marți, iunie 18, 2024

Răzeșii nu existau pe vremea lui Ștefan cel Mare. Interviu cu tânărul istoric Liviu Cîmpeanu

De ce e nevoie ca istoricii să scrie cărți pentru un public mai larg? Pentru că așa ei pot să povestească fapte istorice. Povestea este importantă în istorie. Din articolele de specialitate, apărute în reviste cotate, narațiunile de obicei lipsesc. La fel, dacă citești manualele de istorie, nici acolo aproape nu mai găsești povestire, narațiune. În manuale totul pare că doar „se” întâmplă, aproape ca fenomenele din natură.

Povestirile sunt însă doar despre persoane. Despre lucruri, fenomene nu poți povesti. Lucrurile și fenomenele pot fi descrise, relatate, prezentate, disecate. Poți alcătui tabele sinoptice sau poți prezenta date foarte exacte, poți face descoperiri importante și raționamente foarte inteligente. Dar, istoria este mai ales despre fapte, iar faptele sunt ale oamenilor. Ale oamenilor mai mari sau mai puțin importanți. Faptele se pot povesti, mai bine sau mai rău, mai adevărat sau mai mincinos. A analiza și descrie mentalități, fenomene, lucruri, situații, tendințe, sentimente, politici este o parte onorabilă și importantă a istoriografiei. Dar cred că istoricii buni știu și să povestescă, rămânând obiectivi, iar asta le dă până la urmă și măsura.

Apărută de curând la editura Humanitas, cartea tânărului istoric Liviu Cîmpeanu, Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare, investighează câteva lucruri, mai puțin cercetate până acum: prezența Ordinului Teuton în Moldova, în anul 1497, contextul central și est-european care a dus la războiul pornit de polonezi împotriva lui Ștefan cel Mare. Volumul propune o interpretare echilibrată, ramificată și realistă a evenimentelor din Moldova anului 1497. Dar, în ansamblu, cartea povestește faptele unor oameni care s-au luptat, au complotat, au acționat în funcție de condițiile politice și sociale din acea societate europeană medievală. Protagoniștii sunt destul de mulți, faptele sunt încurcate, și, mărturisesc că, după ce am citit volumul, Ștefan cel Mare a crescut în ochii mei. Dar, cel mai important lucru e că am înțeles mai bine o lume, regulile, interesele, motivațiile și structura acelei societăți medievale, din această parte de Europă.

  Cu totul remarcabil este capitolul despre armatele de care dispuneau voievodul moldovean și Ioan Albert al Poloniei, sau Jan Olbracht, o descriere detaliată a componenţei, organizarii, armamentului şi dotării oştilor – armele, costumele, armurile, tipuri de ostași, proveniența lor, istoria fiecărui corp de oaste. Din carte aflăm foarte multe lucruri și despre Ordinul Teuton care a trimis 500 de oameni în Moldova, de partea lui Jan Olbracht, dintre care 150 de cavaleri: Ei călăreau pe armăsari de talie grea şi purtau cu toţii armuri din plăci de oţel şi coifuri închise, cu vizieră. Coifurile erau împodobite cu panaşe bogate, coarne sau chiar figuri zoomorfe şi antropomorfe sculptate în lemn sau modelate din metal. Ca însemn al apartenenţei la Ordinul Teuton, purtau cu toţii peste armuri tunici albe, cu crucea neagră pe piept.”

(Lucian Popescu)


Să începem această prezentare a cărții dvs. cu ceea ce reprezintă subiectul de fapt al cărții și anume, ca să spunem așa, cu „ura” care a apărut între Ștefan cel Mare și regele Poloniei, Jan Olbracht. Bănuiesc că nu era chiar o ură și au existat rațiuni politice pentru care Jan Olbracht a intrat în Moldova. Ați putea foarte pe scurt să povestiți intriga cărții?

Desigur, nu cred că este vorba de o ură personală, o ranchiună între regele Poloniei, Jan Olbracht, și Ștefan cel Mare. Cel puțin izvoarele care s-au păstrat până în ziua de astăzi nu relevă neapărat o ură personală între cei doi, ci mai degrabă atât unul, cât și celălalt au urmărit rațiuni de stat, cum am zice astăzi, deși în vremea aceea încă nu existau state. Jan Olbracht a încercat o campanie militară în cel puțin trei etape, care ar fi trebuit să îi scoată în cele din urmă pe turci din Europa. Prima etapă îl viza tocmai pe Ștefan cel Mare. Prima etapă a campaniei trebuia să-l înlocuiască pe Stefan cel Mare cu Sigismund Jagiello, singurul dintre frații Jagiello care în momentul respectiv 1497 nu avea o stăpânire proprie.

Cea de-a doua etapă a campaniei viza cetățile Chilia și Cetatea Albă, pierdute în favoarea otomanilor la 1484. Și, nu în ultimul rând, puterea Poloniei împreună cu puterea Moldovei urmau să elibereze Balcanii și poate chiar și Constantinopolul de către de puterea turcească.

Dar Jan Olbracht ține secret planul de a-l înlătura pe Ștefan…

Bineînțeles, planul de pe care vorbesc acum este cel al istoricului prin prisma faptului împlinit, pentru că izvoarele care fac referire la aceste evenimente și la aceste complicate rațiuni politice nu sunt foarte darnice. Povestea coboară la 1495, la congresul frațiilor jagielloni, când cei trei frați jagielloni, deci Vladislav al 2-lea al Ungariei și Boemiei, Jan Olbracht și cu Alexandru, marele duce al Lituaniei sau al Marelui Cnezat Lituaniei și-au au împărțit lumea. Doar că acest congres s-a desfășurat în spatele porților închise și niciunul dintre cronicarii prezenți nu a putut consemna ce s-a discutat acolo. Jan Olbracht a păstrat secret acest plan până în ajunul bătăliei de la Codru Cosminului, din toamna anului 1497, zicând de mai multe ori că dacă cămașa de pe el i-ar cunoaște planul, ar arunca-o imediat în foc.

Să reluăm episodul care a precedat intrarea lui Olbracht în Moldova, când Ștefan cel Mare practic plătește haraciul către turci din prăzile pe care le dobândește un tâlhar Muha, în provinciile ținând de Polonia.

La 1485 Ștefan cel Mare îi jurase credință lui Cazimir al IV-lea, tatăl lui Jan Olbracht, protagonistul evenimentelor de la 1497.  Era jurământul de vasalitate și conform acestui jurământ de la Colomeea, Ștefan cel Mare îi datora auxilium et consilium, deci sfat și ajutor lui Cazimir al IV-lea, dar și Cazimir la rândul său îi datora voievodului Moldovei auxilium et consilium iar acest auxilium et consilium s-a concretizat într-un contingent de cavalerie grea care l-a însoțit pe voievodul Moldovei în 1484 și în luptele pe care le-a avut cu achingiii otomani din 1485. Totuși, se pare că acest contingent pus la dispoziție de regele Poloniei a fost departe de a fi suficient pentru a recupera cele două cetăți, Chilia și Cetatea Albă, care au reprezentat practic mărul discordiei în întreg acest conflict care s-a prelungit după cum putem vedea pentru 13 ani. Probabil că Ștefan cel Mare îl considera pe Cazimir al IV-lea  cumva responsabil pentru faptul că nu i-a acordat destul sprijin împotriva otomanilor, Ștefan fiind nevoit să i se închine lui Baiazid al II-lea, probabil în 1486 sau cel târziu în 1489. A fost astfel nevoit să accepte plata haraciului și toate obligațiile militare și de altă natură pe care le avea față de Înalta Poartă. Ștefan, prin acțiunile lui Muha, a încercat să-l pedepsească pe Cazimir al IV-lea. Să-l pedepsească cu ghilimelele de rigoare, pentru neacordarea unui sprijin suficient și eficient împotriva Imperiului Otoman, care ar fi trebuit să fie învins după coaliția încheiată la Colomeea în septembrie 1485.

Acțiunile acestea probabil au stârnit o să spunem o animozitate din partea polonezilor.

Bineînțeles, au fost sfidare pe față și mai mult decât atât, în 1491 tâlharul Muha a fost prins de către polonezi, dar Ștefan cel Mare a încredințat o bună parte din oastea Moldovei fiului lui cel mare, lui Alexandru sin Ştefan Vodă, oaste pe care acesta a condus-o în repetate rânduri în sudul Poloniei, în provincia în Rusia Roșie, Galiția de mai târziu, și bineînțeles aceste aceste atacuri au fost o sfidare pe față la adresa regelui Poloniei. Nu în ultimul rând trebuie trebuie subliniat și faptul că Ștefan cel Mare s-a descotorosit, să zic așa, de obligațiile pe care le avea față de Cazimir al IV-lea în 1489, în urma unui apel făcut la papă. Papa Alexandru Borgia a ridicat aceste obligații și jurământul prestat la Colomeea și l-a lăsat pe Ștefan cel Mare să-și caute alți aliați, în speță pe regele Vladislav al II-lea al al Ungariei și Boemiei. Despre sultan nu se menționa nimic bineînțeles în toată povestea asta, în tot eșcherul acesta politic, dar trebuie subliniat că Ștefan cel Mare a fost absolvit de papă de obligațiile pe care le avea față de Cazimir al IV-lea, astfel încât a avut mână liberă să-l lase pe Muha să atace ținuturile sudice și apoi să îl trimită pe Alexandrel Vodă să devasteze aceleași ținuturi și mai ales să sprijine chiar și acțiunile dușmănoase ale tătarilor, cu care Ștefan era aliat.

Ce se întâmplă după aceea? Jan Olbracht intră cu armata în în Moldova, iar acolo nu-i merge prea bine. Asediază Cetatea Sucevei fără succes…

  Cetatea Sucevei a fost un ghimpe în ochiul lui Jan Olbracht.Cetatea Sucevei ajunsese la maximum de dezvoltare și putere, cu ziduri înalte de 25 de metri, prevăzute cu piese de artilerie, cu armament de tot felul, o garnizoană bine alimentată, deci și-a cam rupt dinții, cum se s-ar zice. Dar poate nu atât Cetatea Sucevei a fost o dezamăgire, cât prezența oștilor aliate ale lui Ștefan cel Mare pe teritoriul Moldovei. În primul rând oastea Transilvaniei, condusă de Bartolomeu Dragffy, cu care se și înrudea prin Dragoș Vodă, cel care întemeiase Moldova cu vreo 150 de ani înainte, și apoi prin prezența turcilor și prin mișcările foarte amenințătoare ale tătarilor, care la 1497 nu au ajuns pe teritoriul Moldovei, în schimb au atacat Lituania, astfel încât i-au împiedicat pe lituanieni să vină în ajutorul lui Jan Olbracht să intre în Moldova. Iar acest sistem de alianțe care a a cuprins practic întreg spațiul central și est-european s-a pus atunci în mișcare și l-a determinat pe Olbracht să ceară și să accepte practic un un armistițiu negociat de cancelarul Boemei care era în slujba regelui Vladislav al II-lea al Ungariei. Condiția era că Jan Olbracht să se retragă pe același drum pe care venise. Jan Olbracht a încălcat această condiție și s-a retras prin Codrii Cosminului, cel mai scurt drum, drum negustoresc care trecea prin Codrii Cosminului. Atât drumul cât și codrii erau proprietatea privată a lui Ștefan cel Mare.

Oare nu îl putea lăsa să plece?  A existat o rațiune clară să îl atace acolo?

Greu de spus. Izvoarele păstrate nu relevă toate aceste aspecte, dar ce mă face să cred că Ștefan cel Mare cumva a plănuit să îl prindă într-o capcană din asta a morții este faptul că în momentul în care polonezii au ajuns lângă Codrii Cosminului, capcana era deja pregătită. Deci copacii fuseseră deja înținați, iar polonezii nu au avut habar de asta. Bunăoară, un profesor de la Cluj a atras atenția, și pe bună dreptate, asupra faptului că dacă capcana ar fi fost pregătită în noaptea dinaintea bătăliei s-ar fi auzit. Să lucreze o grămadă de bărbați cu topoare, să să lovească în în butuci, s-ar fi auzit. Probabil că Ștefan intuia că Jan Olbracht va trece pe acolo. Și nu era orice drum, era drum important negustoresc, drumul care legal Liov de Cetatea Albă. Deci era drumul mare, cum s-ar zice. Erau 10-12km care traversau de la sud spre nord Codrii Cosminului.

Au existat avantaje palpabile în urma bătăliei pe care a dus-o voievodul Ștefan în codrii Cosmin-ului? Sau, cum spune Grigore Ureche, Ștefan „fiindu înhierbântatu de războiu”  „îl aţiţa” pe regele Poloniei?

Avantajele au venit după aceea în urma unor unei serii de campanii care au durat practic doi ani de zile, din 1497 până în 1499, campanii de represalii în urma cărora a dobândit Pocuția, deci o provincie mult disputată între regii Poloniei și voivozii Moldovei, cu sabia. Starea de război fusese declarată iar Ștefan cel Mare a profitat de această stare ca să lanseze o serie de campanii împreună cu aliații săi otomani timp de doi ani de zile și să să pună mâna pe această bucată de țară care astăzi ar corespunde cu zona din jurul Cernăuțului.

Cum arăta oastea mobilizată de Ștefan cel Mare? Fiindcă avem în imaginarul nostru, creat de istoriografia din perioada comunistă… imaginea aceasta a unei oștiri de răzeși și a țăranilor care participă la bătălie, ei fiind cumva o oaste ce ar aparține direct domnitorului. Dar așa cum spuneți răzeții au apărut ceva mai târziu în în istorie, iar costumele populare cu mult mai târziu…

Da, imaginea asta populară pe care o avem asupra oștii Moldovei, formată din țărani îmbrăcați în costume populare impecabile și cu toții în jurul lui Ștefan Vodă, ca în jurul unui patriarh, un adevărat tribun al poporului a fost alimentată mai întâi de istorgrafia poporanistă. Nicolae Iorga a fost pe primul care a care a alimentat această imagine. După aceea s-a potrivit mănușă pe ideologia marxist-leninistă din anii 50-60 și a fost alimentată fără doar și poate de literatură. Mă gândesc în primul rând la trilogia Frații Jderi a lui Mihail Sadoveanu și bineînțeles la filmul Ștefan cel Mare (Vaslui 1475). Aici se pretează o nuanțare. În primul rând Ștefan cel Mare era un un suveran medieval și el avea la îndemână o structură sociopolitică ce nu făcea excepție de la pattern-ul folosit în epocă. Ștefan cel Mare, ca toți suveranii din vremea sa, se baza pe o oaste nobiliară, în speță pe marii boieri care veneau la oaste cu cetele lor formate din slujitori tot de origine nobilă, boieri mai mici care erau mai săraci sau care aveau o situație economică mai precară, dar care slujeau în casele marilor boieri. Asta pe de o parte, și apoi exista oastea privată a domnului formată tot din mică nobilime, așa zișii viteji, cum li se spune în cronicile Moldovei, dar care nu apar ca atare în documentele epocii, ci apar ca nemeși după cuvântul maghiar nemeș ce înseamnă nobil, pur și simplu nobil, și bineînțeles erau și comunități libere cu un statut seminobiliar și cu ceea ce regretatul profesor Constantin Rezachevici a numit obligații militare permanente față de domnie. Asta nu înseamnă că ei erau întruna sub arme, dar trebuiau să vină la arme de fiecare dată când domnul îi chema, în schimbul unor scutiri fiscale, în schimbul dreptului de a moșteni, de a stăpâni și moșteni ereditar bunurile primite prin uric de la domnie. Tocmai urmașii acestor mici proprietari împroprietariți de Ștefan cel Mare sau, mai înaintea lui, de Alexandru cel Bun sau de ceilalți voievozi ai Moldovei, urmașii lor la a treia generație se cheamă răzeși. Ei încep să fie atestați în Moldova din epoca lui Petru Vodă Șchiopul, pe la 1580.

Puteți să ne povestiți cum ați descoperit manuscrisul de la care a pornit scrierea acestei cărți, în arhiva cavalerilor teutoni?

Da, este vorba de Arhiva Secretă de Stat a Moştenirii Culturale Prusace, care astăzi este păstrată în Berlin‑Dahlem, dar care a stat la Kaliningrad până în cel de-al doilea război mondial. Eu am ajuns la arhiva respectivă în 2012, căutând bineînțeles altceva, cum se întâmplă de obicei. Asta face parte din micile bucurii ale cercetătorului, când merge și caută ceva și fie nu găsește chiar ce și-a dorit, fie nu găsește deloc ce și-a dorit, dar în schimb găsește altceva. Eu m-am dus țintit și anume căutam documentele privitoare la prezența Ordinului Teuton în Banatul de Severin în jurul anului 1430. Citisem despre existența acestor documente la Nicolae Iorga și la Joachim Henning care a scris un studiu despre prezența teutonilor în Banatul de Severin. Banatul era atunci o provincie militară de la frontiera sud-sud-estică a Regatului Ungariei, iar regele Sigismund de Luxemburg l-a încredințat pentru o scurtă perioadă de timp, pentru circa cinci-șase ani,  Ordinului Teuton. Iar eu m-am dus să văd documentele respective. Joachim Henning a semnalat cinci documente. Eu am găsit vreo 150. Dar dacă tot m-am aflat la Berlin și am avut câteva zile la dispoziție, m-am gândit care ar fi următorul moment în care Ordinul Teuton a avut legătură directă cu cu spațiul nostru și m-am gândit bineînțeles la 1497. Știam de existența acestui jurnal [Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni, de Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton] din literatura de specialitate, care îl citează după o ediție veche de la mijlocul secolului 19, o adevărată raritate bibliografică, și, bineînțeles că ediția de secol 19 nu mai corespunde exigențelor științifice de astăzi. Și atunci, găsind originalul, m-am gândit că ar fi foarte bine să să fac să fac o ediție critică, ceea ce am și făcut. O ediție critică în care am transcris cele două variante ale textului. Le-am comparat, am semnalat toate inconsecvențele dintre manuscrise și inconsecvențele față de ediția de secol 19, care are în vedere doar una dintre dintre variante. Nu pe amândouă, dar l-am prevăzut și cu o traducere în limba română, cu un studiu introductiv și cu un studiu special. Un studiu de caz, să zic așa, cu relevanța acestui izvor, Jurnalul de campanie scris de Liborius Nacker în timpul evenimentelor de la 1497, pentru istoria lui Ștefan cel Mare și pentru istoria Moldovei.


Cine a scris Introducerea la studiul dvs,  la varianta științifică a lucrării?

Introducerea a fost scrisă de regretatul profesor Șerban Papacostea în primăvara anului 2015. A avut bunăvoința să să se uite peste textul transcris de mine, cu ajutorul colegului Rafael Chelaru de la Facultatea de Arhivistică, și peste practic peste întreaga lucrare. Am semnalat-o cât am putut în în mediu academic, prin intermediul câtorva articole științifice.

Aceasta nu este o carte științifică propriu-zisă, dvs. spuneți că este o carte de popularizare a științei și deplângeți faptul că nu apar mai multe cărți de popularizare a științei. Am văzut că ele sunt foarte bine primite de public. De ce nu apar mai multe cărți astfel de cărți? Apar acum pe piață tot felul de amatori și uneori nu au cele mai bune intenții și ei inundă piața cu tot felul de de cărți. Publicul își face tot felul de păreri greșite sau ciudate despre tot felul de evenimente istorice, despre tot felul de descoperiri științifice. Iar specialiștii publică doar în în mediu academic, unde sunt invizibili pentru majoritatea publicului…

O să încep prin a vă contrazice parțial și anume aceasta este o lucrare de cea mai înaltă ținută științifică, pentru că la bază are o bibliografie de câteva zeci de pagini pe care cititorul o poate descoperi așezată puțin mai atipic și anume într-un excurs bibliografic structurat după capitolele și sub-capitolele cărții, care poate fi citit în paralel, poate fi ignorat sau poate fi citit el însuși ca un studiu istorografic. Un studiu în care am încercat să sintetizez și să aduc în fața publicului cele mai recente, respectiv cele mai relevante rezultate ale istoriografiei, inclusiv rezultatele cercetărilor proprii. Stilul în care am abordat acest subiect se cheamă în germană Populärwissenschaft și anume știință popularizatoare. Este un stil foarte, foarte bine reprezentat în în mediile în mediile culte din din țările vestice, din Germania, din Franța, din Anglia și există chiar edituri care publică doar așa ceva. De exemplu, în Germania există editura C.H. Beck care publică astfel de lucrări nu doar de istorie, ci și de literatură și de filozofie ș.a.m.d. Sunt lucrări de știință doar că prezentate într-o manieră mai atrăgătoare. Mă întrebați de ce nu prea apar la noi. Nu apar pentru că solicită timp, resursa cea mai cea mai valoroasă pentru cercetător. Astăzi, copleșiți din ce în ce mai mult de ceea ce se cheamă scientometrie, și anume obligația de a publica în reviste sofisticate, în reviste cu aparent cu impact, despre care nu știe nimeni. Și atunci bineînțeles că cercetătorul se concentrează, obligat fiind de mai marii săi, se concentrează asupra asupra publicării unor articole de specialitate în reviste de specialitate și timpul este din ce în ce mai limitat.

Există o recompensă academică când scrii o astfel de carte?

Pentru articole și pentru cărți sunt anumite punctaje, iar o astfel de carte poate valora cam cât un articol ISI, să zic, în punctaje vreau să zic strict în punctaje. Eu personal nu cred în scientometrie, e clar, dar sunt și eu obligat să să țin cont de ea, dat fiind faptul că lucrez într-o instituție academică, dat fiind faptul că este de interesul meu să pot promova. Punctele acestea se strâng să zic așa doar dacă public în reviste cotate ISI sau Web of Science sau mai știu eu ce. Dar dincolo de asta pur și simplu trebuie să îți găsești timpul. Este cumva și o datoria noastră, a cercetătorilor, de a aborda subiecte mari, subiecte de impact și de a-ți găsi timpul să le și prezinți într-un mod atrăgător publicului. Este este cât se poate de important. Există în în cercetarea noastră istorică o frustrare din asta enormă. La ce bun să scrii despre Ștefan cel Mare, să zicem, atâta timp cât există nu știu câte monografii? Păi, da, și despre cruciade există nu știu câte monografii sau tratate. Și se scrie întruna. Nu înseamnă că dacă René Grousset a scris despre cruciade la sfârșitul secolului 19, nu mai scrie nimeni niciodată despre cruciade. Din contră, este de datoria fiecărei generații să ia marile teme, să le aducă la zi prin prisma cunoștințelor acumulate, prin prisma noilor izvoare descoperite, prin prisma cât se poate de subiectivă a interpretării personale. Despre  dinastiaTudor, de exemplu, apar anual câte două-trei cărți, la fel despre Războiul Rozelor. Cercetătorii, mai ales cei tineri de la noi, au obligația morală, cumva, de-a aborda marile teme, de a le aduce la zi și mai ales de a le aduce într-o formă cât se poate de accesibilă marelui public. Ne plângem că din manualele de istorie lipsește narațiunea, păi, tocmai de asta, pentru că se stilizează cât se poate de prost. Asta e părerea mea și mi-o asum. Se stilizează cât se poate de prost manualele de acum 50 de ani sau de acum 70 de ani. Pur și simplu povestea, istoria în sine este scoasă. Se prezintă niște fenomene total abstracte în spatele cărora parcă nici n-au stat oameni. Parcă ele s-au întâmplat de la sine, precum industrializarea României, Revoluția pașoptistă. Exact asta lipsește. Tudor Dinu a dat la iveală, tot la editura Humanitas, o poveste foarte frumoasă și foarte umană a Revoluției de la 1821. Și asta este, cum zic, obligația cercetătorilor de a de a de a aduce rezultatele cercetării lor într-o formă narativă, într-o formă povestită și cât se poate de accesibilă largului public. Bunăoară, în istoriografia anglo-saxonă s-a revenit la la istoria narativă. În ultimii 10-15 ani istoria narativă a avut un boom, ca să zic așa, istoria povestită. Este de ajuns să să vedem seria despre epoca cruciadelor și a ordinelor cavalerești sau depre Țara Sfântă scrisă de Dan Jones, de exemplu.  Sau Hellen Castor cu lucrările ei despre reginele și femeile monarh din din Evul Mediu. Genul acesta de de de istorie narativă de la noi cam lipsește. O parte din istoriografia noastră a rămas ancorată în Școala Analelor, care deja în anii 70 era depășită. Jacques Le Goff, unul dintre cei mai cei mai de seamă reprezentanți ai Școlii Analelor, zice cât se poate de clar și răspicat faptul că această metodă a fost o etapă în istoriografie, a fost o noutate absolută în momentul în care a apărut, dar în vremea noastră, zice el. Deci asta se întâmpla în anii 70, acum este vetustă. Jacques Le Goff pleda pentru istoria totală. Adică să scrii despre un subiect, tot ce se poate scrie despre acest subiect, nu să nu să tratezi doar frica în Occident. Dacă te-ai lua după mărturia unui teolog din Normandia secolului 12 care se temea de întuneric, ai avea impresia că toți oamenii din Evul Mediu se temeau de întuneric. Aceste generalități, istoria asta colectivă, istoria asta întunecată, fără chip, asta cumva trebuie depășită.

Cartea dvs. ce aduce nou față de istoriografia anterioară?

Eu am încercat să expun evenimentul atât în contextul istoric imediat, deci evenimentele diplomatice, politice și militare care au dus la conflict. Dacă aș fi prezentat doar bătălia din Codrii Cosminului parcă n-avea niciun sens. Era ceva cumva picat din cer. Spre deosebire de alte lucrări, am încercat să prezint domnia lui Ștefan cel Mare în cadrul central și est-european. În alte lucrări, dacă citești despre Ștefan cel Mare ai impresia că Moldova era o sferă etanșă în care nu intra și nu ieșea nimeni. Sau dacă cumva îi încercau să intre turcii, Ștefan cel Mare îi făcea praf fără să discute. În primul rând atunci nu existau state naționale unitare, indivizibile ș.a.m.d., ci structurile statale, cu ghilimele de rigoare, medievale, erau niște entități foarte flexibile care variau foarte, foarte mult și depindeau de carisma domnului, de puterea lui de a se impune. În al doilea rând, nu au existat niciodată state autarhice. Moldova nu a fost un stat autarhic, clar, a fost pe eșicherul politic al Europei, de la sfârșitul secolului 15, și a avut, că a vrut sau n-a vrut, relații cu toți vecinii. Tocmai acest context internațional lipsește, în lucrările despre Ștefan cel Mare. De pildă, în lucrările despre Ștefan, îl întâlnești pe Matia Corvinul și foarte clar și răspicat, triumfalist afli că Ștefan cel Mare îl învinge definitiv și irevocabil pe Matia Corvinul la Baia în 1467. Bine, dar cine a fost Matia Corvinul și de ce uneori Ștefan lupta împotriva lui Matia Corvinul și alteori, în 1475, la Vaslui, de exemplu, a beneficiat de ajutor din partea lui Matia Corvinul. Cine este Baiazid al II-lea? Nu, nu este Fulgerul, cel cu care s-a întâlnit Mircea cel Bătrân în scrisoarea a III-a. La toate întrebările astea am încercat să răspund și mai ales la întrebarea cine au fost cavalerii teutoni și ce au căutat pe teritoriu Moldovei în 1497? Cum li s-a năzărit așa pur și simplu să vină în Moldova? Sau vor fi avut ei oarece obligații față de regele Poloniei? Și dacă da, când au fost stabilite aceste obligații? La toate aceste întrebări am încercat să răspund în acestă lucrare și îi lăsăm pe cititori să descopere, dacă i-am făcut curioși și dornici să afle aceste aceste aspecte.


LIVIU CÂMPEANU, doctor în istorie, a publicat numeroase studii științifice în publicații de specialitate din România și din străinătate, despre istoria spațiului românesc și est-european în Evul Mediu târziu și Epoca Modernă timpurie. (Humanitas)

Distribuie acest articol

34 COMENTARII

  1. Un interviu fascinant! O sa incerc sa prind cartea. Mi se pare extrem de logic, dincolo de patriotismele la ordinea zilei.
    De cind lumea si pamintul se bateau unii cu altii, se aliau, mai apoi se dezaliau si formau alte aliante. Si se mai bat si azi, unii se considera cei buni, altii sunt considerati cei rai.

    Felicitari domnului Cimpeanu, numai un tinar neingradit de ideologiile „moderne” poate gindi liber.

  2. Foarte bun!
    Eu sunt amator de istorie medievala, bizantina si romaneasca. Astfel, citind carti de popularizare a stiintei despre Imperiul Bizantin, scrise de autori straini, si comparand cu ce scriu autorii romani despre istoria noastra, am inceput sa imi dau seama exact de ideea pe care o remarca si istoricul din acest interviu: pare ca istoria noastra se desfasoara intr-o bula etansa atemporala.

    Deci nu poate decat sa ma bucure o astfel de carte care pune in context european evenimente din istoria noastra.

    In alta ordine de idei, articolul acesta este plin de greseli, este foarte greu de citit. De obicei nu sunt „gramar nazi” pentru ca si eu fac o multime de greseli, dar asta chiar ar merita corectat, de dragul autorului, al prestigiului siteului si pentru binele cititorilor. :)

  3. Cand negi afirmatia unui istoric, mergi la sursa si arati ca sursa e gresita sau ca interpretarea e eronata. Daca nu faci asa ceva, te incadrezi la capitolul „propagandist”. Si postulezi un alt adevar decat cel cunoscut. E adevart, sunt multi politruci in istoriografia noastra. Din pacate. Adevaratii istorici nu au loc de ei. In plus, lichelele astea incep sa atace la persoana si sa utilizeze minciunile in dosarele securisto-sereiste. O lupta total neprincipiala, din care nimeni nu castiga. Am trecut prin asa ceva. Si inca trec, desi sunt la pensie si preopinentul principal a murit.
    Deci, e nevoie de critica surselor de inspiratie pentru Marx si Iorga. NB: Panaitescu, un critic dur al lui Iorga, nu l-a contrazis pe tema asta.
    Si iar trebuie mare atentie, caci oastea medievala se forma dupa un mecanism diferit de cea de azi. Era vorba de intreaga structura sociala si economica. Daca negati razesii, plasati Moldova cu 100 de ani mai tirziu, cand razesii incep sa decada, datorita expansiunii marilor mosii. Lucru delicat.
    In plus, o inconsecventa logica amuzanta: toti istoricii (mai vechi si mai noi) reliefeaza clar, fara putinta de tagada, ca Mihai Viteazu a facut unirea nu din principii nationale(iste), sau motive de logica statala; mentalitatea medievala nu era la acest nivel. „Pohta ce-am pohtit” era argumentul hotaritor pentru duce, voievod, rege. Erau lupte personale. Abia spre sfirsitul sec. XVII, slujitorii voievodului se considera slujitorii tarii. Deci, mentalitatea evolueaza. Dar la Stefan, in lupta cu regele Poloniei, apare alta mentalitate si constiinta… Cu 150-200 de ani mai devreme. Ridicol!

    • Poate n-o fi existat termenul de ”răzeși” pe vremea lui Ștefan cel Mare. Dar o formă de proprietate comună, obștească, asupra terenului agricol, exista în mod sigur și în jurul anilor 1200, înainte de Dragoș și de Bogdan.

      Când pe valea Siretului funcționau episcopii catolice, probabil că erau și niște locuitori pe care îi păstorea biserica, deși era înainte de întemeierea unui stat moldovenesc.

      • faptul ca atunci apare prima data in documente, nu inseamna ca s-a inventat cuvintul atunci; sau ca realitatea sociala nu cunostea fenomenul definit de termenul „razes”; este o interpretare fortata

  4. Foarte interesanta prezentarea! Am sa caut cartea.
    O mentiune totusi – nu tot ceea ce nu apare in documente inainte de o anumita data nu a existat! Valabil si pt. intemeierile oraselor, aparitia popoarelor etc.
    Razesia , conceptul din spatele ei, n-a fost inventata abia la 1580. O scurta lucrare pe tema -http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/2483/1/Marsalcovschi_Razesii.pdf

  5. Felicitari si mult succes. Ma duc sa caut cartea.

    Mi-ar placea sa citesc, intr-o eventuala continuare a temei (daca nu e deja atins subiectul) despre contextul mai larg al vremii. Despre cum aceste calcule geopolitice se inscriu in fereastra de ample resetari geopolitice marcata de Caderea Constantinopolului si dezintegrarea Imperiului Bizantin din 1453 si descoperirea Americii in 1492.
    Cred ca aliantele, conflictele, vizitele la curtile regale, planurile de control teritorial, spionajul, sunt prinse intr-o tesatura foarte complexa – care au fost firele invizibile ce actionau? Pot fi recunoscute si reconstituite mai in amanunt si pentru acest spatiu geografic? Cum se incadreaza negocierile, pozitionarile, evenimentele din acest spatiu la provocarile majore – rezistenta civilizatiei crestine si stoparea avansului otroman, gasirea de trasee alternative de comert cu spatiul asiatic? Cat din aceste pozitionari se consuma in conflicte locale/regionale, si cat se inscrie intr-un joc politic mai larg?

        • era o ironie la adresa anumitor autori, si pe aici, care sunt f mindri sa-si treaca „studii europene”, ce o fi aia, de parca ar exista si studii bucurestene, asiatice, americane sau Caracaleze.
          D-l Campeanu da dovada ca a studiat serios, sincer, fara porniri ideologice si corect politice.

  6. Felicitari ,citesc cu mult interes cartea, este grozava! Am citit si Revolutia dlui Tudor Dinu, doua carti fenomen! 👍

  7. Bravo. In sfarsit o carte de istorie romaneasca care musai o sa o citesc. Felicitari!!! Doua idei care mi-au atras atentia:1)Importanta istoriei comparate. 2) Suflu nou in predarea si popularizarea istoriei. Mai multa poveste , mai putina propaganda, mai multe personalitati, (omul simplu e interesat de oameni, nu de fenomene si procese abstracte) . Interesul pentru istorie este mare in Romania, oamenii sunt interesati de istorie pentru ca numai asa putem intelege prezentul.

  8. Harnic domnul Cimpeanu!. Ma mai ca se mai găsesc încă documente necunoscute de istoriografia noastră.
    La Viena exista încă un sediu al cavalerilor teutoni cu o biblioteca impresionanta, parțial online. Cred ca autorul a cercetat-o deja.

  9. Foarte buna cartea, a fost o lectura cu adevarat pasionanta, felicitari ! Chiar e nevoie de cat multe astfel de scrieri cu suflu nou, vii si in acelasi timp echilibrate, cu privire la istoria tarilor romane / teritoriilor romanesti.

  10. @Nman
    Lucrarea pe care o mentionati pare foarte serioasa si documentata.
    Si are perspectiva istorica exacta cu imperialismul tarist preluat si de Putin care jeluieste destramarea URSS dar a scos comunismul din discutie si a incorporat elementele de nationalism rus si imperial in viziunea KGB-ista.

    • Cititi mai atent!!! Este, dimpotrivă, exact contrariul! Fara gluma. Nu pun tâmpenii putiniste in commenturi.
      Autorul explica de ce ia in considerare doar anumite elemente din studiile ruse. E moldovean -roman nu rusofon. Si istoricii moldoveni nu au, spre deosebire de cei romani contemporani, mania „banalizarii” a ceea ce am fost sau suntem ca popor.
      @harald – in lucrare se merge chiar mai jos in timp referitor la originile proprietatii in comun.

  11. E posibil că în timpul domniei lui Stefan cel mare sa nu prea mai existe răzășie prin Moldova. Deoarece țara se cam pustiise in urma numeroaselor bătălii…
    Credeți ori ba, unii estimează că pe atunci Moldova avea circa 400 de mii de locuitori, Transilvania vreun milion, iar Valahia vreo 600 de mii!
    Răzășia” o găsim în toată Europa medievala. Din îndepărtatul Nord, in Anglia, in Franța, Spania și Valahia de Sud. Ar merita un studiu aprofundat.
    https://www.povesti-pentru-copii.com/poezii-pentru-copii/vasile-alecsandri/dumbrava-rosie.html

    • Moldova care cuprindea si toata Bucovina si partile dintre Prut si Nistru, vrei sa spui. Mda, cam multi. Ca si in Valahia. Cine o fi facut studiul? Kremlinul? Sau Budapesta?

      • Nu exista nicio Bucovina pe atunci. După toate indiciile Pocuția și Carpații Păduroși erau toți o Bucovină, conform cronicarilor. Se pare că austriecii au falsificat hărțile mutând Pocuția mai la Sud, că sa justifice ocuparea teritoriului care va deveni Bucovina in secolul 19.
        Pe vremea lui Alexandru cel bun și Mircea cel bătrân prima se estimează că ar fi avut vreo trei sute de mii de locuitor și cealaltă peste patru sute de mii cu totul. Ardeleni, de-ai lui Pop, de moment ce vorbesc de Transilvania mare, postmodernă, inventata de ei recent.
        (am uitat – probabil vreo șase sute de mii, că sa cadreze cu închipuirile lor piticești)

        • Corect, sunt doar 80 km intre cernauti si “colomeea” , centrul adm vechi al pocutiei, ambele orase sunt in zona “subcarpatica”, de aceeasi parte a versantilor.

  12. Vedeti, prin excese din astea, prostesti, URSS s-a facut odioasa in Romania anilor ’50 si a facut loc (de fapt a indus raspunsul) nationalismului lui Ceausescu; vad ca nu invatati nimic, din lectiile istoriei!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro