„Begun, the currency wars have” titreaza un articol al lui Jon Butler, cu referire la faimoasa secventa din Star Wars – Clone Wars, care marcheaza inceputul declinului democratiei. Desi se doreste a fi mai putin dramatic decat expresia originala, acest titlu surprinde bine escaladarea unei tendinte, care poate fi interpretata ca un simptom al progresiei bolii sistemului catre un stadiu agravat.
Startul in aceasta etapa, care fusese de mult prevestita de presiunile politice americane asupra Chinei intru aprecierea yuanului, a fost dat de interventia Bancii Centrale a Japoniei din 16 Septembrie, prin care aceasta a vandut aproape 2 trilioane de yeni pentru a devaloriza yenul de la 83 JPY/USD la 86 JPY/USD intr-o singura zi.
Aceasta masura, repetata o saptamana mai tarziu, a avut un succes limitat (dolarul s-a intors in apropierea nivelului de 82.6 JPY/USD ieri) si pare a fi avut in spate un alt motiv decat simpla dorinta de a devaloriza yenul, pentru a proteja competitivitatea exporturilor japoneze. Intr-adevar, dupa cum se spune si in acest articol, manevra neinspirata a BoJ pare a fi un semnal clar al unui nou val de quantitative easing , prin care se incearca iesirea dintr-un cerc deflationist. Cu alte cuvinte, banca centrala inunda cu lichiditati piata, la dobanzi zero in cazul Japoniei, in speranta relansarii economiei, prin incurajarea consumului si cresterea preturilor activelor.
Masura BoJ nu este decat o imitatie palida a strategiei FED, care a folosit tiparnita din dotare intr-o prima runda de quantitative easing in valoare de 2 trilioane dolari din 2008 incoace si care da semnale ca este gata sa dea drumul la o a doua baie generalizata de hartie verde. FEDul nutreste aceeasi speranta ca BOJ si anume de a sparge cercul deflationist, de a ridica pretul activelor (in special al caselor) si de a reporni motorul gripat al consumerismului cu manivela fiat currency-ului. Cu toate acestea, se pare, ca odata ce s-a fript in aceasta alba neagra prabusirii valorii activelor imobiliare si a supraindatorarii care isi face simtite efectele de vreo 3 ani incoace, fazanul american se lasa mai greu amagit a doua oara, si nu mai crede in cresteri artificiale ale preturilor activelor. Si nici in patima supraindatorarii, dupa cum speram mai demult.
Din nefericire insa, se pare ca toata forta si marirea dolarului american si potenta FEDului, nu sunt suficiente pentru a fisura zidul chinezesc, greenback-ul si redback-ul dansand fiecare pe ritmul propriu si, mai nou, calcandu-se pe varfuri.
De mult acuzata ca-si tine Yuanul cu 20%-40% mai devalorizat decat trebuie fata de dolar, pentru a-si proteja masinaria exporturilor, China este supusa unor presiuni din ce in ce mai mari de catre guvernul SUA pentru a-si lasa moneda sa se aprecieze rapid astfel incat deficitul comercial american sa-si mai poata reveni din prapastia in care s-a prabusit. Desi au facut pasi mici in aceasta directie, autoritatile chineze nu doresc nici pe departe sa se plieze cerintelor americane cu riscul limitarii cresterii interne, vitala pentru o pieta de 1.3 mld oameni, al cresterii somajului si al unor tuburari sociale.
UE, care duce o politica mai conservatoare (acuzata a fi prea conservatoare din punct de vedere fiscal), prin vocea lui Trichet, acuza atat devalorizarea accentuata a dolarului, ce favorizeaza exportatorii americani, cat si reticenta Chinei de a accelera aprecierea yuanului, miscari ce au dus la cresterea EUR spre noi maxime fata de cele doua monede (aviz Romaniei care are o economie euroizata).
Si iata cum se trage semnalul de alarma, aceste injectii de lichiditate intr-un context de dobanda cvasi zero avand, pe de-o parte, potentialul de a derapa extrem de rapid intr-un scenariu stagflationist (cu potential hiperinflationist daca economia isi revine) si, pe cealalta parte, riscul vizibil de a accentua aceste currency wars precum si de a declansa masuri protectioniste, urmate apoi de trade wars.
Iar daca va intrebati cat de rau pot evolua lucrurile mai departe, ascultati la un scenariu ingrijorator, a la „papa Doom”, evocat de Roubini in filmuletul de mai jos, de la min. 8:20s pana la min. 9:00.
Va rog sa nu ridicati din sprancene, v-am spus ca avem si-o tenta panicarda la meniu…Sa speram, cu toate acestea, ca ratiunea va prevala.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ratiunea nu va prevala. Va prevala WWIII.
Filadel: eu inca sper sa nu…poate o reasezare de pozitii, poate niste conflicte locale. desi cresterea nesanatoasa la care ne dedam de-atatia ani, presiunea demografica, dinamica divergenta dintre „ChIndia” si societatile mature si criza resurselor (peak everything) duc cu gandul spre alt scenariu. ma rog, natura evolueaza in cicluri si omenirea a cam trecut de varful dealului, deci…
Dragos
intotdeauna se utilizeaza in mod mecanic expresia „sa speram ca” in coada unui evidente negative. Am vazut-o si la tine mai sus, am utilizat-o si eu de multe ori dar este doar un tic psiho-verbal de compensare. Avem exemple recente (WWI si WWII – asa se scriu mai pe scurt) care ne demonstreaza ca nu e vorba de „ratiunea” la care ne gindim noi.
:)
filadel: e in natura umana sa spere ;-) si sincer e si un mod egoist de a privi lucrurile, deoarece perspectiva aleasa defineste cursul de actiune. cu exceptia unei abordari „the end is nigh, let’s waste ourselves in the meantime!”, in cazul in care am tras concluzia ca razboiul este o finalitate certa (si este doar ca nu stim amploarea sau cand se va intampla), iar aceasta reprezinta o situatie pe care eforturile noastre n-o pot influenta, timpul scurs pana la acel eveniment e mai degraba petrecut privind la drobul de sare (care de datat asta stim ca o sa cada). prefer sa o pastrez ca o probabilitate, astfel incat sa ma bucur de viata pana atunci si sa ma pot pregati pentru alte situatii critice unde aceasta pregatire poate face diferenta. suna vag stiu, ca sa fie mai clar fac referire la ceva de genul asta.