marți, mai 17, 2022

Refacerea relațiilor iraniano-saudite: de-securitizare și pragmatism

Unul dintre subiectele care nu beneficiază de suficientă atenție din partea mass-mediei regionale și internaționale este acela al eforturilor de pacificare a relațiilor dintre Iran și Arabia Saudită. Săptămâna trecută a fost concluzionată cea de-a cincea rundă de discuții, în capitala irakiană Baghdad, descrisă în termeni pozitivi de către participanți. Interacțiunile diplomatice din ultima perioadă, găzduite de Irak, sunt deosebit de importante, nu doar pentru regiune și felul în care aceasta va arăta în viitor, ci și pentru întreaga lume deoarece rivalitatea dintre Riad și Teheran, care durează de decenii, a stat la baza mai multor evenimente din Orientul Mijlociu care au produs schimbări majore în starea de fapt a regiunii. De la apariția și evoluția grupării Hezbollah, la conflictul din Siria și dezastrul umanitar din Yemen, spațiul Orientului Mijlociu și al Africii de Nord a fost marcat profund de lupta pentru hegemonie regională dusă de cele două state.

Sectarianizarea conflictului iraniano-saudit

Deși descris în nenumărate rânduri ca fiind un conflict sectar, între musulmani șiiți și musulmani sunniți, conceptul de sectarianism eșuează în a avea o valoare analitică suficientă pentru a explica în profunzime lupta dintre Teheran și Riad pentru că se limitează la a o descrie drept o confruntare istorică între două grupuri cu opinii religioase divergente când, de fapt, nucleul conflictului nu stă în cine ar fi trebuit să îl succeadă pe profetul Mohammad, ci în care state ale Orientului Mijlociu se raliază cărei ideologii.

Răspunsul Arabiei Saudite la revoluția islamică din Iran din 1979 și a crizelor cu care regatul s-a confruntat în anii imediat următori a fost unul de contracarare a răspândirii ideologiei revoluționare de factură șiită. În acest sens, liderii de la Riad au finanțat și exportat agresiv în întreaga regiune, și chiar dincolo de granițele acesteia, propria versiune de ideologie extremistă, una de factură sunnită bazată pe ideile și viziunea lui Mohammad ibn Abd al-Wahhab, cunoscută generic sub denumirea de wahhabism. Începutul acestei campanii a fost marcat de finanțarea de școli religioase în Pakistan, a continuat cu sprijinirea unor personaje precum Abdullah Azzam sau Osama bin Laden, și s-a materializat mai apoi prin apariția al-Qaeda, atentatele din 11 septembrie 2001, și formarea grupării ISIS. În timp ce tot mai multe state au început să adere la această ideologie, mințile a milioane de locuitori ai regiunii au fost cucerite, începând de la cunoscuți artiști din Egipt care, în mod suspect, deveneau adepți după efectuarea pelerinajului la Mecca, la oameni de rând care deveneau din ce în ce mai preocupați de a respecta cu strictețe viziunea extremistă promovată de Arabia Saudită.

Numeroși lideri occidentali sau figuri academice au găsit confort în descrierea atât a conflictului dintre Iran și Arabia Saudită, dar și a situației din Orientul Mijlociu, în general, în termeni sectari. Fostul președinte american Barack Obama, spre exemplu, vorbea despre “diferențe sectare antice” și despre “instabilitate cu rădăcini în conflicte care se desfășoară de milenii.” Numeroase figuri academice și cu influență în procesul de luare a deciziilor la Washington au propagat constant idei precum faptul că situația din Orientul Mijlociu poate fi explicată prin înțelegerea disputei pentru succesiune după moartea profetului Mohammad care, de altfel, este și cauza principală pentru instabilitatea din regiune.

Conceptul de sectarianism duce la explicații de acest gen care încadrează situația din Orientului Mijlociu în general și conflictul dintre Iran și Arabia Saudită într-o luptă existențială pentru dreptate când, de fapt, contextul este mult mai complicat. Rivalitatea dintre Teheran și Riad, și repercursiunile acesteia asupra regiunii și lumii, sunt în esență imaginea reală a sectarianizării, concept definit drept “un proces activ modelat de actori politici care operează în cadrul unor contexte specifice, urmărind obiective politice care implică mobilizarea sentimentelor populare în jurul unor indicatori identitari particulari.” În cazul Iranului și al Arabiei Saudite, procesul de sectarianizare s-a desfășurat la nivel regional și a căutat ralierea în scopuri pur politice a populațiilor și regimurilor în jurul propriei ideologii extremiste. Astfel, factorul cheie în procesul de sectarianizare este nicidecum unul teologic, ci unul care ține de caracterul autocrat al sistemelor politice care instrumentalizează identitățile sectare pentru a se menține la putere.

Securitizare și De-securitizare

Istoria recentă a relațiilor iraniano-saudite a fost caracterizată de un proces agresiv de securitizare a poziției Iranului în regiune și lume și a rolului benefic jucat de Arabia Saudită pentru economia globală. Dacă în cazul Iranului acesta a fost îndelung prezentat drept o amenințare existențială la adresa lumii occidentale, regatul saudit a reprezentat unul dintre acele state în cazul căruia beneficiile pe care le produce sunt mult mai importante decât costurile susținerii acestuia în ciuda reputației sale în materie de drepturile omului sau de sponsorizare cu sume imense a unei ideologii extremiste. În acest fel, orice amenințare la adresa Arabiei Saudite și a capacității acesteia de a furniza petrol Occidentului a fost în mod constant securitizată.

Așa cum a fost definit de inițiatorii săi, Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde, reprezentanți ai școlii de relații internaționale de la Copenhaga, conceptul de securitizare descrie acel proces prin intermediul căruia o chestiune este adusă din sfera de preocupare cu prioritate redusă în cea de problemă majoră de securitate care necesită măsuri urgente. Procesul este unul narativ, realizat de actori cu atribuții în domeniul securității naționale sau internaționale și care justifică o gamă largă de acțiuni în vederea soluționării, sau măcar limitării impactului pe care amenințarea descrisă îl poate avea asupra securității unui stat.

În sens opus, conceptul de de-securitizare caută să găsească și să explice modalități prin care securitizarea poate fi inversată în vederea excluderii unei anumite probleme de pe agenda de securitate a unui stat. Pentru Barry Buzan, “de-securitizarea este opțiunea optimă pe termen lung deoarece aceasta înseamnă a nu avea chestiuni prezentate drept amenințări împotriva cărora există contra-măsuri, ci a le înlătura din sfera amenințare-apărare în cea publică, obișnuită.” În completare, Ole Waever articulează trei forme de de-securitizare: prima, a nu discuta public despre o problemă în termeni de amenințare; a doua, gestionarea procesului de securitizare pentru a evita escaladarea situației; și a treia, aducerea chestiunii securitizate înapoi în sfera normalității.

În momentul de față, rivalitatea iraniano-saudită are nevoie exact de un proces de de-securitizare. După decenii în care numeroși lideri, atât naționali cât și regionali și internaționali au securitizat incontinuu lupta pentru hegemonie regională cât și poziția Iranului în regiune, un prim pas crucial în soluționarea conflictului sunt eforturile de a înlătura problema iraniană de pe agenda de securitate. Acest lucru nu înseamă că Teheranului i se va da mână liberă să își urmeze politicile agresive în Orientul Mijlociu, la fel cum nici Arabiei Saudite nu îi vor fi impuse restricții pentru propriile politici, însă eliminarea ideii de amenințare existențială va permite dialoguri avansate la nivel mai înalt facilitând reconcilierea dintre cele două state.

Schimbarea poziției regionale a Iranului și Arabiei Saudite

Politicile externe ale Iranului și Arabiei Saudite au suferit schimbări majore de-a lungul ultimilor patruzeci de ani. Ambele state și-au adaptat poziția la contextele regionale, păstrând totuși anumite puncte comune, deși în anumite situații modul în care Teheranul sau Arabia Saudită s-au raportat la evenimentele din regiune a reflectat o schimbare la 180 de grade în orientarea politicii externe. Acest lucru se poate datora unor modificări majore în circumstanțele Orientului Mijlociu sau în politica externă a SUA vis-a-vis de regiune, dar ilustrează o chestiune foarte importantă referitoare la discuția despre încercările de apropiere dintre cele două state, și anume faptul că pozițiile Teheranului și Riadului față de partea opozantă sunt maleabile și pot suferi modificări în contextul potrivit.

În cazul Iranului, liderii post-1979 au adoptat o politică revizionistă, motivată de lipsa de satisfacție cu privire la mersul lucrurilor în regiune. dar nealiniată cu niciunul dintre blocurile dominante la acea vreme reprezentate de SUA și URSS. Politica de nealiniere avea să continue până la revoltele din 2011, însă măsurile agresive luate de Washington au dus la apariția unor strategii prin care Teheranul căuta să evite reprecursiunile. Revoluția islamică și sancțiunile aferente au generat o rivalitate iraniano-americană care se manifestă până în prezent, iar liderii iranieni au setat prioritățile strategice ale țării în mod independent și împotriva marilor puteri.

Războiul cu Irakul (1980-1988) a dus la o mai intensă implicare a Iranului în chestiunile regionale printr-o strategie de contracarare a izolării și una de descurajare. Prima a însemnat formarea de alianțe de conjunctură și încercări de a obține beneficii de pe urma rivalității Războiului Rece. Cea de-a doua a avut în componență două dimensiuni: crearea, utilizarea, și extinderea actorilor asimetrici din regiune, precum Hezbollah, și formarea așa numitei “axe de rezistență” și programul de construire a arsenalului de rachete balistice convenționale. Cea de-a doua strategie, aceea de descurajare, avea să fie dusă la un nivel mult mai ridicat după invaziile americane în Afghanistan și Irak care urmare a atacurilor din 11 septembrie 2001 când Teheranul se temea de posibilitatea unor acțiuni militare și împotriva Iranului.

Evenimentele Primăverii Arabe, și în special războiul din Siria, au produs o schimbare majoră în politica externă a republicii islamice. La acea vreme, Iranul vedea detronarea dictatorilor arabi drept un lucru benefic și o oportunitate pentru a-și avasa propriile interese regionale, astfel că liderii de la Teheran, prin vocea Ayatollahului Khamenei au făcut clar faptul că vor sprijini “revoluțiile islamice, populare, și anti-americane.” Discursul lui Khamenei a venit cu doar două luni înainte ca fostul președintele american Barack Obama să exprime public faptul că omologul său sirian, Bashar al-Assad, ar trebui să renunțe la putere. Din acest moment, politica Iranului referitoare la Siria devenea clară, împotriva interferențelor străine, caracterizată inițial de sponsorizarea unor miliții anti-opoziție în Siria și ajungând până la implicarea Rusiei și găsirea unui echilibru între principalele puteri implicate în război, Turcia, SUA și Israel.

Cooperarea cu Rusia reprezintă primul parteneriat cu o putere non-regională în era post-1979 și o schimbare majoră în politica externă a Iranului Teheranul a evoluat de la o poziție de nealiniere la una de implicare pro-activă în acțiuni de contracarare a influenței Statelor Unite în regiune detașându-se de tradiționala abordare marcată de neîncredere în puterile globale. Iranul caută în momentul de față parteneriate cu puteri emergente în speranța că va juca un rol important într-o viitoare apariție a unei ordini globale multipolare.

În ceea ce privește Arabia Saudită, revoluția islamică din Iran a produs un șoc și a fost percepută drept o amenințare majoră la adresa ordinii regionale și a poziției Riadului de lider islamic. Începând cu acel moment, liderii saudiți au căutat să contracareze o posibilă expansiune a ideologiei revoluționare de factură șiită prin exportarea propriei viziuni. Eforturile capetelor încoronate nu au avut un scop pur religios, așa cum sunt ele adesea descrise prin prisma conflictului șiiți versus sunniți, ci obiective eminamente politice. Principalele instrumente ale Riadului au fost unele de soft power și au presupus o gamă foarte largă de acțiuni precum finanțarea de școli religioase, pregătirea și promovarea unor clerici cu viziuni extremiste sau influențarea unor figuri artistice deosebit de populare în regiune.

Aceste eforturi însă aveau să scape de sub control și să ducă la apariția unor grupări extremiste care vor comite nenumărate atacuri asupra populației civile din Orientul Mijlociu și nu numai, precum atacul cu bombă de la complexul rezidențial Al-Mohaya din Riad, atentatele din 11 septembrie 2001 sau emergența grupării al-Qaeda. Însă politica externă a Arabiei Saudite avea să sufere modificări majore în special în perioada post-2011 și în special odată cu venirea la putere a prințului moștenitor Mohammad bin Salman.

Ca urmare a revoltelor arabe din 2011, Arabia Saudită a căutat să influențeze într-o măsură cât mai mare reconfigurarea politică a regiunii într-un mod care să îi servească interesele în Orientul Mijlociu. De la implicare în problemele interne ale Libanului, la blocada impusă împotriva Qatarului și intervenția militară din Yemen, Arabia Saudită a căutat o abordare mai independentă și pro-activă în relație cu regiunea, una care, spre deosebire de trecut, pare să vină fără consultări în prealabil cu Washingtonul. Implicarea tot mai scăzută a Statelor Unite în regiune și eșecul administrației Obama de a-și menține poziția referitoare la “linia roșie” pe care a trasat-o în Siria au deschis ușa unor intervenții din partea Rusiei și a Chinei cu care Arabia Saudită a avut discuții referitoare la achiziționarea de sisteme de apărare anti-aerienă S-400 și cu care întreține veritabile relații politice și economice.

Ceea ce Arabia Saudită încearcă prin schimbările în politica sa externă este să-și încheie o poliță de asigurare pentru momente de incertitudine strategică, definită drept “o eroziune în relația cauză-efect, un declin în rolul jucat de liderul sistemic, și emergența altor actori cu pretenții de hegemoni extra-regionali care oferă opțiuni alternative de politică” la care se adaugă și nevoa de supraviețuire a regimului. La fel ca și în cazul sectarianizării, represiunea sau co-optarea sunt elemente cruciale în supraviețuirea regimului autoritar, iar politica externă are și o dimensiune ce ține de situația internă. Scăderea nivelului de implicare al SUA în regiune și apariția alternativelor precum Rusia sau China produc la Riad incertitudine strategică obligând Arabia Saudită să-și regândească și reconfigureze politica externă.

Importanța reapropierii iraniano-saudite și impedimentele refacerii relației

În era post-1979, relațiile iraniano-saudite au fost în mod clar marcate de divergențe referitoare la securitatea Orientului Mijlociu. În timp ce Arabia Saudită se baza pe ideea menținerii securității printr-o serie de relații politico-militare cu Statele Unite, Iranul era de părere că securitatea regiunii este responsabilitatea statelor din zona orientală. Competiția în acest sens și pentru hegemonie regională au dat naștere unui proces de militarizare a țărilor din Golful Persic, generând o dilemă de securitate și discursuri care portretizau partea opusă drept o amenințare existențială la adresa stabilității și securității regionale.

În prezent, lucrurile par să o ia pe o altă cale, una menită să restabilească normalitatea în relațiile dintre Iran și Arabia Saudită. Această schimbare este motivată de motive pragmatice și care va fi realizată printr-un proces de de-securitizare. Atât Teheranul cât și Riadul au viziuni mărețe cu privire la modul în care propriile țări vor arăta în următorul deceniu, dar pentru a-și îndeplini obiectivele, îmbunătățirea relațiilor este o chestiune crucială. Proiectul saudit Vision 2030 anunțat în octombrie 2018 caută să transforme Orientul Mijlociu în “noua Europă.” În cazul Iranului, nevoia de a diminua efectul sancțiunilor americane și a anilor de izolare pe scena internațională este suficient pentru a produce o repoziționare cu privire la Arabia Saudită.

De la venirea la putere a lui Mohammad bin Salman, Arabia Saudită a trecut printr-o serie de transformări politice și sociale fără precedent. Femeile au primit dreptul de a conduce autovehicule, au fost deschise cinematografe, și au început să fie organizate concerte și alte evenimente culturale spre dezgustul clericilor cu viziuni extremiste. Riadul are acum nevoie să-și îmbunătățească imaginea la nivel internațional după evenimente precum asasinarea brutală a jurnalistului Jamal Khashoggi în consulatul saudit din Istanbul sau războiul devastator din Yemen. Reducerea tensiunilor cu Iranul are capacitatea de a produce acest lucru, dar și să deschidă ușa unor oportunități financiare majore care să răspundă nevoilor saudite de reconfigurare a economiei în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse în planul Vision 2030.

Disputa cu privire la programul nuclear și sancțiunile economice impuse de Statele Unite au dus la o scădere majoră în comerțul dintre Arabia Saudită și Iran și au pus o presiune imensă asupra economiei și societății iraniene. Liderii de la Teheran simt în prezent nevoia de a găsi soluții pentru a minimiza impactul politicilor occidentale agresive și caută o reintegrare regională care, în schimb, poate genera oportunități comerciale și căi pentru reconciliere. Relațiile comerciale dintre Iran și Arabia Saudită au un potențial imens de expansiune și de a răspunde nevoilor de diversificare a economiilor celor două țări.

Rămân, însă, chestiuni cruciale care stau în calea îmbunătățirii relațiilor dintre Teheran și Riad. Printre acestea se numără intervenția militară a Arabiei Saudite în Yemen, susținerea de către Iran a unei game largi de actori non-statali în regiune, precum și divergențe ce țin de demografie și interese regionale. Paradoxal, dialogul cu privire la conflictul din Yemen, spre exemplu, poate pune bazele unor negocieri cu privire la alte aspecte care care fac relația iraniano-saudită să fie una conflictuală. În momentul de față există motive pentru a fi optimiști. Declarațiile publice ale unor lideri atât de la Teheran cât și de la Riad indică emergența unui proces de de-securitizare și disponibilitatea pentru dialog. Cheia acestui proces este existența unor motive pragmatice, care sunt prezente din plin, pentru a transforma percepțiile și a conduce către colaborare în detrimentul competiției.

Note:

Ahmadian, Hassan, „Iran and the New Geopolitics of the Middle East: In Search of Equilibrium”, Journal of Balkan and Near Eastern Studies, vol. 23, nr. 3, 4 mai 2021, pp. 458–472.

Buzan, Barry; Buzan, Research Professor of International Studies Centre for the Study of Democracy Barry; Etc; Wæver, Ole; Waever, Ole; Wilde, Jaap de, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers, 1998.

Demmelhuber, Thomas, „Playing the Diversity Card: Saudi Arabia’s Foreign Policy under the Salmans”, The International Spectator, vol. 54, nr. 4, 2 octombrie 2019, pp. 109–124.

Ghattas, Kim, Black wave: Saudi Arabia, Iran, and the forty-year rivalry that unraveled culture, religion, and collective memory in the Middle East, First edition, Henry Holt and Company, New York, NY, 2020.

Hashemi, Nader; Postel, Danny, „Sectarianization: Mapping the New Politics of the Middle East”, The Review of Faith & International Affairs, vol. 15, nr. 3, 3 iulie 2017, pp. 1–13.

Mabon, Simon; Nasirzadeh, Samira; Alrefai, Eyad, „De-securitisation and Pragmatism in the Persian Gulf: The Future of Saudi-Iranian Relations”, The International Spectator, vol. 56, nr. 4, 2 octombrie 2021, pp. 66–83.

Wæver, Ole, Securitization and desecuritization, Centre for Peace and Conflict Research Copenhagen, 1993.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Un articol pe o temă nu prea fierbinte pentru cititorii români, dar scris cu profesionalism și dovedind o cunoaștere profundă a subiectului. Felicitări autorului !

  2. Context incomplet in articol. Lipseste mentionarea Egiptului in ecuatie, dar si a Dubai-ului.
    Si fondul reducerii la mai putin de 5% a dependentei Americii de petrolul din regiune impreuna cu mentinerea, cu atat mai mult acum cu razboiul din Ucraina a dependentei Europei arogante si anchilozate de petrolul din Golf.
    Memoria scurta a Europei a uitat complet de boicotul petrolier care a urmat razboiului de Yom Kipour.
    Cine nu tine minte istorie este condamnat sa o repete.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Raul Pintilie
In 2017 a absolvit studiile la nivel licenta in cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie, Universitatea Babes-Bolyai specializarea Studii de Securitate. Lucrarii de licenta e concentrată pe interventia militară in Libia din 2011 si modul in care aceasta a fost dezbatuta in cadrul Adunarii Generale a ONU cu referire la principiul Reaponsabilitatii de a Proteja. In 2019 a absolvit studiile de masterat in cadrul Universitatii Saint Joseph din Beirut, Liban, specializarea drepturile omului si democratizare. A petrecut un semestru in Amman, Iordania unde a scris dizertatia avand ca subiect de cercetare interventia militara a Arabiei Saudite in Yemen din 2015 si modul in care aceasta a fost motivata de sauditi, dar si felul in care dinamicile regionale au fost afectate de aceasta interventie si de razboiul civil care a urmat.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro