Reforma haraciului și refeudalizarea clasei politice în România

Într-o recentă declarație televizată premierul Bolojan afirma cu fermitatea care l-a consacrat național (și în adorația mută a moderatorului) că „nu se face corecția bugetară în cheie ideologică”. O asemenea teză, dacă nu e un simplu truc retoric, merită o examinare la rece. Ea produce consecințe și, dincolo de istoria ei, ea întărește prejudecata că anumite decizii nu pot fi contestate pentru că ar fi rezultatul unei exigențe al rațiunii. Convingerea lui Vespasian conform căreia pecunia non olet („banii nu au miros”) este, în ciuda a cea ce pare, un argument de bun simț că lucrurile stau exact pe dos. Ceea ce poate intui orice boboc la umanioare (distribuția și nivelul taxării e o decizie marcată ideologic) pare să fie imposibil de înțeles pentru gestionarii „dietei de comunicare publică” vândută pe bani grei unui actor politic major ale cărui convingeri trebuie să fie judecate în dinamica lor (pentru că de acestea depinde ce vom pune mâine în farfurie). Adică să vedem cine, cât și mai ales pentru ce este pus cineva să plătească. Cu riscul de a plictisi un pic fanii Instagram – aș începe cu un pic de theoria.

Democrația, dincolo de declarații politice și aparențe, rămâne în societățile procedurale (bazate pe norme) un sistem de sublimare a ostilității^[1]. Modelele moderne ale democrației caută să țină pasul cu avansul tehnologiilor – astfel încât digitalizarea interacțiunilor sociale atrage după sine conectarea gestiunii procesor politice la instrumente procedurale noi. „Lupta” omului simplu cu platformele (pentru X tastează 1, pentru Y tastează 2…) e un meci cu perdant previzibil deși ideea conform căreia automatul nu are rude, nu poate fi corupt și nu decide partizan circulă în continuare ca o reclamă publicitară fără consumatori critici. Pretenția de a oferi un nivel crescut de dreptate socială este principalul argument al proceduralizării. Adică facem totul „ca la carte” – după reguli (ale rațiunii, ale bunului simț, ale matematicilor elementare?). După regulile cui? – e întrebarea cheie pe care în graba alergăturii după banii de facturi cei mai mulți oameni o lasă pentru mai târziu.

Guvernările procedurale nu diminuează ostilitatea competitivă a indivizilor (toți cer salarii crescute) dar permit deturnarea eficientă a actelor de revoltă în spații ferite de riscul unui conflict deschis. Seniorul „fără chip” este, până la urmă, creația elitei extractive care a înțepat conducta. (cu fonduri mai mult sau mai puțin europene – nu asta era important). Baza stratificării sociale în România este legată de poziția ocupată în ierarhia determinată de nivelul de acces la resurse publice. Acest acces rămâne discreționar[2] și reflectă dimensiunea de castă a fenomenului. În spațiul vasalității post-feudale disfuncțiile de procedură nu au fizionomie concretă – erorile sistemului nu incumbă responsabilități individuale definite. Nu știm prea limpede cine a greșit, cine a pârjolit cămările și în ce fel „corupția fără corupți” a contribuit la aducerea țării în pragul incapacității de plată. În aprilie 2025, datoria publică a României tocmai a depășit pragul de 1.000 de miliarde de lei, reprezentând 56,6% din PIB și s-a ajuns aici pe procedură: adică nu avem responsabili politici și nici vinovății administrative care să atragă consecințe sau răspunderi penale. Lucrurile au ieșit prost, dar cei care le-au făcut au respectat toate regulile. Cum s-a ajuns aici?

Caracteristica definitorie a societății procedurale este introducerea în spațiul politic a vinovățiilor fără vinovați. Critica ideologică a „erorilor de sistem” permite o anumită alternanță la putere, dar păstrează puterea în mâniile unei clase politice închise. Posibilitatea de a alege indivizi care nu fac parte din acest cerc închis de putere este redusă. Alegerile au loc în orizontul unor interferențe crescute cu tehnologii de analiză (Data Mining, Machine Learning) care influențează decisiv natura competiției politice: banii au fost întotdeauna importanți, dar în context tehnologic ei au ajuns să sufoce poziționările politice. Moartea ideologiilor (altfel decât credea G. Sartori) e consecința folosirii intensive a politicii de date – politica supravegherii (R Kitchin 2021 datafication și data politics) și a preocupării clasei politice de a profila și de a exploata alegătorii[3]. Mai profund decât „o lovitură de stat epistemică” sau „o mutație necinstită a capitalismului” (S. Zubhoff 2018) societățile procedurale atrag o mutație a felului în care omul ajunge să se gândească pe sine. În viața de zi cu zi omul comun nu face theoria dar felul în care un om alege să își trăiască viața se află într-un raport determinat cu ceea ce el gândește despre lume și semenii săi. Conectarea permanentă la mainstream și înclinația pentru acumularea de experiență „în rețea” îndepărtează omul recent de raționalismul clasic și practicile de căutare autonomă a adevărului. Lipsit de un weltanschauung (o concepție personală despre lume) individul știe doar ceea ce îi este oferit de rețea. Tot mai puțin interesat de adevăr el trăiește preocupat de credibilitate. Adevărul ca valoare umană constituie instrument al discernământului în cazul tuturor celorlalte valori sociale: dreptatea, binele sau libertatea capătă înțeles în orizontul semnificațiilor adevărului. Criza adevărului este în esența sa o criză societală pentru că schimbă înseși mecanismul prin care omul occidental înțelege societatea și se înțelege pe sine.

Oamenii (cu rare excepții) nu caută știința – „de dragul științei”. În spațiul public știința și discursul despre adevăr sunt percepute prioritar ca instrumente pentru atingerea unor scopuri. Universitățile sunt azi agenți esențiali care livrează metode de analiză „obiectivă” și multiplică proceduri. Cu toate acestea „societatea cunoașterii” nu se află într-o căutare de adevăr care să ne facă viața mai bună – ea caută „datornici”[4] (Deleuze 1992) care să trăiască dominați de presiunea plăților față de creditor. Întreg instrumentarul Big Data funcționează ca o instituție de credit. Omul îndatorat acționează public înfricoșat de conștiința acestei vasalități implicite și gândirea lui e marcată de această apăsare. El e dornic să facă știință (fiindcă știința plătește datorii) și nu mai are timp să gândească (fiindcă filosofia și adevărul nu aduc un folos imediat în plan personal). Acestă schimbare de perspectivă are consecințe sociale directe.

Pretenția de a guverna „științific” (a așa-numiților tehnocrați) este un mit pe care aristocrația procedurilor îl întreține ideologic ca justificare a unor decizii de putere. Statul savant[5] nu funcționează în afara ideologiilor, ci folosește puterea de a impune public semnificații și valori în vederea unei preluări silențioase a controlului social (silent takeover [6] Hertz, 2002). Aceste interpretări așa numit „științifice” sunt folosite mai apoi ca temeiuri de justificare pentru proceduri administrative de constrângere și politici de forță. Ele asigură un control de masă prin vasalizare și restrâng libertăți și drepturi invocând rațiuni de securitate. Există analize bune privitoare la „rolul profund ideologic” (Van Dijck 2014) al credinței în puterea datelor.[7][8] Cât de obiective pot fi datele și, mai ales cum poate rămâne obiectivă interpretarea lor?

Regulile nu sunt niciodată neutre iar numerele nu sunt inocente^[9]. Algoritmii nu lucrează „dincolo de bine și de rău”. Cifrele pot lua la remorcă discursul ideologic practicat de o elită prădătoare (Robinson, M. J. 2005, Attwood 2022) și pot disimula cu succes „prezența unei intenționalități” (Lee, 2018). În spațiul politic aceste intenții nu au părăsit niciodată  aria evidenței. Orice regim politic urmărește (în virtutea rațiunii sale structurale) limitarea diversității convingerilor și orice societate ierarhică folosește activ formule netransparente de inginerie culturală.^[10]. Este atunci un obiectiv realist să cerem politici publice (policy) non-ideologice?

Nu putem desființa modelul democratic cu argumentul că este un mediu propice pentru alegeri greșite[11]. Intransigența „științei totale” pretinde oricărei gândiri disciplină: nimeni nu poate gândi diferit – orice formă de contestare ar fi o probă de inepție. Conflictul interpretărilor stă la baza naturii divergente a spațiului politic. Partizanii  „democrației de rețea” (Hacker, 2002) vând ei înșiși interpretări politizate. Chiar atunci când „cu seriozitate și responsabilitate”  „creatorii de conținut” lansează în rețea campanii inocente (la noi de tipul „împreună fără ură”) ei rămân parte ceea ce am putea califica drept democrație monitorizată (Keane, 2013) În concluzie: eviscerarea ideologică a discursului puterii nu este un act de responsabilitate socială. Pretenția de a opera cu decizii derivate din calcul și necesități obiective poată cu sine riscul refeudalizării (cu fizionomie tehnofascistă). Un sistem de vasalități postmoderne  care  nu reclamă întemeiere prin adevăr (vezi era post-adevăr) operează exclusiv în beneficiul unei epistocracy care vorbește despre obiectivitate științifică și calcul pentru a legitima prejudecăți intrinseci[12] (Kordzadeh și Ghasemaghaei 2022). Vasalitatea postmodernă devine realitate în procesul progresiv de substituire deliberată a criteriului adevărului cu norma credibilității. Existența „baronilor locali” și a unui model feudal de distribuire a autorității nu poate fi pusă în pericol de mediatizarea intensivă a unor frânturi de lozinci cu conținut moral. Indivizii nu se comportă democratic pentru că o lozincă sună bine. Ei aleg democrația atunci când un regim politic asigură avantaje palpabile celor care, prin consimțământ liber, decid să plătească onest taxe, înțeleg și percep concret avantajele contractuale ale traiului în sânul unei comunități politice.

Daca cineva nu a avut răbdare să parcurgă textul argumentativ destul de tehnic pe care l-am folosit pentru a proba teza refeudalizării sistemului de guvernare din România poate că o variantă mai sintetică va fi de folos. Există la noi două forme de configurare a piramidei de vasalități în societatea românească:

• feudalizare de tip do ut des (îți dau ca să îmi dai) validată experimental de diverse guverne (însă ilustrată în varianta de manual de guvernele Ciolacu). Puterea seniorială redistribuie autoritatea decizională fără a ridica pretenții de control local în schimbul loialității și a sprijinului logistic în competiția politică la nivel central. Își rezervă dreptul de a numi decidenții din plan asigurând în acest fel disciplină internă și instrumente eficiente de fidelizare (ex. locuri eligibile pe listele de partid). Refeudalizarea prin „înnobilare” are însă dezavantajul major că poartă cu sine pericolul ca odată cu apariția crizei interne unii „să muște mâna care i-a hrănit”. Canibalizarea în partidele mari și soarta foștilor președinți ai formațiunilor politice majore din România au făcut ca acest tip de rețea de vasalitate să apară depășit.
• feudalizarea prin monopol structural e posibilă în era digitală pentru că permite transformarea constrângerilor normate politic în violență procedurală. Administrarea fricii (ca fundament al corpului politic) are loc sub protecția legitimărilor extrase din orizontul științelor și a exigențelor rațiunii. Regimurile procedurale impun regularizări pe care un guvern (cum pare actualul guvern) le administrează marțial sub presupoziția că orice scenariu alternativ e irațional și ar conduce la dezastru. Această pretenție de „corectare” a dezavantajelor democrației întreține o piramidă a consensualilor care blochează oportunitățile pentru iregulari.  (e previzibil care dintre funcționari vor părăsi sistemul administrației publice locale după disponibilizări)

Cred că ar trebui să fim naivi să ne închipuim că reforma haraciului în România va produce minuni. Ca principiu, orice ins de bun simț e obligat să admită că guvernul Bolojan are de făcut schimbări pe mai multe paliere. Cine și-a păstrat totuși simțul realității are însă motive bune să se întrebe dacă în mod „serios și responsabil” reforma începe de unde trebuie și va schimba în bine situația unor oameni care își plătesc tot mai gâfâit pâinea cea de toate zilele. Cu studenți trimiși la part-time job și în absența unui program de recrutare a unei elite de decidenți care pot gândi autonom soluții politice pentru criza din România – mie unul mi se pare că orice autostradă construim spre Europa – în atari condiții ne poate duce doar la cules căpșuni.

[1] Design-ul democratic presupune substituția dușmanilor care trebuiau învinși prin război cu oponenții politici care urmau să fie învinși prin vot.

[2] Cf SEAP sub 10% dintre firmele românești au capacitatea de a participa la licitații și dintre acestea doar 8% au participat la licitații cu succes

[3] Alegătorii sunt convinși cumva în afara ideologiei.

[4] Cf. Deleuze „omul nu mai este un om închis, ci un om îndatorat” (1992)

[5]  Alianța dintre birocrație și știință nu e nouă, Fox susține că ea poate fi identificată încă din sec. XIX. Robert Fox, The Savant and the State: Science and Cultural Politics in Nineteenth-Century France. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2012

[6] Pe măsură ce guvernele naționale își pierd influența în fața piețelor globale, democrația devine o opțiune tot mai puțin realistă. Hertz propune o „nouă agendă” pentru a revigora politica și a reînnoi democrația, sugerând că este esențial să înțelegem noile dinamici ale puterii pentru a le putea contesta. Hertz, N. (2002). The silent takeover: Global capitalism and the death of democracy. William Heinemann

[7] Van Dijck J., (2014) Datafication, dataism and dataveillance: Big Data între paradigma științifică și ideologie, Surveillance & Society 12(2): 197–208

[8] Conform lui Han, regimul informațional neoliberal „este un totalitarism fără ideologie” Byung Chul Han (2022)Democracy and Information in the Age of Digitalization. Infocracy: Digitalization and the Crisis of Democracy., Cambridge, UK; Medford, MA: Polity Press

[9] Desigur asta nu înseamnă automat ca  Algorithms are no more than the power of the bourgeoisie disguised as an objective and neutral instrument –algorithms are technocratic weapons. (Couldry, Nick and Mejias, Ulises A. (2018). Data Colonialism: Rethinking Big Data’s Relation to the Contemporary Subject. Television & New Media. UK (Pp. 1-14).

[10] Tom Shermann Cultural Engineering , Ed. National Gallery of Canada,1983. În esență vorbim aici despre eforturi canalizate de a forma norme și valori culturale cu scopul a promova armonia socială, prin școală, presă și mai recent, rețele de socializare.

[11] De la criticile la Platon până la tezele lui Rothbard sunt două milenii – cu toate acestea mobilul fundamental se păstrează. Libertatea cere uneori un preț mare, cu toate acestea niciodată prețul libertății nu poate fi prea mare.

[12] Kordzadeh, N., & Ghasemaghaei, M. (2022). Algorithmic bias: Review, synthesis, and future research directions.  În European Journal of Information Systems, 31(3), 388–409.