marți, noiembrie 30, 2021

România şi Ucraina: gestionarea unei relaţii dificile

Acum mai multe zile, în Ucraina au avut loc alegeri parlamentare, câştigate de Partidul Regiunilor al preşedintelui Ianukovici (deja la putere) cu circa 34,2 la sută, urmat la mare distanţă de formaţiunea fostului premier (acum întemniţat) Iulia Timoşenko, „Batkivşnia”, cu aproximativ 22,5 la sută, şi de alte partide mai mici, inclusiv cel comunist, dar şi de o formaţiune condusă de un excentric boxer ucrainean. Chiar dacă au fost contestate de observatorii internaţionali din OSCE, pentru deficienţele grave în organizare şi „derapajele” de la regulile democratice, rezultatul lor e aproape imposibil de schimbat. Evident, opinia publică şi factorii de decizie de la Bucureşti sunt îndreptăţiţi să se întrebe dacă acest rezultat poate conduce la o ameliorare a relaţiilor bilaterale, aflate de atâţia ani în suferinţă.

După destrămarea URSS, România a fost una dintre primele ţări care au recunoscut Ucraina ca stat independent.  Pe 1 februarie 1992 s-au stabilit relaţiile diplomatice şi apoi s-a deschis Ambasadea României la Kiev, în locul Consulatului General, care a funcţionat în capitala ucraineană din anul 1971. Aşadar, România a acordat o atenţie specială dezvoltării relaţiilor politice, diplomatice şi economice cu Ucraina, un stat învecinat şi cu o deschidere mult mai largă la litoralul Mării Negre. Decidenţii politici de la Bucureşti nu au realizat decât în ultimii ani că România avea tot interesul de a se învecina cu un stat ucrainean puternic, viabil, legitim în ochii propriei populaţii, aceste trăsături fiind garanţia că nu va exista o proliferare transfrontalieră (spill over) a unor riscuri neconvenţionale precum crima organizată, terorismul, traficul de arme etc. Ambele ţări sunt considerate printre cele mai semnificative din punct de vedere demografic în Europa Centrală şi de Est: aproape 20 de milioane locuitori are România în interiorul graniţelor sale (a se vedea ultimul recensământ) şi circa 45 de milioane Ucraina. Ambele au experimentat în mod adesea dureros tranziţia la o economie de piaţă eficientă, formarea statului de drept şi consolidarea democraţiei.

Deoarece identitatea strategică a Ucrainei a fost întotdeauna asociată imaginii de „zonă tampon” între Rusia şi Europa Central-Estică – chiar şi numele Ucraina indică acest lucru, sensul său fiind de „marcă”, „zonă tampon”, zonă de graniţă – mulţi români au avut tendinţa să vadă Ucraina fie ca pe o „zonă gri”, un tampon geopolitic între Federaţia Rusă şi Polonia şi România, state ce aspirau constant la integrarea în UE şi NATO. Sau chiar ca pe un „pion” al Rusiei în regiunea Mării Negre. Mai rar s-au perceput la Bucureşti eforturile depuse de liderii reformişti ucraineni de a apropia ţara de Occident. După 1991, decidenţii politici de la Bucureşti şi Kiev şi-au forjat politici externe dirijate către alte regiuni, către alţi actori majori şi cu alte priorităţi. România şi-a concentrat eforturile în direcţia apropierii de Occident, considerat polul identitar firesc, în ordine istorică şi civilizaţională pentru poporul român, în timp ce Ucraina a început să dezvolte strategia tipică de pendulare între Est şi Vest, fiind în imposibilitate să se desprindă de o Rusie dornică să nu piardă ultimul bastion important al fostului imperiu şi incapabilă să obţină garanţii de integrare din partea UE şi NATO. Statele occidentale fie nu au considerat Ucraina pregătită pentru integrare din cauza stadiului incipient al democratizării şi lipsei unor elemente ale statului de drept, fie s-au temut de reacţia Rusiei (deoarece Ucraina era identificată de toată lumea ca aparţinând în mod aproape natural sferei de influenţă a Rusiei).

Desigur, ar fi fost foarte dificil pentru cele două state cu istorii atât de diferite şi interese doar parţial convergente să se angajeze în parteneriate politice şi de securitate avansate. În schimb, cooperarea în domenii ”tehnice” avea şanse mai mari de antamare. Într-adevăr, România şi Ucraina au dezvoltat numeroase forme de cooperare. Există desigur Comisia Mixtă Prezidenţială Româno-Ucraineană (CMPRU), care cuprinde trei comitete sectoriale (Comitetul pentru securitate şi cooperare europeană, euroatlantică şi regională; Comitetul pentru cooperare în domeniul culturii, educaţiei, minorităţilor naţionale şi informaţiei publice; Comitetul pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă; Subcomitetul pe probleme economice), trei grupuri de lucru (Grupul de lucru pe problematica transnistreană; Grupul de lucru pe problemele minorităţilor naţionale; Grupul de lucru special la nivel de experţi pentru dezvoltarea şi implementarea abordărilor comune asupra problemelor privind protecţia mediului, transporturi şi frontieră). De asemenea fiinţează şi Comisia mixtă interguvernamentală pe problemele asigurării drepturilor minorităţilor naţionale, Comisia mixtă româno-ucraineană pentru cooperarea economică, industrială şi tehnico-ştiinţifică, Comisia mixtă româno-ucraineană însărcinată cu verificarea traseului frontierei şi cu întocmirea unei noi documentaţii de frontieră, Comisia mixtă tripartită privind cooperarea în zona formată din ariile protejate ale Deltei Dunării şi Prutului de Jos şi altele.

În anul 2010, comerţul bilateral a ajuns la cifra de 1426,7 milioane USD[1], iar în 2011 la circa 2 miliarde USD, existând un anumit echilibru între importuri şi exporturi. La 31.08.2011 în România erau înregistrate 409 societăţi mixte româno-ucrainene, valoarea capitalului străin investit fiind de 12,4 milioane USD, Ucraina ocupând locul al-51-lea între partenerii economici ai României. Totuşi, efectele crizei economice mondiale influenţează negativ şi comerţul bilateral.

Din păcate, în ciuda paşilor înainte făcuţi de cele două popoare, a dorinţei de cooperare şi construire a încrederii reciproce, există şi cîteva bine-cunoscute puncte de divergenţă care nu au fost soluţionate satisfăcător de reprezentanţii celor două naţiuni. Este imperativ necesar să se găsească soluţii constructive şi amiabile care să ducă la ameliorarea relaţiei bilaterale.

România a recunoscut graniţele actuale dintre ea şi Ucraina prin tratatul de bază semnat în 1997 şi prin Acordului adiţional, dar în acel an s-a amînat semnarea unui tratat privind regimul frontierei de stat şi acordul de delimitare a platoului continental şi a zonelor economice exclusive din marea Neagră. Semnarea tratatului arată clar că nu există revendicări teritoriale propriu-zise formulate de partea română. Trebuie spus că în 1961 se semnase un tratat asupra regimului frontierei româno-sovietice, şi aceste era valid în iulie 1990 cînd Ucraina adopta declaraţia de suveranitate statală. Chiar dacă Ucraina a beneficiat prin succesiunea faţă de URSS de teritorii ce aparţinuseră României interbelice, fiind luate abuziv, prin forţă, de URSS, statul român a decis să respecte ordinea teritorială de la Helsinki (garantată de OSCE prin Actul Final din 1975), renunţând la revendicări, spre a nu ameninţa pacea şi securitatea în regiune. S-a considerat de către decidenţii de la Bucureşti că statul ucrainean nu este vinovat de încălcarea normelor juridice de non-agresiune şi integritate teritorială de către URSS, fiind un deţinător de bona fidae al acestor teritorii. În caz contrar, ţara noastră ar fi contribuit la încălcarea status quo-ului teritorial din Europa, riscând blamarea şi marginalizarea. Aşadar, în termeni de costuri şi beneficii, Bucureştiul a luat o decizie raţională, valorizând mai mult integrarea în NATO şi UE decât ipotetica recuperare a unor teritorii cu valoare mai ales istorico-emoţională. Din păcate, această “cedare” a lăsat urme dureroase în sufletele şi minţile multor români, mai ales din generaţia celor care au prins a doua conflagraţie mondială şi instalarea regimului comunist cu “sprijin” sovietic.

Desigur, problemele teritoriale nu au dispărut complet. Contenciosul privind platoul continental al Insulei Şerpilor şi delimitarea zonelor economice exclusive nu a putut fi soluţionat prin negocieri amiabile, decizia finală aparţinând Curţii Internaţionale de Justiţie, care a şi dat verdicul în anul 2009. Ambele state au recunoscut acest verdict, bazat pe articolul 121, partea a-VIII-a a Tratatului de la Montego Bay asupra dreptului internaţional al mărilor, iar clasa politică a ambelor ţări are datoria să explice populaţiilor că trebuie să accepte situaţia aşa cum a fost ea pusă pe baze juridice imparţiale de către CIJ. Între 1966-1989, România şi URSS nu reuşiseră prin negocieri o delimitare echitabilă a platoului continental, aşadar contenciosul a fost transmis mai departe statului succesor Ucraina. Trebuie spus că succesul României s-a bazat atât pe validitatea argumentelor expuse la Haga cât şi pe valoarea echipei trimise de MAE să pledeze cauza ţării noastre: Bogdan Aurescu, Cosmin Dinescu, Călin Fabian dar şi alţi diplomaţi de valoare din cadrul Oficiului pentru Frontiere şi Delimitări Maritime (OFDM). De asemenea, câţiva buni experţi în cartografiere de la Direcţia Topografică a Ministerului Apărării Naţionale şi experţi din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale. Un element probabil decisiv a fost şi prezenţa în cadrul delegaţiei României a cel puţin trei faimoşi profesori străini de Drept Internaţional: James Crawford – Universitatea din Cambridge, Alain Pellet – Universitatea Paris Ouest Nanterre-La Défense şi Vaughan Lowe – Universitatea din Oxford.

Un alt contencios priveşte construirea Canalului Bistroe de către partea ucraineană, proiect anunţat încă din 2001. Dincolo de mult-discutata concurenţă cu Canalul Dunăre-Marea Neagră privind transportul comercial, există şi problematica foarte sensibilă a impactului ecologic asupra faunei şi florei din Delta Dunării. Nu doar România ci şi ONG-uri şi asociaţii ecologiste din Europa au atras atenţia asupra concesinţelor potenţial foarte grave ale acestui proiect. Astfe, Fondul mondial pentru natură, Birdlife internaţional şi Wetlands Internaţional  au demonstrat că lărgirea canalului pe poirţiunea navigabilă cu circa şase metri va reduce accesul la apă potabilă al României, va favoriza poluarea şi efectele secetei, punând în pericol speciile protejate de păsări şi peşti existente în Delta Dunării. România nu doreşte să saboteze eforturile de dezvoltare economică a vecinei sale estice dar atrage atenţia că prin construirea canalului Bâstroe sunt încălcate prevederile convenţiilor de protecţie a mediului de la Bonn, Espoo, Ramsar, Berna, Aarhus, dar şi Convenţia de Protejare a Dunării.

Situaţia minorităţii ucrainene din România şi a celei româneşti din Ucraina figurează în tratatul de bază şi este monitorizată de cele două state permanent. Trebuie să fie bine înţeles la Kiev faptul că respectarea drepturilor cultural-identitare ale acestor minorităţi nu va impieta asupra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a celor două ţări vecine. Comunitatea românească conform statisticilor ar reprezenta a treia etnie ca pondere din Ucraina, după ucraineni şi ruşi, din păcate fiind divizată artificial în “români” (circa 151.000 persoane) şi „moldoveni” (circa 258.600 persoane). Ştim că URSS-ul a practicat, începând cu „domnia” lui Stalin, divizările artificiale de grupuri etnice sau a creat artificial grupuri noi, însă acum URSS a dispărut şi aceste clasificări ar trebui şi ele eliminate prin negocieri şi în numele bunei vecinătăţi. Printre problemele cu care se confruntă minoritatea română din Ucraina menţionăm accesul relativ dificil la învăţământul în limba maternă şi dificultăţile în utilizarea oficială a limbii române  în administraţie şi în justiţie. Spre a căuta o normalizare a relaţiilor măcar în plan cultural, România doreşte să inaugureze un Institut Cultural Român în cadrul Ambasadei Românei la Kiev, în etapă iniţială, şi o filială a acestuia la Cernăuţi, în cadrul Consulatului General al României. Prin reciprocitate, din anul 2007 în cadrul Ambasadei Ucrainei la Bucureşti funcţionează un Centru Cultural şi de Informare al Ucrainei. La 18 decembrie 2009 a fost inaugurată şi Casa de Cultură Ucraineană la Timişoara.

Relaţia Ucrainei şi României nu poate fi izolată de prezenţa în fundal a Rusiei. Raportarea celor două state la Rusia tratată în modul cel mai responsabil cu putinţă, pe baza transparenţei şi a bunei credinţe, altfel există  riscul ca ea să provoace fricţiuni inutile în relaţiile bilaterale dintre Kiev şi Bucureşti. Chiar dacă nu le-a convenit, factorii de decizie din România au înţeles pe deplin decizia suverană a Kievului de a prelungi acordul de staţionare a trupelor ruse din flota Mării Negre la Sevastopol până în 2042, precum şi decizia de a renunţa la candidatura pentru aderarea la NATO. În mass media românească s-a vorbit şi de posibila instalare a unor baze militare ruseşti pe teritoriul ucrainean, în zona de graniţă cu ţara noastră. Interesul naţional al României este acela ca activităţile militare ruseşti de pe teritoriul ucrainean (de pildă flota staţionată la Sevastopol, în Crimeea) să nu fie dirijate contra intereselor româneşti, europene sau euroatlantice şi să nu genereze o utilizare neprietenoasă a teritoriului ucrainean. La rândul său, România ar trebui să spună clar că nu va permite desfăşurarea de activităţi anti-ucrainene de pe teritoriul său. În caz contrar, spirala neîncrederii se poate transforma gradual sau rapid într-una a ostilităţii.

Este bine cunoscută dorinţa veche de secole a Moscovei de a controla geopolitic spaţiul ucrainean, analiştii afirmând că Ucraina ar fi chiar o verigă fundamentală în planurile de refacere a influenţei ruse din spaţiul pierdut în urmă cu douăzeci de ani prin “decesul” URSS, fapt ce explică încrâncenarea Rusiei în a nu pierde controlul asupra flancului nord-estic al Mării Negre. România va trebui să urmărească cu maximă atenţie evoluţiile din Ucraina, să încurajeze tendinţele regionale favorable intereselor europene şi euroatlantice (de pildă integrarea treptată a Ucrainei în UE şi poate şi în NATO dacă, să zicem peste un deceniu, majoritatea opiniei publice va dori acest lucru) şi să contracareze unele acţiuni contrare afirmării intereselor naţionale.

Republica Moldova şi dosarul Transnistriei reprezintă încă o arie de cooperare majora între Bucureşti şi Kiev. Ambele state au interesul ca Moldova să se integreze în UE, devenind un stat fiabil cu democraţie consolidată. De aceea soluţionarea conflictului transnistrean este o prioritate evidentă. Negocierile în format „5+2” (Republica Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina şi OSCE, precum şi UE şi Statele Unite ca observatori) includ aşadar Ucraina a partener deplin. Ministerul Afacerilor Externe al României (MAE) a salutat reluarea negocierilor oficiale în formatul „5 + 2″, la Vilnius în 30 noiembrie-1 decembrie  2011, apreciind că aceasta marchează trecerea, în mod oficial, ” într-o fază superioară calitativ în procesul de reglementare” a conflictului din această regiune. Ar fi de dorit ca UE să devină nu doar observator, ci membru deplin, iar România să îşi folosească expertiza în dosarul transnistrean, atrăgându-şi ca partener Ucraina de câte ori va fi posibil. De asemenea, UE trebuie să aibă curajul să afirme fără echivoc că acest conflict nu este între moldovenii românofoni şi rusofoni ci între Republica Moldova şi Rusia.

În ciuda existenţei unor puncte de opoziţie, dintre care o parte au fost deja menţionate, România a decis, din motive pragmatice, să sprijine aspiraţiile europene şi euroatlantice ale Ucrainei. Presa românească speculează uneori asupra faptului că România ar avea interesul egoist de a nu fi ţară de frontieră a UE şi NATO, expusă riscurilor venite din afara acestor spaţii securizate, de unde nevoia primirii Ucrainei şi a altor state. Dar este vorba de mai mult de atât. România îşi doreşte o extindere a spaţiului de prosperitate şi securitate spre Est, acesta fiind şi un mod de a întări legăturile cu vecinii direcţi. Extinderea UE şi a NATO nu trebuie însă să se facă prin sacrificarea valorilor şi normelor comune.

În România, opinia publică riscă să nu înţeleagă acest lucru iar unii politicieni îşi vor face probabil campanie electorală speculând “ucrainofobia” unor români, soră geamănă a “rusofobiei”!  Datoria experţilor regionali este să arate adevărata natură a relaţiilor bilaterale dintre România şi Ucraina. Şi chiar dacă vecinul estic alege să se integreze în Uniunea Eurasiatică în loc de UE tot nu cred ca ar fi un dezastru pentru România. Pur şi simplu, cele două state ar deveni graniţa a două blocuri politico-economice unde rivalitatea ar fi diminuată de numeroase zone de cooperare. În plus, ascensiunea Chinei pe scena globală ar putea apropia în viitor Rusia de UE mai mult decât se crede acum.

Cele două popoare, român şi ucrainean, au în comun moştenirea culturală bizantină (grefată pe un fond slavon) şi figura cărturarului Petru Movilă ca posibil simbol al reconcilierii. Mai trebuie făcuţi unii paşi decisivi, pragmatici, care să diminueze stare actuală de tensiune.

Din păcate, Ucraina tinde să fie văzută uneori la noi ca un fel de mini-Rusie: nu la fel de neliniştitoare, mai mult un fel de aliat-partener al Rusiei care ne-ar putea face “probleme”. Desigur, iniţiaţii înţeleg că nu trebuie să judece în alb şi negru. Ucraina îşi construieşte treptat propriul destin geopolitic care nu e obligatoriu să coincidă cu al Rusiei, cel puţin pe termen mai lung. În rest, nici schimbarea garniturilor politice la guvernare nu  adus prea multe lucruri bune: relaţiile româno-ucrainene au suferit la fel sau poate şi mai mult când scaunul de preşedinte era ocupat de filo-ocidentalul Victor Iuscenco şi cel de premier de către apetisanta Iulia Timoşenko. Motivul este legat de bazinul electoral al acestora, axat pe Vestul Ucrainei, cel dominat de naţionalişti şi de greco-catolici, şi de eşecurile politico-economice interne, care îi împingeau să caute “ţapi ispăşitori” între vecini.

În concluzie, doar dând dovadă de tact, de moderaţie şi de o “citire” constructivă a istoriei, România şi Ucraina îşi pot aprofunda şi pozitiva relaţiile bilaterale. Cât despre recentele alegeri, ele nu ne spun decât un lucru: că fără un impuls dat de marii actori geostrategici (UE, NATO, SUA sau Rusia), ori fără o schimbare intempestivă de alianţe, sau fără vreun eveniment major în regiune, va fi foarte greu pentru cele două state vecine să uite vechile drame şi conflicte şi să se angajeze pe un drum mai neted şi mai prietenos. O mică doză de speranţă însă tot există.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Sa nu uitam : Ucraina este beneficiara trasarii de catre Stalin a frontierei de Nord si Est a Romaniei, fapt inca neacceptat de catre majoritatea romanilor. Chiar daca renuntam la niste „drepturi istorica”,( renuntare pe care le-o cerem altfel in fiecare zi vecinilor nostri dela West,), granita actuala este nedreapta. Raportul dintre minoritati, 500.000 (cel putin) de romani in Ucraina si doar 40.000 ucrainieni in Romania este elocvent. Incorporarea nu numai a Bucovinei de Nord dar si a Hertei si a judetelor din Nordul si Sudul Basarabiei,smulse Republicii Moldova, la Ucraina, ca sa nu mai amintim si insula Serpilor )pe criterii numai de catre Stalin stiute, nejustificata de datele demografice, sunt inca o rana deschisa in sufletul romanilor de ambele maluri ale Prutului. O reconciliere nu este posibila fara o clarificare sincera a situatiei. Si daca in Europa de azi o retrasare a frontierelor nu pare realista, un statut corect al minoritatilor , ma refer si la cea ucrainiara din Romania, ar atenua multe din asperitati …

  2. Intr-adevar, avem o droaie de probleme cu vecinii ucraineni, dar pentru unele avem si noi partea noastra de vina.
    Autorul spune astfel: „S-a considerat de către decidenţii de la Bucureşti că statul ucrainean nu este vinovat de încălcarea normelor juridice de non-agresiune şi integritate teritorială de către URSS, fiind un deţinător de bona fidae al acestor teritorii. În caz contrar, ţara noastră ar fi contribuit la încălcarea status quo-ului teritorial din Europa, riscând blamarea şi marginalizarea. ”
    Ma intreb daca asta e explicatia pentru „graba” guvernului roman de a semna in 1997 acel tratat atat de controversat. Oare chiar atat de legalisti erau guvernantii nostri incat sa fie anxiosi sa nu incalce acele reguli ale „decalogului” Helsinki? Si daca sa zicem ca il incalcam ce puteam pati? Bun, stiu teoria ca astfel ne-am accelerat sansele de aderare la NATO si UE. Oare? Pai nu am aderat abia prin 2003 sau 2004 la NATO si in 2007 la UE? Oare crede cineva ca cele doua organizatii erau atat de sensibile la dorinta Ucrainei de a nu ii fi contestate teritoriile ilicite? Care by the way au fost daruite Ucrainei ca stat sovietic de Hrusciov nu de Stalin. Nikita H. era ucrainean si s-a gandit sa faca si el un pustiu de bine natiunii lui. Asa ca noi de fapt am perpetuat un act samavolnic al acestui lider sovietic. Cred ca trebuia chiar din 1992 sa atasam la recunoasterea Ucrainei o declaratie cum ca nu acceptam ca teritoriile luate de URSS sa faca si ele parte din Ucraina. Macar puteam protesta, merita riscul.

    • @stefan: Sa fim seriosi, n-am fi fost primiti niciodata in NATO sau UE daca aveam diferende teritoriale cu Ucraina (sau cu orice alta tara). Oficial aceste teritorii apartineau Moldovei la data desprinderii, iar una dintre justificari era si compensarea faptului ca Moldova s-a „reunit” cu republica moldoveneasca din Transnistria, teritoriu care apartinea Ucrainei. Ca pentru noi (sau Moldova) schimbul n-a fost deloc echitabil, e alta problema. Greu de crezut (de fapt imposibil in conditiile actuale) ca acesta problema va fi rezolvata vreodata, dincolo de eventualele drepturi pe care minoritatea romaneasca le-ar putea primi.

  3. românii din Ucraina au rămas abandonați de către Patria- Mamă. Nu-i mai doare pe nimeni de noi, ba chiar și mai rău – suntem considerați de românii din România ca ruși, iar de guvernul român – doar ca ”purtători de limbă română” sau ”românofoni”…. Relațiile culturala sunt la fel reduse la minim… Este un fapt foarte trist și dureros…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Serban F. Cioculescu
Şerban Filip Cioculescu (n. 1972, în Bucureşti) a absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând ulterior din partea acesteia diploma de master în relaţii internaţionale. Începând din anul 2009 este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Bucureşti. În prezent este angajat ca cercetător ştiinţific principal gradul II în domeniul securităţii internaţionale la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării Naţionale și de asemenea profesor invitat în cadrul Facultăţii de ştiinţe politice a Universităţii Bucureşti (2005-prezent). A publicat circa o sută de articole în domeniul securităţii, relaţiilor internaţionale şi geopoliticii în diverse reviste ştiinţifice prestigioase din ţară şi din străinătate. A efectuat stagii de pregătire ştiinţifică în Africa de Sud, China, Coreea de Sud, Canada şi Franţa. Preocupări: teoria relaţiilor internaţionale, studiile strategice, geopolitică, organizaţii internaţionale, diplomaţie. Volume de autor: Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Editura Militară, Bucureşti,2007, România postcomunistă în ecuaţia strategică a vecinătăţilor: Balcanii, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu Extins, Ed. Universităţii Bucureşti, 2009, Terra incognita? Repere pentru „cartografierea” haosului din relaţiile internaţionale contemporane, Ed. Militară, Bucureşti, 2010, Viitorul nu ia prizonieri, Ed. Rao, Bucuresti, 2013 si China. De la strălucirea ascunsă la expansiunea globală, Ed. Cetatea de Scaun, Targoviste, 2018.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Echipa câştigătoare a Preşedintelui Iohannis

La un an de la alegerile parlamentare, România are, în fine, o echipă câştigătoare : alianţa  social-liberală  şi-a definitivat lista de miniştri...

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

Despre felonie si sperjur

Domnule Klaus Iohannis, Cand Marius Manole si Radu Paraschivescu v-au returnat decoratiile, a fost vorba de o despartire lipsita de orice ambiguitate....

Metroul la Otopeni – marele eșec al unor politicieni mărunți

Eșecul magistralei de metrou M6: 1 Mai – Aeroportul Otopeni este eșecul politicienilor preocupați să dovedească faptul că nu se poate, în...

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat în ultimele luni în România

Cele mai vizibile probleme din ultimele luni în România au ținut de 3 crize – criza în sănătate (Valul 4 de Covid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro