
          „Razboiul atenienilor cu restul grecoteilor nu interesa Roma, de pilda, sau Cartagina.” Ba să avem pardon, f.posibil să le fi interesat. Dar războiul peloponesiac a început cam cu 2 secole înainte ca Roma să fi definitivat cucerirea Italiei…. Și s-a încheiat cam cu un sfert de secol înainte ca galii să fi prădat orașul Roma însuși (387 i.Chr.).
          Dar istoria războiului peloponesiac e importantă prin actualitatea eternă a cauzelor lui, a argumentelor beligeranților și a modului in care au fost susținute aceste argumente. Absolut toate discursurile, teoriile și argumentele de astăzi privitoare la razb.din UKR se regăsesc (dar net superior) in discursurile premergătoare razb.din formidabila carte a lui Thucydide.
          Toate principiile (forța dr.vs.dr.fortei,etc), toate dilemele, ezitările și reținerile sunt acolo, magistral expuse.
          De asemenea evaluarea beneficiilor soluțiilor negociate vs.cele ale unor victorii militare.
          Citiți Ist.razb.peloponesiac și o găsiți similarități, până la identitate, între argumentele/motivele beligeranților și „setarile mintale bolnave ce le sunt proprii” „rusnacilor” și/sau părții/părților adverse.

      • @Hantzy
        E important de precizat că (noi, aici) suntem într-o lume a ipotezelor și chiar a speculațiilor. Constat, mereu, că știi bine acest lucru 👍 .
        Îți spun, sincer, că nu aș paria pe frustrarea care îl înebuneste pe Putin. E posibil, sigur că da. Dar, in opinia mea, f.putin probabil. După câte am putut observa, până acum, pare cineva calculat și metodic. Probabil că își reproșează „una, alta” dar cam atât.
        Aici la noi fac rating concluziile, ușuratice, cum că Putin e disperat că pierde, că dă din colț în colț, că Zelensky îl halește la micul dejun, că victorii după victorii ucrainene, etc. Și-acum sunt pline cărțile de istorie de disperările și panicile lui Stalin, desi faptele au arătat altceva. Putin e, cumva, din același breed cu Stalin. Nu atât de capabil și nu atât de lipsit de scrupule, dar să nu ne facem iluzii deșarte.
        Probabil ca Putin își reproșează că din calcul politic și de imagine (ptr.rusi si ucraineni) l-a inceput a purtat războiul de-o manieră ciudată/neașteptată. Toți obs.militari se mirau, public, că RUS nu a bombardat infrastructura esențiala, centrele de comandă, comunicațiile, etc din prima zi a atacului și timp de săptămâni întregi așa cum, par exemple, s-a procedat in primul și al doilea razb.din Irak, Afganistan. Sigur, există niște rațiuni strategice în a nu o face, dar trebuia să se asigure că va câștiga repede in alt fel. Militar probabil că a greșit. Politic încă nu știm. O justificare serioasă va avea în fața rușilor, dar….

        Dezbaterea despre ratarea momentului propice va face valuri mari in RUS după terminarea războiului.

        „În Crimeea Putin a pus să se ridice fortificații împotriva blindatelor. Acum, nu în ultimii opt ani! Nu s-a temut deci de o contraofensivă până de curând.” Da, e o bună observație. Cred că explicația rezonabilă ar fi că se pregătește ptr.eventualitatea intrării Nato in război. Eventualitate ce nu poate fi exclusă.
        Step by step Nato a mărit substanțial aj.milit., a decis să ofere armament care l-a începutul războiului era exclus in mod explicit, etc.

        Dar războiul ain’t over until it’s over….

        • Nu am mizat pe frustrarea care îl înnebunește pe Putin, altfel decât ca motivație pentru acesta de a suplimenta resursele pentru război. Deși e spectaculoasă turnura pe care a luat-o războiul, sunt conștient că încă se pot întâmpla multe.
          Susținerea graduală a Ucrainei de către occident o văd și ca pe-o strategie preventivă, pentru a evita escaladarea ostilităților la arme de distrugere în masă.

  57. Unul dintre cele mai bune articole citite aici.

    Sunt absolut convins ca multe state non nucleare au inceput sa lucreze deja la arma atomica. Romania sigur nu este printre ele, din cauza coruptiei si incompetentei, asa ca am dubii ca dupa viitorul mare conflict va mai avea granitele actuale. Noi asteptam garantii externe :) „sa ni se deie sa mananca si gura noastra ceva”.

    • România nu are nevoie de arma atomică, ar fi lipsit de sens să îngroape bani în așa ceva. România ar avea nevoie de 10-12 reactoare nucleare și de construit vreo 3.000 km de căi ferate electrificate noi, cu asta ar trebui să-și ocupe următorii 30-40 de ani.

      În perioada 1945 – 1990, eliminarea oricăror conflicte locale s-a realizat prin includerea țărilor socialiste în Tratatul de la Varșovia. În prezent, același lucru se obține prin includerea tuturor în NATO, iar soluția asta va fi valabilă cel puțin până prin 2060, indiferent ce se va întâmpla cu UE între timp.

      România are o populație destul de omogenă, modificarea granițelor se va face în sensul recuperării Basarabiei, nu în sensul pierderi de teritorii. Destrămarea Federației Ruse va fi mult mai interesantă de urmărit, iar NATO asigură României toate garanțiile se securitate de care e nevoie.

      • Bună observaţia cu reactoarele şi căile ferate, ar putea face parte din aşteptatul ,,proiect de ţară”. Privitor la omogenitatea populaţiei mi-am adus aminte că Putin i-a înmânat lui Orban o hartă cu Ungaria mare iar lui Dodon una cu Moldovele unite. Întâmplător sau doar provocator? Daca nu eram în NATO am fi primit şi noi o hartă cu regiuni din Ucraina?

        • Și Trump i-a înmânat lui Iohannis o șapcă pe care scria ”Make Romania Great Again”, iar Iohannis și-a pus imediat șapca în cap, ca declarație politică sui generis 😀 Statele naționale sunt încă o realitate a Europei și vor fi în continuare o realitate în secolul ăsta, chiar dacă Germania își pune primar propriu la Timișoara.

          În 1940, în cel mai bun moment al ei, Ungaria nu a mai anexat decât Transilvania de Nord, asta însemnând nici măcar 45% din teritoriul pierdut de Ungaria Mare în favoarea României, în urma destrămării Imperiului Austro-Ungar. Iar maghiarii nu erau peste 50% nici măcar în teritoriul anexat.

          Astăzi, componența etnică s-a modificat complet în Trasilvania, în urma influxului de moldoveni și olteni, ca urmare a industrializării din perioada comunistă. Astăzi, Transilvania (cu tot cu Banat și Crișana) are vreo 7 milioane de locuitori, din care doar vreo 600.000 de maghiari în Crișana și vreo 600.000 de secui în Mureș, Harghita și Covasna. Deci e exclus ca Ungaria să mai poată anexa ceva, mai ales cu trupele americane deja desfășurate în România.

          Însă Orban obține voturi din Transilvania, așa se explică poveștile cu Ungaria Mare. Despre Dodon nici n-are rost să discutăm, R.Moldova e doar un fel de Transnistrie mai mare, e un stat complet neviabil pe cont propriu.

          Politicienii de la Berlin sunt problema mai serioasă, ei susțin interesele Rusiei în R.Moldova, dar se pare că Federația Rusă va avea probleme mult mai importante de-atât, în viitorul foarte apropiat 😀

          Harta oferită lui Dodon se încadrează la cacealmale tip Rogozin, el e genul tipic de clovn care promite mereu lucruri pe care nu le poate face. În final, Rusia o să ceară niște bani ca să-și retragă trupele din Transnistria, exact cum a făcut și cu trupele din fosta RDG. Nu mai durează mult până atunci.

        • Ungaria are vreo 9 milioane de locuitori; Transilvania 7, din care aprox. 1 milion maghiari sau maghiarizati (secuii); va dati seama ce ar insemna un Prlament reprezentativ? peste 33% romani ?
          Problema cu armele nucleare am mai expus-o, mai sus. Este suficient scutul american/britanic/francez, cu arme strategice.

      • Aliantele sunt efemere. Unde e azi tratatul de la varsovia? unde va fi maine nato?
        Intre timp hardpower e singura care conteaza in aparare. Restu-s povesti de hipioti…

        • Bine, uite încă niște ”povești de hipioți”: împotriva cui să folosească România armamentul nuclear? Împotriva Rusiei? Împotriva Statelor Unite?

          Indiferent dacă aranjamentele strategice din Europa de Est au fost organizate de URSS între 1945 și 1990 sau de Statele Unite din 1999 încoace, nici sovieticii pe vremea lui Brejnev și nici americanii în prezent nu au intenția să-i lase pe est-europeni să se strângă de gât unii pe alții, așa cum le-ar plăcea multora dintre ei, cu manifestări gen fosta Iugoslavie.

          Exact asta demonstrează intervenția NATO în favoarea Kosovo, iar genul ăsta de intervenții înseamnă exercitarea puterii reale, nu doar niște tratate pe hârtie. Tratatul de la Varșovia la vremea lui sau Tratatul Atlanticului de Nord în prezent sunt doar niște transpuneri în scris ale unor realități geostrategice.

          România și Ungaria fac parte din NATO nu doar pentru că așa vor ele, ci pentru că așa vor Statele Unite, în primul rând. La fel cum Tratatul de la Varșovia era impus de sovietici, el nu depindea de entuziasmul României și Ungariei de a face parte din el. Dacă după 2060, puterea principală în zonă va fi din nou Turcia, cum a fost înainte de 1877, atunci Turcia va impune un tratat similar, pentru că nici Turcia nu va avea interesul să lase est-europenii să se strângă de gât unii pe alții.

          A îngropa bani în dezvoltarea de armament nuclear e doar o metodă de a adânci sărăcia și de a atrage sancțiuni internaționale, în condițiile în care România e deja una dintre cele mai sărace țări din zonă. Se poate vedea sărăcia în care India și Pakistanul își mențin locuitorii, atât timp cât ambele au avut un scop din obținerea de armament nuclear.

  58. Spicuiesc din multele reacții…pe care nu le pot opri:
    1.Cuvintele vituperante la adresa lui Gaspadin Putina, a Fed. ruse și mai ales a rușilor nu pot, oricât de mult le-aș …iubi, fi admise. Sunt limite în istoria omenirii, aceasta e una, chiar dacă, da, Gaspadinul va dispărea, cumva,cândva. Pe vecinul de scară care e și imund și toxic și ”overbearing” =dominator într-un fel vulgar,poruncitor chiar dacă n-are niciun drept, nu-l prea poți…anula, iar pe căi legale de multe ori mori tu de-un infarct. Front comun ptr a-i restrânge toxicitatea? Da, asta. Dar atunci, oricât de drag mi-ar fi s-o fac,nu-l fac cum îmi vine la gură, îmi incit și familia, ca atunci când copiii tuturor vor fi mari, ura să fie Proaspătă și…tristă.
    2.Tot defetist (aparent, dar…) va fi insertul meu și-n privința politicii de tot duplicitare a Democrațiilor ce conduc fără nicio ambiguitate atât cât, dacă e vorba, ȘI LOR li s-a DAT VOIE să conducă, măcar Europa, dacă nu cumva și mai mult de Europa – oare sunt singurul care încă vede în Brexit singura cale CEL PUȚIN pentru Marea Britanie? Cine știe dacă n-ar fi ”high time” ca mai multe țări din cele melancolice la acest capitol să se retragă dintr-o Uniune care, și aici citez pe un europarlamentar britanic pe care încă nu-l pot numi, care s-a format pt a se opune SUA , iară nu unei Rusii care, pe față, își dă pantalonii jos și…
    3. Mi se pare, de muuultă vreme, că se ia prea puțin în discuție o …Mare Putere de care, culmea, se vorbește prea puțin. Dacă acolo e un haos care și el încremenește orice minte normală, poate și în SUA (căci, mda, de ea e vorba – de ea, a propos, nu de ”ele” cum s-a consfințit dubios la noi, e UN stat, un președinte) putem distinge / vedea, uneori, putini ceva mai spălați, mai articulați, care, tot așa, doresc într-un mod abisal numai răul pentru tot ce mișcă. Nu e vorba de imaginate, clișeistice conspirațiuni… Bun, ar fi iluzoriu și absurdo-mut să așteptăm până un democrat ca Obama știe unde vine România pe hartă, tot astfel Münchhausen-ul baron numit Trump (preferabil celui dintâi numit), ce să mai vorbim de neverosimilul Uncle Joe, care se rătăcește invariabil și pe scenele mici ale conferințelor de presă, ce să ne așteptăm de la scena lumii…
    Ok, SUA nu va aștepta niciodată să fie ”luată în discuție”, dar statutul ei, al acestei țări uriașe, încă eficientE economic, extrem de eficientĂ militar, o obligă în modul cel mai direct și urgent să se replieze. Or die, yessiree bob! = Sau să piară, da, Coane Dumitrache!

  59. Oare asa sa fie.? Ceea ce vedem ne duce cu grindul spre alte zări. Este foarte clara premeditarea obligării Rusiei de a întra în acest conflict cu Ucraina ea nemaiavind decit aceasta unica soluție. Corupția din Rusia a dat toate planurile peste cap și Putin s-a trezit în fata unei situații militare extrem de nefavorabila. Dacă timp de ciitiva ani Rusia a cochetat cu punerea în mișcare a unor oameni ce au devenit politicieni la virf în Occident oferind în momenteleor cele mai bune un control rusesc ajungind pina la virful deciziilor în SUA brusc totul s-a sfirsit. Ucraina este pregătită de multa vreme încă din momentul cedării fără lupta a Crimeei. Ce păcăleală au luat rusii. Războiul con ventional este pierdut de Moscova și singura varianta rămasă este lovitura(urile) nucleara tactica ce oferă Rusiei și președintelui ei mulțumirea sufleteasca de a reuși sa oprească Occidentul dîn drumul lui victorios. Bombardamentele ce distrug și care alunga cetățenii ucrainieni(indiferent de etnie) din tara lasă în urma un pamint al nimănui. Acolo vot lovi rusii cu bombele lor nucleare tactice spre a ceea o zona de demarcare între ei și Occident. 50 de ani zona va deveni nelocuibila. În paralel Germania și Franța dublează, forțele NATO ale SUA aflate în Europa și Germania se înarmează avind acum posibilitatea de a deveni o noua mare putere nucleara. Din acel moment. EUROPA devine factorul politico militar stabilizator în aceasta parte de lume. Tot ceea ce vedeți este creația Germaniei ce face totul cu ajutorul lui J R. Biden fără de care nimic nu este posibil. Zelenski joaca si el partea de eroism a neamului ucrainean și devine fauritorul de națiune. Despre Putin încep sa curgă știri nu tocmai favorabile. Doamna der Leyen ne-a zis încă de la început cum:Federația rusa nu mai poate ramine în aceasta formula multă vreme. Singura posibilitate a rusilor de a opri înaintarea Occidentului este doar apariția acestor lovituri nucleare ce datorie efectelor lor secundare limitează expansiunea occidentala pentru o buna bucata de vreme.

  60. Este greu de făcut o paralelă între Tratatul de la Munchen și tratamentul preferențial al Rusiei de către vest după 2014. Sau dacă se face ea nu ajută punctul de vedere al autorului. Puțini înțeleg că Cehoslovacia interbelică, ca și Polonia de altfel, erau alcături artificiale dacă ne referim doar la procentele populațiilor alogene. În zonele ce reprezentau Cehia istorică (Moravia și Boemia) populația germană reprezenta o treime din populație și era masată compact la granițele cu Germania și Austria. Slovacia stătea la fel de prost: cei 2 milioane de slovaci coexistau cu 700 mii de unguri plasați compact la granița cu Ungaria și 500.000 de ruteni ce reprezentau majoritatea covârșitoare în Estul țării. Ce minți bolnave au putut trasa la Conferința de pace astfel de granițe și să-și imagineze că ele vor rezista? Da uite că au rezistat, cel puțin în Cehia, care a expulzat cu extremă violență (mii de asasinate documentate minuțios de germani) după război întreaga comunitate germană, astfel că acum este compactă etnic. Exact cum Polonia a curățat zona de la est de Oder de germani. În total 12 milioane de germani (cel mai mare exod din istorie) au fost îndepărtați cu extremă violență din teritoriile lor istorice din est, după 1945. Erau naziști deci o meritau…
    Actualul război va marca noi epurări etnice, ucraineni deja fugiți din zonele ocupației rusești (Crimeea și Donbas) După reocuparea lor probabilă de către Ucraina, populația rusească care nu s-a refugiat deja în Rusia va fi obligată să fugă prin violență. Ochi pentru ochi nu? Și uite așa se pun germenii războaielor viitoare.

    • Hartile de dupa WW2 au fost trasate pe linii de compromis. S-a tinut cont – in Europa – ca sunt populatii care (de bine, de rau) pot accepta compromisul de dragul pacii.
      In fond, daca se respecta proprietatea (sau chiar daca NU) nu este de loc important sub ce steag se intampla. Sa fim seriosi… ca era URSS, Polonia sau DDR, care era diferenta?
      Dar uitati-va la granitele din interiorul fostei URSS (sau fostului imperiu tarist) si luati, doar ca exemplu de caz, Armenia si Azerbaidjan. Oare credeti ca „enclavele” sunt pamanturi pentru care doua natiuni ar merita sa se anihileze una pe alta, sau cel putin sa se mentina intr-un razboi perpetuu?
      Dar, daca asta este metoda prin care puterea centrala vrea sa tina controlul asupra a doua natiuni care, altfel i-ar pune sub semnul intrebarii autoritatea?…
      Probabil ca niste transferuri de populatii (si propietati) pentru a rezulta niste teritorii congruente, ar insemna costuri sociale si materiale care nu sunt de neglijat.
      Pana nu compari cu acest razboi mocnit, sau aprins si care nu se stinge nicioadata. Si cu vieti pierdute…

  61. Sunt si eu foarte surprins de analiza, am citit-o de pe 02.01 și ridic eterna întrebare: când scăpăm de secretomania asta nenorocita din administrație și realizam comunicarea cu ăștia prosti și mulți ? Și cum? Am lucrat și la privat, și la stat, știu cum este și de ce și sincer nu cred că a fost publicata fara aprobare de sus. Solicit autorului (ori altuia ) continuarea cu poziționarea României și a noii Europe (inclusiv Turcia). Trimiteți semnale, le urmărim!
    Pe articol, părere proprie : asistăm la lupta pentru putere între urmașii lui Rus și cei ai Hoardei. Nu că primii ar fi mari europeni : când a atacat Bizantul ,Sviatoslav a făcut sacrificii umane la Durostorum! E drept că nu erau creștini. Oricum, fara invazia tătară probabil că Kievul era și acum capitala Rusiei. Sunt totuși de preferat decât Hoarda.
    Este uluitor să vezi cel mai mare imperiu din lume de la căderea celui britanic, cu bogății enorme, incapabil să-și valorizeze potențialul. Exact că Hoarda : cuceriri, jafuri, exploatare resurse și cam atât !
    Riscul este foarte mare :personal vad asemenea evenimente ca pe un joc de biliard – ști unde se duce prima bila, a doua , a treia, dar apoi oricât de versat geopolitic ai fi greu mai controlezi situația. Aminti-va cum a fost trimis Lenin de germani sa destabilizeze Rusia și s-a terminat cu steagul roșu pe ruinele Berlinului! Și e doar un exemplu ! Când am auzit că rușii ataca Kievul când mă așteptam la un atac în Dombass am zis că Putin e nebun ! Cred că abia acum a început să înțeleagă in ce a intrat !
    Asta este o evoluție care apare cel mult de două ori pe secol. Asta spune istoria. Și poate fi o mare nenorocire sau o mare oportunitate pentru alții ! Și cred și eu că acest război muta centrul Europei către est și nu este de mirare pozitia Vestului sau reacția Austriei sau eforturile polonezilor! De asta solicit, domnule Dodan, continuarea analizei. Ce câștigă și ce pierde Romania din acest război ? Se mișcă plăcile tectonice, e clar, știm unde suntem dar nu e clar de loc unde vom fi. Dati-ne macar o idee daca nu ne puteți spune direct ! Asta ne interesează .
    Mulțumesc,

    • Kiev nu este si acum capitala Rusiei nu musai din cauza invaziei tatare, nu mai mult decat ca rusii de atunci nu erau rusii de acum.
      Rusia kieveana este o marota a filorusilor tinuta pe tapet doar ca sa alimenteze cu sange (nu al protoistoricilor, evident) pretentile de dominare milenara si globala ale oligarhilor rusi

  62. În primul rând, ucrainenii știau că rușii vor ataca şi știau care este ținta principală (Kievul, după preluarea aerodromului cheie Hostomel, din proximitate), așteptând trupele de invazie exact unde trebuia.
    Dar de unde! Vedeti presa de dinaintea războiului. Cand Biden i-a zis lui Zelensky ca rusii vor ataca, stiti ce a zis Zelensky? Sa nu mai panicheze lumea, ca ii pleaca companiile din Ucraina. Pana nu au intrat rusii efectiv el nu credea că vor invada.
    Un articol cu multe lacune, voi reveni si cu alte exemple.

  63. Sunt efectiv entuziasmat, de analiza foarte pertinentă a D-lui Dodan! Sper din tot sufletul ca această imensă documentare și realistă înfățișare a evenimentelor, politice, sociale, economice, etc., descrise de la lovitura bolșevica, din 1917, să fie citite și de cei care, din diferite accidente se află la conducerea destinelor acestor timpuri!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Alexandru Dodan
Alexandru Dodan este un diplomat român cu 26 de ani de experiență în domeniul relațiilor internaţionale, dintre care 20 ani în serviciul extern al MAE. A efectuat 4 misiuni diplomatice externe de lungă durată, ca adjunct al ambasadorilor României în Danemarca/Islanda, Grecia, Maroc/Mauritania şi Marea Britanie, iar în centrala ministerului a lucrat la Direcția Europa de Vest, Divizia SUA–Canada, Divizia Afaceri Politice, Direcția Analiză şi Direcția Strategii Diplomatice şi Planificare Politică. Este licențiat (1996) al Facultății de Istorie din cadrul Universității București, specializarea istorie contemporană universală, cu o teză privind economia şi societatea SUA în perioada 1945–1960.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro