O persoană care prin fiecare declarație ar dovedi dispreț față de tot ceea ce reprezintă sistemul de învățământ preuniversitar ar fi acuzată de reavoință.
O persoană care ar considera că sistemul educațional din România „are o contribuție mare la deficitul pe care îl avem” nu ar fi crezută.
O persoană care, la finalul anului școlar, ar discuta despre noi criterii de acordare a burselor ar fi considerată incorectă.
O persoană care inițial ar afirma că nu se pune problema creșterii normei didactice, iar după aceea ar anunța că aceasta va crește cu două ore, ar fi considerată inconsecventă.
O persoană care ar afirma că în sistemul educațional nu vor exista disponibilizări, iar la câteva zile distanță ar transmite că cei afectați de măsurile de austeritate vor fi profesorii suplinitori, ar ridica serioase semne de întrebare referitoare la discernământul pe care l-a avut în timpul declarațiilor sale.
O persoană care ar aminti despre interesul elevilor, dar ar gira creșterea numărului acestora dintr-o clasă, afirmând că „1 – 2 bănci mai mult în unele clase” nu ar reprezenta o problemă majoră, ar trebui să înțeleagă că sistemul de învățământ nu se rezumă la mobilier.
Dacă declarațiile aceleiași persoane ar fi însoțite de o înșiruire de titluri academice, i s-ar transmite faptul că acestea nu-l transformă automat într-un bun cunoscător al sistemului de învățământ.
Toate acestea într-o lume normală. Însă, în noua Românie, aceea „onestă”, o astfel de persoană se prezintă, în antiteză cu criticii săi, rațională și morală. În plus, deține și un portofoliu. Coincidență sau nu, este vorba despre Educație și Cercetare.
Sistemul de învățământ românesc sub spectrul „Salvatorului”
O dovadă a reformării sistemului educațional și a ridicării acestuia la standarde europene: zeci de mii de persoane au susținut examenul de titularizare. Au candidat pentru ocuparea unor posturi care, ulterior, au devenit indisponibile. Curat moral și rațional!
O altă enormitate „reformistă”: profesorii vor putea preda mai multe discipline din aceeași arie curriculară. Ca argument, aceeași marotă: „sistemul vestic”: „În această logică acționează universitățile din România care au început să introducă programe de studii cu multiplă specializare”.
Să încercăm să supunem hermeneuticii viziunea ministrului: simplul fapt că au început să existe astfel de programe de studii le oferă profesorilor posibilitatea de a preda și alte materii, chiar dacă, actualmente, profesorii din România nu au absolvit astfel de programe universitare și nu dețin dublă specializare. Un alt argument prin care își susține viziunea este acela că „și în Statele Unite și în Finlanda, în țările nordice, ai arii curriculare largi”. Ceea ce omite să afirme este faptul că profesorii care predau în Occident materii diferite sunt absolvenți ai unor programe de formare cu multiplă specializare.
Într-o societate în care analfabetismul funcțional ne trimite cu gândul la realități educaționale întâlnite în urmă cu 200 de ani, în care rata abandonului școlar nu își găsește echivalent în nicio societate dezvoltată, în care decalajul dintre rural și urban se accentuează în fiecare zi, s-a hotărât, fără niciun studiu de impact, comasarea a sute de unități de învățământ. Această măsură, prezentată drept soluție de eficientizare, are efecte directe, negative asupra elevilor, profesorilor și comunităților locale. Obsesia „eficienței economice” distruge viitorul tinerilor aflați în comunități dezavantajate. Indolența bazată doar pe calcule și statistici, ignorarea factorului uman reprezintă un atentat la adresa siguranței naționale.
„Salvator” sau distrugător?
Pentru a distruge sistemul de învățământ nu este nevoie neapărat de premeditare și nici ca cineva să fie rău intenționat. Sunt suficiente excesul de zel, cecitatea cauzată de prea multă înfumurare intelectuală. O astfel de persoană, chiar dacă pare că a coborât „în cetate” și acționează în interesul colectivității, rămâne, în realitate, mai mult ca niciodată în „turnul (său) de fildeș”. Este un fel de prezență-absență sublimă: nu vrea și nu poate înțelege că a greșit și nu are puterea de a recunoaște că s-a aflat în eroare. În mintea sa, este un adevărat „Erou”, un „Salvator” chemat să readucă la viață un domeniu muribund, dorind, nici mai mult, nici mai puțin, decât să-i salveze pe profesori de ei înșiși.
„Eroi” și „Salvatori” au existat cu nemiluita în istorie. Însă, între aceștia și cei din zilele noastre, autoproclamați, există o diferență enormă. Dacă în cazul celor dintâi admirația venea de jos în sus, de la mulțime înspre ei, răspunzând nevoii maselor de a se identifica cu anumite personalități excepționale, în cazul de față adulația pornește de sus, din cabinetul ministerial, de la persoana ministrului și se blochează în același loc. Nu este considerat „salvator” de nimeni altcineva în afară de sine însuși. Dimpotrivă, cei pe care ar fi trebuit să îi reprezinte, îl consideră un „distrugător”, un „demolator” al sistemului de învățământ. Această raportare distinctă la semnificația acțiunilor ministrului (Erou vs. contra-erou, Salvator vs. distrugător) dă naștere și durității actualei confruntări.
Ministrul susține că nu mai sunt bani. Ceea ce refuză să înțeleagă e faptul că mulți dintre profesori au înțeles contextul dificil pe care îl traversăm și că ceea ce îi deranjează cu adevărat este excesul său de zel, sârguința prin care a pus pe tava austerității bugetul educației și al cercetării, nemișcând un deget pentru a salva situația.
Ceea ce a uitat e faptul că numirea sa e strâns legată de capitalul simbolic pe care îl deținea în rândul intelectualilor, inclusiv al multora dintre profesorii din mediul preuniversitar. Mulți dintre noi nu am fi fost radicalizați dacă, în locul unui ministru care a atacat tot timpul sistemul de învățământ preuniversitar (denaturând, în necunoștință de cauză, dar convins de adevărul său, realitățile educaționale) s-ar fi aflat cineva care ar fi arătat mai mult respect profesorilor și elevilor, cineva care ar fi luptat pentru ca bugetul ministerului pe care îl reprezintă să nu fie primul sacrificat.
Mai mult decât împotriva măsurilor de austeritate, protestele din aceste zile sunt îndreptate împotriva ministrului deoarece el este principalul vinovat de situația creată. Lipsa de transparență în luarea deciziilor, cenzurarea informațiilor contrare propriei viziuni, utilizarea necorespunzătoare a unor concepte din domeniul cercetării științifice pentru a justifica abuzul de putere, lipsa de empatie față de sute de mii de profesori și elevi, toate acestea nu sunt rezultatul contextului, ci a deciziilor ministeriale.
„Contractul social” dintre putere și cetățeni a fost încălcat, iar ministrul Educației și Cercetării poartă o mare responsabilitate pentru acest derapaj. Avem nevoie de oameni care iau în calcul opiniile celor din jur, care își cunosc propriile limite, și care au puterea de a-și recunoaște greșelile. Locul „Eroilor” și „Salvatorilor” este în cărțile de istorie, nu la conducerea ministerului Educației și Cercetării.
Profesorii și societatea civilă
Un alt aspect profund îngrijorător e raportarea la criticile venite din partea societății civile. Nu doar că au fost ignorate, dar au fost tratate cu desconsiderare. Pare că limbajul s-a scindat la rândul său: jargonul puterii vs. limbajul celor lipsiți de putere politică. Cel care contează e doar discursul puterii. Discursul alternativ e echivalat de decidenți cu o simplă trăncăneală. O astfel de atitudine e departe de a fi specifică unei „societăți deschise”.
Cum poate fi salvată economia, fără a fi dinamitată democrația? În ciuda semnalelor tot mai clare de radicalizare a populației, această dilemă încă nu există pentru actualii guvernanți.
Obligați să țină cont de strigătele de nemulțumire ale profesorilor, reprezentanții ministerului s-au întâlnit cu liderii de sindicat. Conform comunicatului oficial, ministrul „și-a manifestat deschiderea pentru găsirea celor mai bune soluții privind aplicarea legii fiscal-bugetare în timpul și în contextul consultării publice privind legislația subsecventă”.
Această declarație frizează absurdul. Cum e posibil să mimezi dezbaterea după ce hotărârile au fost deja luate și publicate în Monitorul Oficial? Până la ce nivel poate ajunge cinismul?
După ce a răspândit în societate dezinformări perpetue referitoare la sistemul de învățământ preuniversitar, după ce i-a convins pe unii moderatori cu audiențe mari că dreptarea e de partea sa, făcând ca ura împotriva profesorilor să se răspândească în societate, încearcă să se prezinte lipsit de vină, imparțial: „Solicitările sindicatelor, care depășesc atribuțiile ministerului, vor fi înaintate pentru analiza Guvernului/Coaliției de Guvernare”. Prin declarații de acest tip, profesorii sunt puși (pentru a câta oară?) în fața faptului împlinit.
Măsurile de austeritate afectează întreaga societate. Cu toate acestea, discursurile puterii s-au îndreptat într-o măsură mai mare împotriva profesorilor. Nu a fost ratată nicio ocazie pentru a se transmite idei precum acelea că aceștia muncesc prea puțin, că sunt plătiți prea bine. În același timp, ei ar fi principalii vinovați pentru toate neajunsurile din sistem, mai ales pentru rezultatele slabe ale elevilor. Raportarea guvernanților la această categorie profesională poate fi ușor descifrată: sunteți o categorie profesională inutilă, care a beneficiat doar de privilegii (a nu se uita că ministrul Educației a îndrăznit să amintească despre „privilegiile din educație”) creând, în schimb, doar neajunsuri. Meritați pedepsiți! Încrâncerea prin care s-a refuzat orice fel de dialog, refuzul de a lua în calcul strigătul societății civile, jignirea constantă a întregului corp profesional, lipsa de respect pentru munca profesorilor datorită cărora sistemul educațional a supraviețuit până în acest moment, ingerințele în viețile private ale angajaților prin atribuirea de sarcini în timpul concediilor, distrugerea reglajelor care au fost posibilă minima funcționare a școlilor aflate în medii dezavantajate, diseminarea în spațiul public a unor informații lipsite de veridicitate, acestea și multe altele dovedesc faptul că împotriva profesorilor a fost demarată o adevărată luptă.
De parcă nu ar fi fost de ajuns, prim-ministrului României a ținut să-și aducă contribuția la această distorsionare. A venit rândul său să-i muștruluiască pe profesorii nerecunoscători. Conform viziunii sale, statul român a creat toate pârghiile necesare performanței educaționale, doar că profesorii n-au fost în stare să le fructifice. Aruncă, la rândul său, în spațiul public noi informații false, discutând despre reducerea normelor didactice ale profesorilor. Amintește despre creșterea salariilor și scăderea numărului elevilor din clase. Se minte, din nou, prin omisiune.
Salariile au crescut, dar nu la nivelul la care ar fi trebuit. Promisiunile transmise profesorilor în urmă cu doi ani nu au fost niciodată îndeplinite.
Decizia scăderii numărului elevilor din clase a fost luată în urmă cu câțiva ani. În aceste condiții, inclusiv în anul școlar încheiat au existat colective cu peste 30 de elevi.
Mai are rost ca cineva să-i explice că transformările din acest domeniu nu se văd de pe o zi pe alta? Că sistemele educaționale performante au beneficiat decenii la rând de sprijinul politicienilor, indiferent de spectrul din care proveneau?
În ultimii ani, în spațiul public s-a vânturat idealul sistemului educațional finlandez. Privirile au fost ațintite doar asupra prezentului, comparându-se, premeditat în dauna sistemului românesc, cele două realități educaționale. S-au ignorat cauzele acestor stări de fapt contradictorii.
La baza actualelor performanțe ale sistemului educațional finlandez se află pachete de reforme care au debutat la începutul anilor `70 (da, în urmă cu 50 de ani!) și care continuă până în prezent. La antipod, în România anului 2025, prim-ministrul e nemulțumit că nu se văd rezultate după doi ani de pseudo-reforme. Motiv pentru care hotărăște să îi pedepsească pe toți actanții sistemului educațional: elevi, profesori și părinți.
Cei care sunt porniți împotriva profesorilor au identificat noi motive pentru a-i ataca. Aceasta nu este nicio surpriză. Este aceeași miopie voluntară, care atrage atenția doar asupra neajunsurilor existente în școala românească, culege statistici părtinitoare, care să-i susțină punctele de vedere, discută doar despre avantajele altor sisteme educaționale, ignorând orice neajuns al acestora.
Neajunsurile sistemului educațional sunt cunoscute. Nu sunt puține, dar nu erau iremediabile. Însă, în acest context, să încerci să disculpi erorile guvernamentale înseamnă doar rea-voință, o iluzie a unicității propriei poziționări, prin plasarea contra curentului.
Nu ar trebui ignorat faptul că aceasta reprezintă doar la prima vedere o luptă între ministru și profesori. În realitate, măsurile adoptate îi vor afecta deopotrivă pe elevi și pe părinții acestora. Pierderile vor fi iremediabile, iar ceea ce ministrul numește „pilotare” nu este altceva decât sabotarea sistemului educațional.
Uneori, lucrurile trebuie privite în alb și negru. Iar actualele măsuri îndreptate împotriva tuturor actanților din sistemul educațional reprezintă mai mult decât negru. Pe termen lung, va fi doliu național.
Intermezzo istoric
O amintire despre sistemul de învățământ, o descriere realistă a acestuia, care merită citită și recitită:
„Drumul până la universitate era însă destul de lung și nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să-ți freci coatele pe băncile școlii cinci ani de curs primar și opt ani de liceu, în fiecare zi câte șase ore, iar în timpul liber să-ți faci temele și, pe deasupra, să-și asiguri o cultură generală. […] Era mult prea mult și nu-ți rămânea aproape niciun fel de răgaz ca să-ți formezi o condiție fizică, să faci sport, să te plimbi și, mai ales, să te joci și să te recreezi. […] Întreaga perioadă a școlarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin și-o plictiseală agravată, de la un an la altul, de nerăbdarea de a scăpa odată de această corvoadă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată <<vesel>> și <<fericit>> cât a durat acel monoton, searbăd și rece stagiu școlar care ne-a otrăvit iremediabil ceea ce ar fi trebuit să fie perioada cea mai frumoasă și cea mai liberă a existenței. […] Singurul moment fericit, cu adevărat înălțător pe care-l datorez școlii a fost ziua când i-am închis ușa și i-am întors spatele pentru totdeauna. […]
Această închistare emana chiar din aspectul clădirii școlii noastre […] , înjghebată în grabă, cu materiale ieftine și fără un plan bine gândit. Cu coridoarele ei reci, prost văruite, cu sălile de clasă joase, fără vreun tablou și fără vreo podoabă care să-ți bucure privirea, cu cabinele ei de toaletă ce-și răspândeau mirosul prin toată clădirea, această cazarmă școlară avea ceva de hotel cu mobilă veche pe care o folosiseră deja mulți înaintea ta și pe care urmau s-o folosească alții, tot așa de mulți, cu aceeași indiferență sau silă. […]
Precum osândiții la galere, așa ședeam noi doi câte doi în niște bănci de lemn scunde, care-ți strâmbau șira spinării, ședeam acolo până ne durea și ultimul oscior. […] Se considera că zece minute de pauză pe coridorul rece și îngust sunt suficiente la patru sau cinci ore de stat ghemuit în bancă; de două ori pe săptămână eram conduși la sala de gimnastică, pentru ca acolo, cu ferestrele închise etanș, să tropăim fără rost pe dușumeaua de scânduri din care la fiecare pas țâșneau nori de praf. Și astfel se chema că ne conformăm regulilor de igienă și că statul și-a făcut datoria față de noi și ne-a asigurat acel 𝑚𝑒𝑛𝑠 𝑠𝑎𝑛𝑎 𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑜𝑟𝑒 𝑠𝑎𝑛𝑜. […]
Cât îi privește pe profesorii noștri, nici ei n-aveau nicio vină pentru acel nefericit program. Ei nu erau nici buni, nici răi, nu erau tirani, dar nici camarazi amabili; erau niște bieți slujbași care, robi ai unei scheme, ai unei programe analitice impuse de sus, trebuiau și ei, ca și noi, să-și facă <<lecția>>, și erau tot așa de fericiți ca și noi – simțeam clar acest lucru – când la amiază suna clopoțelul școlii, vestindu-le și lor, și nouă că suntem liberi. Nu ne iubeau și nu ne urau, și cum să fi fost altfel când ei nu știau nimic despre noi; pe foarte puțini ne știau după nume, și asta numai după câțiva ani. […] Profesorii ar fi trebui să vadă în elev o individualitate, ceea ce ar fi reclamat o aplecare atentă asupra trăsăturilor lui caracteristice, sau chiar să redacteze 𝑟𝑒𝑝𝑜𝑟𝑡𝑠 […], descrieri bazate pe observații, dar pe atunci așa ceva era peste putința lor. […] Nimic nu mi se pare mai ilustrativ pentru ruptura totală care exista din punct de vedere spiritual și afectiv între noi și profesorii noștri ca faptul că am uitat și cum îi chema, și cum arătau”.
Mulți dintre noi s-ar putea regăsi în această descriere. Cu toate acestea, nu sistemul de învățământ românesc postdecembrist este criticat. În lucrarea Lumea de ieri: amintirile unui european, Stefan Zweig dedică un capitol descrierii școlii în secolul trecut, mai exact, școlii de la finalul secolului al XIX-lea, din cadrul Imperiul Austro-Ungar.
Sincronizarea noastră cu lumea occidentală este în continuare diacronică. Cu alte cuvinte, școala românească este asemenea celei europene, doar că nu celei din prezent, ci aceleia din urmă cu câteva sute de ani. Ne aflăm, de decenii bune, în plin secol XIX.
Ar fi fost dezirabil ca actuala politică educațională a guvernanților să ne fi lăsat cel puțin să batem pasul pe loc. Din păcate, nici măcar atât nu ni se permite. „România onestă” ar fi trebuit să aibă un slogan distinct pentru educație: Cu privirea spre viitor: înaintând din rău înspre mai rău.
Înapoi în prezent. Reflecții personale
Aș fi preferat ca fiul meu să învețe într-un alt sistem de învățământ. Astfel aș rezuma gândurile, temerile, și discuțiile din ultima perioadă. Este întristător acest sentiment, mai ales că vine din partea unui profesor.
Aș fi preferat un sistem educațional care să-și respecte elevii și profesorii, nu unul care să îi privească ca pe simple cifre în diferite statistici.
Aș fi preferat un sistem educațional care să faciliteze angajarea tinerilor bine pregătiți. Entuziasmul începuturilor de drum face minuni în clase. Iar aceasta o cunosc din propria experiență: în primii ani de învățământ eram cu totul alt profesor, în ciuda neajunsurilor financiare. Cum ar arăta învățământul românesc dacă ar facilita ocuparea posturilor și de către tineri absolvenți, bine pregătiți și plătiți corespunzător? Nu vom afla niciodată.
Aș fi preferat ca decidenții să lupte pentru diminuarea inechităților existente, nu pentru augmentarea acestora. Fiecare cetățean ar trebui să lupte pentru ca toți copiii acestei țări să aibă acces la o educație de calitate. Faptul că propriii noștri copii nu se află în situații dramatice, nu diminuează tragediile prin care trec alții, mult mai mulți, asemenea lor doar din perspectiva vârstei.
Aș fi preferat ca educația să nu fie „prioritate națională” doar în campania electorală. Ar fi fost de dorit ca cei cărora le-a fost delegată puterea politică să își respecte promisiunile pe baza cărora au fost votați. Sau măcar să fie cât mai aproape de acestea, să acționeze în spiritul programului politic, nu în totală contradicție cu „marfa electorală”.
Aș fi preferat ca sistemul să creeze condițiile necesare pentru ca profesorii să aibă o stare de bine, fiindcă aceasta influențează direct starea copiilor noștri. Iar un profesor cătrănit nu poate empatiza cu nevoile elevilor săi.
Aș fi preferat ca ministrul educației să nu disemineze date false în spațiul public, să nu atace constant profesorii, să nu creeze o falie iremediabilă între aceștia și restul societății. Aș fi dorit o colaborare reală între profesori, părinți și autorități, care să vizeze în mod real „interesul superior” al elevilor.
Aș fi preferat ca cel care s-a raportat la nevoile copiilor noștri ca la simple obiecte de mobilier să fie sancționat pentru inepțiile transmise.
Aș fi preferat ca mai mulți dintre cei cu funcții de conducere să reprezinte o voce critică împotriva măsurilor care întorc sistemul de învățământ în urmă cu mulți ani. Inspectorii și directorii ar trebui să fie călăuze pentru „pălmașii” de la catedră, nu instrumente de supunere și implementare a unor politici educaționale defecte.
Aș fi preferat să nu fiu nevoit să scriu toate acestea.
Se vrobeste mult despre raportul de forte mondial. Multi sunt de parere ca cresterea asimtotica a Chinei s-ar datora copierii, spionarii tehnologiei vestice.
Parerea mea e ca dezvoltarea Chinei e strins legata de educatie. China produce anual 1,38 milioane de ingineri. China are 3,7 milioane absolventi anual in IT. In USA sunt 277000 stundenti chinezi.
Imi pare rau ca trebuie sa spun, dar ideal ar fi ca Ro sa se concentreze in scolarizarea robust ala nivel de gimnaziu, iar scolarizarea elitelor, la nivel de univeristati ar trebui lasate institutelor straine.
Domnul Avram imi arata multa pasiune si putina intelegere a situatiei. Ca economist si cunoscator la situatiei bugetare, ii transmit ca situatia bugetului e mult mai trista decat isi inchipuie. In cuvinte simple, e ca atunci cand iei salariul pe data de 30 ale lunii, si pe data de 20 iti mai raman doar bani de paine.
Si vine copilul si cere bani pt caiete, baiatul bani de frizerie si mai vrei sa iei macar parizer.
Atat de grava este situatai astazi. Romania isi plateste cheltuielile scadente de astazi (salarii bugetari, pensii si dobanzi curente) apeland la credite pe termen lung. Adica copiii nostri platesc ca noi sa avem astazi ce plati salarii si pensii. Din pacate, creditorii ne dau bani tot mai greu si tot mai scump (ne aimprumutam mai scump decat Ungaria Bulgaria si chiar decat Serbia sau Albania, tari cu rating mai slab ca noi, BB. Din cauza asta, ne imprumutat la costuri pe care le intalnim in America latina, in tari precum Panama.
E nevoie de reduceri urgente de costuri din multiple zone si desigur ca sunt dureroase. Sa nu uitam ca veniturile bugetare au crescut foarte tare, mult peste posibilitati in ultimii ani. (Ex fondul de burse a crscut de cca 3 ori in ultimii 3-4 ani, din considerente populiste). Fondul de salarii a crescut si el foarte mult in ultimii ani. Nu soun ca nu e meritat, ci ca tara mu poate sa il suporte si ca creditorii nu mai vor, chiar acum, sa crediteze o tara cu deficit de 9%. Nu intelegeti economie, dar a urias, e nesustenabil, e prag de colaps.
Ce discutii poti sa ai cu niste lideri de credibilitatea liderilor sindicali precum cei actuali? Stiu sa ceara constant lucruri nerealiste si ameninta cu greva generala. Le ce e utila discutia asta cand mai sunt bnai de salarii si pensii pt careva saptamani si creditorii nu mai vor sa te crediteze?
M-as fi bucurat sa aud de la dvs si de la liderii sindicali urmatoarele:
1. Nu e realist, nu ne permitem sa marim bursele elevilor asa mult si repede. Nu avem nevoie de cadouri populiste de la PSD
2. Nu e realist sa cerem salarii indexate cu inflatia (si cei din sectorul privat si-ar dori asta dar tehnic nu se poate. Daca toata lumea ar avea salariile ajustate cu inflatia, aceata fenomen de inflatia ar fi perpetuu. Gasiti aceasta explicatie in toate cartile de economie).
3. Sa fiti ingrijorati ca numarul de angajati la privat a tot scazut (prea putini doritori de munca in acest segment, si ca nu are cine sa mai produca bunuri si servicii.
4. M-as bucura sa cereti imperios ca plata in invatamant sa se faca direct proportional cu criterii de performanta, cum este in sectorul privat.
5. M-as bucura sa cereti ministrului ca numarul de zile de scoala sa fie la fel ca in Vest, adica considerabil mai lung. Din pacate, dupa stiinta mea avem cel mai scurt an scolar din Europa. (alaturi de Grecia si Cipru). La fel o remarca legata de numărul de sarbatori legale – in ultimii 15 a i a tot crescut, ajungand unul din cele mai are din Europa, daca nu cel mai mare.
In incheiere, va inteleg supararea legata de abilitatile de comunicare ale ministrului sau de faptul ca trebuie facute sacrificii mari, si sunt convins ca nici magistratii, nici politistii nu sunt fericiti si considera si ei la randul lor ca cineva are ceva personal cu ei.
Situatia e mult mai banala, nu mai sunt bani la bugsi creditorii vor masuri urgente, imediate, de austeritate ca sa continue sa dea banii pt a ne finanta datoria publica. Ministrul David nu poate sa va spuna franc asta si il blamati.
Nu poti sa spui de fata cu creditori, in gura mare, cat de grea este situatia ta de fapt.
Depinde de noi ca natiune, ca stat, daca vom avea o cale de redresare mai buna si ne vom reveni gradual, cu mari eforturi, in 5-6 ani sau vom intra in insolventa si nu vom reveni nici in 10 ani la nivelul de acum (vedeti situatia Greciei de azi)
Domnule, cu tot respectul, nu este vorba neapărat de bani, ci de faptul că în România NIMENI nu știe ce TREBUIE FĂCUT în Educație în condițiile actuale. Orice ar încerca cineva, toți ceilalți sar că nu e bine. Cadrele didactice ca și magistrații urlă că nu-și pot face datoria/profesia decât în funcție de mărimea salariului. Ca urmare nu avem nici EDUCAȚIE, nici JUSTIȚIE/DREPTATE. Trist. Parcă am înnebunit cu toții.
România are nevoie de bani pentru a se dezvolta. De toți acești bani care s-au cheltuit în plus față de perspectiva considerată rațională și de ceva în plus!
Abia cu toată această cheltuială, țara abia a atins pragul de jos a ceea ce ne-ar trebui: infrastructură până și în localitățile mici, autostrăzi în lucru pentru a conecta regiunile, salarii care să acopere necesitățile lucrătorilor (nu luxul, doar necesitățile), sprijin financiar pentru cei aflați în pragul sărăciei.
Normalitatea costă, iar condamnarea țării la austeritate echivalează cu o condamnare la o subdezvoltare perpetuă, din care nu va avea niciodată forța să iasă.
Această realitate trebuia învederată creditorilor țării și Uniunii Europene, cu mesajul „dacă nu ne dați în continuare bani până ajungem la un prag de dezvoltare care să ne permită să generăm profituri de pe urma investițiilor pe care le realizăm, atunci vom intra într-o spirală către incapacitatea de plată și nu vă veți vedea împrumuturile înapoi!”.
Pentru că prin austeritatea asumată acum, întocmai calea către o astfel de spirală se deschide, niciodată nu vei putea obține prosperitate doar administrându-ți mai bine sărăcia!
În privința ministrului educației, sindicatele ar trebui să insiste pentru demisie. Nu pentru că s-au luat măsurile de austeritate, ci pentru că le-a luat el, la inițiativa și directivele lui.
De ce ar vrea sindicatele un dușman acolo? Pe cineva care, în loc să lupte pentru interesele oamenilor pe care îi reprezintă, concepe în mod activ măsuri pentru a-i dezavantaja?
Nu, acolo sindicatele ar trebui să insiste pentru cineva care ține cu breasla, nu cu guvernul. Nu să aibă guvernul omul lor în cadrul breslei, ci invers, breasla să aibă omul lor în cadrul guvernului. Pe cineva care ține cu ei, pe cineva care se luptă pentru ei, care „moare cu ăia de gât acolo”, indiferent de circumstanțe. Când ai nevoie de un avocat, vrei unul care să țină cu tine, nu unul care să ia partea sistemului.
Dorințe nelămurite, prețioase și ridicole. Ce vreți domnilor să faceți? Dacă știți CE TREBUIE SĂ FACEȚI, FACETI-O!
Ca să o termin în cheie mai veselă să ne amintim de schițele marelui Caragiale din seria „Un pedagog de Școală Nouă” și de teribilul pedagog Marius Chicos Rostogan…
Domnule Tiberiu Popa, Comentariul dvs este clar elaborat la comanda guvernului, Este cunoscut faptul că se practică acest sport. Sunt persoane angajate la guvern tocmai cu această misiune de a convinge publicul prin comentarii că politicile economice salvatoare sunt pentru binele națiunii și nu pentru un grup restrâns care are interese ca doar marea majoritate a celor ce lucrează onest să plătească 48 la % din salarii. Milionarii precum Videanu primeasc în continuare fonduri de stat nerambrursabile. Poate ne spuneți cât ați fost plătit pentru acest articol? Cine a geationat catastrofal impozitele plătite de către cei ce muncesc? Profesorii care de ani de zile își finanțează materialul didactic din banii personali, își cumpără laptopuri tot din banii personali? În timp ce ministerul cheltuie pe cursuri improvizate cu un conținut îndoielnic predate de profesori care uneori nu au nici studii universitare. Toate aceste cursuri sunt realizate de Ong-uri cu o puternică susținere politică. Vezi cazul super cunoscut. Cumpănașu. Câte burse pentru elevi și studenți se pot acorda cu 26.400 000 de Euro sau câți profesori pot fi plătiți cu bani care vor fi puși in buzunarul domnului Videanu care ar trebui să își finanțeze afacerea că are milioane tot din visteria statului. Domnul Ministru Daniel D. știe foarte bine că de ani de zile toți profesorii care predau în învățământul superior își plătesc din salariile lor publicarea cursurilor, doar un procent foarte mic de cursurile publicate care sunt predate în învățământul superior sunt finanțate de Ministerul Educației deși există standarde Aracis pentru cercetare, Ministerul Educației nu finanțează cercetarea. Ar fi interesant pentru cine dorește ca educația in România să aprofundeze aceste subiecte. Noi avem standarde europene pentru cercetare care se face din salariile profesorilor, așa ceva nu se face nicăieri în lume iar ministrul nostru știe asta. Abandonul școlar in România este îngrijorătoar. Domnul ministru cunoaște șituația dar nu îl interesează. Are pretenția c prof în timpul lui liber sa meargă acasă la familia acestor copii să discute cu ei. Spațiul personal al profesorului este invadat de tot felul de probleme ale școlii.