„România post-comunistă pare a fi gripată de influența serviciilor secrete.” Interviu cu Lavinia Stan, profesoară de științe politice la St. Francis Xavier University 

Dragă doamnă profesoară Lavinia Stan, urmăriți cu atenție politica românească, ce v-a atras atenția în anul electoral 2024, în perioada de dinainte de alegerile parlamentare și prezidențiale?

Lavinia Stan: Anul 2024 a fost un an electoral supra-încărcat, în care românii au fost chemați să-și aleagă reprezentanții la toate nivelele de guvernământ. Campania electorală a fost marcată accentuat și aproape continuu de confuzie, incompetență, violență verbală și numeroase platitudini. La 35 de ani de la căderea regimului comunist, este surprinzător cât de mulți dintre candidați nu au avut proiecte concrete, inteligibile, la obiect, eficiente și comprehensive. Atacurile la persoană – uneori josnice și meschine, alteori pur și simplu aberante – au primat în dauna politicilor publice de substanță. Promisiunile sunt fără acoperire, rămânând ancorate într-o înțelegere superficială și nerealistă a ceea ce este posibil și fezabil pe termen scurt și mediu.

Spre exemplu, tot românul jelește corupția generalizată. Partidele și candidații lor răspund cu proiecte strict declarative: toate vor să smulgă răul din rădăcină, însă mecanismele prin care propriii lor corupți vor fi marginalizați par a fi tot cele folosite până acum, ineficiente și parțiale. Dinamitarea bugetului național de interesele personale și de grup, personalizarea proiectelor guvernamentale, instrumentalizarea partizană a luptei anticorupție nu fac decât să arate că suntem gata să aplicăm legea tuturor celorlalți, nu însă și grupului sau partidului nostru. Promisiunile în materie de economie sunt încă și mai lipsite de fundament. Toate partidele ne asigură că, odată ce le vom vota, vom avea creștere economică, bunăstare materială, salarii mai bune, taxe mai mici. Nu se înțelege că statul nu are de unde da, decât în măsura în care mai întâi ia. Și ia în primul rând de la noi toți, cetățenii votanți, contributorii mărunți.

Lavinia Stan este profesoară de științe politice la St. Francis Xavier University în Canada, a condus Society for Romanian Studies (SRS) și a scris numeroase studii și cărți despre postcomunismul românesc. Printre ultimele publicații: Lavinia Stan and Diane Vancea (ed.), Post-Communist Progress and Stagnation at 35: The Case of Romania, Lanham:  Rowman & Littlefield, 2024; Lavinia Stan and Nadya Nedelsky (ed.), Post-Communist Transitional Justice: Lessons from 25 Years of Experience, Cambridge University Press, 2015; Lavinia Stan, Transitional Justice in Post-Communist Romania, Cambridge University Press, 2013.

Istoricul Sorin Radu, într-o intervenție recentă la Universitatea din Sibiu, spunea că istoric statul românesc e prioritizat în dauna cetățeanului. Istoria României moderne este, de fapt, una în care pe altarul statului a fost sacrificat cetățeanul; adică pentru a avea integritate și suveranitate națională, generații succesive au sacrificat cetățeanul de rând și drepturile acestuia. Perspectiva aceasta este contrară modului în care statul este privit în spațiul vestic, al democrațiilor consolidate. Acolo, statul este un simplu instrument aflat în mâna oamenilor mărunți, o invenție instituțională care le dă cetățenilor posibilitatea de a rezolva dileme sau probleme pe care nu le pot soluționa individual sau în grupuri mici. Avem un stat pentru că el ne poate pava drumurile, spre exemplu, deoarece nici unul dintre noi nu avem de unde sau cum să le realizăm prin noi înșine sau împreună cu prietenii noștri. Statul există pentru noi, pentru a ne servi. Nu este sacrosanct, nu are menire în afara noastră. Noi dictăm, el ar trebui să execute. Însă aici în România, ecuația este complet inversată – cetățeanul tremură în fața unui stat opac, costisitor și risipitor, care are interese paralele cu cele ale societății, care este servit de figuri care par că ne fac o favoare. Să ne mirăm că cetățenii nu sunt îndreptățiți să știe cheltuielile făcute de demnitari? Sau că demnitarii păstrează tăcerea? Sau că multe decizii importante ale statului sunt ținute sub cheie, sunt secretizate?

Ce mă frapează anul acesta în România este lipsa completă de recunoaștere și celebrare a celei de-a 35-a aniversare a căderii regimului comunist. Spre exemplu, ziua de 16 decembrie a trecut neobservată, deși ea marca începerea revoltei de la Timișoara. Un întreg an aniversat în alte țări cu mare fast a fost prilej de lamentații în România. Nu mai celebrăm răsturnarea comunismului, a lui Ceaușescu, luați în tumultul doleanțelor pe care le îndreptăm către acest stat care pare să ne fi dezamăgit profund. Pentru că ni se spune că avem democrație, blamăm sistemul democratic și avem nostalgia comunismului. În psihologie se vorbește despre “youth bias” – toți oamenii își văd tinerețea ca o perioadă de aur, fie că au petrecut-o în lux, fie că au risipit-o sub o dictatură sau drogați. Pentru că această conjunctură în care s-a desfășurat ne colorează amintirile mai puțin decât propria realizare a timpului pierdut, a acestei tinereți unice pe care am trăit-o. Și pentru a ne recupera mental această tinerețe, care este unică și pe care nu o mai putem trăi din nou mai bine, o colorăm în auriu indiferent de conjunctură. Oamenii vorbesc de bine, chiar la superlativ, despre tinerețea lor în orice țară, în orice perioadă de timp. Prezentul (post-comunist), ca atare, va fi văzut mai prost decât trecutul (comunist). Dar România a progresat în mod cert si evident față de 1989; tot acest progres este ignorat, pentru o lamentație a decalajului înregistrat față de situația ideală pe care am dori să o vedem aici.

Campania s-a desfășurat independent de mass-media românească, pentru că personajul principal, domnul Călin Georgescu, nu a fost prezent la televiziunile și în discuțiile urmărite de electorat, dar a câștigat votul la primul tur de prezidențiale. Încleștarea mediatică dintre ceilalți candidați a rămas, de fapt, fără obiect, de vreme ce jocurile s-au făcut altundeva, pe TikTok. Campania electorală s-a desfășurat sub nasul tuturor, dar a fost ignorată complet de moderatorii de televiziune.

Cum vedeți rolul mas-media din România, vi se pare la fel de ideologizată sau de dependentă de factorul politică ca alte țări din regiune?

Nu sunt consumatoare de televizor, dar remarc faptul că emisiunile românești de comentarii – cu moderator, profesori universitari, candidați, guru naționali, experți, sociologi cu sondaje de opinie – sunt complet inutile. Toți vorbesc unul peste altul, un bruiaj amețitor din care nu înțelegi nimic. Discuțiile sunt deraiate pe aspecte mărunte, întrebările nu sunt prioritizate. Toate veștile sunt paroxistice – totul este o mare bombă, un mare scandal, o deturnare josnică a țării și o distorsionare ocultă a intereselor sale. Până la urmă, România este mult mai puțin importantă decât credem. Recorder are emisiuni instructive, dar televiziunile mai cunoscute sunt imposibil de urmărit.

Ati scris mai multe studii și cărți despre România. Pe ce drum vi se pare că era în ultimii ani? Schimbarea datei alegerilor locale, în mod repetat a celor prezidențiale și intercalarea parlamentarelor între cele două tururi erau semne îngrijorătoare?

Dacă nu mă înșel, ultimul prim-ministru român care și-a încheiat mandatul de patru ani cu majoritatea care l-a susținut inițial a fost Adrian Năstase. După el, adică din 2004 până acum, am avut 21 de schimbări în funcție, dintre care șapte prim-miniștri interimari. Schimbările de miniștri s-au desfășurat la un ritm încă și mai amețitor. Este clar că România s-a confruntat în ultima decadă cu o instabilitate de cabinet cronică. În sine, acest lucru nu descalifică democrația românească – Italia și Japonia sunt alte democrații care au înregistrat instabilitate de cabinet după al Doilea Război Mondial. Însă suveica ministerială explică schimbările repetate de direcție, incompetența generalizată, griparea instituțională și imposibilitatea de a duce orice program la bun sfârșit. Pur și simplu nu este timp, chiar și dacă vreun cabinet ar avea bună intenție (o afirmație cu un mare semn de întrebare). Nu este deloc întâmplător că Năstase, ultimul prim-ministru cu mandat complet care avea și o majoritate în Parlament, a reprezentat PSD, moștenitorul hegemonului comunist care odinioară pătrunsese în fiecare întreprindere, bloc de locuințe, universități, școală, sat.

Instabilitatea cabinetului este una dintre problemele cu care se confruntă România. Dacă în primul deceniu după căderea comunismului falia majoră era între foștii comuniști (reprezentați de PSD și utecistii din PD) și anticomuniști (reprezentați de PNT-CD, PNL și alții), în ultimul deceniu loialitățile ideologice au fost înlocuite de alte considerente, în marea lor majoritate clientelare. Ca și în alte țări, partidele din România au poziții catch-all – rupem voturi din toate păturile electorale, cu promisiuni vagi, doar să ne menținem la putere. Partidele sunt mecanisme nu de reprezentare, ci de perpetuare a unor interese de grup dictate de așa-zișii gate-keepers – baronii locali, baronii centrali de la București, eminentele din umbră care fac și desfac într-o perpetuă negociere de interese. România ultimului deceniu pare a fi complet rătăcită, o țară fără proiect de țară. Ce vrem, unde ne îndreptăm, care ne sunt valorile? De când am obținut recunoașterea în Europa, voci tot mai insistente acreditează ideea că, de fapt, Europa ne face rău – ne privește de sus, nu ne recunoaște meritele destul, ne impune toleranța și diversitate, ne impune refugiați, ne smulge bogățiile, ne strică relațiile cu lumea ortodoxă, ne condamnă mișcările populare (gen legionare sau comuniste). Este foarte puțină auto-reflecție; cerem enorm de la alții, dar trecem cu vederea faptul că noi nu suntem calificați să fim arbitrii jocului. Din păcate, nici Biserica nu ne ajută să ne recăpătăm busola morală. Mergem la biserică, dar suntem răi, invidioși, ne abandonăm copiii, ne înșelăm soțiile.

Din punctul meu de vedere, semiprezidențialismul impus în 1991 pentru ca domnul Ion Iliescu să poată controla România într-o formulă acceptată de puterile occidentale este complet disfuncțional aici. Toți președinții post-comuniști au lăsat mult de dorit pentru că au putut interpreta poziția lor după cum au vrut ei. Iliescu a dictat curților interdicția de rezolvare a cazurilor de retrocedări de proprietate; Procurorul General s-a conformat. Constantinescu avea relațiile externe în portofoliu, dar el dormea ziua și lucra noaptea, în defazaj față de ceilalți conducători de stat. Băsescu a vrut să fie “președinte jucător” și a interpretat constituția după cum a dorit, fără a fi contrazis de Curtea Constituțională. Unde Băsescu vorbea prea mult, inclusiv în telefoane date studiourilor de emisie, Iohannis pare că deliberat tace. De fapt, România nu are nevoie de un președinte puternic, poate să reducă poziția la una ceremonială aleasă de către Parlament. Abuzurile de putere s-ar putea să fie mai rare, deciziile mai reprezentative pentru electoratul român. Dacă președinția se reduce ca atribuții, atunci și CSAT ar trebui să fie înlocuit.

În următoarele săptămâni va apărea la Editura Routledge o istorie a perioadei post-comuniste, pe care am completat-o în ultimii doi ani. Deși România este una dintre țările discutate, nu subiectul principal, volumul mi-a dat o privire de ansamblu asupra regiunii și m-a obligat să compar România cu vecinii săi. Ce mi se pare periculos în toată regiunea este antipatia generalizată pentru idealurile pe care generații întregi le-au privit ca absolut prioritare – aderarea la Uniunea Europeană, la NATO, alinierea cu Europa de Vest, intrarea în spațiul Schengen. Curentul suveranist ne spune că toate acestea nu contează și, chiar mai rău, că îndeplinirea lor a prejudiciat caracterul și vanitatea națională. De fapt, suveraniștii neagă din nou cetățeanul în favoarea statului, această entitate imutabilă la care trebuie să ne închinăm și pentru care trebuie să ne jertfim. Din nou. Democrația românească pare a fi predestinată a fi etatistă, patrimonială ca natură. “By the people, for the people” rămân vorbe goale.

Cum ați analiza rezultatele primului tur al prezidențialelor și alegerile parlamentare?

Rezultatul anulat a fost clar anti-sistem, anti-partide, chiar aș spune anti-Europa. Curiozitatea este că alegerile parlamentare au plasat în scaunul de conducere exact partidele contra căroră se votase la prezidențiale, PSD și PNL, alături de un alt grup de partide anti-sistem, USR, AUR, POT, Șoșoacă. Să sperăm că alegerile prezidențiale refăcute care se vor desfășura cândva la începutul lui 2025 nu vor da câștig de cauză aceluiasi domn Călin Georgescu, un candidat clar anti-partid și anti-rațional.

Temerea mea este că un candidat suveranist gen Simion va câștiga președinția. În cazul în care acesta ar alege să fie un “președinte-jucător”, așa cum a fost domnul Traian Băsescu odinioară, tare mă tem că va insista pe formarea unui guvern AUR-POT-Șoșoacă. Semi-prezidențialismul românesc fiind atât de versatil din punct de vedere instituțional, această formulă guvernamentală va fi de rău augur pentru România. Tare mă tem că, în comparație cu această formulă, domnul Călin Georgescu va deveni o variantă frecventabilă.

Pentru că ați scris adesea pe acest subiect, ce rol credeți că are raportarea instituțională și socială la trecutul comunist și la Holocaust în dezvoltarea unor culturi politice, sau cel puțin a unor discursuri partizane nostalgice?

Manifestația de la Tâncăbești ne arată că fascismul este încă viu în România. Marginal, neautorizat, dar capabil să ofere o supapă – nerealistă, de altfel – unor segmente marginalizate, complet nemulțumite de evoluția post-comunistă. În plus, continuitățile puternice dintre comunism și post-comunism par a sugera că Ceaușescu nu a fost niciodată exorcizat din sufletul unui segment electoral dezamăgit și el de pierderea omogenității sociale de dinainte de 1989. Ce nu înțeleg nici extremiștii de dreapta, nici cei de stânga este că alternativa la democrație nu este o Românie puternică, ci un sistem în care drepturile fundamentale ale omului vor fi încălcate sistematic. Mi se pare curios că generația decrețeilor l-a dat jos pe Ceaușescu pentru a avea drepturi fundamentale, pe când copiii acestora frecventează TikTok pentru a nega tocmai drepturile pentru care s-a murit în 1989. Comunismul a fost corupt și ineficient. Legionarismul a fost corupt și ineficient. Ele nu sunt alternative viabile la democrația coruptă actuală.

Aici s-ar putea spune și că raportarea instituțională și socială la trecutul recent – comunist sau legionar – s-a făcut fără entuziasm, strâmb, forțat și incompletă. Rezultatele s-au văzut în 2024 la alegerile prezidențiale. Și în numirile din ultimul deceniu. Mai este vreo țară comunistă în care un militar devine prim-ministru pe timp de pace? Faptul că Securitatea a fost lăsată să se spargă în cele nouă, pe urmă șapte, servicii de informații care, pe urmă, au fost lăsate să presteze activități comerciale se vede tot azi. Cea mai mare amenințare la securitatea României sunt serviciile de informații care nu au făcut nimic pentru a monitoriza campania electorală de pe TikTok, care au încurajat direct sau indirect candidați suveraniști și conspiraționiști. Indolența, lenea, inacțiunea, compromisurile acestora au împins România în impasul anulării unui vot care, în esență, nu a fost viciat. Dacă continuăm să invalidăm votul numai odată ce înțelegem că nu ne convine candidatul învingător, viciem iremediabil instituțiile fundamentale ale statului de drept.

Cum evaluați decizia CCR de anulare a alegerilor prezidențiale și ce impact poate avea o asemenea decizie pe termen mai lung?

Ideal ar fi fost ca anularea să nu fie necesară, dacă instituțiile acestui stat pe care îl slăvim atâta și-ar fi făcut datoria să ridice întrebări privind încălcările reglementărilor din timpul campaniei. S-a dormit, s-au închis ochii, s-a trecut responsabilitatea la alții, s-a temporizat. Văd oameni încântați de anulare. Însă problema rămâne: o instituție fundamentală a democrației post-comuniste a fost șubrezită de o Curte Constituțională care rămâne aservită partidelor care i-au numit membrii. Regulile există pentru a fi respectate nu numai când câștigăm, ci și când pierdem.

Se vorbește mult despre implicarea serviciilor de informații în politica românească în general, în plus ele sunt implicate direct în actuala criză, dată fiind invocarea unui pericol la adresa siguranței naționale. Cum vedeți rolul acestor servicii acum, dar poate legat și de cel istoric, din întreaga perioadă postcomunistă?

România post-comunistă pare a fi gripată de influența serviciilor secrete. Cazul Robert Turcescu ne-a demonstrat că a patra putere în stat, mass-media, este aservită și ea. Clasa politică include un contingent semnificativ de politicieni extras din rândurile foștilor ofițeri și informatori. Acum câțiva ani, justiția se subordonase aproape complet deciziilor serviciilor, în virtutea protocolului secret de colaborare. Dvs. știți și alte exemple, poate mai grăitoare. Toate acestea sunt indicii că serviciile, moștenitoare ale Securității comuniste, s-au “reprodus”, nu au fost înlocuite (ca să folosesc sintagma lui Robert Putnam).

Ați scris despre democratizare în România. Credeți că regimul politic românesc este azi mai democratic decât cel din Ungaria, spre exemplu?

După ridicarea populiștilor în Polonia (PiS) și Ungaria (Orban), România a fost văzută ca o oază de stabilitate și moderație în zonă. Anularea alegerilor prezidențiale după primul tur a dinamitat această imagine în exterior. Mi se pare că anularea este un fel de mineriadă, un eveniment ale cărui consecințe nefaste le vom suporta (și îndrepta) ani buni de acum înainte. Cred că apariția intempestivă a domnului Georgescu în spațiul politic românesc ne ridică și câteva întrebări privind populismul. Nu mi-a plăcut niciodată acest termen – toți politicienii dintr-o democrație indirectă (cu reprezentanți) trebuie să fie populiști într-o oarecare măsură. Sunt populiști de stânga, de dreapta și chiar de centru. Aruncăm această etichetă asupra tuturor celor pe care nu îi agreăm. Însă populist este și Macron în Franța, și Trudeau în Canada. Este Georgescu mai populist decât Orban? Nu cred, mesajul său este complet incoerent. Cred că primejdia vine nu de la populiști, ci de la cei anti-sistem, de la anarhiștii conspiraționiști care cred că numai o insurecție (armată și violentă, sau nu) va rezolva problemele. Însă știm cu toții că democrația este un test și un efort zilnic, al nostru, al tuturor. Democrația nu începe cu președintele, ci se termină cu el. Ea începe cu noi toți, oamenii de rând.

• Un interviu de Alexandru Gussi