duminică, mai 22, 2022

Reforma Educației, Jocuri și Leadership Adaptiv

Discuții despre Reforma Educațională au fost și vor mai fi, chiar și numai pentru simplul fapt că lumea evoluează continuu, implicit și nevoile oamenilor legate de educație. Importante – mai mult decât declarațiile – sunt lucrurile care se pot aplica și care dau rezultate. Totuși, este greu de crezut că o măsură poate fi aplicată fără a înțelege mai întâi cum funcționează sistemul. O diagnoză, chiar și parțială, este prin urmare necesară ca prim pas.

A diagnostica presupune a înțelege, iar a înțelege presupune a utiliza un model mental. Dar un model nu trebuie confundat cu realitatea. Renumitul statistician George E.P. Box spunea: ”toate modelele sunt greșite, dar unele pot fi utile”. Astfel, un model ar trebui judecat mai ales după utilitatea sa. Anumite modele pot fi mai utile decât altele. Am putea considera că prin orice extensie un model câștigă în utilitate. Totuși, această extensie ar putea fi mai utilă dacă respectă principiul ”briciul lui Occam”: ”Pluralitas non est ponenda sine necessitate” („Nu trebuie să punem mai multe lucruri fără necesitate”).

Din momentul în care am citit cartea profesorului Mérő László, ”Logica (i)raționalității” – o foarte intuitivă introducere în Teoria Jocurilor – am avut sentimentul puternic că jocurile ar putea explica ceea ce abordările tradiționale nu pot face. Experiențele tranziției ne-au arătat că individualismul și cinismul au devenit atitudini foarte răspândite. Modelele teoretice bazate pe jocuri nu considera indivizii altfel decât egoiști. Cinismul poate fi văzut pur și simplu ca o mai mare libertate în alegerea anumitor strategii (de ex. indivizii lipsiți de scrupule pot alege strategii pe care alții și le interzic singuri). Asta nu exclude deloc altruismul și respectarea regulilor morale, dar explică de ce ”oamenii răi” o pot duce bine uneori. Profesorul Ken Binmore folosește jocuri pentru a studia emergența normelor sociale fără a porni de la vreo ipoteză morală. Studii neurologice recente arată că în creier declanșarea acțiunii precede formularea rațională a sensului acțiunii respective. Prin urmare, nu este clar dacă acționăm în virtutea unor principii raționale sau, din contră, găsim ulterior explicații raționale și de fapt acționăm ghidați de subconștient. Indiferent însă de cum am face-o, o ipoteză este că deciziile noastre urmăresc maximizarea unei anumite utilități (bani, putere, siguranță, poziție, satisfacție, sens, etc.). La asta se mai adaugă și mecanismul selecției naturale/sociale, care face ca anumite caracteristici să asigure succesul anumitor indivizi.

Dacă ar fi să creionez un model al sistemului educațional actual din Romania, acesta ar apărea ca un construct bazat pe lozinca nescrisă: ”Birocrația rezolvă totul!”. Modelul tradițional presupune o abordare centralizată, se bazează pe o ierarhie clară, cu roluri bine definite. O ipoteză este că fiecare știe ce are de făcut și chiar face lucrul respectiv. Există anumite proceduri și mărimi cuantificabile care permit verificarea activității prestate. Astfel, a îmbunătăți sistemul este sinonim cu a adăuga o extensie birocratică (încă o procedură, fișă, formular, raport, etc.) sau a modifica o formă birocratică existentă. Experiența ne arată însă că birocrația a crescut în ultimii ani fără să atragă după sine o creștere a calității, înregistrându-se chiar o scădere.

Modelul tradițional, centralizat, poate fi bănuit de a avea o serie de limitări. De unde știm că structura actuală a ierarhiei (numărul de nivele, numărul de șefi per nivel, lărgimea bazei) e optimă? Cum putem aprecia a priori efectele unei noi politici? Cum cuantificăm rezultatele? Uneori ceea ce este esențial scapă cuantificării iar ceea ce este cuantificat nu este esențial. Deși se știe că în realitate omul este cel care ”sfințește locul” continuăm să punem birocrația mai presus de om. Cum evităm abuzurile? Cum garantăm meritocrația? Nu în ultimul rând, deși părinții și societatea civilă în general au un rol esențial, sistemul actual pare să ignore semnalele din partea acestora sau sa le trateze ca pe o agresiune.

De fapt, modelul tradițional nu ia aproape deloc în calcul autonomia pe care fiecare actor implicat în sistem (elev, student, profesor, părinte, angajator, etc.) o are. Bazându-se pe ideea că simpla satisfacere a formelor birocratice este necesară și suficientă, modelul tradițional ignoră elemente emoțional-afective de primă importanță cum ar fi: motivația, identitatea și diversitatea. Modelul tradițional nu este interesat de modul în care actorii iau decizii deoarece face ipoteza tacită că aceste decizii sunt controlabile prin mijloacele birocratice existente. Realitatea ne arată însă că acest lucru este fals. În cadrul birocratic formal este loc destul și pentru impostură și pentru performanță, și pentru abuz și pentru meritocrație. Astfel, sistemul birocratic actual nu controlează multe aspectele esențiale și deci nu are cum să asigure calitatea dorită. Și atunci ce facem? Sufocăm sistemul cu și mai multă birocrație, ca să obținem și mai multe forme fără fond?

Există din fericire o alternativă: să privim lucrurile diferit. Un aspect important este modul în care actorii din sistem iau decizii. De exemplu, așa cum arată G. Akerlof în ”Economia identităţii”, identitatea influențează puternic comportamentul unui individ. Efortul depus de un elev depinde de grupul social cu care se identifică acesta: tocilar, sportiv sau chiulangiu (tipuri identificate în școala din USA). Un profesor scârbit de sistem se va poziționa ca outsider și va depune un efort minim. O bună cultură organizațională îi ajută pe angajați să se identifice ca insideri, caz în care vor depune un efort mediu/mare din proprie inițiativă. Motivația [1] fiecărui actor implicat este esențială deoarece lipsa acesteia duce la un efort minimal și la dorința de a păcăli sistemul.

Un model superior celui tradițional ar presupune o abordare centralizat-distribuită (păstrează cadrul centralizat dar ia în calcul autonomia actorilor). Accentul nu mai cade pe formele birocratice ci pe indivizi, valorile acestora și felul în care ei decid. O ipoteză de bază este că fiecare actor/jucător are o anumită autonomie, limitată, în a lua decizii. Ceea ce contează este cum anume acest actor ia decizii și ce factori influențează deciziile sale. Deja am arătat că identitatea și motivația sunt două aspecte importante. Modelul centralizat-distribuit prezintă destul de multe similitudini cu modelul unui joc. Într-un joc, fiecare jucător (actor) are la dispoziție un set de strategii din care alege strategia care să-i maximizeze utilitatea. În conceptul de utilitate intră aspecte diverse: pecuniare, de putere, profesionale, de realizare de sine – într-o combinație, ce-i drept, necunoscută. Câștigul unui jucător depinde nu doar de strategiile alese de el, ci și de strategiile alese de ceilalți jucători.

În Teoria Jocurilor un concept esențial este cel de echilibru. Un echilibru (de ex. echilibrul Nash) este o stare a jocului de la care nici un jucător nu are vreo dorință de a devia unilateral deoarece asta i-ar aduce doar pierderi. Echilibrele sunt stări stabile. Teoria Jocurilor, utilizată inițial în Economie, a devenit un instrument puternic și pentru studiul sistemelor biologice și sociale. Un domeniu aparte este Teoria Evolutivă a Jocurilor (Evolutionary Game Theory), care combină jocurile clasice cu Teoria Evoluționistă. Varianta evolutivă a jocurilor este folosită pentru a studia dinamica răspândirii anumitor strategii într-o populație de jucători. Un jucător poate imita, de exemplu, strategia unui vecin/coleg de succes. Imitația este de altfel un mecanism social de învățare foarte ieftin care poate fi și foarte eficient (o euristică). De altfel conformismul și efectul de turmă sunt aspecte ușor de constatat empiric.

Pentru sistemul educațional din Romania am modelat câteva situații concrete sub forma unor jocuri. Acestea sunt: ”jocul nonconformistului”, ”jocul revoltei”, ”jocul delăsării”, ”jocul feudelor” și ”jocul onestității”. Descrierea acestor jocuri se poate accesa la acest link [3]. Prezentarea disponibilă la acest link [2] conține formele matriceale ale unor instanțe ale acestor jocuri. Pentru detecția echilibrelor s-a utilizat software-ul Gambit.

Vom prezenta în continuare pe scurt doar concluziile care rezultă din aceste simulări:

  • Opțiunea implicită – status quo-ul – are o importanță covârșitoare și decide selectarea echilibrului în diferitele jocuri testate. Ca o consecință, starea actuală poate fi foarte stabilă indiferent de performanțele sistemului.
  • Nonconformiștii ”iraționali” pot induce schimbări, dar probabilitatea de succes a acestora este foarte mică. Aceasta și din cauza că, de regulă, colegii nu îi susțin. Lașitatea în fața sistemului este deseori alegerea ”rațională”. Astfel, șansele sunt minime pentru ”reforma de jos în sus”.
  • Condițiile actuale din sistem favorizează delăsarea și scăderea calității mai ales că feedback-ul din partea angajatorilor este în mare măsură ignorat.
  • Dacă probabilitatea de pedepsire a neonestității (ex. absențe, copiat, plagiat, lipsa implicare, efort minimal, dezinteres, publicare în jurnale/conferințe dubioase, etc.) ar depăși un anumit prag (stabilit contextual), onestitatea ar putea deveni strategia dominantă. Aceste ultime concluzii sunt susținute și de rezultatele din articolul publicat de autor [4] în jurnalul Plos One.

Din punct de vedere teoretic, jocurile aduc o perspectivă nouă asupra sistemului de educație, subliniind importanța deciziilor individuale. Cei care fac și impun regulile jocului ar trebui să țină cont de: felul în care jucătorii iau decizii, echilibrele care apar (situațiile stabile), valorile personale, contextul social ce influențează mecanismele de decizie individuală și starea actuală a sistemului. Toate acestea sunt incluse în conceptul de Mechanism Design.

Pentru individ, Teoria Jocurilor propune în fond o perspectivă stoică în raport cu ”sistemul” sugerându-i să se întrebe: ce pot face eu ca individ (elev, profesor, părinte, etc.) în sfera mea de influență? care este rolul meu? ce depinde direct de mine? care acțiuni ale mele au șanse mai mari să aibă succes?

Din păcate, concluziile rezultate din experimentele prezentate mai sus indică mai degrabă faptul că sistemul este foarte dificil de schimbat. Din fericire există un domeniu numit leadership adaptiv, care propune soluții practice. O referință interesantă în acest sens este R. Heifetz ș.a., ”Leadership adaptiv – de la soluții tehnice la schimbări adaptive”. Conform definiției dată de autorilor cărții, leadership-ul adaptiv înseamnă a ajuta oamenii să facă față provocărilor și să prospere. El este așadar orientat pe individ la fel ca modelul centralizat-distribuit propus aici. De altfel, abordarea propusă în acest articol pare să fie perfect compatibilă cu viziunea leadership-ului adaptiv. Iată un fragment din carte care mă încurajează sa cred acest lucru: ”…orice sistem social (inclusiv organizație, o țară sau o familie) este așa cum este fiindcă oamenii din acel sistem (sau cel puțin acei oameni sau grupuri care au cea mai mare putere de influență în cadrul lui) și-l doresc așa… Sunt întotdeauna destui oameni importanți cărora le convine exact situația așa cum este, orice s-ar spune despre ea… Este clar că sistemul, ca întreg, a ales să trăiască cu acea discordanță între valorile declarate și realitatea curentă….

Pe scurt, sistemul se va schimba atunci când acest lucru va fi dorit cu adevărat de către cei care au puterea. Însă o anumită putere are fiecare în sfera sa de influență. Deci nimeni nu este scutit de responsabilitate. În ciuda dificultăților majore, realitatea ne arată că sistemele evoluează totuși (chiar dacă foarte lent în raport cu așteptările individuale) dar nu fără efort. Conștientizarea problemelor reale din sistem și utilizarea instrumentelor practice ale leadership-ului adaptiv pot reprezenta puncte de pornire în acest demers complex, dificil și totodată extrem de important.

Referințe:

[1]. http://reteauadeidei.blogspot.ro/2014/03/educatia-orientata-pe-motivatie.html

[2]. http://helios.utcluj.ro/mobile/Prezentare_ALV_2014.pdf

[3]. http://reteauadeidei.blogspot.ro/2014/04/exemple-de-jocuri-paguboase-in-sistemul.html

[4]. http://www.plosone.org/article/info%3Adoi%2F10.1371%2Fjournal.pone.0087471

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Excelenta sintetizare a unor principii care se pot aplica nu numai in reforma educatiei ci in reformarea intregii sociatati. Din pacate ”…orice sistem social (inclusiv organizație, o țară sau o familie) este așa cum este fiindcă oamenii din acel sistem (sau cel puțin acei oameni sau grupuri care au cea mai mare putere de influență în cadrul lui) și-l doresc așa… Sunt întotdeauna destui oameni importanți cărora le convine exact situația așa cum este, orice s-ar spune despre ea… Este clar că sistemul, ca întreg, a ales să trăiască cu acea discordanță între valorile declarate și realitatea curentă…”. Oricit nu ne place, celor de pe aceasta platforma, imobilismul actual al societatii romanesti, trebuie sa acceptam acel adevar ca majoritatii ii este frica de schimbare, nu o cunoaste si s-a fript de prea multe ori, s-a acomodat la mizerie si o prefera unei noutati care nu ii poate garanta nici macar echilibrul precar existent. Propunerea de a incepe cu un domeniu ingust – ar fi foarte potrivit sa fie educatia – este mai mult decit binevenita, caci ea va avea pe termen lung influente asupra celorlalte domenii. Totul e ca sa fie auzita si imbratisata de cine trebuie; nenorocirea e ca aceia fac parte dintre cei care vor sa ramina lucrurile asa cum sunt, asa ca problema se transfera cautarii solutiilor de iesire din acest cerc vicios. Teoretizarea e minunata, dar pe noi practica ne-a omorit intotdeauna.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marcel Cremenehttp://reteauadeidei.blogspot.ro/
Este conferențiar la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Departamentul de Comunicații. Predă cursurile: ”Comunicații Mobile”, ”Dezvoltarea de aplicații pentru telefoane mobile” și ”Software pentru prelucrări de semnale și imagini”. Pe partea de cercetare este interesat de sisteme adaptive și de complexitatea sistemelor distribuite. Conduce un laborator de cercetare numit ”Sisteme Adaptive”. Având o deschidere multidisciplinară, se preocupă și de domenii cum ar fi: ”Game Theory”, ”Evolutionary Computing” și ”Behavioral Economics” – fapt ce i-a permis să integreze direcțiile sale de cercetare tehnice cu preocupări sociale și filozofice precum și cu preocuparea pentru îmbunătățirea sistemului de educație. Blog personal: http://reteauadeidei.blogspot.ro/

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro