Numărul din Dilema care readuce în prim-planul dezbaterii literare cazul Eugen Barbu a stârnit, cum era de așteptat, dezbateri aprinse. Mai ales titlul grupajului, „La centenar“, cu totul neinspirat ales și într-adevăr jignitor în raport cu istoria recentă și cu proximitatea Centenarului Monicăi Lovinescu a fost șocant pentru mulți dintre noi. Dar nu discut aici nici rama în care au fost așezate luările de poziție față de cazul Barbu, nici evidenta disproporție dintre ele (e suficient să citim în paralel cronica lui Bogdan Crețu, unde spiritul critic și profesionalismul dau tonul, și cea a lui Dumitru Alexandru, un simplu puseu hagiografic), nici delimitările ulterioare (altminteri bine venite) ale dilematicilor. Pur și simplu aș vrea să adaug câteva nuanțe pentru a contura portretul acestui personaj care, iată, a stârnit pana atâtor critici literari dornici să reevalueze literatura din perioada comunistă.
Să-l reevaluam, așadar!
Cu ură și cu indignare!
În 1983, la emisiunea lui Michel Polac, „Droit de réponse“, s-a discutat cazul Goma-Tănase, foarte celebru în acel moment. Ceaușescu a comandat unui spion, pe nume Haiduc, uciderea celor doi. Din fericire, spionul a defectat, serviciile secrete franceze au pus la cale o diversiune pentru a-l acoperi și astfel s-a stârnit un scandal internațional. Pe lângă acest caz au fost aduse în discuție și alte atentate împotriva exilaților care criticau în presa occidentală regimul comunist din România. La emisiune a fost invitată și Monica Lovinescu care a vorbit despre atentatul din 1977 împotriva ei, primul de acest fel comandat de un regim comunist în străinătate. Descrierea faptelor, mărturiile victimelor și ale martorilor erau menite să ilustreze agresivitatea extremă a regimului de la București. Ceea ce i-a șocat însă în aceeași măsură pe toți cei prezenți în platou a fost agresivitatea limbajului pe care scriitorii devotați puterii de la București, printre care și Eugen Barbu, îl foloseau ca armă de luptă împotriva jurnaliștilor și colaboratorilor Europei Libere. Prin cantitatea de ură și violență transpuse în cel mai imund limbaj, așa-zisul jurnalism marca Eugen Barbu este asimilat la Paris, pe bună dreptate, atentatelor la care recurgea regimul pentru a-și elimina adversarii. Monica Lovinescu evocă acest moment în volumul La apa Vavilonului:
„Atunci au ajuns să fie citaţi [la Paris] Eugen Barbu şi alţi protocronişti, înşiruitori împotriva noastră de anateme şi înjurături groase, aproape inaudibile pentru o ureche occidentală, fie ea și de jurnalist. Polac le citea ca pe nişte perle ale dezgustului.“
Cu minciuna la Paris
De altfel nu este prima oară când Eugen Barbu șochează media pariziană. În 1965, când sosea la acolo pentru a-și lansa traducerea în franceză a romanului Groapa, el declara cu nonșalanță că prima ediție a cărții fusese interzisă și scoasă din circulație în țară din pricina… preoților care o declaraseră imorală. În realitate, interdicția era desigur de natură ideologică, mai exact nepotrivirea romanului cu schema realist-socialistă (nu existau în roman activiști de partid). Cu alte cuvine, dacă te luai după spusele lui Eugen Barbu, scria Monica Lovinescu, „la Bucureşti nu Partidul comunist deţinea puterea, ci Biserica!“ Desigur, el plătea cu aceste minciuni groase ascensiunea în structurile de putere ale partidului.
Jurnalism de gherilă
După tezele din iulie 1971, când Ceaușescu vrea să pună la cale o revoluție culturală după modelul celei din China, Eugen Barbu simte că a venit timpul lui. Naționalismul lui Ceaușescu îl inspiră să se ralieze ideilor protocroniste din care își va face o doctrină menită să-i asigure o poziție de putere pe piața culturală. Așa încât pune la cale un soi de război civil în lumea literară pe care îl va da în paginile Săptămânii și ulterior ale Luceafărului. De cealaltă parte, în jurul României literare, mai ales, se va strânge, mult mai firavă, cealaltă tabără, a rezistenților prin cultură. Astfel, lumea intelectuală din România se polarizează, iar tensiunea e aproape permanentă. Scriitorii care voiau să-și mai păstreze o minimă libertate de creație vor avea de luptat aproape două decenii nu doar cu ideologia comunistă, mai exact cu cenzura și cu autocenzura impuse de aceasta, ci și cu grupul neo-proletcultiștilor, cum îi numea Monica Lovinescu. Toată energia ce s-ar fi putut aduna într-o mișcare de rezistență și care, poate, ar fi dus la coagularea unei intelighenții capabilă să se opună cu mai mult curaj și determinare regimului, așa cum se întâmpla în alte țări din est (unde existau mișcări de tipul Charta ’77 din Cehia sau Solidarność în Polonia) se va consuma în lupta de gherilă cu acest grup abject, strâns unit în jurul lui Eugen Barbu.
Din fișetul Securității
Că acesta va reuși să ajungă până în vârful piramidei puterii o spune nu numai poziția de membru în CC al PCR și deputat în Marea Adunare Națională, cât un alt episod din 1982, când în paginile revistei Săptămâna va publica în foileton Jurnalul lui Ion Caraion pe care acesta îl „donase“ Securității în schimbul pașaportului. Ion Caraion își plătea astfel libertatea, dar își devoala și fața nevăzută, chipul oribilului turnător Arthur. Barbu știa foarte bine că așa-zisele notații de jurnal, adevărate „deliruri fabulatorii“, vor fi o mare lovitură pe care o dădea exilului, dar mai ales marilor lui inamici, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pentru care Caraion era, până la publicarea Jurnalului, „fratele lor retezat.“ Ca să nu-i dea satisfacție, Monica Lovinescu va scrie o cronică „tactică“ prin care îl lua apărarea lui Caraion, spunând că ceea ce publicase Barbu ar fi un asamblaj de notații jurnaliere cu declarații luate sub tortură, în anchetele Securității. Dar, desigur, înțelesese foarte bine că totul îi aparținea lui Caraion.
Așadar, Eugen Barbu avea, cum s-ar spune, pe mână cheile de la fișetele Securității. Și scotea de acolo ce voia sau ce i se spunea să scoată. Era, în orice caz, unul dintre casnicii instituției. Și atunci cum să ceri, așa cum face unul dintre criticii literari care scriu la Dilema, dovezi ferme de la CNSAS privind calitatea de informator al lui Barbu? Să fie naivitate? Vlăguire neuronală? Rea-credință? Cum să ceri așa ceva unui insider al Securității?
Colaționăm, nu plagiem
Scandalul de plagiat din Incognito III, devoalat mai întâi de Marin Sorescu în revista Ramuri, și mai apoi de Virgil Ierunca la Europa Liberă (unde s-au citit „pe roluri“ mostrele de plagiat) urmat foarte curajoasa pentru acea vreme reacție a Uniunii Scriitorilor care denunța printr-un comunicat oficial acest procedeu „contrar normelor profesionale şi morale, incompatibil cu principiile eticii şi echităţii scriitoriceşti“ par a-i șubrezi puțin poziția. Însă obrăznicia care îl caracteriza îl face să se sustragă acuzațiilor folosind stratageme ieftine de disculpare. Nu era vorba plagiat, spunea el senin, ci de o tehnică literară de avangardă, colajul. Exerciții ample despre cum poți copia din oricine fără să pui ghilimele se găsesc în Caietele Principelui.
Acest mic disconfort nu-l deranjează însă prea mult pe stăpânul de la Săptămâna, care, spun gurile rele, era cumva nevinovat, căci nu ar plagiat cu mâna lui, ci prin intermediari frustrați, altminteri cu lecturi serioase, pe care el i-ar fi angajat ca „negrișori“ pe plantația lui literară.
Golemul
Cam în aceeași perioadă el reușește să-și construiască golemul perfect în figura lui Corneliu Vadim Tudor, care readuce în presa literară patima antisemită și naționalistă și va face din ea un stil de jurnalism ce se va prelungi mult după 1989. Cei doi vor duce mai departe nestingheriți, ba chiar cu o agresivitate și mai mare, în paginile României mari, această patimă cu efecte devastatoare pentru societatea românească de după căderea comunismului. Naționalismul agresiv și gregar de azi este o continuare a acestui discurs promovat de C.V. Tudor și Eugen Barbu în primii ani de după revoluție.
*
Așadar, ne putem întreba cu îndreptățire care este opera acestui scriitor al cărui talent, iată, îl evocă în cor criticii literari. Obiectiv vorbind, adevărata lui operă, care se confundă vrând-nevrând cu viața-i, este aceea jurnalistică. Iar trăsătura ei stilistică dominantă este, vrem, nu vrem, una singură: pângărirea cuvântului. Despre astfel de scriitori Monica Lovinescu spunea că vor avea de dat socoteală la o posibilă Judecată de Apoi. Oricum, nu și la judecata criticilor de azi, pe cât se pare. Dar, în loc de orice altă concluzie, iată ce spunea ea:
„În totalitarismul din secolul al XX-lea, scriitorului i s-a cerut însă să păcătuiască prin şi cu instrumentul lui de creaţie: cuvântul. Adevăratul păcat – ca şi adevărata răspundere – a unui scriitor se săvârşeşte împotriva cuvântului şi în funcţie de el. Scriitorul a fost împins (în momentele cele mai grave, obligat) să mintă, să scrie ceea ce nu credea, să descrie ceea ce nu vedea. Să înlocuiască realitatea, desfigurând-o şi umilind-o, prin ideologie. Atâtea tone de cărţi mâzgălite de minciună au fost aruncate, aproape imediat ce au fost scrise, în crematoriile uitării, încât scriitorii, cei hotărâţi să colaboreze mai departe cu minciuna, au găsit, în general după ce perioadele de teroare pură încetaseră, un alt subterfugiu: să pună cuvântul să mintă mai ales la gazetă, în perisabil, şi să nu accepte domnia acestei minciuni în operă. Pe de o parte, deci, articolul de ziar prin care dai cezarului mai mult decât îi aparţine, pe de altă parte cartea unde minciuna să nu fie sau să fie atent dozată. Numai că peniţa rămânea aceeaşi: cu o singură cerneală (de fapt, o singură conştiinţă) nu poţi obţine două culori diferite ale scrisului. Şi am asistat la un fenomen neaşteptat, simplu ca morala unei fabule: operele – chiar aşa păzite, privilegiate în această imposibilă dedublare – s-au ofilit din punct de vedere estetic, pentru că erau rezultatul unei sfidări a eticii. Pentru scriitor, în orice caz, la început a fost Cuvântul, şi respectarea lui e primul dintre comandamente. Încălcarea se plăteşte – cel mai adesea – cu ne-perenitatea operei.“ (Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte III, p. 340)
Epilog
Că a existat cândva un scriitor care a semnat un roman numit Groapa, pe care câțiva studenți serioși la Litere îl mai citesc și azi cu oarece folos la îndemnul profesorilor (poate le vor recomanda, tot de dragul recuperărilor, și un alt roman uitat cu totul, Mahalaua lunaticilor al lui Alexandru Dumitru, o mică bijuterie literară care sondează și el balcanismul nostru funciar), ei bine, asta ține de ceea ce am putea numi un destin ratat.
Restul e plagiat și maculatură.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Sunteti sigura ca era doar turnator?
E bine ca aratati fata neagra a lui. De fapt era negru tot.
Dar problema pusa in discutie era alta; ce facem cu lichelele scriitori (sau scriitorii lichele)? ne intereseaza doar talentul (cat exista) sau ii trecem la index, datorita faptelor reprobabile?
Daca s-a ajuns sa se publice „Mein kampf”….. inseamna ca…
„Toată energia ce s-ar fi putut aduna într-o mișcare de rezistență și care, poate, ar fi dus la coagularea unei intelighenții capabilă să se opună cu mai mult curaj și determinare regimului, așa cum se întâmpla în alte țări din est (unde existau mișcări de tipul Charta ’77 din Cehia sau Solidarność în Polonia) se va consuma în
lupta de gherilă cu acest grup abject, strâns unit în jurul lui Eugen Barbu.” (autor)
doamna, am inteles, barbu a fost un mare ticalos, dar sa dai vina pe gruparea condusa de el pentru lipsa de verticalitate dovedita (cu foarte putine exceptii) de „intelighentia”, mi se pare o ipocrizie.
svaboaica herta mueller v-a spus adevarul in fata: nu ati colaborat cu comunistii ca gruparea cealalta, dar ati tacut.
aveti tot dreptul sa va revoltati pentru pomenirea de 100 de ani a lui barbu, dar revista dilema se tine totusi de cuvant.
dilema.
„Centenarul” EB este intr-adevar deplasat dar punerea in discutie a operei si biografiei, ca si oricarui scriitor, este corecta. Fascistii ardeau carti, comunistii interziceau scriitori iar acuma, dictatura neomarxista din Occident anuleaza orice posesor de opinie diferita.
Culmea este ca n-am citit romanele lui tocmai din cauza pestilentei biografice, deci nu pot sa spun daca sunt bune. Am incredere in verdictul lui Nicolae Manolescu si am inteles ca el este rezervat. In orice caz, opera trebuie judecata separat de biografie si biografia separat de opera iar scriitori si filozofi nu trebuie interzisi.
Nu exista nicio justificare in a trata aceasta lichea comunista numita Eugen Barbu ca pe un scriitor! Asa zisa „dictatura neo-marxista” o visezi dumneata in vise erotice cu teme de la Antena 3 si Romanica TV!
Nu e vorba de nicio dictatura, ci e vorba de scarba pe care o produce elogierea unei lichele comuniste de catre alte lichele securisto-comuniste, in conditiile in care, din cauza lichelei, au suferit oameni nevinovati.
A elogia o lichea comunista intr-o tara in care zeci de mii de oameni au murit din cauza comunismului si alte sute de mii, milioane au suferit, mi se pare o mizerie de care oricarui om normal ar trebui sa-i fie scarba!
Averi drepate, cand acceptam sa fie anulati (cancelled!) scriiturii din toată lumea pentru ca reprezentau gândirea unor vremuri demult apuse trebuie sa privim cu suspiciune orice tentative de a extinde aceste metode și la perioade mai apropiate de zilele noastre.
Problema principala in cazul E Barbu nu este comportamentul sau, fără îndoială odios, ci cât de valoroasa și, mai ales, originala este opera sa.
Nicolae Manolescu a publicat prin 1990 un articol (parca în România literară) în care arata ca sunt suspiciuni ca Barbu s-ar fi inspirat și pentru Groapa din opera unui scriitor interbelic mai putin cunoscut. Nu știu dacă tema a fost aprofundata.
„dictatura neomarxistă din Occident”… ooo, țărișoara mea, caragialele meu pe care nu l-am citit, dar…
Pe Eugen Uricaru unde il situam raportat la Eugen Barbu??
Istoria literaturii romane moderne este plina de scriitori care au scris in tandem cu vremurile in care au trait. Pentru a avea o viata mai buna. Sa amintim pe Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc, Maria Banus, Zaharia Stancu, Adrian Paunescu, Eugen Barbu…. Lista este lunga si nu stim sa separam inca graul de pleava. La noi comunismul exista in multiple forme.
Întotdeauna a existat un fel de schizofrenie în lumea artistică. Pe de o parte, ca să creeze, artistul are nevoie de libertate de creație, pe de altă parte, de cele mai multe ori, artistul are nevoie de un sponsor, un mecena, care să-i asigure o existență confortabilă necesară creației. Mulți artiști, dar și oameni de știință, erau pe la curțile regilor, prinților, etc. În România, regii Carol I și Carol II au fost mari protectori ai artiștilor.
În comunism, era oarecum la fel, statul comunist proteja pe unii artiști (deși pe alții îi băga la pușcărie…). Ca artist trebuia „să faci mumos” pe lângă puterea comunistă, respectiv un tablou, un monument, o odă, ceva acolo. În schimb erai lăsat în pace să creezi ce vrei(cu cenzura de rigoare…) și chiar erai onorat pentru opera ta.
Așa că artiștii trebuie iertați, cu bunele și relele lor. Iar la Judecata de Apoi vor fi iertați și de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu iubește artiștii….
Vorbe, vorbe, vorbe…
Hai sa va povestesc ceva. Am citit multe dintre cartile lui Eugen Barbu. Cu placere, era un scriitor bun iar eu un cititor asiduu (si, dar nu numai) de literatura. Romanul Principele l-am citit si , dupa un timp, recitit in doua editii diferite. Am ramas uluit ! Finalul romanului era diferit. Daca in prima editie unul dintre personajele principale – in care era usor de recunoscut scriitorul Fanus Neagu -sfarseste inecat in haznaua palatului (aruncat acolo aruncat de slugile Principelui omul incearca sa scape inot – era brailean precizeaza Autorul, precum FN,dar este impins de catre Principe inapoi ,# c–at ai mancat o viata, in c–at sa te ineci # citez din memorie) in urmatoarea editie (definitiva ?) finalul e cu totul altfel … S-o fi impacat EB cu FN ???
Un mesaj penttu hex
Dacă rezistența unor intelectuali vi se pare puțin lucru, exemplificați, vă rog, cu propriile acte de rezistență din anii aceia. Este important să ştim cât cerem de la alții şi cât de la noi.
doamna, raspund cu placere invitatiei dvs. eu m-am opus indoctrinarii comuniste exercitate asupra mea. Locul: fac. de matematica, ubb cluj,1976-1980.
anul 1, curs de economie politica sustinut de sabin pop. teroristul asta intelectual asta avea o metoda infailibila de a ne baga in cap prostiile comuniste: ne trata ca pe niste elevi de liceu. concret, la seminar pretindea sa invatam prostiile predate la curs si sa raspundem corect, in caz contrar amenintandu-ne cu toate plagile egiptului. intr-o zi binecuvantata ratez prima ora de seminar (inconstientul lucra in toti dracii), intru dupa pauza la a doua ora, ii intrerup discursul gretos si sunt dat afara.
ghinion, fiindca eu ma „supar”, si nu mai calc pe la seminarul lui pana la sfarsitul anului. particip insa constiincios la cursuri, unde bineinteles ca nu scriu nimic, desenez floricele, ma uit pe geam, etc.
finalul? iau examenul respectiv in toamna fara sa fi invatat o boaba, fiindca nu aveam organ pentru vorbarie goala.
anul 4, colocviu semestrial mai putin contondent la istoria partidului impletita cu cea a tarisoarei. in general mie imi place istoria, dar seminarul asta avea un viciu de forma: se desfasura lunea intre orele 8-10. imposibil sa ajung la el, dintr-o multime de motive, dar nu din greata!
bref, o stiam pe profesoara (nu mai chinui sa-mi amintesc numele, parca preda, era obeza), la examenul oral din iarna sunt dat afara si trimis sa astept pana la incheierea examenului, in chip de pedeapsa. iarasi ghinion, eu aveam alte planuri, sa ajung acasa, asa ca la sfarsitul examenului ia-l pe hex de unde nu-i.
nimerisem intr-un compartiment de tren plin cu gagici.
examenul respectiv l-am dat abia in vara.
Vorbiti serios? Aceste povestioare de studentie pot fi comparate cu sacrificiul facut de mii de oameni (y compris si intelectuali) care au murit in inchisori pe vremea lui Dej sau anchetele la securitate pe care le-au suportat multi nesupusi pe vremea lui Ceausescu?
doamna mara, va raspund si dvs desi nu pareti a fi in cestiune.
textul caruia i-am facut o observatie nu pomeneste nici de martirii inchisorilor, nici de cei anchetati de secu, el vorbeste doar de intelectualii care au boicotat comunismul, refuzand aplauzele si aplecandu-se asupra asa-numitei literaturi de sertar.
mai departe, am raspuns doamnei care mi-a pus o intrebare, asa cum am putut. eventual astept o replica din partea dansei, nu din partea altcuiva, mai ales ca am motive sa cred ca acest cineva uzeaza de un sofism rafinat, ridicarea stachetei.
„dictatura neomarxista din Occident” se refera la impunerea cu forta asupra unei populatii a unui limbaj nou, artificial, rupt de realitate.
Imaginati-va instalarea regimului comunist in Romania si aparitia conceptului de „tovaras”, necunoscut pana atunci in cadrul populatiei Romaniei. Conceptul si adresarea au devenit obligatorii si cine nu le-a respectat, a fost pedepsit.
In timpurile noastre, s-au introdus in limbajul obligatoriu conceptele revolutionare „persoane insarcinate”, „persoane care menstrueaza”, „persoane care alapteaza” si un barbat de 50 de ani care doneaza sange periodic, mai nou, este obligat sa completeze rubrica si sa raspynda la intrebarea „daca este insarcinat”. Fara completarea acestei rubrici, este refuzat la donatie de sange.