Acest articol este al treilea dintr-o colectie de patru. Primul are in vedere necesitatea modernizarii Romaniei si chestiunea „destinului”, al doilea „meseria” (in sens de profesionalism); va invit sa le cititi, pentru context. In prezentul articol, va propun sa privim cu atentie raportarea noastra la succes. Din nou, fara a generaliza, ci doar mentionand tendintele care trebuie schimbate pentru modernizarea Romaniei. In fond, succesul tine de esenta fericirii vietii. Daca reusesti sa ai succes, zbatandu-te pentru asta, nu cazi prada frustrarii, ai premisele recunoasterii sociale si mantia victoriei. Succesul, energia, optimismul, speranta, motivatia, ambitia, fac parte din acelasi cerc virtuos. Succesul duce la mandria individuala, iar daca e colectiv sau se generalizeaza, e o baza solida si realista pentru succesul national si mandria de a fi roman.
In primul rand, e foarte important cine si cum defineste succesul si daca te prinzi ca il ai, caci uneori nu e pur financiar, nu poate fi masurat material. In Romania, ca vrem sau nu sa o recunoastem, suntem provinciali la acest capitol, trebuie sa ne spuna altii ca suntem buni si ca avem succes fiindca nu ne prindem singuri. Atat la nivel individual, ca manifestare a proverbului „nimeni nu e profet in tara lui” (ne prindem de o valoare nationala abia cand o indica strainii – a se vedea inclusiv cazul cinematografiei noastre, de inalta calitate), cat si colectiv, dovada fiind extazul, aproape mistic, al citirii si raspandirii in retea, al articolelor din media straina care ne spun ca avem o tara frumoasa (chiar si locuita), ca Bucurestiul e unul din cele mai vii orase din Europa, ca Transilvania e de o frumusete salbatica s.a.m.d.
In al doilea rand, e important sa acceptam ca ambitia, aspiratia spre mai bine, succesul sunt lucruri bune, de dorit. E ok sa te multumesti cu ce ai, dar de ce sa nu te zbati sa obtii mai mult, daca asta simti? E normal sa ne dorim o viata mai buna, sa avem succes, nu sa ne plangem toata ziua ca „viata e grea si lumea e rea”. E normal sa vrem sa vedem si altceva decat accidente si necazuri la TV, sa vedem si oameni de succes de la care putem invata ceva sau pe care ii putem imita ca reteta spre o viata mai buna s.a.m.d..Oare nu am obosit sa preamarim pierderea si esecul ca pe ceva normal?! Masochismul ca sport national isi merita finalul.
In al treilea rand, nu avem de ce sa ne bucuram ca moare sau ca pur si simplu exista, capra vecinului, ci ar trebui sa incercam sa luam fonduri europene, astfel incat capra vecinului sa se uite, cu jind, la tapul nostru falnic, de la UE. Criza actuala ofera o oportunitate unica de rearanjare a pieselor pe tabla de sah. Unii pot cobori accelerat, altii urca cu viteza, totul depinde de vointa, viziune, valori, de curajul asumarii riscului. Si de ceva ce noi romanii demonizam de multe ori ca „PCR”, pile-cunostinte-relatii, dar care pot fi si sanatoase, nu doar piloase, alocandu-le un cuvant modern: retea; reteaua noastra de prieteni, de oameni care ne respecta, de oameni cu care putem construi ceva impreuna. Gandirea succesului in retea da de putine ori rateu si, de multe ori plaseaza in functie de aptitudini omul potrivit la locul potrivit.
In al patrulea rand, succesul national nu poate exista fara o suma de succese individuale, tot asa cum nu poti castiga un razboi fara soldati antrenati, doar cu generalii. Succesul individual, dublat de cel colectiv (cand reusim sa facem echipa), duce la consolidarea mandriei de a fi romani. Putem fi mandri si in general, pe baza sentimentului de invingator dat de munca bine facuta, nu doar cand suntem olimpici sau cand fluturam la Universitate steagul si strigam „hai, baietii!”. Imnul e „Desteapta-te, romane!”, sa ne desteptam odata. Bravo olimpicilor nostri, bravo si fotbalistilor, si echipei noastre de scrima, si gimnastelor, si voleibalistelor, si tuturor celor care ne fac mandri, periodic, ca suntem romani! Bravo lor insa si in momentele mai putin faste, nu doar in glorie. Nu poti spune intr-o zi „fetele noastre” si „baietii nostri”, ca dupa aceea, cand cineva nu mai e, accidental, pe podium, sa le tratezi cu „da, nu au facut treaba, nu ma mai intereseaza”. Ori sustinem acesti oameni cu adevarat, la bine si la greu, ori suntem ipocriti: munca lor merita respectata oricand; si premiata de cate ori se poate. Munca bine facuta, a noastra, a tuturor, ramane baza sanatoasa pentru un sentiment autentic de mandrie nationala, si ne ajuta sa evitam derapaje spre nationalisme mistice, spre populisme nascute din falimentului clasei politice si a doctrinelor (exista riscul repetarii istoriei, daca nu suntem atenti). A sosit momentul comunitatii. Dar, despre comunitate, in ultima parte din aceasta serie de articole.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
nu poti sa-mi ceri sa imi vand seria 7-le, sa renunt la garsoniera in chirie, la combinatiile si furtisagurile de la oras pentru a ma muta la sat in vederea cresterii de capre…
e inuman
cum sa zic pas comisioanelor facute la comanda matusii de la registrul comertului, sau a cumnatei de la banca?
cum as putea sa parasesc locul de munca unde cer taxa de protectie de dupa perdeaua firmei de paza?
de ce sa renunt la serile petrecute cu baietii la lautari?
si toate astea doar pentru a presta munca fizica la sat?
masura succesului s-a schimbat
Ironia e limpede, dar autorul scrie totusi (desi e drept ca intrucatva neclar, cetos) ca succesul poate, sau ar trebui sa poata fi si de alta natura decat acela pur economic.
E bun si acela, foarte bun chiar (doar atunci cand e obtinut pe cai oneste), dar nu e nici pe departe unicul mod de a avea succes.
Profesorul Gologan e omul din spatele succeselor fulminante a zeci si zeci, poate chiar sute de olimpici romani la matematica. Nu e un om de succes?
Pe dr. Irineu Popescu il pomenesc probabil alte sute si sute de oameni carora le-a salvat vietile. Din aceeasi bransa, dr. Arafat. Nu sunt oameni de succes?
In spatele „minunii” de la Viscri se afla o femeie numai inima, Caroline Fernolend. Este (desi sunt convins ca ar respinge categoric ideea) principala autoare a unui urias succes.
Mult mai putin cunoscut, al treilea muzeu al tarii ca patrimoniu se afla, n-o sa ghiciti niciodata, la Barlad – da, taman acel orasel de trogloditi pe care toate lumea, in frunte cu presedintele si premierul, ii ia in ras (asta atunci cand nu-i injura) pentru ca refuza cu indarjire beneficiile exploatarii gazelor de sist. Muzeul este, intr-un fel, rodul muncii de-o viata a directorului sau, Mircea Mamalauca… un om care nici macar nu e barladean de origine, ba nici chiar moldovean.
Cea mai mare colectie de arta pe care o adaposteste acest muzeu este donatia prof. dr. Ioan Chiricuta – al carui fiu, doctor in radioterapie oncologica, s-a intors recent in tara din Germania (dupa o alta cariera de succes) ca sa infiinteze un lant de clinici de oncologie, Amethyst… Alti oameni de succes.
Astfel de exemple sunt sute, desi, desigur, niciodata nu-s destule. Problema e mai degraba in alta parte – daca societatea in ansamblu se uita la astfel de oameni cand isi alege modelele si eroii, sau mai degraba la ala cu X7, matusa la Registru si cumnata la banca, lipitor cu scuipat de bancnote de-o suta de euro pe fruntea lautarilor.
Asta cam lipseste, mi se pare, din lista d-lui Magdin – educatia. Ca intotdeauna, noi ne straduim sa gasim alte solutii, „originale”, la probleme carora multi altii le-au gasit de multa vreme solutia.