România, sub zodia antreprenoriatului politic – Între ingineria schimbării metodice și falimentul din fașă

Sistemul politic românesc a fost zguduit din temelii în urma acestui sezon electoral prelungit. Partidele devenite tradiționale, partide care, într-o formă sau alta, s-au cartelizat sub tutela unei adevărate stabilitocrații, au încasat lovituri peste lovituri din partea unui electorat din ce în ce mai mobilizat. Sub stindardul unei politici managerialiste, o politică izolată de piața de idei fluidă din societate și alergică la agende vizionare, la procese de reflecție strategică de care societatea românească are tămăduitoare nevoie, elitele partidelor tradiționale au achitat, la urne, factura birocrației de sistem. Ultimul deceniu, cu precădere ultimii ani de guvernare PSD-PNL și, episodic, UDMR, prin concursul unei super-majorități în Parlament, a constituit „acalmia dinaintea furtuniI”. În tot acest interval de timp, societatea românească, mult mai avansată decât mulți dintre liderii săi politici, s-a mobilizat în tranșee, și-a asumat un mandat antreprenorial, s-a organizat și a pus bazele unor start-up-uri politice care, trecute pe sub radar inițial, au ajuns să joace, astăzi, nu numai o finală prezidențială oarecare, ci duelul decisiv pentru destinul României.

Dacă, în noiembrie anul trecut, candidații calificați în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale aduceau o alură exotică scenei politice românești, apatică în conformismul liderilor care obișnuiau să o guverneze, scrutinul decisiv pentru Cotroceni de anul acesta propune o formulă chiar mai inedită: cea a unei finale între cei doi antreprenori principali ai anti-sistemului românesc. Nicușor Dan și George Simion n-ar putea fi mai diferiți în abordările, agendele și perspectivele lor. Decalajul dintre personalitățile, valorile și vectorii geostrategici ai celor doi candidați n-ar putea fi nici acesta mai contrastant. Și, totuși, arhitecții celor două mari start-up-uri politice din România ultimilor 10 ani au reușit o realizare masivă: să-și dispute lupta pentru vocația României în lume, într-un moment de „policriză”, în epoca unor mutații transformaționale pentru societatea globală.

Nicușor Dan, fondatorul mișcării anti-sistem centriste și eurofile, artizanul partidului Uniunea Salvați România (USR), este antreprenorul reformismului românesc. George Simion, de cealaltă parte, co-fondator al Alianței pentru Unirea Românilor (AUR), este pionierul primei mișcări suveraniste și naționaliste anti-sistem din România. Ambii au derivat aceste platforme politice din mișcări „de la firul ierbii”, pornind de la o nevoie esențială a cetățenilor, nevoie pe care sistemul politic consacrat nu a accesat-o: aceea a participării politice reale, a inovării conceptuale în actul decizional. Ambii au fructificat, în jurul lor, o agoră efervescentă a ideilor: Nicușor Dan, prin Asociația Salvați Bucureștiul; George Simion, prin Platforma Unionistă „Acțiunea 2012”. Ambii își au originile într-o societate civilă care, deși divizată, are curaj să acceseze o piață ideațională văduvită de oferta construcțiilor politice tradiționale, care au guvernat, în măsură majoritară, România post-comunistă.

Și, totuși, proiectele celor doi antreprenori politici pentru România sunt diametral opuse. În timp ce Nicușor Dan propune o „Românie onestă” cu sine însăși, cu potențialul său și cu destinul ei euro-atlantic, în familia democrațiilor liberale autentice, George Simion a adoptat paleta ezoterică a părintelui său spiritual, Călin Georgescu, și propune o formă de izolaționism nuanțat, un populism eurosceptic fardat cu nuanțe transatlantice, pentru România. Cele două start-up-uri politice, cel reformist și cel izolaționist, devenite unicorni pe piața politică românească, propun listarea pe burse total distincte ca profil și vocație: în timp ce Nicușor Dan se orientează către bursele occidentale, vest-europene și propune ca România să devină un pol regional de însemnătate strategică pentru proiectul european, George Simion pare să manifeste conexiuni subtile cu bursele anti-occidentale și o afinitate pentru o Românie ancorată în avangarda mișcării suveraniste internaționale.

Nicușor Dan – „România onestă”, în avangarda „Estului Global”

Profilul lui Nicușor Dan de antreprenor politic se reflectă, în esență, în întreaga sa activitate profesională. De la crearea unei universități private dedicată excelenței în matematică și științe, pe modelul Școlii Normale Superioare din Franța, până la lansarea Asociației Salvați Bucureștiul, o mișcare civică ce a remodelat viața civică bucureșteană, crearea partidului local Uniunea Salvați Bucureștiul și lansarea primului proiect politic anti-sistem reformist și centrist din istoria post-decembristă a României, Uniunea Salvați România, Nicușor Dan a exercitat un impact notabil asupra societății civile și spațiului politic românesc. Deși reținut în viziunea sa prezidențială, moderat și mai degrabă rezervat în definirea unor perspective transformaționale asupra politicii externe românești, Nicușor Dan, totuși, propune un pact curajos pentru România: acela de convergență deplină și de contribuție proactivă la vectorul de securitate, apărare și politică externă al Uniunii Europene.

O nuanță importantă în viziunea lui Nicușor Dan, un element de unicitate în dezbaterea de înalt nivel asupra agendei europene a României, este abordarea afacerilor europene drept o chestiune de politică internă, domestică. Nicușor Dan promite, totodată, ca România să joace un rol de pionierat în amplificarea politicii de extindere a Uniunii Europene, lansează o teză favorabilă dedicată implicării coerente a României în reconstrucția Ucrainei și își afirmă angajamentul față de Balcanii de Vest. Politica sa la adresa Republicii Moldova, alături de care, afirmă el, formăm o „familie de destin”, se înscrie în registrul unei abordări „intermestice” bine întemeiate. Conform acestei abordări, România și Republica Moldova trebuie să își accelereze procesul de armonizare economică, societală și politică, proiectând o Românie care nu abordează Republica Moldova în cheia unui dosar de politică externă și susținând o „unificare simbolică” în sânul familiei europene.

În bunul spirit al altor actori regionali, precum Polonia, Cehia și statele baltice, Nicușor Dan, în premieră, propune o prestație mult mai activă a României în circuitul economic, al inovării și tehnologiei în plan global. Acesta susține o strategie românească pertinentă în Asia-Pacific, în Africa, America Latină și alte regiuni ale lumii. Acest curaj antreprenorial în politica externă face pertinentă o asociere a profilului lui Nicușor Dan cu lideri regionali precum Donald Tusk, premierul Poloniei, sau Petr Pavel, președintele Republicii Cehe. Abilitatea sa de a crea coaliții eterogene în jurul proiectului său politic, incluzând forțe conservatoare, centriste și progresiste, amintește de Volodimir Zelenski, iar tenacitatea și calitățile strategice pe care le întrunește rezonează cu profilul Maiei Sandu. Nicușor Dan este, cu siguranță, o opțiune prezidențială care s-ar înscrie armonios în peisajul regional și european. Într-o regiune a Europei de Est care încearcă să se desprindă de statutul ei periferic și să joace un rol ambițios pe scena internațională, proiectul „României oneste” propune o bună integrare în acest flux important.

George Simion – Artizanul „mândriei naționale”, în avangarda „Internaționalei Izolaționiste”

În anii 1990, la București, Vadim Tudor asambla conspirațiile „soroșiste”, „globaliste” proliferate astăzi de extrema dreaptă românească. Partidul România Mare, la fel ca Partidul Poporului Dan Diaconescu, sedimentau opțiunea suveranistă, eurosceptică, opusă internaționalizării și globalizării în peisajul politic pestriț al României ultimelor decenii. George Simion, însă, a reușit să mobilizeze resurse în spatele unei mișcări politice de extremă dreaptă, anti-sistem, așa cum niciun alt antreprenor politic reprezentativ acestui segment nu a reușit. Alianța pentru Unirea Românilor, deși, la fel ca USR, s-a autofărâmițat într-o pleiadă de formațiuni anti-sistem, a reușit să devină catalistul acestui val suveranist care a acaparat un electorat semnificativ în decursul ultimilor ani.

De la mișcarea „Acțiunea 2012” și proiectul „Basarabia e România!”, demersuri unioniste care l-au consacrat pe George Simion, până la candidatura independentă din 2019 și lansarea AUR la 1 decembrie 2019, forță politică ce avea să remodeleze politica românească în miezul acestei „policrize” pe care o traversăm, George Simion este un antreprenor politic prin excelență. Așa cum foarte puțini politicieni români au reușit, George Simion, alături de părintele său spiritual, Călin Georgescu, a invadat piața internațională a suveraniștilor, neofasciștilor și „anti-globaliștilor”. De la podcasturi de mare renume global în rândul acestei audiențe până la consolidarea unei poziții de pionier al mișcării „Make Europe Great Again”, în calitate de vicepreședinte al Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, Simion a căutat să își detoxifice imaginea în plan local și să își complimenteze abordările radicale printr-o europenizare și internaționalizare a campaniei sale politice.

„Internaționala Izolaționistă” care se consolidează sub aripa unor lideri care conduc guverne sau mișcări suveraniste importante în America de Nord și Europa pare să fie activ inspirată de politicieni români precum Simion sau Georgescu. Dacă cel din urmă propune un proiect ezoteric pentru România, un proiect al autosuficienței „New Age”, George Simion accesează un teren mai rațional și militează pentru o Românie activă în afacerile globale, în consonanță cu administrația Trump și inspirată de narațiunile de politică externă ale lui Viktor Orban al Ungariei. Tocmai de aceea, demersul iliberal, autoritar, cu valențe moscovite, date de conexiunile chestionabile cu actori din sfera serviciilor secrete rusești ale lui Simion și ale liderilor din jurul său, militează pentru un unionism „ascuțit”, cu dublu tăiș, inspirat din tezele neo-eurasiatice ale lui Dughin și o Românie care, în Europa, contestă accelerarea procesului de integrare a Uniunii. În orice caz, însă, George Simion profită de simțiri complexe ale românilor care s-au confruntat cu experiențe occidentale provocatoare ce i-au mânat să se regăsească într-o categorie a „cetățenilor de mâna a doua” și de tehnocratizarea politicii externe românești pentru a propune o agendă a „mândriei naționale”. Contrastul dintre mândrie și demnitate este, însă, unul deosebit de nuanțat, iar agenda lui George Simion este mai degrabă radicală decât calculată în acești termeni.

Agora politică românească – Pledoarie pentru o mobilizare ideațională

Tehnocrația și pre-birocrația partidelor tradiționale, partide care au respins, în bună măsură, perspectiva de a accesa, cu proiecte curajoase, piața ideilor, au mizat pe premisa că dețin vocația guvernării, care le îndreptățește să își mențină pozițiile politice. În acest timp, antreprenorii politici au redeschis jocul politic și au fructificat mișcări participative, „la firul ierbii”, care au dinamizat dorința românilor de a fi implicați în actul decizional și de a contribui la conturarea unei noi traiectorii pentru România. Pe cât de profundă e dihotomia dintre cele două mișcări politice, pe atât de consistentă e confirmarea că proiectul de țară de care România a fost deposedată în urma integrării sale euro-atlantice a devenit un imperativ, o nevoie aproape biologică a societății românești. Acesta se dispută acum, la 18 ani de la aderarea la UE, în plin majorat european al României, de către doi antreprenori politici cu viziuni radical diferite asupra vectorului României.

Rezultatul este incert, desigur. Cert este, însă, că, în timp ce sistemul politic format din partidele tradiționale, în numele stabilității, hibrizida actul politic și gravita într-o zonă a democrației electorale mai degrabă decât în apanajul Lumii Libere autentice, revitalizarea peisajului politic românesc își regăsea originile într-un antreprenoriat politic ad-hoc, pe piața ideilor și speranțelor a milioane de români, o piață pe care liderii României au preferat să o plaseze într-o zonă gri decât să o acceseze. Dincolo de panica societală, economică și politică pe care această finală prezidențială le generează în societate, câteva aspecte benefice ies, totuși, la iveală. Tocmai de aceea, avem datoria să renunțăm la un dublu standard care ne determină să etichetăm alteritatea politică în categorii geopolitice, socio-economice și electorale false. Într-o țară în care inegalitățile definesc interacțiunea dintre regiuni și segmente demografice, un elitism pus în slujba excluziunii și polarizării produce un deserviciu strategic României.

Suntem pe cale, dacă vectorul european are câștig de cauză, să ne dezvoltăm un sistem imunitar excelent în fața crizelor succesive și fără precedent pe care le traversăm. Putem, prin propriul exemplu, ca țară, să transformăm această experiență în combustibil pentru prestația noastră în regiune, pe scena europeană și internațională. Am dezvoltat, în societate, o agoră de idei care permite unor noi construcții politice, inovatoare, moderate, progresiste și de orice altă natură, să ofere unor electorate neaccesate încă o bună reprezentare. Partidele tradiționale își pot conștientiza, totodată, rolul de hub-uri de idei politice, de academii de implicare politică. Mai presus de orice, însă, nu mai ținem la sertar, în încăperi prăfuite ale instituțiilor noastre, dosare esențiale precum politica externă a României. Pentru aceasta, însă, este esențial ca sentimentul dominant în politică în prezent, frica, să fie înlocuită de o licărire de speranță menită să anime viziunea noastră asupra proiectului de țară al României, pentru sine însăși și pentru imaginea sa în lume.