Așa cum s-a arătat într-o serie de articole recente (Frica, materia ce trebuie eliminată obligatoriu din școlile românești, Bianca Ion; Frica în educație, Sorin Costreie), frica domină cele mai multe relații în școală; între elevi și profesori, profesori și director, respectiv inspector, până la nivelul superior al piramidei, frica este reglatorul care menține la un nivel minim de supraviețuire activitatea didactică și urnește mașinăria ruginită a învățământului românesc. Promovată prin tradiția profesorului stăpân în clasă, frica face ca elevii să fie demotivați, străini de școala, entuziasmul manifestându-se uneori numai prin bucuria de a fi cu prietenii lor în pauze. Îi încânta orice activitate care iese din tiparele obișnuite, din dictarea care le obosește mâinile și le secătuiește bruma de creativitate și copilărie. M-a surprins negativ și m-a întristat deopotrivă văzând fetițe în clasa a V-a repetând obsesiv lecția la geografie, pocind nume de râuri, munți, imagine în care mă regăseam desigur – doar și eu am fost elevă cândva – deși au trecut 20 de ani între timp. Aleseseră și ele să nu se joace cu colegii în pauza mare ca să învețe, să se asculte una pe alta, ca apoi să ia o notă și să scape.
Auzim adeseori discursul învățat de acasă de copii și necontrazis de școală – învățăm pentru că trebuie, pentru că așa spun mama și doamna – și prea rar fraza Învăț pentru că îmi place și vin la școală cu bucurie. Lipsa de entuziasm e uneori atât de flagrantă încât pare să îi secătuiască pe unii elevi de toată energia. Am avut clase de-a dreptul letargice, copiii păreau adulți sătui de toate, încărcați de prea multă experiență în școală și pe care nu-i mai impresiona nimic. Toată gama de experiențe oferite de școală le era cunoscută și nimic nu fusese pe placul lor. În consecință, activitatea lor se reducea la cuvinte aruncate ca răspunsuri și o atitudine blazată. Mă simțeam ca un actor pe scena unui circ încercând să le atrag atenția. Din păcate, în timp ce, cel puțin teoretic, didacticile moderne insistă pe stârnirea interesului elevilor, pe învățarea activă, învățământul din România a rămas suspendat în timp, într-un moment când elevul trebuie să asculte fără să cârtească de ordinele superiorului.
Descrierea stării de fapt a școlii românești este utilă, de aici pornește orice demers reformator, dar pasul următor al găsirii soluțiilor cred că este esențial. Întrebarea care se impune este Dacă eliminăm frica ce ține temeliile sistemului, ce punem în loc?. Cred că schimbarea trebuie să fie operată începând de la baza piramidei, cea care susține tot sistemul, de la interacțiunea dintre profesor și elevi. Îmbunătățind relația dintre profesor și elev prin intermediul unor conținuturi stimulante, atractive, se obține o situație de stabilitate și siguranță, o stare pe care mulți profesori au pierdut-o. Ei simt și știu că metodele lor sunt depășite, că sunt într-un conflict mocnit cu elevii și că singurele lor arme sunt conținuturile greoaie, inaccesibile elevilor și catalogul cu note proaste și loc pentru absențe. E mult mai simplu să dictezi și să inspiri frică, efortul și pregătirea sunt minime. Așa ca pun în practică aceste metode pentru că principala și poate singura condiție a reușitei unui profesor în învățământul nostru este stăpânirea clasei. Cel care reușește să scape fără să ia parte la manifestări de indisciplină ale elevilor este un campion. În schimb, când nu reușești să stăpânești clasa, când elevii vorbesc, fac gălăgie și nu sunt obedienți, o rușine mare te cuprinde și ești izgonit din rândul profesorilor de succes. Contează, din păcate, mai puțin rezultatele de la examene, pentru că toți știu că elevii de astăzi nu mai vor să învețe. Poți avea numai succese ale activității tale ca profesor – rezultate foarte bune la concursuri și olimpiade – pentru că insuccesele sunt întotdeauna cauzate de elevii slabi, neinteresați de școală, ai căror părinți sunt neimplicați, de generațiile obraznice.
De aceea, cred că putem înlocui frica cu responsabilitatea și responsabilizarea: profesorul trebuie să fie responsabil de activitatea lui la clasă și de rezultatele elevului. Este dificil de cuantificat și de evaluat progresul școlar al elevilor, dar asumarea paternității unei clase este necesară și obligatorie. Abandonarea unei clase de către profesorul care continuă să lucreze în școală este imorală și nu poate decât să dăuneze copiilor care devin cei abandonați, proscrișii, parte a unei clase nedorite și care nu satisface exigențele. Abandonul îi afectează negativ în sensul în care elevii devin ceea ce cred despre ei înșiși, slabi la învățătură, incapabili să fie mai buni, ca ceilalți, oricât ar încerca. Făcând o scurtă paranteză, mi-a fost dat să lucrez în școli în care în clasa a V-a se crea o clasă specială, prin examen la o limbă străină, ceilalți elevi ai școlii fiind redistribuiți la o altă clasă care devenea de-a lungul timpului tot mai slabă, elevii asumându-și apartenența la clasa slabă: noi nu suntem ca ei, noi nu putem avea note așa mari, nu suntem buni la învățătură. Diferența relativ mică din clasa a V-a între copiii școlii devine una semnificativă până în clasa a VIII-a, timp în care sunt catapultați în clasă și repetenți din diferite generații. Încheind această digresiune, aș adăuga că poate apărea o prăpastie atât de mare între cele două clase, încât elevii nu pot și nici nu vor să participe la pregătirea pentru examen unii alături de ceilalți. Segregarea este categorică.
Adeseori am observat că acolo unde există rezultate slabe la examene s-au perindat mulți profesori la o disciplină. Educația nu este numai despre cunoștințe sau deprinderi, ci mai ales de stabilirea unei legături cu profesorul, cu disciplina predată și cu colectivul de elevi. Cu cât relația aceasta este mai frumoasă și elevul se simte apreciat de profesor, interesul pentru disciplina va fi mai mare. Într-o emisiune televizată, una dintre olimpicele internaționale la geografie mărturisea că pasiunea pentru disciplină s-a născut din faptul era apreciată ca cea mai bună din clasă la geografie și din admirația pentru profesoară.
Responsabilizarea nu se poate realiza în lipsa unor consecințe, iar școala are nevoie de pârghiile necesare să managerieze personalul didactic, activitate care aparține în acest moment în mare parte inspectoratului. Am avut multe de învățat de la profesori extraordinari, dedicați profesiei și cu un înalt spirit moral, oameni care m-au inspirat. Dar nu se poate concepe o schimbare în educație, de vreme ce profesorii fac carieră într-un sistem care-i protejează, imediat ce devin titulari, dar le cere atât de puțin în schimb: evaluarea profesorilor este superficială și de-a dreptul rușinoasă, rezultatele elevilor nu contează, formarea continuă este opțională, abandonarea claselor o realitate cotidiană. Profesorul este lăsat să lucreze după bunul plac, după propria conștiință; când și când, directorul intră anunțat la clasă, iar profesorul emoționat își desfășoară ora dinainte pregătită. Totul e o mascaradă, o farsă caragialiană, în spatele căreia profesorii demotivați, dar protejați în dezinteresul lor, creează tineri după chipul și asemănarea sistemului: blazați, incoerenți, demotivați, obedienți. De aceea, conducerea unității de învățământ – din care să facă parte și reprezentanți ai profesorilor, ai părinților – trebuie să participe activ la selectarea profesorilor, iar titulatura să fie una temporară, obținută o dată la un număr stabilit de ani și nu un certificat pe viață prin care te-ai căpătuit.
Trebuie deci să ieșim din paradigma aceasta a castei profesorale și să ne asumăm calitatea de angajați ai școlii a căror activitate să fie publică.
Dincolo de aceasta responsabilizare, profesorii au nevoie de sprijin și îndrumare. Nu cred în eficiența unui master didactic, chiar și numai pentru motivul că masteratul s-ar desfășura în mediul universitar parte a aceluiași sistem de educație cu aceleași carențe. În schimb, realizarea unor cursuri de formare, gratuite și obligatorii ar putea ajuta cu adevărat profesorii să-și îmbunătățească activitatea la clasă.
Sună frumos să vorbim despre educația centrată pe elev, dar nu întârziem să îi lăsăm repetenți, să-i pedepsim pentru ieșirea din tipare, să-i uităm pentru că nu țin pasul cu materia și colegii lor, să-i ignorăm pentru că au dificultăți de învățare. Elevul repetent nu va fi un elev reabilitat și căruia i se va trezi întârziat gustul pentru școală, ci căpătând psihologia nedoritului despre care am amintit anterior, va fi mai refractar la învățare și școală. E prea fragil copilul de 10-11 ani să-l responsabilizăm într-o asemenea măsură, pentru că ceea ce i se întâmplă la această vârstă îi decide viitorul, sunt ani care au un impact major asupra dezvoltării copiilor. Învățământul românesc pare să vrea performanță cu orice preț și dacă nu te supui rigorilor vei fi ratat șansa ta. De aceea, eliminarea repetenției, practică medievală, se impune alături de crearea unor cursuri de sprijin ținute de profesorii școlii și remunerate.
În concluzie, frica denaturează relația profesor-elev și se propagă de jos în sus în toate colțurile sistemului. Am semnalat că e nevoie să o eliminăm, dar mai important e să stabilim ce punem în loc: responsabilizarea profesorilor, insistarea pe formarea acestora pe de o parte, o mai mare grijă pentru elev prin eliminarea repetenției pe de alta parte.
Ca să poți să înveți pentru că îți place și să vii la școală cu bucurie, trebuie să-ți placă CE înveți. Și majoritatea lucrurilor pe care le înveți în școală n-au cum să-ți placă, le înveți fiindcă trebuie. Iar lucrurile care îți plac într-adevăr, le aprofundezi la un asemenea nivel, încât asta te aduce inevitabil în conflict cu profesorul. Al dvs. sincer :P
Motivația bazată pe frică e foarte simplu de implemenat pentru că face apel la instincte primare, nu la rațiune. Însă ”violența este ultimul refugiu al incompetenței”, așa că motivația bazată pe frică nu duce de fapt nicăieri: odată ce ai depășit un anumit prag (te-a ascultat = ai scăpat, indiferent cum) orice motivație a dispărut. Deci nu mai ai de ce să înveți, nici măcar de frică.
O motivație bazată pe o ierarhie permanent variabilă, cam în genul clasamentului folosit în campiontaului de fotbal, ar putea fi la fel de nesănătoasă dpdv psihologic, dar ar putea da rezultate mult mai bune: cu cșlasamentul la zi afișat pe peretele clasei, elevul care e pe locul 7 la obiectul X ar putea să fie tentat să ajungă pe locul 5, fie și din motive de rivalități personale. Iar elevul care e pe locul 22 ar putea fi stimulat să-și dorească să ajungă pe 15.
Iar dacă la obiectul Y, locurile 1-18 sunt împărțite la egalitate de 18 elevi, toți cu nota 10, e clar că notarea la acel obiect e doar o glumă proastă :P
Aş nuanţa discursul binevenit al autoarei, care semnalează, în bună măsură, aspecte reale şi dureroase din universul educaţional. Dacă ar fi vorba doar despre frică, încă ne-am consola că sursa ei inconştientă, mediocritatea ce nu se doreşte a fi dezvăluită în toată splendoarea sa dezamăgitoare, reprezintă singura cauză a eşecului. Dar lucrurile sunt încă mai grave decât atât: este vorba despre o demotivare generalizată, o percepţie acută şi de la vârste tot mai fragede a inutilităţii educaţiei instituţionalizate. Când mass-media oferă sistematic contra-modele, tabloidizând nu doar spaţiul public, ci şi mentalul oamenilor, despre ce fel de normalitate să mai vorbim? Când eşti asediat cu breaking-news-uri despre divorţuri şi scandaluri, cât mai contează ştirea despre olimpicul internaţional? Ceea ce au făcut mijloacele de informare în masă după 1989 este mai grav chiar decât ceea ce au făcut regimurile dictatoriale, fiindcă au denaturat ideile nobile de libertate şi responsabilitate, de bun simţ şi recunoaştere a valorii reale, care nu este sinonimă cu succesul.
„Ceea ce au făcut mijloacele de informare în masă după 1989 este mai grav chiar decât ceea ce au făcut regimurile dictatoriale, fiindcă au denaturat ideile nobile de libertate şi responsabilitate”
Ati sesizat un adevar dureros si rusinos despre lumea in care traim si pe care o ducem mai departe neschimbata.
Nu exista libertate fara responsabilitate. Presa a uitat asta si a devenit malefica pentru societate.
Aflam in acest fel ceva urat despre natura omului din zilele noastre, el exploateaza cele mai joase porniri ale semenului sau.
Asa este imposibil sa construim o societate de viitor, cand nimeni nu mai recunoaste meritele altora si negociem toate valorile.
Iesirea din acest cerc autodistructiv necesita trezirea in fiecare dintre noi a responsabilitatii pentru fiecare gand, cuvant si actiune, sa eliminam acea plaga a psihicului colectiv prin care ne scuzam greselile tolerand aceleasi greseli in altii. Scuzand marii hoti, scuzam micile hotii. Scuzand razboaiele, scuzam crimele domestice. Scuzand promiscuitatea sexuala, scuzam infidelitatea conjugala.
Cerem respect de la altii, dar noi nu ne respectam pe noi insine cand cautam castiguri nemeritate. E logic ca nici altii nu ne pot respecta. Iar respectul pentru reusitele sociale aparente nu are nicio baza, stim cu totii ca presa abia asteapta sa improaste ceea ce ieri a ridicat in slavi.
Speranta ramane in faptul ca exista in fiecare in noi perceptia nemijlocita a suprematiei binelui, dreptatii si adevarului, chiar daca „taiem” in carne vie, in propria carne pentru a le scoate la iveala.
Libertatea si voiosia!
Mai jos atasez un link cu caietul de jocuri al cercetasilor care descrie rolul si importanta jocului in educatie:
http://cercetasia.blogspot.ro/2013/07/manualul-de-jocuri-pentru-cercetasi.html
Va salut, Vlad, ma bucur de revedere…am scris mai jos cateva randuri/ganduri despre cum mi-am petrecut eu anul scolar caare a trecut si unde se afla o activitate pentru a rezolva una din problemele existente in Scoala noastra cea de toate zilele.
joc si joaca, ludic etc.este o tema care a facut mare moda acu’ vreo cativa ani in urma; apoi lumea s-a plictisit, a uitat, a reintrat in normal, adica in rutina – scuzati; de o bucata de vreme se aude despre interdisciplinaritate si transdisciplinaritate si lumea se inghesuie sa scrie si sa vorbeasca frumos despre acestea, insa pentru asa ceva este nevoie sa ai ceva ore de „zbor” la activ, altfel nu-ti prea ies virajele, loopingurile care sunt necesare in materie, planarile line si aterizarile… ca exact asta este – sa te ridici pe aripile unui condor sau pe aripile unui „avion cu motor” si apoi sa planezi urmarind ochii copiilor si expresia de pe chipul lor si apoi incercarea lor de a-si lua zborul – este fascinant sa privesti un asemenea spectacol; intr-o asemenea secventa ai sansa sa descoperi genialitatea copilului care de multe ori este amenintat – potrivit notelor din catalog – cu corigentele cele mai nefericite; va urez un placut inceput de an scolar – nu conteaza daca sunteti sau nu in simbrie in acest domeniu – ne intereseaza pe toti – cel putin ar trebui sa ne intereseze
La armata era o vorba: „Gata! nu se mai poate, coborim armata din pod”.
Dar la scoala, da, frica trebuie scoasa. „Ca materie” :P :P
Dar ce „coborim” in locul ei? caci trebuie neaparat ceva coborit din podul metodelor.
Oricum, nu „coborirea” unor dispozitii ministeriale trebuie asteptate.
Dascalii trebuie sa fie primii cu initiativa; si sa lase si ei asa zisa frica fata de directori, inspectori, caci frica aia e doar tema ca vor fi „uitati” la gradatii-salariu. Cind predai cu gindul la avansare, adio scosului fricii din scoli.
NB,
ce spun eu nu e nici solutie, nici propunere; e doar o parere.
Dar ceva trebuie coborit din pod si la scoala ;)
cu sau fara frica, problema este alta, respectiv lipsa cvasitotala a dorintei de a educa si de a fi educati. se pare ca scade inclusiv dorinta de alfabetizare… nivel minim al educatiei….. iar daca accesul la educatie se face doar pentru obtinerea unor diplome si parcursul procesului educational este un chin ( real sau imaginar ) pt invatacei, metodele utilizate si frica( sau orice alt sentiment) resimtita(e) fata de ele nu mai au nicio relevanta. dorinta de cunoastere si de dezvoltare aproape nu mai există iar resentimentul fata de dobandirea de cunostinte prin invatare este aproape visceral. nu frica ne face mai putin educabili ci lipsa dorintei de educare ….
E simplu. Dumneavoastra faceti apologia elevilor slabi, iar extremistii invatamantului traditional exagereaza in cealalta directie. Niciunul nu aveti dreptate.
Multe din situatiile pe care le descrieti nu sunt „frica”. Responsabilizarea trebuie sa actioneze atat la nivelul profesorilor, cat si la cel al elevilor, in egala masura. Metodele de responsabilizare a elevilor includ si notele, iar, pentru cei de la extrema, da, exista repetentia. Am cunoscut oameni pentru care perspectiva de a ramane repetent a fost un factor puternic motivant, respectivii s-au redresat prin munca asiduua, literalmente intr-o vara (dupa ce semestre intregi se refugiasera in distractie) si, aparent de neinteles, s-au redresat devenind nu cetateni inregimentati, cum poate ati crede, ci persoane care si-au dezvoltat apoi cariere solide. Sigur ca reteta nu se potriveste tuturor, dar repetentia a fost in scoala romaneasca intotdeauna o masura extrema, rara si aplicata cu multa atentie si retinere.
Sigur ca e nevoie de mai multa empatie fata de elevi, de programe si, mai ales, profesori care sa ii faca sa le placa sa invete, dar nu pretindeti ca nu exista deja in sistem astfel de metode si dascali. Avem multe de facut, dar exista atat potentialul cat si experienta necesare.
Ceea ce propuneti dumneavoastra e doar saltul in cealalta extrema: din prea multa „grija” fata de elevii ostili ideii de a munci, riscam sa ajungem sa le inoculam acestora ideea ca e bine si asa, ca in viata nu trebuie sa depui efort, pentru ca se va gasi intotdeauna cate un „tutore” care sa iti poarte de grija si sa iti acopere carentele. Copiii astfel denaturati vor avea un soc cand vor intra pe piata muncii, unde li se cere realmente sa munceasca, sa faca efort sustinut, unde e adesea greu, nu faci doar ce e placut si nu te tine nimeni ne manuta.
Si mai e un aspect: de ce ne subestimam copiii? De ce credem ca nu sunt capabili sa invete mai mult? De ce sa nu generam concurenta intre ei pentru a ii motiva sa isi maximizeze potentialul? La urma urmei vrem sa ii pregatim pentru viata, iar acolo competitia e reala si uneori neiertatoare.
Va rog sa ma credeti ca scriu acest mesaj cu cea mai mare deschidere. Va inteleg perspectiva, dar, daca tot e vorba de frica, ma tem realmente ca, gandind in felul acesta, cadem in cealalta extrema, riscam sa ne incapacitam grav copiii si, prin extensie, sa dam o lovitura serioasa echilibrului societatii viitoare.
În viață trebuie să depui efort numai dacă merită, atunci când merită și acolo unde merită. Dacă România ar fi o țară unde să merite să depui efort, milioane de români n-ar fi plecat nicăieri. Iar educația constă în ceea ce trăiește copilul, nu în ceea ce i se spune copilului. Așa că elevii ”ostili ideii de a munci” își dovedesc de fapt capacitatea de a evalua corect situația reală din țară.
Cu ce inlocuim frica? Cu interes si motivatie.
De ce? Pentru ca prea multe materii sunt vazute ca existand in programa fara o explicatie logica, atat de copii cat si de parinti. Ca parinte cum i-ati explica copilului dumneavoastra de ce trebuie sa stie in detaliu tipurile de radacini ale plantelor (botanica), dar nimic despre utilitatea lor? Cum l-ati motiva pentru materiile vocationale atunci cand vocatia lipseste, gen desen artistic (nu cel tehnic, dar ala se face destul de tarziu) sau muzica? Cum i-ati explica la ce ii trebuie in viata jumatate din timpul petrecut la scoala, in asa fel incat sa inteleaga? Ce credeti ca invata din 8 ani de religie (ca in 3-6 luni poate fi predata toata materia)?
Ca un copil sa mearga la scoala cu placere si sa invete cu placere are nevoie sa fie interesat de ceea ce invata. E simplu de atras de fizica si chimie cu experimente, intelege destul de usor la ce ii foloseste matematica din clasele 1-8, poate chiar si de ce e bine sa invete sa scrie si vorbeasca corect in limba materna (oricare o fi ea), dar restul scolii e perceput doar ca o povara, iar asta se va mentine nu doar in liceu (chimia organica de prin clasele 10-11 e fabuloasa, dar perfect inutila) si chiar in facultate, unde inca sunt materii inutile sau depasite generational (mai ales in zona de IT). Incercam sa scoatem din scoala si liceu mici genii cu o vasta cultura, obtinem esecuri pe banda rulanta si ne intrebam ce nu merge adaugand si mai mult balast?
In esenta problema ca si rezolvarea, pornesc din minister, dar nu de la varf, ci mult mai de jos. De la acele persoane care trebuie sa elaboreze programa de invatamant, structura anilor scolari si da, datele de incepere si terminare.
Cum poate fi motivat un copil sa-i placa o scoala, cand ii scurtezi de la an la an vacanta de vara? in timp ce ii dai liber cu falsa generozitate la mijlocul lui Opctombrie, sau finalul lui Noiembrie, cand nu are de facut decat sa stea in casa…
Cum poate practic sa fie atent la ore cand el e cu gandul cum sa faca sa-si care ghiozdanul cu 10kg de carti si cate 3-4 caiete pentru fiecare materie?
Pana si diversificarea programelor este facuta prost, in sensul ca se tot aglomereaza, cand ar trebui sa fie simplificata prin eliminarea umpluturilor. Copiii ar fi si mai putin stresati, nici nu ar trebui sa invete in 3 schimburi, deci ar fi mai productivi. Pentru ca productivitatea inseamna calitate, nu cantitate, ori tocmai asta pare ca nu se intelege in ministerul (cu jena il numesc asa) „educatiei nationale”
Mai e oproblema: cerem profesorilor creativitate. Surpriza, ea exista. Dar pentru aplicare trebuie resurse material pe care aproape toti le asigura din salariile lor de pana in 1000 lei .pentru ca scoala nu pe da nici macar hartie de scris si pixuri. In conditiile astea, deja sisteme interactive de prezentare sau multimedia sunt SF-uri pe care le citesc doar in manual de teaching…
Nu as arunca cu piatra in profesori pentru ca nu pot face din nimic bici. Mai degraba in aceia care ar trebui sa raspunda ca profesorii trebuie sa lucreze cu…nimic.
RESEARCH FACTS ON HOMESCHOOLING
Brian D. Ray, Ph.D.
March 23, 2016
In anul acesta, 2016, 2,3 milioane de copii din SUA fac scoala acasa. Cu 300.000 mai multi decit in 2010.
Numarul copiilor americani care sint educati acasa a crescut cu o rata anuala de 2% pina la 8% in ultimii ani.
Contribuabilii americani platesc in medie (pe an) „$11,732 per pupil in public schools, plus capital expenditures”. Contribuabilii nu platesc nimic pentru homeschooling, iar familiile care isi scolarizeaza copiii acasa cheltuiesc in medie $600/an pentru un copil.
Mai multe amanunte aici:
http://www.nheri.org/research/research-facts-on-homeschooling.html
Doua lucruri le-as pune
1. Motivati elevii- astfel incat acestia sa aiba ambitia de a fi mai bun astazi decat am fost ieri
2. Bunul simt – sunt locuri in care numai atat se poate si ar trebui sa acceptam ca deocamdata nu putem sa progresam acum in aceea zona dar ne pregatim constant sa crestem pentru a depasi aceea limitare…
Fara suparare, dar nu cumva riscam sa cadem intr-o noua mantra: aceea cu copiii care sa invete din bucurie, din placere? In fond, serios vorbind, cati copii la varstele fragede (7,8,9 ani) chiar isi doresc sa invete in loc sa faca altceva, in principiu sa se joace?
Scoala este, oricum am lua-o, un eveniment nedorit pentru un copil de 6 sau 7 ani. De unde putea sa se joace cum avea el chef si cu cine avea chef sau sa doarma sau sa faca ce vrea, brusc trebuie sa mearga intr-un loc nou, la niste ore fixe, cu niste oameni (aceiasi) pe care nu si i-a ales. Parte din ideea de scolarizare cred ca se refera inclusiv la asta: la cultivarea disciplinei (nu neaparat in sensul de frica, cat in sensul de „trebuie sa fac ceva ce nu-mi place cu adevarat sau nu e prima mea optiune, dar n-am ce-i face…”) si la stimularea socializarii cu alti oameni.
Ce facem la acei copii care, la 6 sau 7 ani, nu simt „placerea”, „bucuria” de a invata, ci de a se juca sau de a pierde timpul?
Copilul meu are 2 ani și 2 luni și știe deja să citească numerele de la 1 la 10 și aproape toate literele de tipar. Știe să citească și unele cuvinte scurte (inclusiv în engleză, e.g. cat), probabil că le-a memorat ca atare. „Lecțiile” ei înseamnă doar joacă, și în casă, dar aproape la fel de mult afară. Nu am la îndemână studii și știu că experiența mea este redusă, chiar dacă adaug aici și pe cea de fost elev și student și cele câteva mici aventuri pedagogice. Totuși îndrăznesc să afirm că atunci când există răbdare și atenție, atunci când totul pare a fi ușor sau chiar distractiv, învățatul vine de la sine. Eu unul învățam matematică și fizică peste nivelul care se făcea la clasă încercând să fac jocuri pe calculator (noțiuni de trigonometrie și geometrie rotind un cub într-un limbaj primitiv; legi ale fizicii deplasând proiectile pe traiectorii verosimile, șamd) Un alt stimulent important a fost umorul: Gargantua și Pantagruel mi-au deschis gustul către cultura clasică într-un fel pe care n-au reușit nici profesoarele de istorie, nici cea de latină. Apoi, orice fan Monty Python știe romani ite domum! și ce au făcut romanii pentru noi. Limba engleză n-o cunosc datorită școlii și îmi pare rău că n-am învățat mai bine rusa după 8 ani de studiu, dar ce să-i faci cu atâtea ogoare arate și uzine! Și exemple se tot pot aduce!
Ma bucur pentru dumneavoastra si mai ales pentru fetita, dar sper ca realizati ca sunteti un exemplu fericit. Si ca, in practica, la nivel de masa, exemplul dumneavoastra nu este chiar replicabil. Ar fi minunat sa avem atatia parinti cu aplecare si profesori asijderea, insa realist trebuie sa plecam de la premisa ca nu-i avem.
Vă mulțumesc pentru răspunsul plin de considerație. Eu cred că și părinții, dar mai ales profesorii se pot schimba. Presupun că nu sunt singurul care își amintește cum aceștia din urmă erau de multe ori cei care ne stârneau interesul în materia lor sau, dimpotrivă, ne îndepărtau de ea. Poate că este vorba de acea legătură dintre profesor și elevi de care scrie autoarea în articol. Nuanța pe care am încercat să o aduc în plus ține de latura ludică, o formă de captatio benevolentiae care mi se pare hotărâtoare în felul în care facem alegeri.
Un exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=2lXh2n0aPyw
Grozav! Va felicit!…mai ales pentru ca ati descoperit un lucru important, anume ca educatia poate fi facuta placuta cu rabdare si atentie. Adica, asa cum ati procedat dumneavoastra cu unul, propriul copil. Insa, cata atentie si rabdare sunt oare necesare pentru zece copii? Dar pentru douazeci? Dar pentru treizeci, cat are de obicei o clasa? Cati elevi au oare clasele in statele cu invatamant performant, bazat pe rabdare si atentie? Cred ca informatia poate fi gasita in reteaua Internet. Ma intreb totodata, care sunt veniturile cadrelor didactice si ce procent din PIB este alocat educatiei in statele cu invatamant performant, unde profesorii sunt atenti si rabdatori? Probabil ca si aceasta informatie este disponibila online. Ma amuz insa atunci cand intalnesc opinia ca, spre deosebire de medici, avocati, ingineri, politisti samd, cadrele didactice ar trebui sa munceasca pentru bani putini si un statut social modest, din pasiune pentru profesie si dragoste pentru copiii altora. In aceasta privinta, informatiile oferite de Internet cu privire la statele care au astazi sisteme educationale performante indica cu totul altceva.
Cred ca scoala a fost intotdeauna o mica copie a societatii, la inceput era construita aproape dupa model militar cu disciplina, uniforma, ca dupa sa iasa soldati, fiindca razboiul se castiga prin disciplina, dar trebuia sa si poti calcula ceva, sa manipulezi un echipament, o arma, sa asculti si intelegi comenzi. Dupa a devenit mai libera si a pregatit oameni pentru uzina, tot un fel de armata dar mai relaxata. Scoala nu e un loc unde te duci sa te distrezi, ea trebuie sa invete omul sa se organizeze, comporte in societate si sa invete sa invete, sa-si caute informatii, sa creeze ceva cu capul sau cu mainile. Sa poata fi inclus direct in piata muncii.
Trebuie avut un echilibru in toate, nu trebuie cazut dintro extrema in alta, daca ii dam mur in gura si totul in forma de joc si distractie, asa se va juca si cu organele dumneavoastra dupa cand va fi doctor, sau va conduce un avion.
Ca parinte pot sa-i explic de ce ii trebuie scoala, chiar sa-i starnesc interesul pentru anumite materii, dar cand se duce la scoala si vine seara … vine cu capul spalat, e dezastru ce se intampla in scoala. Nu mai zic de colegi noi care vin dupa scoala, am avut o colega care efectiv nu rezista 8 ore, nu stie sa se comporte la un meeting, si nu stie nimic sa faca, cand au concediato a plans de bucurie!
Eu de exemplu as pune sa lucreze din scoala, ca sa inteleaga si ei pentru ce trebuie, mai fac un ban, inteleg si ei mai bine ce se intampla in jur. Orice lucru e bun, dar nu cum era pe timpul comunistilor. Sa lucreze intro firma privata, stagier. Copii pot lucra de mici si este benefic pentru ei fiindca inteleg de mici ce inseamna responsabilitate, respect fata de altul, unii au frati mai mici si inteleg, dar nu toti. Daca il duceti cu masina la scoala si de la scoala pana la 18 ani, umblati in jurul lui dansand la ce ii trebuie fizica, biologia? Cred ca daca ii intrebati daca vor la un bar sau muzeu, o sa aleaga barul …
Cu reteta asta a benzii de productie, nu cred ca incape sa mai vorbim de bucurie, libertate, independenta, gandire autonoma, curaj …
:) nici nu iti imaginezi ce bucurie, libertate, independenta, gandire autonoma si curaj ai daca lucrezi bine si cu cap, si cel mai important ai si bani.
Pe banda de productie si job-uri care nu iti dau toate astea, nimeresc de obicei acei care nu au inteles pentru ce e scoala, si nu au respect fata de munca. Tot ei raman pe aceasi banda de productie pana ii concediaza si nimeresc in somaj, fiindca n-au curaj, nu au gandire autonoma, nu sunt independenti, nu stiu ce e libertate si nu au nici o bucurie in viata decat sa stea la carciuma si sa traga din halba privind un meci de fotbal.
Pai vedeti ca de imaginat cred ca dumnevoastra traiti o mare iluzie intrucat in primul rand banii pe care ii faceti muncind cu drag si spor nu au decat o valoare aparenta fiind ei doar o conventie sustinuta de un sistem bancar falimentar.
Deci vedeti dumnevoastra ca faptul ca lucrezi si ti se pare ca castigi nu garanteaza o gandire autonoma si aparenta realitate nu e decat, vai, o iluzie.
In ce priveste libertatea efectiva puteti consulta si articolul de mai jos pentru a va deschide si celorlalte perspective:
http://mobile.nytimes.com/2016/09/03/technology/nso-group-how-spy-tech-firms-let-governments-see-everything-on-a-smartphone.html
„Demonstreaza ce esti si ce poti sa fii!”
Nu pe loc, nu doar o data, zi de zi, fiecare dintre noi este exemplu. Se aplica de ambele parti ale catedrei.
Daca nu ai standarde si ti-e bine mediocru, cauta si alege exemple in jurul tau si invata, perfectiunea nu exista dar toate drumurile o cauta si fiecare dintre noi trebuie sa descopere ce anume il face unic. Asta nu ne aduce fericire dar ne da puterea sa mergem mereu mai departe cu speranta, si din cand in cand poate ca ne mai loveste cate-o multumire si o intelegere despre marele mister al existentei.
Nu stiu cum este pentru altii, insa pentru mine a invata este necesar un efort benevol. Un efort care va fi sau nu rasplatit, dar cu fiecare lucru nou pe care il invat simt o bucurie.
Ca pe multi ii motiveaza frica, este din cauza ca sunt asemenea parintilor lor si asa au fost educati si acasa.
Frica are multe surse, si cea mai importanta este aceea ca societatea nu mai pare a fi un spatiu sigur pentru dezvoltarea optima a individului.
Frica „mica” vine din frica „mare”, aceea care dezbina natiuni si continente. Fara frica este prea devreme.
Educatia adultilor se continua prin mass media. Si adultilor li se induce frica in supradoza prin stirile care accentueaza terorismul, abuzurile si dezastrele. Ei o dau mai departe copiilor sub diverse forme. Dar si copiii consuma mass media. Si la ei efectul e mai intens, mai mult decat frica din constient, apare in subconstient o scindare intre eu si „ceilalti” care sunt impredictibili si mereu pasibili de a face rau, dupa cum arata stirile. TV-ul nu arata oamenii care isi fac datoria zi de zi si care fac altora viata mai buna fara a fi eroi, oameni simpli care isi poarta senini existenta si provocarile ei si traiesc lasandu-i, chiar ajutandu-i, si pe altii sa traiasca.
Vrem o utopie dorind o scoala a iubirii de invatatura intr-o lume unde cunoasterea este puterea si puterea respira frica.
Acest articol este despre scoala si citind un comentariu m-am intrebat daca s-au schimbat regulile de ortografie;
Am citit:
„…… sa manipulezi un echipament, o arma……..” ……….eu stiam „……..sa operezi un echipament sau sa manuiesti un echipament sau o arma….” . Am facut armata in Romania si am lucrat ca rezervist in armata din noua tara in care am emigrat si am intalnit doar a opera, a manui respectiv to operate or to handle).
” ………la un meeting……” ………….. eu stiam ca echivalent romanesc este miting sau sedinta.
„……..cand au concediato …….” ………eu stiam de „…….cand au concediat-o …….”
„……..cazut dintro extrema……. ” eu am invatat „……..cazut dintr-o extrema……. ”
In alte articole am intalnit ” intro” in loc de „intr-o”.
Poate cele scrise par a fi in afara subiectului dar am indraznit sa le aduc in atentie nu pentru a fi malitios ci , , daca e cazul, pentru actualizarea cunostintelor mele despre ortografia limbii romane.
Rog pe d-na Cristina Tunegaru – licentiata in filologie – sa clarifice cele sesizate.
Sunt si alte greseli care pot fi tolerate si acceptate ca urmare a vitezei de dactilografiere (colegi in loc de colegii, stagier in loc de stagiar).
Zi buna tuturor.
Am crezut, am sperat dar nici asa: nici un raspuns de la D-na Cristina Tunegaru.
„Sa scoatem frica din scoala. Dar ce punem in loc ?
Va sugerez eu: sa comunicati in primul rand raspunzand la intrebari atat celor mici cat si celor mari, atat celor din banca intaia cat si celui din ultima banca.
Eu traiesc intr-o tara incare se spune ca nu exista intrebare buna sau rea ci exista INTREBARE la care caruia iii este adresata trebuie sa raspunda; altfel isi pierde, cel putin credibilitatea daca nu si pozitia, oricat de cate Ph.D.-uri o avea el/ea……..si nu sunt Ph.D. contestate / discutabile.
Erata:
Rog a se citi
“Sa scoatem frica din scoala. Dar ce punem in loc ?”
„atat celui din banca intaia cat si celui din ultima banca.”
„la care cel caruia ii este adresata trebuie sa raspunda „
in timp ce se executa scenete cu decapitari
si se tiparesc manuale „..ca te calca masina „
„Am descoperit” ce am putea pune in loc: ideile dlui Lucian Boia ca Republica Moldova nu e pamint romanesc (nici Transilvania ori Banatul nu au fost pina in momentul 1918) , ca ungurii au fost primii in Transilvania (nu stie ca, desi pustiu, cind au revenit in poenita, nu mai erau caii :P )
Ideile dlui Boia sint foarte bune:
– multi intelectuali de marca aplauda (si Vadim era aplaudat de alti intelectuali);
– iar cind va mai aparea un an „1940” (nimic nou sub soare!), romanul e anesteziat de fanteziile istorice ale unor asemenea istorici; ne retragem jelind nedreptatea Istoriei, pe care nu o infruntam, ci incercam s-o pacalim.
– Partidul Comunist din Romania a fost interzis in interbelic tocmai (si) pentru ce sustine istoricul Boia; Basarabia nu e pamint romanesc, ci a fost ocupata de cotropitorii romani.
Vocatie !
Aferim! Doar ca si cei inzestrati cu vocatie trebuie sa-si plateasca facturile. De ce ar alege tinerii absolventi ceva mai bine pregatiti invatamantul si nu alte domenii de activitate, care sa le ingaduie sa traiasca cat de cat decent?! Ce oare i-a indemnat pe profesorii din localitatile de provincie sa deschida drumul cadrelor didactice catre Spania, unde-i asteptau culturile rodnice de capsuni? Vocatia agricola? Legatura ancestrala cu natura? Acum sunt supliniti de absolventi care-si cauta vocatia pentru cate un an. Asta, daca nu cumva aleg sa se inscrie in formatiunea politica din care fac parte directorul unitatii de invatamant si inspectorul, dobandind astfel sanse reale de a fi titularizati pe post.
Oooo….. „a venit toamna, acopera-mi inima cu ceva” stiti veersurile si poezia lui Nichita Stanescu, presupun. Va salut, Vlad&, nu ne-am mai vazut demult…ma bucur sa va revad
Sunt folosite mai sus cateva fetze zambitoare; eu as scrie primele doua randuri numai cu asa ceva, pentru ca „frica” este tema cu care am inceput eu anul scolar trecut, inspirata fiind de un material pe care l-am urmarit la una din emisiunile mele preferate (pe youtube, ca nu ma uit la televizor de vreo doi sau trei ani), unde aparea dl.Catalin Iriciuc, un tip fain de tot, care m-a lamurit din doi pasi si-o saritura. Ce am facut? Prima ora de curs – la fiecare clasa – a inceput cu o lectie despre frica. Ce este frica si cate feluri de frici exista? Le-am vorbit copiilor si le-am expus ceea ce invatasem cu o zi in urma in asa fel incat au priceput ca intalnirile noastre exclud frica. au fost fericiti sa invete ceva nou, pentru ca mai sunt copii care cred in Bau-Bau – echivalentul negativ al lui Mos Craciun.
Am studiat si eu „frica” asta despre care se vorbeste la scoala. Vorbesc mamele, de multe ori pe la colturi, dupa care vin la scoala cu o falca in cer si cu una in pamant, sa te ia de guler ca ai ceva cu copilul ei. Mi-a dat si mie de furca aceasta chestie cu frica, m-am luptat si am tot incercaat sa le arat ca nu au dreptate. Gresit. Abia anul trecut, cum va zic, mi-am dat seama cum tre’ sa apuc problema. Copiii au priceput – culmea – foarte repede. Ne-am inteles bine tot anul. Am avut grija sa reactualizez chestiunea la fiecare inceput de saptamana, astfel incat copiilor le-a intrat bine in capsorel.
Partea a doua a povestii este si mai amuzanta: nicio fapta buna nu ramane nepedepsita, iar pe mine nu ma putea ocoli; nu avea cum sa ma ocoleasca, pentru ca….vedeti dv….aceasta nu este o chestiune prevazuta in programa, asadar se penalizeaza conform art.x din legea nu stiu a care… Prefer sa evit detaliile, pentru o cauza mai buna, adica:
1. ceea ce copiii si chiar adultii denumesc frica are o alta denumire, in functie de emotia fiecaruia.
2. copiii nu-si cunosc emotiile;
3. adultii nu-si cunosc emotiile;
4. emotiile nu au ce cauta in programa, in cancelarie sau in orice alta parte din scoala;
5. frica este confundata cu o ruda de-a ei care se numeste anxietate;
6. in scoala sunt prea putini specialisti care sa-i invete pe copii care sunt emotiile si sentimentele;
7. scoala nu are timp sa-i invete pe copii asemenea lucruri, din cauza ca scoala este ocupata cu documentele din care se rezulte ca toti copiii sunt fericiti si ca se invata la standarde de calitate!
Ca sa nu ma iau cu vorba – ca ar insemna sa scriu cam cat articolul de mai sus – „ma apropii de pietre si tac”….
societatea evolueaza din ce in ce mai repede, asa ca scoala e musai sa se adapteze. Dar cum, cand multi din profesorii romani raman in invatamant pentru ca NU AU CAUTAT altceva, nu le place, multi sunt blazati si inadaptati si nu au trecut nici macar 1 luna din viata sa lucreze in privat.
Da, unii tineri romani reusesc dar nu multumita scolii, ci in pofida scolii.
Ce astept eu de la scoala copilei? sa lucreze in echipa. Sa invete dinamic o limba straina. Sa invete sa studieze si sa caute. O invata? nu. Asa ca … imi asum responsabilitatea ca educatia vine de acasa, lucram pe tema asta in familie: educatie financiara, educatie ecologica, limbi straine, inot etc. si las scoalei o importanta cat mai mica.
Semnat: 2 adulti ce am terminat scoala romaneasca primii in clasa. Degeaba.
Dragi „doi adulti”,
nu va necajiti/cainatzi/perpeliti ca e degeaba ca ati terminat primii in clasa – argumentez cu ceea ce ziceti chiar dv. – va puteti ajuta copilul, aveti o gandire, o perspectiva, un domeniu de referinta, cum vreti sa-i spuneti; la urma urmei tot educatia de acasa conteaza cel mai mult; stiu, este nevoie sa-ti musti limba cand vine vorba despre scoala si unii profesori – tocmai pentru asta eu pun la cale ca anul acesta sa iau cu asalt scoala unde este copilul meu si sa fac tot posibilul sa-i plictisesc cu intrebarile: despre comportamentul copilului, despre una, despre alta, uite asa, sa fac un fel de placaj – daca ma exprim bine; este un mare obiectiv pe termen mediu, pentru cat am lipsit de la festivitatea de deschidere din cauza profesiei mele;
sa va spun ce i-am invatat eu pe copiii mai putin performanti de la clasele mele – le recomandam si -i ajutam sa-si dezvolte macar competentele de citire si interpretare, spunandu-le ca o sa le foloseasca pe cand vor avea si ei copiii lor, iar copiii lor se vor bucura sa-i auda ce frumos citesc si cate versuri frumoase stiu ei pe de rost, exact cum ei acum se mira ca vreun tata mai istet isi aminteste versurile pe care si ei le au de invatat
asa ca…bucurati-va si stati cat mai des la scoala si cereti sa vi se spuna care sunt calitatile pe care scoala le apreciaza la copilul dv., ca sa le verificati cu acelea pe care le vedeti dv.acasa; in felul acesta ne vom indeplini misiunea si vom avea copii mai putin afectati de sistemul traditional de invatamant; caci pana una, alta, ramanem la scoala de Stat, unde invatarea unei limbi straine nu costa bani multi – va doresc un placut inceput de an scolar
cu urari de bine, profesor si adult care nu a fost printre primii din clasa – poate ca tocmai de-aia mie nu-mi pare rau
Ați atins unul din punctele sensibile, chiar foarte sensibile. L-ați prezentat realist. Cam așa stau lucrurile in clase, in scoli. Soluțiile pe care le propuneți mi se par prea vagi.
Responsabilitatea profesorului pentru parcursul tuturor elevilor unei clase (nu numai al vârfurilor) e o condiție sine qua non pentru ca lucrurile sa meargă bine si pentru elevi si pentru profesori. Dar nu cred ca legarea profesorului de o clasa e întotdeauna benefica; daca un profesor părăsește o clasa slaba doar pentru ca așa vrea el, e inadmisibil. Dar un profesor poate părăsi o clasa buna sau slaba pentru ca așa vor elevii sau părinții lor. Uneori se ivesc incompatibilități intre parti si, in acest caz, divorțul nu e o fuga de răspundere ci acordarea unei a doua șanse ambelor parti.
E clar ca profesorul trebuie la randul lui pregatit , perfecționat si evaluat din timp in timp. Din cate stiu, acum se plătesc bani buni pentru majoritatea acestor cursuri de la care pleci cu un certificat in buzunar si câteva puncte in plus la (destul de puține) pe care le aduni pentru calificativul final. Cursurile le faci in timpul liber (sfârșit de săptămână, vacante) si pe banii tai. La curs ești tratat ca un învățăcel, ti se repeta lucruri pe care le știi, ești de multe ori obosit si plictisit – cum spuneti ca sunt elevii la școală. Singurul câștig e ca, din banca, unii își mai dau seama cum e sa fii elev si sa fii obligat sa înghiți orice.
Repetenția nu ajuta. Ii înrăiește pe cei care-i cad victime. Dar nici trecutul clasei nu trebuie sa fie obligatoriu. Copiii aflați in pericol de a repeta clasa ar trebui ajutați/ asistati de un profesor de sprijin (altul decât cel al clasei) si aduși la linia de plutire pentru a putea obține macar nota 5 (conform standardelor minime ale finalului fiecărui an de studiu. Ei ar trebui sa lucreze in școală, in afara orelor de curs, in grupe mici, câte puțin in fiecare zi, cu mult înainte de sfârșitul anului scolar pentru a avea timp sa progreseze.
In fine, cum ar putea aceste schimbări sa elimine frica? Pentru mentalitatea de acum, după 26 de ani in care școala a luat-o puțin cate puțin la vale in loc sa urce, in care, sa recunoaștem, profesorii sunt cam obosiți si excedati, in care li s-a luat autoritatea de la sine înțeleasă si li s-a dat libertatea ( dar nu numai lor, ci si elevilor), cum ar putea sa li se ia si ultima reduta: calitatea de titular? Cred ca ar fi foarte înfricoșați de o asemenea perspectiva. Si nu chiar pe nedrept. Ce e ideal nu se potrivește la noi. Inca. Am scris, vad, cam mult dar m-a inspirat articolul si titlul sau. Ce punem in locul fricii? Eu as spune: respectul. Inspectori, directori, profesori, părinți, elevi, miniștri – sa ne respectam unii pe altii, sa ne pese unii de altii ca sa nu mai fie loc pentru frica.