…in discursul de luni seara a presedintelui Obama, menit a clarifica interventia americana in Libia, una dintre temele principale a fost istoria (eventual cu majuscula). Expresii precum “sustinatorii lui Gaddafi trebuie sa inteleaga ca nu se afla de partea buna a Istoriei” si “ Istoria se afla in mers » (« history is on the march ») semnaleaza o viziune usurel hegeliana, in care Istoria are un rost, se desfasoara cu un sens, urmandu-si propria logica. Sa mai constatam ca, din acest punct de vedere, Obama impartaseste cu predecesorul sau, Bush W., dar si cu Marx sau Fukuyama, o grila de lectura similara in structura, in ciuda diferentelor semnificative de continut, metode de aplicare si rezultate.
Nimic neaparat rau in asta. In treacat fie spus, cand, alaturi de altii, i-am reprosat presdintelui Basescu refuzul de a pozitiona decisiv Romania intr-o postura anti-Gaddafi, unul dintre argumentele folosite a fost taman acesta : ca nu se pozitioneaza de partea buna a Istoriei, pe val. Mai mult, ca foloseste un talmes-balmes de argumente chipurile RealPolitik, un amestec care nu doar ca nu rezista unei minime analize logice, dar mai si pacatuieste prin ipocrizie. Cand ai fost ministru al transporturilor sub presedintia lui Ion Iliescu in guvernul Petre Roman, a stramba din nas ca rebelii sunt condusi de un fost ministru al lui Gaddafi e – cum sa spun ? – lipsit de bun simt.
S-a mai spus ca Romania « nu e pregatita sa mearga la razboi – de asta ne arde noua acum ? » – un argument (ironic, daca stai sa te gandesti) similar celui adus in Statele Unite de opozantii interventiei. Or, aici nu este vorba despre un razboi – nu de tipul Afganistan sau Irak, cel putin. (Iar in cazul Romaniei e vorba de o singura fregata de patrulare pentru intarirea embargoului – un gest mai degraba simbolic, dar un simbol care conteaza in ecuatia geopolitica.) Ceea ce lumea occidentala incearca acum reprezinta o premiera in lumea araba – lucrul de (aproape) buna credinta cu materialul clientului.
Revoltele din lumea araba prezinta o oportunitate unica.
In ciuda tuturor prognozelor “realiste”, miscarea inceputa in Tunis se propaga cu repeziciune. S-a spus ca va esua in Egipt. N-a esuat. S-a spus ca va esua in Libia. Cu putin ajutor din afara, nu va esua – si tocmai in asta consta miza interventiei occidentale: nu doar in Libia, ci in tot castelul din carti de joc pe care-l reprezinta intreaga regiune, de la SIria la Bahrain, la Arabia Saudita si Iran (nota : sceretarul de stat Hillary Clinton sustine acum o conferinta de presa pe aceasta tema). In urma cu vreo doua saptamani, un reporter de la New York Times a citat un senior de la Casa Alba (a carui identitate n-a dezvaluit-o) care, la randul sau, l-ar fi citat pe Obama spunand : « Revolutiile de succes sunt revolutiile organice ». Informatia n-a fost confirmata de Casa Alba, dar nici infirmata.
La o prima vedere, declaratia pare de bun simt. O revolutie organica, de jos in sus, pornita dintr-o reala nemultumire populara, are mai multe sanse de izbanda decat una « artificiala », lipsita de suport popular. La o privire mai atenta, insa, toate revolutiile « organice » au folosit putin ingrasamant artificial pe ici, pe colo, si anume prin partile esentiale. Revolutia Americana a izbutit cu suport francez – un ajutor care, intr-o noua ironie a istoriei, a contribuit decisiv la secatuirea finantelor monarhiei franceze, cauza principala a izbucnirii … Revolutiei Franceze. Lenin a folosit bani germani, Mao a beneficiat de armament sovietic. Si, nadajduiesc, nimeni nu-si imagineaza ca revolutiile din Estul Europei, y compris Romania, ar fi fost posibile fara binecuvantarea Washingtonului si Moscovei.
Nu-si face nimeni iluzii ca vom avea regimuri democratice peste tot in lumea araba. NU aceasta e miza – iar cine nu intelege, sa nu inteleaga. Dupa cum Obama a recunoscut in discursul de luni seara, « this change will make the world more complicated – for a while » (« aceasta schimbare va face lumea mai compicata – pentru o vreme »). Exista o multime de necunoscute in aceasta ecuatie, dar in aceasta mare de incertitudini un lucru e sigur: oportunitatea nu trebuie ratata.
Avem aici de-a face cu o noua generatie in lumea araba, o generatie care refuza sa ramana incremenita in proiect, iar interventia din Libia are menirea de a semnaliza dictaturilor din zona ca recursul la forta nu mai reprezinta o optiune viabila.
Este occidentul complet dezinteresat ? Nicidecum. Pe de o parte, avem gorila din sufragerie – petrolul din Libia si de aiurea (in treacat fie spus, China importa cel mai mult petrol din Libia, SUA, nimic.) De buna seama ca Occidentul incearca sa se pozitioneze pe creasta valului pentru a-si pastra influenta in zona dupa schimbarile ce vor urma. Pe de cealalta parte, insa, lumii arabe i se ofera acum sansa de a-si confronta propriii demoni, fara a mai putea apela cu usurinta la conspiratii din afara, iudeo-masonice, americane, sau mai stiu eu cum. Intregul esafodaj terorist anti-occidental se baza pe asemenea scenarii simpliste – vina, precum viata la Kundera, e in alta parte. Intotdeauna in alta parte. In varianta in care regimurile autoritare vor disparea – si aici se mizeaza pe efectul de domino din Europa de Est – asemenea scenarii isi vor pierde rapid din puterea de atractie, cum au facut-o si la noi.
Cand votezi de buna voie pe cine votezi – si nu o data, nu de doua ori, ci in repetate randuri – e greu sa te mai convinga cineva ca vina e in alta parte.
Poate nu e democratie. Dar psiho-terapie e cu siguranta. N-a spus nimeni ca sa-ti infrunti propriii demoni e lucru usor. Dimpotriva. Daca nu ma credeti, priviti-va in oglinda.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Superb sintetizată chestia cu şansa de a-şi confrunta proprii demoni şi scenariile simpliste pe care se baza întregul eşafodaj terorist antioccidental. În două fraze le-aţi surprins esenţa.
Am citit demult-demult într-o carte că un tip – nu-mi mai aduc aminte numele, de-aia am şi menţionat „demult”-ul – pe care autorul îl eticheta drept „profetul neocolonialismului” ar fi spus, citez din autor, „Dacă vreţi independenţa – luaţi-o! Şi crăpaţi!” (cred că era francez şi se referea la Algeria)
Părerea mea e că îngrăşămintele sunt benefice în măsura în care cunoşti compoziţia chimică a solului şi tipul plantelor care cresc acolo. Dacă cunoşti astea două, atunci poţi decide dacă şi ce tip de îngrăşământ trebuie să foloseşti.
Eu cred că occidentalii, în general, şi SUA, în special, în unele situaţii când au folosit „îngrăşăminte”, dincolo de intenţiile umanitare – exclud intenţionat orice altceva din discuţie – în naivitatea lor, necunoscând „compoziţia chimică a solului” şi nici „tipul plantelor”, n-au realizat că degeaba le oferi oamenilor libertatea, posibilitatea de-a-şi decide singuri soarta, dacă ei nu au educaţia de-a şti cum să o folosească.
Exagerat – ce-ar trebui să fac eu în cabina avionului în situaţia în care am rămas singur după ce i-am împuşcat pe cei doi piloţi terorişti care m-au ţinut opt ore captiv în cală? Pot învăţa pilotajul în cele două ore care mi-au rămas pînă se epuizează combustibilul? Nu era mai bine ca, în cele opt ore, să fi învăţat piotaj şi de-abia dup-aia să-i elimin pe piloţii terorişti? Asta în cazul în care decid singur. Dacă, în schimb, americanii, dornici să m-ajute, ar fi trimis un F16 şi i-ar fi lichidat pe piloţi, mi-ar fi făcut fericiţi cu mâna „gata, ampersand, ai scăpat, totul depinde numai de tine”, după două ore presa ar fi titrat „SUA a distrus frumuseţe de avion şi a provocat victime în rândul civililor din avion”.
@ ampersand – corecta observatia cu tipul solului, felul plantelor, etc + tipul de ingrasamant („natural” sau „artificial”?)
– “natural” sau “artificial”? –-
Touché… Nu m-am gândit nici un moment la aspectul ăsta, dar e cât se poate de adevărat.
Poate că exemplul cu avionul n-a fost cel mai grozav, dar am să dau unul real, din viaţă: în decembrie 89 eram student în Timişoara. Imediat după decolarea lui nea nicu, vreme de două-trei zile am văzut în oraş, pe stradă – mărturisesc cu toată sinceritatea şi obiectivitatea şi onestitatea – cele mai liniştite, fericite, optimiste, prietenoase, încrezătoare, solidare feţe, priviri şi atitudini ale oamenilor din ultimii 21 de ani. Trei zile din 21 de ani. Atât.Ce s-a-ntâmplat apoi cu noi, tinerii de-atunci, cu părinţii şi bunicii noştri…
Explicaţia mea, acum, e c-atunci, exact din cauza anilor de comunism, de „asistare”, ni se atrofiase – sau nici nu-l învăţasem – instinctul de a-ţi lua viaţa în propriile-ţi mîini; obţinusem ce voiam – libertatea, cu sau fără ajutorul îngrăşămintelor – dar ne-am oprit… aşteptând. Aşteptând să facă altcineva pentru noi CEVA, că noi nu prea aveam habar ce. Iar când am început să facem ceva, a fost cam „hmm, ce făcea ăla ÎNAINTE? Să fac şi eu la fel.” Cam cum zicea Toma Caragiu, „urci pe munte şi dup-aia trebuie să te dai jos”.
Dar infruntarea cu propriii demoni nu elimina cu nimic impulsul de a acuza „conspiratii din afara, iudeo-masonice, americane, sau mai stiu eu cum”. Tentatia de a da automat vina pe altcineva exista in orice fel de conjunctura istorica, regim politic, structura a societatii si e la fel de nemuritoare ca si tentatia opusa, de a te iluziona ca existi intr-un vid absolut in care numai tu esti responsabil (in termenii articolului, „vinovat”) de istoria ta si de ceea ce ti se intampla. Iar aceste tari, ca si Europa de Est acum cativa ani, chiar nu traiesc intr-un vid pe planeta noastra globalizata; lipsa vidului nu inseamna ca ar exista nu stiu ce conspiratie iudeo-masonica impotriva lor, ci pur si simplu ca in afara de ele si de demonii lor interni, pe lume exista si state mult mai puternice, capabile si dornice sa-si exporte acolo filozofia economica si politica si sa le indice dupa busola lor care e „partea buna a istoriei” si locul lor in ierarhia mondiala.
@ jj – tendinta de a te auto-demoniza, la scara unui popor, e – orice s-ar spune – extrem de rara. Daca ne paste vreun extremism e din directia cealalta. Si inca: daca e sa ne luam macar dupa cazul Romaniei, tendinta de a gasi tapi ispasitori in alta parte a scazut considerabil in ultimii, sa zicem, zece ani (vezi si erodarea unui Vadim, Becali, etc.), scaderea popularitatii unui Pavel Corut, s.a.m.d.
Daca ne luam dupa cazul Romaniei, mie mi se pare in mod ciudat ca au crescut cumva in amploare ambele tendinte. Da, nu mai e Corut in voga si nici Vadim nu mai e ce-a fost in anii ’90, dar gasirea cu succes de tapi ispasitori e in floare, de data asta pe alte baze (vezi unele reactii la Wikileaks, vezi editorialele lui Ilie Serbanescu: strainii ne-au facut praf economia si ne-au redus la conditia de poligonas militar). Iar demonii interiori ies in fata la tot pasul: dati o fuga doar pe platforma Standard, la colegul Giurgea, care repeta ca nu suntem buni de nimic, suntem ultimul popor din lume, ca ne-ar trebui o catastrofa care sa ne rada pe toti si o guvernare formata numai din straini si poate nici atunci n-am reusi si n-am merita sa existam in istorie (am dat un exemplu extrem, formele mai decente le vedem insa la tot pasul).
In realitate populatzia stie ca dupa o revolutzie nu ie pregatita sa conduca. Dar are credintza ca le strica – jucaria .Un avion sau un vapor distrus cu personal la bord lichideaza sute de canale de profit ale sutelor de pasageri. Nimeni si nici o data nu le poate reface chir daca alte contacte au ramas in teritoriu. Timpul ie prea scurt de restauratzie si conditziile care dicteaza dupa o revolutzie sunt altele. Si oameni sunt altzi. Nimic cum a fost nu mai revine la fostul normal.Asta ie esentza reusitei.
…asta si „ie” :)
Ceea ce ma enerveaza la articolul asta e modul inteligent in care multe implicatii au fost relevate si nici o judecata n-a fost finala: subiectul a fost atins esential si a ramas deschis. Daca as incerca sa gasesc si alte esente, pentru a-mi dovedi macar mie insumi ca am inteles superior, ar insemna un efort prea mare si inutil. Esentele au fost deja atinse si optiunile au ramas deschise … E prea frumos … Unde mai pui comentariile sint deosebite …
Eu va zic tuturor: daca veti continua in stilul asta, ca eu sa nu pot adauga nimic semnificativ ideilor voastre, ma gindesc serios sa devin cititor de presa mondena!
:)
Am inteles ca autorul impartaseste un punct de vedere pro-interventie in Libia. Faptul ca mie mi se pare incorecta interventia intr-un razboi civil, in care infrastructura unei tari este distrusa (aeroporturi, poduri) cu scuza „aparararii civililor” este probabil o problema personala.
Totusi, autorul nu poate fi atat de inconstient incat sa nu isi dea seama despre ce scrie cand spune: „in treacat fie spus, China importa cel mai mult petrol din Libia, SUA, nimic”. Oare autorul CHIAR nu isi da seama ca lipsind China de petrol (azi aici, maine dincolo), SUA urmeaza un plan mai amplu decat aruncarea (inca) unei tari inapoi cu 100 de ani ?!
Rezolutia consiliului de securitate ONU nu a autorizat bombardarea fortelor lui Gadafi. Ce au tancurile cu „zona de interdictie aeriana” ?
Si pentru ca nu imi da pace intrebarea: mai exista cineva care crede ca bombardamentele aliate nu au ucis civili ? Dar militarii ucisi, nu au copii ? nu au sotii ? nu au mame ? Dar rebelii care sunt protejati, oare nu sunt inarmati ? si atunci daca sunt inarmati si lupta, oare mai sunt civili ?
Sunt multe intrebari de bun simt pe care preferam sa nu ni le mai punem pentru ca ne doare mai mult pretul benzinei si al alimentelor … haina si camasa.
Petronius, niciodată n-am înțeles oamenii care nu încearcă măcar să verifice ceea ce li se prezintă.
Tu zici, citez:
Oare autorul CHIAR nu isi da seama ca lipsind China de petrol (azi aici, maine dincolo), SUA urmeaza un plan mai amplu decat aruncarea (inca) unei tari inapoi cu 100 de ani ?!
Acum, dacă tu nu verifici implicațiile afirmației autorului, eu, în schimb, o verific p-a ta. Și uite ce găsesc, graficul de mai jos:
http://www.eia.doe.gov/cabs/Libya/images/2010%20Oil%20Exports%20by%20Destination.gif
Conform graficului, doar 10% din exportul libian se duce în China.
Asta, presupun că ești de acord, nu înseamnă că, în importul chinez de petrol, cel libian reprezintă 10%. Spre exemplu, în 2009, cei 5% exportați de Libia în SUA reprezentau 0.67% din importul SUA.
E frumos ca omul poate impodobi orice loc sterp cu flori dupa gust, in cel mai rau caz artificiale. Comunitatea atat de intrajutatoare a stat nepasatoare la evolutia conflictului libian pana ce mercenarii dictatorului au batut deja la usile din suburbiile de la Benghazi, probabil spre a aduce salutari de la sef. Iar cu acest oras recapturat, Ghaddafi isi putea relua peregrinarile cu cortul si pupaturile cu liderii atat de dusmanosi lui.
„Istoria” pare o miscare browniana, fara noima dar nu fara impulsuri. Daca presedintelui francez nu-i erau legate mainile in Tunisia datorita in buna parte coruptiei nerusinate a doamnei ministru de externe iar faraonul n-ar fi primit recent dovezi de atasament prin prim-ministrul francez in concediu la piramide – si daca pe de-asupra starea lui interna nu subrezea in continuare, atunci n-aveam aceasta trezire in ultimul moment care sa trimita aparatele Raphale pe cerul libian si apoi vrand-nevrand mai mult.
Cum se numeste politicianul obsedat sa profite de fiecare ‘oportunitate’ care i se iveste indiferent de consecintele faptelor sale asupra populatiei si statului pe care le reprezinta? banal: oportunist.
Cum caracterizam acel om de stat ce imprima guvernamantului o politica a oportunismului in flagrant delict cu propriile principii clamate dar si in contradictie cu actiunile politice anterioare momentului calificat drept ‘oportunitate’? clasic: demagog. [a nu se uita discursul inflacarat al hegelianului obama tinut la cairo, in 2009, in plina domnie a ‘dictatorului’ mubarak]
Cum definim acea persoana incapabila de a decela elementele constitutive ale oportunitatii si [in conditiile in care toata politica sa este ghidata de un relativism absolut] mai ales de a distinge un bine in noianul de rele la care este dispus sa participe cu seninatate? patologic: idiot. iar gradinaritul in desert este un caz de exceptie, si nu ideologia, ci comedia produce regululie jocului cu sfarleaza in nisip, asa cum marele peter sellers ne ilustreaza intr-un film care’l anuleaza pe hegel trimitindu’l la groapa cu furnici a Istoriei.
Intrebarea e cum se cheama acei intelectuali ce sustin public, sistematic, programatic, acei politicieni oportunisti, demagogi si idioti ce prind anvergura si datorita efortului sisific al cuvantatorilor cu staif de a produce justificari pentru actiunile precipitate ale unor imbecili cu simt acut al istoriei?
@ euNuke – …nu stiu, euNuci? :)