Reactoarele modulare mici, între optimism exaltat si pesimism defensiv

Daca nu suntem in stare sa ne adaptam noului si sa facem parte din ceea ce altii ne ofera tinjind mereu dupa un modest ceausism al trecutului nu ajungem nicaieri .

Întocmai după cum am anticipat într-un comentariu la „articolul” invocat și mai repede decât m-am așteptat, a apărut controversa între „mic” și „mare”.

Această rapiditate reprezintă un foarte bun argument în favoarea ideii că, așa cum am scris, nu se va construi în România nici „mic” nici „mare”, dar este foarte probabil să se încerce (și să se reușească) sifonarea unor fonduri publice.

Bravo nea Catalin,
un articol care musteste de stiinta, tehnica, tehnologie. Desi, ici, colo, chiar am inteles cite ceva, totusi am ramas zapacit de cap.

Cel mai tare m-a aiurit intrebarea cita energie ELECTRICA e necesara in viitor!? Eu as zice, asa din burta, ca ar trebui cam dubla decit e necesara acum. De ce? Pai daca se incepe serios cu masinute electrice, sau chiar cu incalzirea electrica a caselor, ca sa nu mai vorbim de utopia hidrogen, sau otel verde, este clar ca va fi nevoie de f mult. Si daca ar fi prea mult sunt sigur ca se poate exporta, dar la ce pret!?

Acestea fiind spuse te rog sa nu contezi pe mine, nu ma bag sa iau vreo deizie!

Povestea e mult mai simplă și are două componente, una tehnică și una propagandistică:

a) componenta tehnică: reactoarele SMR se folosesc de zeci de ani pe nave (portavioane, submarine nucleare, spărgătoare de gheață etc.). Pe mare nu trebuie cine știe ce măsuri de securitate, în caz extrem nava se duce la fund cu tot cu reactoarele nucleare de la bord, iar în ocean e destulă apă ca să răcească definitiv și irevocabil reactoarele avariate.

Pe uscat nu merge așa, cantitățile de apă sunt limitate. Rușii au un astfel de reactor care alimentează un orășel, dar acel reactor e pe o navă. Care se poate duce liniștită la fund, în caz de avarie necontrolabilă.

b) componenta propagandistică: tehnologia SMR nefiind utilizată nicăieri pe uscat, oamenii sunt duși cu vorba. S-a lămurit toată lumea că nu se poate conta pe eoliene și pe fotovoltaice, așa că acum s-au lansat noi baloane de săpun: hidrogenul și reactoarele SMR.

Metoda asta a fost ”brevetată” în urmă cu peste 150 de ani în UK: peste 1 milion de irlandezi au murit de foame, în timp ce administrația britanică îi punea să construiască pe insulă drumuri spre nicăieri.

Asta reprezintă reactoarele SMR în prezent, un drum spre nicăieri, la fel ca și fuziunea nucleară. Insistența cu care sunt promovate, precum și personajele care le promovează, sunt mai mult decât edificatoare.

Toate exploatările de uraniu din România au fost închise încă de pe vremea lui Ponta. De mai bine de un deceniu cele aproximativ două reactoare funcționează cu uraniu importat. Uzina de apă grea avea mari probleme in urma cu ani de zile, cealaltă uzina de apa (din Pitești?) am citit că s-ar fi închis. Nu, România de azi nu are capacitatea de a exploata eficient dpv economic noi cicluri nucleare și nici nu și-a pregătit în vreun fel pașii pentru a putea exploata energia nucleara la un nivel rezonabil pe actualul ciclu nuclear pus la punct de comunisti cu destula interferenta politica. Nu vedeți că nimeni nu mai vorbește despre reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă?
Tarnița-Lăpuștești e o obsesie a dvs, având in vedere starea precară a întregii rețele electrice care nu permite balansări din astea la distante considerabile peste munți și vai

https://cleantechnica.com/2023/11/30/what-drives-this-madness-on-small-modular-nuclear-reactors/#disqus_thread

Un alt articol util despre SME (impreuna cu cele de pe Seeking Alpha).

Stimate domnule Dragostin,
Articolul dumneavoastră este foarte interesant şi educativ pentru mine. Nu sunt fizician şi nici specialist în sisteme energetice, însă am observat câteva inadvertenţe la partea de cronologie şi analiză istorică din perioada Războiului Rece. Încerc să vi le expun pe rând, sperând că nu vă deranjează:

1. Horia Hulubei a reuşit în cursul Conferinţei de la Geneva din august 1955 să obţină informaţii de la colegii şi prietenii săi Francis Perrin şi John Cockroft despre nivelul de dezvoltare al tehnologiei reactoarelor nucleare cu apă grea din acel moment.
În acelaşi an, sovieticii au propus şi autorităţile de la Bucureşti au acceptat achiziţionarea unui reactor nuclear ştiinţific (montat în următorii ani la Măgurele) care nu utiliza apă grea.
Ca fapt divers, Horia Hulubei a avut deschis un dosar de urmărire informativă cu numele de cod „Profesorul” (o lipsă de imaginaţie pe care nu are rost să o comentăm). De asemenea, se poate observa că în delegaţia română care a ajuns la Conferinţa de la Geneva în august 1955 s-a aflat, printre alţii, Ion Mihai Pacepa. Viitorul general de Securitate şi dezertor a mai ajuns o dată la Geneva cu o delegaţie română de fizicieni în anul 1958.
Concluzia 1: De la început s-a mers în România pe două direcţii principale, iar Horia Hulubei şi Ion Mihai Pacepa ştiau acest lucru încă din anul 1955.

2. La 9 mai 1966, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat ca primul reactor (cu uraniu natural şi apă grea) să intre în exploatare în anii 1972-1973 (putere: 500-600 MW). Programul continua în anii 1974-1975 prin punerea în funcţiune a unui nou reactor (500-600 MW). Totodată, se estima creşterea puterii instalate a centralelor nuclearo-electrice din România până la 4500-5000 MW (la nivelul anului 1980), respectiv până la 50000 MW (la nivelul anului 2000). Pentru derularea cu succes a programului respectiv trebuiau asigurate din resurse interne, până în anul 2000, minim 138000 tone de uraniu (în cazul în care se dovedea viabilă varianta centralei dotate cu reactoare care utilizau uraniul natural şi apa grea) sau 250-400 mii tone uraniu (pentru centralele care foloseau uraniu îmbogăţit şi grafit sau apă, respectiv uraniu natural şi grafit).
Concluzia 2: Propunerile făcute de Horia Hulubei privind reactorul nuclear cu apă grea au fost acceptate, însă existau probleme majore în privinţa despăgubirilor revendicate de autorităţile canadiene în relaţia cu România.

3. În toamna anului 1966, autorităţile sovietice au informat guvernul de la Bucureşti despre faptul că nu puteau oferi o centrală atomo-electrică de tipul cerut de partea română (în care se folosea uraniu natural şi apă grea) deoarece aşa ceva nu se fabrica în URSS. În „Nota privind oferta pentru o centrală nuclearo-electrică din URSS” – document clasificat „Strict secret de importanţă deosebită” şi înregistrat cu numărul 2618/24.10.1969 la Cancelaria C.C. al P.C.R. – s-a menţionat astfel: „La 5 iulie 1966, „Industrialimport” a predat conducerii Comitetului de Stat pentru Relaţii Economice al URSS (GKES) tema tehnică pentru o centrală nuclearo-electrică echipată cu un reactor de 500-600 MW de tipul cu uraniu natural şi apă grea. GKES a comunicat la acea dată că, având în vedere importanţa obiectivului, cererea de ofertă sus-menţionată urma să fie prezentată Consiliului de Miniştri al URSS. Ulterior, GKES a răspuns la 28 noiembrie 1966 că filiera cu uraniu natural şi apă grea nu este fabricată în URSS şi că, în consecinţă, nu poate oferi o centrală nuclearo-electrică de tipul cerut de partea română”.
Concluzia 3: Sovieticii puteau să fie deranjaţi de propunerile lui Horia Hulubei în favoarea construirii unui model de reactor nuclear canadian în România.

4. În anul 1968, autorităţile de la Bucureşti au trimis o nouă temă tehnică la Moscova în vederea construirii în România a unei centrale nuclearo-electrice de 400 MW (care funcţiona cu uraniu îmbogăţit şi apă uşoară sub presiune). După mai multe runde de discuţii, purtate în a doua parte a anului 1968, „Tehnopromexport” (URSS) a oferit o centrală de 800 MW (cu uraniu îmbogăţit). Oferta primită la 9 iunie 1969 de firma românească „Industrialimport” avea un caracter general şi era asemănătoare cu cele trimise Bulgariei, R. D. Germane şi Ungariei. Pentru echipamentele centralei, România urma să achite 86 de milioane de ruble, prima încărcătură de combustibil costa 30 de milioane (uraniu îmbogăţit – 3% – prelucrat în URSS), iar pentru proiectare şi asistenţa tehnică a furnizorului se plăteau 7-10 milioane ruble.
Deoarece propunerea Moscovei nu îndeplinea condiţiile de bază dorite de autorităţile române, Octavian Groza (ministrul Energiei Electrice şi preşedinte al Comisiei interdepartamentale pentru coordonarea pregătirii realizării primei centrale nuclearo-electrice în România), academicianul Horia Hulubei (preşedintele Comitetului pentru Energia Nucleară) şi Florian Dănălache au considerat „că filiera oferită din URSS nu se justifică a fi folosită ca filieră pentru programul de energetică nucleară al R. S. România”.
Cu toate acestea, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au decis la 10 noiembrie 1969 continuarea negocierilor cu URSS în vederea achiziţionării unei centrale nuclearo-electrice cu o putere de 400 MW (care folosea uraniu îmbogăţit şi apă uşoară sub presiune). În acelaşi timp, s-a hotărât ca Ion Gheorghe Maurer, în calitatea sa de prim-ministru, să ia măsuri pentru constituirea de urgenţă a unei comisii formată din reprezentanţi ai Comitetului de Stat al Planificării, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Energiei Electrice, Ministerului Minelor, Ministerului Construcţiilor de Maşini şi Comitetului pentru Energia Nucleară, în vederea analizării tuturor condiţiilor tehnice, economice şi de cooperare ale ofertei sovietice, clarificarea problemelor cu partea sovietică şi prezentarea până la sfârşitul lunii martie 1970 a soluţiilor de realizare a centralei nuclearo-electrice oferite de Moscova. Acelaşi termen era valabil şi în cazul prezentării problemelor tehnice ale centralelor nuclearo-electrice care foloseau uraniu natural şi apă grea, precum şi modalităţile de plată negociate cu canadienii, suedezii şi indienii.
Concluzia 4: Deşi propunerile făcute de Horia Hulubei privind reactorul nuclear cu apă grea au fost acceptate în anul 1966, au continuat discuţiile cu autorităţile sovietice privind achiziţionarea unei centrale nuclearo-electrice care folosea uraniu îmbogăţit şi apă uşoară sub presiune.

5. În şedinţele din 18 şi 25 mai 1970, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au discutat despre negocierile care se purtau la Moscova şi au hotărât semnarea acordului privind achiziţionarea centralei respective. Totodată, s-a indicat lui Adrian Georgescu să insiste „ca plata cheltuielilor organizaţiilor sovietice legate de îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în acordul pentru realizarea în R. S. România a centralei atomo-electrice să fie eşalonată şi după punerea în funcţiune a centralei respective”.
Se poate observa faptul că tratativele româno-sovietice privind construirea în România a unei centrale nuclearo-electrice de 400 MW au fost reluate cu câteva zile înainte de vizita lui Nicolae Ceauşescu la Moscova (18-19 mai 1970) şi s-au finalizat imediat după întoarcerea în ţară a liderului român. Apoi, în cursul vizitei efectuate de Ion Gheorghe Maurer în URSS, la invitaţia lui Aleksei N. Kosâghin (28-29 mai 1970), s-a discutat din nou despre proiectul respectiv, iar după două luni de la încheierea Acordului-cadru interguvernamental între România şi URSS (Moscova, 29 mai 1970) membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. s-au întrunit şi au hotărât:
„- amânarea tratativelor pentru achiziţionarea centralei atomo-electrice pe bază de uraniu natural şi apă grea şi a uzinei pentru producţie de apă grea.
– în locul capacităţilor atomo-electrice ce vor fi amânate, pentru asigurarea necesarului de energie electrică, Consiliul de Miniştri va propune Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. construirea unor noi hidro şi termocentrale.
– În cel mai scurt timp se vor face propuneri de amplasare a centralei atomo-electrice de 400 MW ce urmează a fi livrată de URSS.
– Vor fi continuate lucrările de punere în funcţiune a instalaţiei pilot pentru producerea de apă grea de la R[â]m[nicu]. Vâlcea.
– Întregul program de cercetare nucleară şi de pregătire a cadrelor va fi menţinut. Se vor lua măsuri pentru înfiinţarea Institutului de tehnologii nucleare şi de trimitere la pregătire şi specializare în Franţa, R.F.G., Canada, SUA, URSS a specialiştilor necesari înfăptuirii programului nuclear”.
Concluzia 5: Putem presupune că Horia Hulubei a fost dezamăgit de acea hotărâre. Rolul său era însă acela de a propune soluţii tehnice, nu de a se autovictimiza şi de a trimite, eventual, mesaje în Occident cu slogane deontologice şi cu evaluări intelectuale ale persoanelor implicate în actul de decizie.
Practic, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au blocat în ziua de 13 iulie 1970 proiectul de construire în România a unei centrale nuclearo-electrice de 600 MW (de tip canadian) şi au acceptat modelul de centrală oferit de URSS. Decizia respectivă a fost în totală contradicţie cu analiza economică realizată de specialiştii Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară, Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini şi Ministerului Comerţului Exterior.

Deoarece subiectul este extrem de interesant pentru mine, revin la ideea formulată în plină pandemie (când lumea bună era ocupată cu trimiterea de mesaje SMS conducătorilor companiilor farmaceutice) de a realiza într-un viitor previzibil o lucrare despre începuturile programului nuclear românesc. Presupun că o asemenea carte este necesară pentru specialiștii în domeniile nuclear şi energetic din trecut şi prezent.

P.S. România nu este singura ţară care merge în continuare cu programul SMR. Polonia nu a renunţat la acest program după evenimentele care au avut loc la Bursa de la New York.

Potrivit documentelor româneşti păstrate în arhive, proiectul propus de Atomic Energy of Canada Ltd. şi discutat cu partea română în lunile iunie şi iulie 1970 era fezabil şi acceptabil din punct de vedere financiar (125,97 milioane de dolari canadieni pentru un reactor cu instalaţiile anexe şi circuitul primar, prima încărcătură de combustibil, pregătirea personalului român în străinătate, SDV-uri, asistenţă tehnică suplimentară ş.a.; 95,397 milioane franci francezi pentru firma franceză Alsthom-Rateau, care livra elementele convenţionale ale centralei AECL). Calculele respective au fost realizate pentru o centrală cu un singur reactor, amplasată lângă Dunăre, în zona Hârşova, care urma să fie construită în perioada 1971-1976 şi pusă în funcţiune în anul 1977. În acelaşi timp, specialiştii români aveau întocmite studii referitoare la amplasarea unei centrale nuclearo-electrice de 400 MW (model sovietic) la Pomi (pe râul Someş, la 20 km de Baia Mare), Vorona (în nordul Moldovei, pe malul stâng al Siretului), Comana (în Muntenia, pe râul Neajlov) sau Galicea (în Oltenia, în aval de confluenţa Oltului cu pârâul Topolog). Amplasamentele de la Vorona şi Galicea erau considerate cele mai potrivite pentru centrala ce urma să fie construită în perioada 1972-1977 şi pusă în funcţiune în anul 1978.
Planul de construire în România a unei centrale nuclearo-electrice de tip sovietic s-a blocat în momentul în care cele două părţi au încercat să-l pună în practică, iar membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au revenit, în cele din urmă, asupra deciziei adoptate la 13 iulie 1970. Din păcate, întârzierea intrării în funcţiune a unei centrale nuclearo-electrice s-a repercutat în mod negativ asupra economiei româneşti, mai ales după ce preţul petrolului şi al gazelor naturale a crescut foarte mult.

După părerea mea – de nespecialist, e o analiză tehnico-economică logică, clară și la obiect. Mai rămâne de motivat Consiliul onorific consultativ al ministrului energiei să-și însușească concluziile analizei și să le susțină ca și politică de urmat. Politicul ar trebui să cedeze în fața logicii economicului!

La Concluzia nr. 2 se cuvine să facem următoarele precizări:

În cursul discuţiilor româno-canadiene care au avut loc în luna aprilie 1968, în legătură cu „construirea în ţara noastră de către unele firme din Canada a unor centrale nucleare electrice şi de uzine conexe”, autorităţile de la Ottawa „au solicitat ca până la semnarea contractelor respective să se clarifice de către organele competente ale celor două ţări, problema arieratelor”. În Nota privind reglementarea problemelor financiare în suspensie cu Canada – document secret semnat de miniştrii de Finanţe, Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior, înregistrat la Cancelaria C.C. al P.C.R. cu numărul 3047/18.10.1968 şi discutat în şedinţa Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din 21 octombrie 1968 – se preciza, printre altele: „Între România şi Canada există unele probleme financiare în suspensie ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a transformărilor social politice din ţara noastră. Pretenţiile canadiene se referă la unele titluri de datorie publică externă română (în valoare nominală de circa 24 milioane dolari) şi la unele drepturi şi interese (participaţii la întreprinderi şi imobile naţionalizate) care, după aprecierea noastră, ar putea reprezenta 200-300 mii dolari.
Dacă la titlurile de datorie publică se au în vedere şi dobânzile neplătite (în anul 1941 a fost suspendat serviciul datoriei publice externe române în străinătate) se ajunge la o valoare de circa 50 milioane dolari. Arătăm că într-o publicaţie străină de specialitate a fost menţionată aceeaşi sumă ca pretenţie canadiană faţă de România pentru datoria publică. În acelaşi timp există în Canada disponibilităţi de circa 70 mii dolari ale unor persoane particulare române. Transferul în ţară al acestor sume nu se poate efectua datorită măsurilor de blocare luate de autorităţile canadiene din cauza nereglementării arieratelor financiare”.

În luna octombrie 1968, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat propunerile Ministerului de Finanţe, Ministerului Comerţului Exterior şi Ministerului Afacerilor Externe referitoare la reglementarea problemelor financiare dintre România şi Canada aflate „în suspensie ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a transformărilor social politice din ţara noastră”. În acest scop, guvernul de la Bucureşti oferea autorităţilor de la Ottawa, la 21 octombrie 1968, o sumă globală şi forfetară de 2,7 milioane dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor financiare care existau între cele două ţări. Suma respectivă urma să fie plătită în circa 10 ani „prin prelevări de 8% din valoarea exporturilor româneşti din Canada” şi reprezenta circa 11% din valoarea pretenţiilor canadiene recunoscute la Bucureşti.

În luna noiembrie 1968 a avut loc la Bucureşti prima întâlnire între delegaţiile Canadei şi României consacrată reglementării problemelor financiare ale celor două părţi. Cu acel prilej, reprezentanţii autorităţilor de la Ottawa au prezentat o listă cu pretenţiile lor (estimate la aproximativ 65 milioane dolari) şi au respins oferta propusă de guvernul de la Bucureşti. În consecinţă, negocierile referitoare la cumpărarea din Canada a unei centrale nuclearo-electrice au fost afectate de nerezolvarea problemei datoriei publice a României faţă de Canada. La acea dată, pretenţiile financiare canadiene erau următoarele: valoarea nominală a titlurilor de datorie publică externă (bonuri de tezaur emise la 6 iunie 1922 de guvernul de la Bucureşti pentru valoarea mărfurilor primite de România în cursul primului război mondial, pentru răscumpărarea căilor ferate ale societăţii „Lemberg-Cernăuţi-Iaşi”, precum şi pentru achitarea moşiilor expropriate din Basarabia, aparţinând supuşilor englezi şi francezi) – 24,8 milioane $ (datorie recunoscută de autorităţile române); dobânzile la titlurile de datorie publică – 27,3 milioane $ (datorie respinsă de guvernul de la Bucureşti); despăgubiri pentru proprietăţile industriale canadiene naţionalizate în România începând din anul 1948 (Fabrica de sticlă de la Scăieni, Industria Română de Geamuri de la Bucureşti, Fabrica de pălării de la Timişoara ş.a.) – 9,4 milioane $ (autorităţile române recunoşteau doar 0,2 milioane $); despăgubiri pentru clădirile şi terenurile (cca. 300 ha) care se aflau în anul 1948 în proprietatea statului canadian sau a cetăţenilor canadieni şi care au fost naţionalizate de autorităţile române – 1,9 milioane $ (guvernul de la Bucureşti recunoştea doar 0,2 milioane $); despăgubiri prevăzute în Tratatul de Pace de la Paris – 2,1 milioane $ (datorie respinsă de autorităţile române).

În luna mai 1969, o delegaţie canadiană a sosit la Bucureşti, iar reprezentanţii României au propus stingerea litigiilor financiare dintre cele două state prin acordarea unei indemnizaţii de 5-6% din valoarea nominală a datoriei publice româneşti recunoscute de ambele părţi, la fel cum a procedat guvernul român în momentul în care a stins datoriile faţă de statul francez. Propunerea nu a fost acceptată de membrii delegaţiei canadiene şi negocierile au fost întrerupte din nou.

Reluarea tratativelor între cele două părţi s-a produs la iniţiativa autorităţilor de la Ottawa, după ce Mitchell Sharp, secretarul de Stat pentru Afaceri Externe al Canadei, a onorat invitaţia adresată de autorităţile de la Bucureşti, de a întreprinde o vizită oficială în România. La 31 decembrie 1970, R. E. Collins, adjunctul subsecretarului de Stat pentru Afacerile Externe al Canadei, a înmânat un Aide-mémoire ambasadorului român de la Ottawa. În documentul respectiv se preciza faptul că negocierile pentru încheierea noului acord comercial între cele două state, „convenite să înceapă la 11 ianuarie 1971 la Ottawa, vor putea să aibă loc cu condiţia ca, în prealabil, să fie fixată o nouă rundă de discuţii în problema arieratelor financiare, rundă care să înceapă înainte de 22 martie 1971 (data expirării actualului acord comercial)”. Totodată, R. E. Collins a comunicat faptul că negocierilor pentru încheierea unui nou acord comercial româno-canadian puteau fi amânate de autorităţile canadiene în cazul în care nu primeau un răspuns pozitiv din partea României până la data de 11 ianuarie 1971.

Guvernul de la Bucureşti a luat act de poziţia exprimată de diplomatul canadian şi Ministerul român al Afacerilor Externe a fost împuternicit să anunţe autorităţile de la Ottawa despre acordul părţii române de a relua la 1 martie 1971 negocierile pentru reglementarea problemelor financiare existente între cele două state, precum şi începerea la 15 februarie 1971 a tratativelor în vederea încheierii unui nou acord comercial între România şi Canada. Negocierile pentru finalizarea acestuia s-au desfăşurat la Ottawa în perioada 15 februarie – 25 martie 1971 şi s-au soldat, printre altele, cu excluderea din textul documentului de bază a unei clauze propuse de partea canadiană, care condiţiona încheierea Acordului comercial de „progresele ce vor fi înregistrate în rezolvarea problemelor financiare arierate”. În şedinţa din 3 mai 1971, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat încheierea Acordului comercial de lungă durată cu Canada.

În cursul tratativelor din primăvara anului 1971, partea română a insistat din nou pentru achitarea unei sume globale şi forfetare de 2,7 milioane dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor financiare care existau între cele două ţări. Problema respectivă a fost rezolvată definitiv la 13 iulie 1971, când a fost semnat la Ottawa „Acordul referitor la arieratele financiare ale României faţă de Canada”.
A urmat, în mod firesc, realizarea studiului de fezabilitate al centralei atomo-electrice (sistem CANDU, cu uraniu natural şi apă grea) ce urma să fie construită în România. După finalizarea studiului respectiv în anul 1976 s-au desfăşurat ultimele runde de negocieri pentru achiziţionarea centralei nucleare şi a fost încheiat un Acord interguvernamental privind cooperarea în domeniul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice (Ottawa, 31 octombrie 1977).

Dl.Opris,
Sunt coplesit de multitudinea informatiilor/evenimentelor prezentate de dvs. (din arhive, la care, evident nu am acces) care au insotit acel proces de introducere a energiei nucleare in România….foarte foarte UTIL !
Ceea ce completati dvs, in fapt intareste afirmatiile facute de subsemnatul cum ca decizia unei filiere nucleare, este o problema extrem de complexa, strategic, economic, politic, care ne afecteaza pe decenii in viitor, dar esentialmente, factorul economic / politica economica, ca intotdeuna, trebuie sa primeze !…din pacate, pentru politicienii nostri, energia nucleara este ”o jucarie”, care ”da bine la televizor” si pe la manifestari politice, si pentru ca ”suna bine” la popor !….mamă mamă, ”energie atomica”, ce buni sunt ai nostri conducători și cu cită dezinvoltura și usurinta se misca și fac declaratii spectaculoase, intr-un domeniu despre care, realmente, nu au habar.

In ceea ce ma priveste personal, la anii 1969-1974, deci, de pe bancile facultatii politehnice de centrale nucleare, și ulterior, pot face afirmatii…”de la firul ierbii”: toti, fara exceptie, la nivel de profesori, ingineri, cercetatori de la IFA (Inst Fizica Atomica – unde btw…reactorul era de cercetari nu cu apa grea !?), erau in favoarea filierei CANDU…că intre timp, s-a discutat și cu URSS, s-ar fi putut sa fie ceva de ordin politic, jocuri politice, etc….trebuiau gasite si justificari ”de ce nu se poate cu URSS ”….nu puteam noi sa ne ducem direct peste ocean, fara macar sa intrebam de sanatate pe vecinii de la rasarit. Sigur astea sunt supozitii, fara a sti ce se intimpla la nivel inalt, dar, si acolo, una era ce se scria in rapoarte, hotariri, etc. oficial, si, de multe ori in gindire, mental, realitatea era diferita

Eu am incercat doar sa ilustrez doar complexitatea problemei vs riscuri vs economics și, personal, sunt speriat de SMR …nu neaparat tehnic !!!…altele sunt riscurile…si nu mici !
Safety = extinderea duratei de viata la ceea ce avem deja U1+U2, care si asa costa enorm de mult (nici nu stiu daca mai avem capacitatea tehnica si financiara de a mai face si noi ceva sau le vor face altii) si, inchiderea ciclului nuclear eventual pina in 2050, daca, si numai daca vom mai putea face (si va fi nevoie !!!!) de U-3+4 !?!?!)
SMR-urile sa le lasam altora care nu au nici o filiera nucleara (Polonia, de ex…ei au optat pt. PWR, deci SMR NuScale este o continuare logica…pt ei !)

Ce furnizare sau proiectare de echipament nuclear visati cand Romania nu este capabila nici macar o turbina amarata cu contrapresiune de 6 MW sa mai faca?
Nu mai avem de niciunele, nici proiectare, nici executie de echipament si in ultima perioada din ce in ce mai putine firme capabile sa faca montaj pentru o centrala electrica. Ca sa faci ceva de amploare trebuie sa iei toate firmele din Romania si sa le mobilizezi ca sa obtii poate 100 de sudori calificati sa lucreze cu P91 (a nuclear nu e cazul, dar calitatea este aceeasi).
Piata s-a schimbat dramatic in ultimii 10 ani, ca sa intelegeti priviti ,,minunea” Romgazului de la Iernut, in care o amarata de centrala electrica cu ciclu combinat ajunge sa aiba intarziere mai mare decat perioada initiala de executie (5 vs 3).
Pana la urma ce vei face cu energia asta electrica, consumul se duce in jos si vor aparea mii de MW instalati in regenerabile?
Energia nucleara e ca tichia de margaritar a chelului!

„UO2 preparat la Fabrica de combustibili Feldioara din Uraniu românesc. Barele de combustibil invelite in Zirconiu (specific PHWR) au fost omologate in 1985
In același an au inceput cercetările (teste la Neferal) si proiectarea unei fabrici de metale neferoase (nefinalizată) – Titan si mai ales Zirconiu– material specific PHWR, de o importanță vitala in constructia combustibilului nuclear (este tubul ”cladding” in care se introduc pastilele de Uraniu si care are a permeabilitate maxima la trecerea neutronilor necesari fisiunii nucleare)”

Undeva, intr-un camp cu aspect post apocaliptic napadit totusi de buruieni, dela marginea Giurgiului, bantuit de celebrii caini, inca se mai gaseste, nu se stie prin ce minune, hala companiei Zirom.
Zirom s-a nascut cat se poate de nepotrivit, in 1989, prin viziunea nu se stie cui (tovarasul?), ca o facilitate pentru producerea și comercializarea titanului, zirconiului și a aliajelor acestora, precum și pentru microproducția de metale neferoase și feroase, prin prelucrarea namolurilor cu continut de aceste metale ‘recoltate’ din Delta Dunarii. Evident, dupa 1989 a fost pusa partial pe butuci dar nu este moarta, ci produce sub indicatii ‘superioare’ (directorul este cetatean austriac), nu se stie in folosul cui. De urmarit !

Energia aparține domeniului Economic, respectiv al mijloacelor. Acțiunile acestui domeniu sunt incompatibile cu Politicul, ale cărui scopuri sunt politice. Aceasta este explicația fundamentală și succintă a eficienței scăzute din domeniul energetic, indiferent de sursele acestuia. Teoriile pot fi evaluate obiectiv doar prin proba Pieței. Acțiunile desfășurate în ultima jumătate de veac au avut ca efecte veritabile explozii ale prețurilor, acestea provocând sărăcirea tuturor și îmbogățirea multor decidenți laolaltă cu numeroși complici.

Foarte interesant, foarte informativ, felicitări!

Centralele nucleare in discuție sunt mijloace intr-o strategie mai ampla. Daca aceasta strategie exista, poate nu este publica sau nu in totalitate. Din acest motiv, decizia de construire a acestor centrale este din punctul meu de vedere greu de evaluat.
Dacă scenariul de viitor este înlocuirea întregului sistem de transport bazat pe combustibili fosili cu energie electrica, vorbim probabil de o creștere a nevoii de energie electrica probabil cu minim 50%, dar tind sa cred ca mai degrabă către 70%. In plus înlocuirea sistemelor de încălzire (gaz, lemn) cu sisteme electrice mai adaugă probabil un 30% de necesar de energie. Total, pana la momentul electrificării totale ar trebui sa avem o creștere a necesarului de 100%, si o creștere a dependentei de energie electrica.
Dezvoltarea economica este corelata cu creșterea consumului de energie, O creștere de necesar de consum anual de 5% ar putea fi posibila si relativ probabila.

Sa nu uitati de problema operatorilor la Cernavoda. S-a plecat pe capete in Canada, la o viata mai buna.
Iar cei care erau scolarizati pt asa ceva la inceputurile anilor 2000, cand inca guvernele vorbeau de realizarea U3+U4, si-au gasit de munca in alte domenii.

Cea mai buna decizie in momentul de fata este construirea U3 si U4 concomitent cu retehnologizarea U1. Nu cred ca vom vedea mai mult de atat (la Cernavoda si in alta parte) pt ca nu mai producem apa grea.

Asa ca probabil filiera PWR pare mai atragatoare, chiar si prin prisma inchiderii ciclului CANDU prin reprocesarea combustibilului ars dar nu cel de la PHWR ci de la PWR pentru a produce combustibil CANDU.

Cand vom atinge ~40% base load nuclear – adica linia aia constanta ziua/noaptea, trebuie sa avem in vedere si CHEAP-uri (singurele capacitati de stocare fiabile la acest moment). Adica cumpari ieftin noaptea si vinzi scump dimineata si seara. Unde mai pui ca trebuie investit masiv in distributie – daca ne uitam la Constanta, cel mai productiv judet (si daca vor pune in functiune eolianele pe mare o sa fie si mai si), plus U3 si U4 – vedem ca o sa avem probleme cu supraproductia. Asta daca nu incep unii mari consumatori sa lucreze preponderent noaptea.

Felicitari pentru articolul excelent scris domnule Catalin Dragostin, ati efectuat o adevarata intoarcere in timp la anii facultatii avand beneficiul experientei practice care a urmat, iar comentariile Dlui Petre Opris arata clar ca un astfel de proiect are 3 aspecte importante: tehnic, economic si politic, iar deciziile se iau in baza ultimului.
Nuclearul poate inlocui cu succes carbunele daca se poate ajunge la un pret de productie sub 90 euro/MWh (ma intreb daca Cernavoda a atins cifra asta, insumand constructia, mentenanta si prelucrarea/stocarea deseurilor, nu mai zicem de pierderile pe retea transport pana la consumator); consumul de electricitate va creste simultan cu utilizarea pompelor de caldura si masinile electrice.

Intreb pentru un prieten: reactoarele astea mici pot fi trecute in caz de ceva pe carbune ? Sau macar pe rumegus ? Nu de alta dar trei sferturi din uraniul de pe Terra provine din CSI (Rusia) si Africa (China).

Felicitari!Autorul e un expert de prima mana…insa iata ca Ciolacu la Washington a batut plama pentru reactoarele astea puse de multi la indoila.

@Harald
Este evident că proiectul Hitachi BWRX-300 nu are încă o omologare în ţările din Europa şi America de Nord. Acesta este unul dintre motivele pentru care se bagă băţul fotovoltaic şi eolian prin gardul electric, căutând o justificare-argument pentru poziţia actuală a Germaniei faţă de folosirea energiei nucleare. Propagandă neagră am văzut şi la generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa. Nu ştiu dacă anumite persoane au deja o fişă a postului pentru a propovădui sfârşitul Planetei dacă nu le acceptăm „iluminările” pe care le emit despre aşa-zisele schimbări climatice. Panica este folosită ideologic în prezent pentru a se justifica cele mai aberante măsuri luate sub influenţa vânzătorilor de piei de cloşcă. Pardon, asta cu purtătoarele de pene am mai spus-o.

@Florix :„PPS. Au trecut peste 30 de ani de la caderea comunismului, sistemul energetic prin fostul lagar socialist insa, a ramas monopol de stat (in frunte cu complexele energetice romanesti, Nuclearelectrica, Transelectrica, Hidroelectrica, PEJ-ul polonez, MWM-ul unguresc, etc, etc). In acest sens, postarile dvs cu stenogramele lui Ceausescu sunt ironice, sau un fel de praf in ochi (insinuand ca vesticii cu capital privat sunt fraeri, neomarxisti, usuca piei de closca, in timp ce iesticii cu capital de stat sunt neocapitalisti dastepti, hotii striga hotii, si tot asa;)”.

De 20 de ani public fragmente din stenogramele întocmite în perioada Războiului Rece, iar dumneavoastră considerați că o fac pentru ironii personale? Vă spun cu tot respectul cuvenit faptul că vă înșelați sau, vorba profesorului caragialesc: este vițăvercea. De 20 de ani încerc să înțeleg eficiența sistemului economic din perioada comunistă pe ramuri de activitate și rezultatul este întotdeauna negativ. De aceea există și reacții negative la adresa mea când apar cu declarații bazate pe documentele din arhive. Consider că nu este cazul să pun și linkuri la acest comentariu.