„Săptămâna Mare” de Andrei Cohn – povestea unui conflict ce durează de mai bine de două milenii

Singura prezență românească la ediția din anul 2024 a Festivalului de Film de la Berlin, lungmetrajul Holy Week / Săptămâna Mare, realizat de regizorul Andrei Cohn, nu este doar o simplă adaptare după nuvela O Făclie de Paște scrisă în anul 1889 de Caragiale. Săptămâna Mare este o repunere în scenă a celui mai vechi sentiment de ură cunoscut în istorie: antisemitismul.

Sursa de inspirație – sau, dacă vreți „versiunea Caragiale”

Pe data de 1 august 1889, în numărul 5 al revistei Convorbiri Literare apărea nuvela lui Ion Luca Caragiale O făclie de Paște, care a fost republicată mai întâi în 1892, într-o broșură separată, și ulterior în diverse antologii.

Personajul principal al acestei nuvele este evreul Leiba Zibal, „hangiul de la Podeni”, al cărui CV (iertat fie-ne anacronismul!) este prezentat încă din primele rânduri: „precupeț, vânzător de mărunțișuri, samsar, câteodată și mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor și ștergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieși”. La moartea fratelui soției sale, Sura, Leiba a preluat afacerea cumnatului său, adică hanul din Podeni și, teoretic, ar fi trebuit să scape de necazuri pentru că „are strânsă o avere bunicică în bani și vinațuri bune, îngrijite, o marfă care totdeauna face parale”. Doar teoretic, nu și practic, pentru că „sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul – friguri de baltă”. Asta pentru că „Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase. În partea despre miazăzi mai cufundat, se adună, din șipotele ce izvorăsc de sub dealuri, niște băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca niște perii stufișuri de rogoz”.

Ca și cum asta nu ar fi de ajuns, „oamenii sunt răi și pricinași în Podeni!… Ocări… batjocuri… suduituri… acuzări de otrăvire prin vitriol…” Acuzația că evreii ar „vinde băuturi otrăvite creștinilor” era la ordinea zilei la sfârșitul secolului al XIX-lea – a se vedea în acest sens și nuvela Gruia scrisă de Ion Agârbiceanu. Cu umorul său sarcastic, Calistrat Hogaș a scos în relief dubla măsură (care, bineînțeles se aplica doar în cazul cârciumarilor evrei): „se face la noi, în toate zilele și pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism: se strigă și se scrie că crâșmarul jidan otrăvește populația noastră rurală; și, pe tema asta, se tună atâta încât ai crede că ultimul cuvânt al regenerării noastre naționale trebuie căutat în fundul șipului cu rachiu al lui Ițic sau Șloim. E o greșeală. Badea Ion, crâșmarul nostru național, are tot atât de puțini dumnezei, dacă nu chiar mai puțini, decât cel mai perciunat Avrum… …singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc să fie jidovești, ar fi în cazul celălalt curat românești”. [1]

Și mai erau și amenințările, care ajunseseră „să-l muncească” pe Leiba chiar „mai mult decât tremurătura frigurilor”, pentru că „amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor decât chiar lovitura”. Cel de care se temea hangiul era „badea Gheorghe… un om cu care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută” – mai exact, fostul său slujitor, care „s-a arătat a fi om prea brutal și prea ursuz… suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. Era o slugă rea, leneș și obraznic… și fura. Într-o zi a amenințat pe balabusta îngreunată, care-l ocărâse cu drept cuvânt, s-o lovească în pântece… altădată a asmuțit un câine asupra lui Ștrul cel mic” (fiul lui Leiba – n.r.). Temându-se pentru viața soției și a copilului său, Zibal l-a concediat pe Gheorghe – însă acesta, după o tentativă eșuată de a-și cotonogi angajatorul (din cauza venirii unei diligențe), l-a amenințat în șoaptă:

„Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne… Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!”

În aceste condiții, nu e deloc de mirare că „Leiba are idei la cap”, ca s-o cităm pe Sura Zibal. Unele sunt oarecum optimiste, cum ar fi aceea de a-și „deschide un negoț frumos în Ieși” – mai exact, să-și cumpere „loc bun pentru o dughiană” pe care s-o transforme într-un „un han unde toată noaptea cântă fetele la Café Chantan”. Nu ar fi numai o „viață zgomotoasă și veselă”, ci și una sigură, pentru că „o să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe sergent… Cine plătește bine este bine păzit”.

La Iași, poate că da – la Podeni însă, cu totul altfel s-au petrecut lucrurile, pentru că după ce „Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerând să fie păzit” a fost batjocorit de subprefectul cel „tânăr” și „foarte vesel” care, după ce a primit peșcheșul „modest” adus de Leiba, și-a luat „un aer mai serios” și „l-a povățuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de așa ceva, ca să nu deștepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sunt răi și săraci, pofte de călcare”.

După acest refuz, optimismul a dispărut cu desăvârșire din ideile lui Leiba Zibal care, după cum scrie George Călinescu în Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, „aparţine unei rase bătrâne cu nervii zdruncinaţi şi cu imaginaţia înspăimântată de lungi persecuții”. [2] De fapt și de drept, Leiba Zibal avea „nervii zdruncinați” încă din copilărie, când, în timp ce își câștiga existența ca băiat de prăvălie, a fost martor „la o bătaie, care i-a lăsat o fobie incurabilă”, ca să-l cităm din nou pe George Călinescu înainte de a reveni la textul lui Caragiale: „Doi hamali coboriseră în beci un poloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînțelegere se ivi între dînşii la împărţeala cîştigului. Unul din ei luă un crâmpei de lemn ce-l găsi la îndemînă şi lovi în frunte pe tovarășul său care căzu ameţit şi plin de sînge la pământ. Băiatul, văzând sălbăticia, dete un țipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să iasă din ogradă și, trecând pe lângă băiat, ridică mâna asupră-i… Zibal pică leșinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni, când se întoarse la stăpân, locul lui era ocupat.”

Starea de angoasă a lui Leiba este continuu alimentată: fie de coșmaruri cum ar fi cel cu nebunul furios care a mușcat de obraz „pe un jidan, pe care un goi răutăcios din mulțime l-a îmbrâncit” peste el și care, după ce jandarmii îi dezleagă mâinile, îi atacă soția și copilul, izbindu-le capetele „unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe niște ouă moi”, fie de vești alarmante, precum „călcarea cu omor în hanul unui jidov” care „ținea și schimbul cailor” pe care „tâlharii îi furaseră”, făcând nu mai puțin de cinci victime („un bărbat, două femei și doi copii fragezi, smulși fără veste din brațele binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc și jertfiți unul câte unul”) de parcă ar fi fost „o cruntă răzbunare sau fapta nebuniei religioase”. În mod sigur, Leiba Zibal auzise la viața lui destule „anecdote despre sectarii iluminați” în care erau descrise „executări de așa absurdă sălbăticie”. Vestea despre asasinarea coreligionarului său a aflat-o de la doi călători veniți cu diligența care ajunsese „cu aproape trei ceasuri de întârziere”. Așezați la masă împreună cu conducătorul diligenței, cei doi „tineri pasageri” – „doi studenți, unul în filosofie, altul în medicină” care „mergeau să petreacă în orășelul lor natal” s-au lansat într-o „înaltă dezbatere academică despre crimă și cauzele ei”: „Atavismul… Alcoolismul cu urmările-i patologice… Vițiul de concepție… Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza! – Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne… Dar cazul de reversie!”, fiind citați Darwin, Haeckel și Lombroso ca autorități în materie.

După care studentul la medicină a făcut o descriere a „criminalului propriu-zis, luat ca tip”: „are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!” Dar sfârșitul „de o nuanță lirică” al savantului expozeu făcut de medicinist nu l-a liniștit deloc pe bietul hangiu timorat, ci, dimpotrivă, i-a accentuat starea de angoasă, pentru că „ilustrația izbitoare a teoriei” i-a reamintit de „cazul de reversie” pe care „el îl cunoștea în carne și oase; era portretul lui Gheorghe”.

După plecarea mușteriilor care țineau să-și etaleze cunoștiințele în materie de psihologie, criminalistică și antropologie, „ideile” din capul cârciumarului evreu au devenit încă și mai înspăimântătoare: Leiba nu mai avea somn pentru că și-l imagina pe Gheorghe cel concediat (poate prea devreme, pentru că mai târziu argatul cel agresiv avea să fie căutat de „un pomojnic și doi călărași”, pentru că era „bănuit de o pricină”) ucigându-i soția și copilul. Iar noaptea de Paști se apropia…

După o primă  recunoaștere făcută în compania unor complici în Sâmbăta Paștelui, Gheoghe a decis ca în timpul nopții de Înviere, când toată lumea era la biserică, să-și transforme amenințările în fapte. Cu ajutorul unui „sfredel” și al unui „herestreu” a încercat să taie prin ușa de stejar a hanului o gaură suficient de mare pentru a-și strecura brațul prin ea, putând astfel să salte bârna care asigura intrarea. Leiba, care fiind în gangul de la intrare vedea tot ce se întâmpă, se simțea ca și paralizat; în creierul său „care ardea” totul lua „proporții haotice”, începând cu sfredelul, care „are să fie instrumentul casnei lui Zibal și a tutulor ai lui” și terminând cu presupusul deznodământ al dramei: „doi gâzi or să țină victima răstignită jos, și Gheorghe, cu călcâiul pe pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să atingă inima, pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune și s-o țintuiască pe loc!”

În timp ce repeta în minte „s-o țintuiască pe loc”, starea de spirit a lui Leiba se schimbă radical: panica se transformă mai întâi într-o „bizară seninătate” care la rândul ei a făcut loc dorinței de a acționa. Odată luată hotărârea de a nu-și vedea soția și copilul devenind victimele lui Gheorghe, Leiba a pregătit un laț cu care a prins și legat mâna „mare și vânjoasă” intrată prin gaura pătrată pe care spărgătorii o tăiaseră în poartă. Odată Gheorghe imobilizat, hangiul a adus o lampă cu care a început să ardă brațul fostului său rândaș, până când l-a transformat într-un „lucru spânzurat, negru și inform”. Trezită de răcnetele neomenești ale lui Gheoghe, Sura Zibal a năvălit disperată în gangul de la intrare, unde și-a văzut soțul privind „fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruțat pe dânsul”… și care se „cocea și se umfla încetinel fără mișcare”. Mai miloasă din fire – și, în mod sigur, mai lucidă decât soțul ei – „Sura se aruncă și trase bârna. Poarta se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de brațul drept. Mulțimea sătenilor, toți cu făcliuțele de Paște aprinse, năvăli înăuntru”.

La întrebarea „cum a fost pricina, jidane”, hangiul a răspuns – complet detașat de realitate – că „merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”

Versiunea lui Andrei Cohn

Așa cum avea să declare într-un interviu [3], regizorul Andrei Cohn a descoperit nuvela O făclie de Paște a lui Ion Luca Caragiale (al cărei rezumat l-am prezentat mai sus) pe când era elev. Și pentru că subiectul l-a impresionat întrucât avea legătură „cu rădăcinile sale”, iar Caragiale „este autorul care ne cunoaște și ne iubește cel mai mult” în anul 2018 (deci cu mult înaintea tragicelor evenimente de pe data de 7 octombrie 2023 – n.r.) a început să lucreze la un scenariu pe această temă.

Încă din primele secunde ale filmului devine evident (pentru spectatorul care a citit textul lui Caragiale) faptul că atunci când și-a scris scenariul, Andrei Cohn a modificat textul original, în care acțiunea propriu-zisă a nuvelei se desfășura pe durata unei singure nopți. Deși acoperă o perioadă de câteva săptămâni, preliminariile acțiunii (partea în care este explicată geneza conflictului dintre Gheorghe și Leiba Zibal), sunt prezentate în nuvelă foarte succint, ocupând mai puțin de 10% din textul acesteia. Dimpotrivă, la Andrei Cohn aceste preliminarii ocupă aproape întreaga durată a filmului, narațiunea câștigând astfel mai multă coerență.

O altă modificare importantă o constituie localizarea acțiunii. Dacă la Caragiale, aceasta are loc înainte de anul 1890 în satul Podeni din Moldova, Andrei Cohn a decis s-o situeze temporal la cumpăna secolelor XIX și XX și s-o mute în Dobrogea, ingenios sugerată prin includerea „Geamparalei de la Babadag” în coloana sonoră a filmului. În Dobrogea, „unde, mai mult sau mai puțin, suntem toți străini”, după cum explica într-un interviu regizorul, care a precizat că revolta sa „nu se limitează la discuția despre diferența dintre evrei și restul lumii” – de fapt, este îndreptată asupra alterofobiei ca fenomen social. Filmul a fost deci turnat în împrejurimile lacului Oltina, situat în sud-vestul Dobrogei, pe teritoriul județului Constanța.

Acțiunea filmului începe cu ceea ce în nuvelă era descris ca fiind una din fanteziile pline de spaimă ale lui Leiba: arestatul nebun care, scăpat din mâinile jandarmilor, o atacă violent pe Sura, care este însărcinată – o altă diferență față de textul lui Caragiale. Urmează apoi scena cu cei doi mușterii cu pretenții de mari intelectuali („doi studenți, unul în filosofie, altul în medicină”, la Caragiale), care, făcând apel la autoritatea crimonologului italian Cesare Lombroso (1835-1909), afirmă cu aplomb: „Recunosc criminalul. Recunosc curva. Recunosc ovreiul. Recunosc țiganul. Recunosc piticul.” Din „savantul expozeu” nu lipsesc nici aluziile cu caracter antisemit la adresa hangiului, cum ar fi ideea că pistruii (frecvent asociați cu fizionomia evreiască) ar fi un prim pas înapoi al omului către maimuță.

Galeria atoateștiitorilor de profesie este completată de câțiva „specialiști în științele educației” care, fiind adepți declarați ai principiului (pseudo) pedagogic „bătaia e ruptă din Rai” îl „consiliază” pe Leiba să-l aplice și el asupra fiului său, căruia Andrei Cohn i-a schimbat numele din Ștrul, cum apărea în nuvela lui Caragiale, în Eli.

Acuzațiile „de otrăvire prin vitriol” sunt ilustrate cu ajutorul unei „cucoane din lumea bună”, care, suspectându-l pe hangiu că o fură, se pune pe urlat: „mă piș pe ea de zamă” și „mă fut în ea de găină”. Și mai sunt și mușterii obișnuiți ai hanului, care se vaită că ar fi vomitat „trei zile și trei nopți” după ce au băut „vinul prost” pe care Leiba li-l servise ca vin bun, fără să uite să-l pună în antiteză cu vinul de împărtășanie. Când însă vor să tragă la măsea după lăsarea serii, vinul hangiului evreu încetează să mai fie prost și ortăvitor: bețivii satului forțează intrarea hanului – nu doar cu umărul, ci și cu capul, chiar dacă îi reproșează hangiului că „pune ochiul dracului mai presus”.

Pe lângă acuzațiile calomnioase, sunt ilustrate și acele „idei la cap” pe care le are Leiba – dar cu totul altfel decât la Caragiale, care îi atribuia hangiului evreu intenția de a se muta la Iași ca să-și deschidă acolo o dugheană sau, de ce nu, un Café Chantan în care să cânte fete. Leiba cel din filmul lui Andrei Cohn își dorește să emigreze în Țara Sfântă – o evidentă trimitere la epoca de început a mișcării sioniste, al cărei principal promotor a fost Theodor Herzl (1860 – 1904). Ceea ce înseamnă că acțiunea din filmul lui Andrei Cohn poate fi situată în timp cel mai devreme după Marele Congres Sionist care a avut loc la Focșani în anul 1881, dacă nu chiar după Congresul Sionist de la Basel din 1897, care a intrat în istorie ca fiind primul deși a avut loc cu 16 ani mai târziu [4a]. Dar să nu anticipăm, mai ales că asupra acestui fapt vom reveni mai încolo…

Deși Sura (prezentată în film ca fiind mai ancorată în realitate decât soțul său) e sceptică față de soluția propusă de Theodor Herzl pentru evreimea europeană în general și de către soțul ei pentru familia Zibal în special, Leiba continua să insiste că ei trebuie să emigreze.

De ce? Pentru că i-e frică! Și nu atât de locuitorii satului din apropiere, cu toate acuzațiile lor calomnioase, cu toate insultele și insinuările lor fățișe sau strecurate printre dinți sau de oierul care îl bate la cap să-i dea „brânzica” înapoi,  ci de argatul său, Gheorghe cel leneș, obraznic și hoț, care nu s-a sfiit s-o amenințe pe Sura că o violează după ce puțin a lipsit s-o ia la bătaie și să distrugă bunuri din gospodăria lui Leiba.

Prin urmare, hangiul s-a hotărât să-l concedieze pe argatul „prea brutal și prea ursuz”, care ajunsese să-i pună familia în pericol. În cele din urmă (după o ceartă pentru simbria datorată), Gheorghe a plecat, neuitând să amenințe că se va răzbuna cumplit. Și nu oricând, ci în noaptea de Paști.

Prima reacție a hangiului evreu a fost aceea de a cere protecția autorităților, reprezentate în film nu de subprefectul cel tânăr și „foarte vesel” ci de un subofițer de jandarmi care, după ce își primește peșcheșul, începe s-o insulte pe soția hangiului, pe care o consideră a fi nu numai prea „cu nasul pe sus” ci și mult prea doritoare de sex. De fapt, jandarmul îl insultă (nu tocmai indirect) și pe Leiba, care, în opinia lui, nu știe să dea cu pumnul în masă, deci nu e destul de bărbat. Pe Leiba, ideea de a fi violent cu soția sa, cu care are o relație plină de tandrețe  îl oripilează pur și simplu. Vizita la postul de jandarmi l-a lăsat pe bietul hangiu nu numai cu un gust cât se poate de amar în gură, ci și cu convingerea (mereu actuală) că nu se poate baza pe ajutorul autorităților.

Așa că lui Leiba nu-i mai rămân decât  acele „idei la cap” care devin din ce în ce mai negre din cauza tensiunii psihologice. Ajuns – din cauza fricii permanente – într-o stare de spirit vecină cu nebunia, Leiba se înfurie din orice, răstindu-se la Sura și la Eli, pe care atunci când are un drum de făcut preferă să-l ia cu el, pentru a nu-l lăsa în casa cea veche, bătută de vânt și, pe deasupra, izolată, care în filmul lui Andrei Cohn nu prea mai seamănă cu „cetățuia” descrisă de Caragiale. Însă pe Sura (care este însărcinată cu al doilea copil al familiei Zibal) n-o poate lua cu el, pentru că starea sănătății s-a deteriorat în mod dramatic, cel mai probabil ca urmare a accidentului de la începutul filmului: pierde sânge. Cămașa de noapte femeii, care izbutește cu greu să se dea jos din pat, este plină de sânge. La fel este și așternutul. După ce își ajută soția (care în ultima parte a filmului tremură – nu doar din cauza bolii, ci și de frică) să se dea jos din pat și să se spele, Leiba îi explică de ce nu se duce după un doctor: îi este frică s-o lase singură, ca să nu i se întâmple ceva rău în lipsa lui.

Ne apropiem de momentul culminant al acțiunii, prefigurat de ostilitatea sătenilor și de agresiunile cu caracter evident antisemit suferite de Leiba și familia sa, în primul rând  de către Sura, a cărei previziune („vezi să nu te duci de cap cu totul”) s-a adeverit.

Ca urmare, angoasa lui Leiba (pentru că de angoasă este vorba, în cel mai kirkegaardian și freudian sens al acestui termen), se transformă mai întâi în disperare, iar în final în contrariul ei. Adică în furie. Și, de furie, Leiba devine brusc activ, refuzând să mai accepte statutul de victimă care le fusese rezervat evreilor în îndelungata istorie a pogromurilor. Este o schimbare de paradigmă în care în hangiul evreu renaște eroismul înaintașilor săi care, în lupta cu soldații Romei, și-au apărat țara până la sacrificiul suprem (a se vedea, de exemplu, asediul cetății Masada).

Leiba este arătat în prim-plan cioplind un lemn, ocupație care, la prima vedere, pare să sugereze inadecvarea personajului principal cu o situație care unui „om normal” i-ar impune să aibă cu totul alte priorități. Dar hangiul evreu nu mai este un „om normal” ci un desperado – termen de origine spaniolă care inițial îi desemna pe disperați dar care a ajuns în cele din urmă (mai exact secolul al XIX-lea în Vestul Sălbatic) să-i desemneze pe acei oameni aflați în afara legii care nu mai țineau seama de nimeni și de nimic. Pentru că Leiba Zibal – devenit brusc calm, exact ca în nuvela lui Caragiale – pregătea pentru noaptea de Paște ceva care în ziua de azi s-ar numi (în limbajul strategilor americani) pre-emptive strike. Adică o lovitură preventivă – evident, împotriva fostului său argat care, în filmul lui Andrei Cohn nu mai vine să atace hanul însoțit de o gașcă de pretenari la fel de dubioși ci se duce la biserică pentru a lua lumină, după care se întoarce în bojdeuca de la marginea satului în care locuiește împreună cu mama lui. Leiba își urmărește dușmanul de la distanță și, când acesta intră în casă, se furișează și folosește lemnul de el cioplit pentru a bloca ușa. După care – cu același aer detașat – dă foc casei dărăpănate în care se aflau Gheorghe și bătrâna lui mamă, care nemaiputând să iasă, au ars de vii.

Filmul se termină cu o secvență în care Eli, „schimbul de mâine” al familiei Zibal – este alergat de copiii din sat, prins, bătut și umilit, acțiune care sugerează spectatorului ideea perpetuării manifestărilor antisemite din această parte a Europei.

De ce are Leiba „idei la cap”

Trebuie spus că Leiba Zibal înseamnă ceva mai mult decât personajul principal (și, evident, fictiv) al unei nuvele și al unui lung metraj – el este întruchiparea zecilor de mii de evrei din estul Europei care, la cumpăna veacurilor XIX și XX, sătui de persecuții, visau să se întoarcă în țara părăsită cu două milenii în urmă de strămoșii lor (a se vedea în acest sens edictul dat de Hadrianus după înăbușirea răscoalei lui Simon Bar Kochba, cel care a încercat să recâștige independența statului iudeu). Acești năpăstuiți nu făceau decât să împlinească jurământul mărturisit de înaintașii lor pe parcursul milenarei pribegii în versurile Psalmului 136: „De te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce dreapta!… Sătui până peste cap de persecuțiile la care erau supuși, ei visau reîntoarcerea în Țara Făgăduinței. Intenție pe care o declarau sus și tare, așa cum au făcut-o în anul 1881 la Congresul de la Focșani cei „56 de delegați care au reprezentat 33 de organizații sioniste locale, organizații care reprezentau aproximativ 70.000 de activiști evrei, o treime din evreii români”. Rezoluțiile primului Congres Sionist au însuflețit o mare parte din evreimea română, care a considerat că: „soluția pentru rezolvarea problemei evreiești din România este emigrarea în Israel și colonizarea agricolă, crearea unei vieți evreiești noi, independente”. Din acest motiv, mulți istorici evrei consideră că participanții la congresul sionist de la Focșani sunt „adevărații fondatori” ai Eretz Israel [4b].

Un an mai târziu – deci în 1882 – rezoluțiile Congresului au început să fie puse în practică: a început prima Alyiah („Înălțare”), adică primul val al emigrației evreiești în „Țara Făgăduinței”. Printre primii pionieri care s-au stabilit în Israel s-au numărat și trei familii evreiești din Focșani: Israel Sehter, Alter Vainstoc-Filderman şi Itzhak Aaron Apelboim [4c]. Ca și cum ar fi vrut s-o contrazică pe Sura Zibal, lordul Rotschild (la acea dată, unul dintre cei mai bogați oameni din lume) i-a luat sub aripa sa ocrotitoare pe acești emigranți curajoși, construind pentru ei școli și spitale (unde a adus și cadre medicale) și administrându-le coloniile. Nu este deci de mirare că Leiba era atât de entuziasmat de perspectiva emigrării în țara strămoșilor săi mai ales că acolo ar fi scăpat de Gheorghe și de alții ca el.

De asemenea, un echivalent al lui Leiba Zibal din viața reală ar fi auzit în mod sigur și de Congresul Sionist de la Basel din 1897, organizat de jurnalistul, avocatul, dramaturgul și scriitorul Theodor Herzl (1860 – 1904).

Cu puțin înainte de Congresul de la Basel – mai exact, în iarna 1894 – 1895 – el finalizase lucrarea Der Judenstaat (Statul Evreu), o sinteză a obiectivelor sale care erau similare celor ale participanților la Congresul de la Focșani. Deși născut în Ungaria, la Pesta (actualmente parte a Budapestei), după moartea sorei sale, Pauline, Theodor Herzl s-a mutat la Viena. În „capitala valsului”, el a lucrat pentru cotidianul de orientare liberală Neue Freie Presse, fiind corespondentul acestei publicații la Paris în timpul „Afacerii Dreyfus” (un ofițer evreu al armatei franceze condamnat pe nedrept sub acuzația de spionaj din cauza originii sale – n.r.), un scandal care a divizat profund societatea franceză și a declanșat numeroase manifestări antisemite. În urma acestor evenimente Herzl și-a schimbat complet atitudinea față de situația evreilor din Europa, devenind în scurt timp cel mai cunoscut lider al mișcării sioniste. Fondatorul Eretz Israel, fostul premier israelian David Ben Gurion (1886 – 1973) scria că, pe vremea când „era un băetan în Polonia aflată sub ocupație rusă” (deci înainte de primul Război Mondial – n.r.) auzea că „a sosit Mesia, un bărbat înalt și chipeș, un om învățat din Viena, un doctor (în Drept – n.r.), nici mai mult, nici mai puțin”. La rândul său, Herzl „și-a dat seama destul de repede că dinamica iudaismului nu va veni din partea elitelor occidentalizate, ci de la cei săraci, de la masele de Ostjuden, o populație de care nu știa nimic atunci când și-a început campania” [5]. Ostjuden, adică evrei din Estul Europei – exact ca Leiba… Și, așa cum arătam mai sus, aceștia au început să plece, stabilindu-se pe teritoriul actualului Eretz Israel, la acea dată provincie a Imperiului Otoman cu denumirea oficială de Mutasarifatul Ierusalimului.

Cei care au plecat au rămas însă cu nostalgia locurilor natale, după cum sună emoționantele versuri ale cântecului emigranților evrei din Piatra Neamț de la 1900:

Aceste din urmă versuri au fost scrise de un bun prieten al lui „nenea Iancu”, poetul, scriitorul și dramaturgul (evreu de origine) Ronetti Roman (1854 – 1908). Nu întâmplător Andrei Cohn spunea despre Caragiale că „este autorul care ne cunoaște și ne iubește cel mai mult”! Pseudonimul Ronetti Roman a fost folosit în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea de către Aron Blumenfeld, autor al unei impresionante opere literare în limba română, pentru care în anul 1905 a fost decorat cu ordinul „Bene Merenti” clasa I-a (de aur) datorită meritelor sale literare. Ronetti Roman / Aron Blumenfeld a avut un destin care amintește în bună măsură de Leiba Zibal al lui Caragiale. În anul 1907, conacul în care locuia împreună cu soția sa, Eleonora (fiica arendașului Smil Herșcovici), a fost incendiat de către răsculați. Refugiat la Iași, avea să moară în anul 1908 „de inimă rea” – mai exact, în urma unui atac de cord provocat de experiențele traumatizante de care avusese parte în timpul răscoalei țărănești [7].

De astfel de experiențe – ba chiar de unele și mai teribile încă – au avut parte mulți „Leiba Zibal” din Europa de Est, mai ales după pogromul care în anul 1903 a avut loc la Chișinău. Ca urmare, pe teritoriul Imperiului Rus (care înaintea Primului Război Mondial cuprindea o bună parte din Polonia, Moldova de peste Prut și Țările Baltice) evreii au început să-și formeze grupuri de autoapărare. În perioada dintre cele două conflagrații mondiale, aceste grupuri nu numai că nu au dispărut, ci au luat amploare; mulți dintre membrii acestor formațiuni au emigrat în Palestina aflată sub mandat britanic, unde și-au asumat sarcina de a-i proteja pe coloniștii evrei. După anul 1948, când a fost proclamată crearea Eretz Israel, astfel de organizații paramilitare au furnizat cadre Tzahalului, mai bine cunoscut sub numele de IDF (Israeli Defence Forces – n.r.) [8].

Se poate spune deci că filmul lui Andrei Cohn reprezintă o expunere realistă a factorilor psihologici care, în contextul apariției mișcării sioniste (fiind un răspuns la multiplicarea pogromurilor și a altor manifestări antisemite), au generat o schimbare fundamentală a atitudinii poporului evreu, care nu a mai acceptat statutul de eternă victimă. Modificând textul nuvelei lui Caragiale, Andrei Cohn a subliniat această schimbare apărută în mentalul colectiv al evreilor (în special al celor din Răsăritul Europei) la cumpăna veacurilor XIX și XX. Deși la prima vedere prezintă doar un caz particular, scenariul care a stat la baza filmului realizat de Andrei Cohn este povestea unui întreg popor, cu visurile și suferințele sale. O poveste care continuă să fie de actualitate, chiar dacă, după 15 luni de lupte dintre armata israeliană și organizația teroristă Hamas, ostaticii care au mai rămas în viață au început să se întoarcă la familiile lor.

Ce și cum – sau, cum ar spune americanii, „technicalities”

Așa cum arătam și mai sus, regizorul Andrei Cohn a început să lucreze la scenariul filmului în anul 2018, cu care a aplicat în anul 2019 la CNC, primind aprobarea „prin 2020, după lockdown”. După aprobare și primirea finanțării a urmat „un casting lung” făcut „într-o perioadă foarte stranie, în pandemie”, care părea că va pune proiectul între paranteze. În cele din urmă, Andrei Cohn s-a oprit la următoarea distribuție:

Leiba Zibal – Doru Bem, care datorită interpretării sale excepționale a câștigat premiul „Heart of Sarajevo” la categoria „Cel mai bun actor”.

Sura Zibal – Nicoleta Lefter, care pentru a intra mai bine în pielea personajului interpretat s-a tuns extrem de scurt  (în familiile de evrei ultraortodocși, femeile își rădeau capul după nuntă).

Eli Zibal – Mario Dinu

Gheorghe – Ciprian Chiricheș, care a interpretat magistral rolul unui declasat cu vocație de bully.

Cucoana „cu fițe” – Mihaela Chiricheș, o altă interpretare care trebuie apaudată

Mama lui Gheorghe – Ana Ciontea

Jandarmul – Puiu Mircea Lăscuș, foarte veridic în acest rol.

Nu trebuiesc uitați nici actorii Cristina Flutur, Iulian Postelnicu, Tibor Pallfy, Erdei Gábor și Bogdan Farcaș, a căror performanțe dau consistență filmului.

Andrei Cohn i-a încredințat funcția de director de imagine lui Andrei Butică, un talentat cameraman cu care a mai colaborat la realizarea filmelor Acasă la tata (2015) și Arest (2019), al cărui scenariu a fost inspirat de tragicul destin al disidentului Gheorghe Ursu. Imaginile aproape picturale realizate de Andrei Butică – atât cele de exterior, prin care regizorul a încercat să ilustreze ideea că „Pământul este de fapt un loc frumos iar noi îl murdărim”, cât și cele de interior, care sunt uneori adevărate portrete de familie – demonstrează că, și de data asta, Andrei Cohn a ales bine. Alegerea a fost, probabil, determinată de formația de plastician a regizorului, care, așa cum mărturisea într-un interviu, a „trecut prin Liceul de Arte Plastice” și „prin UNARTE, la secția Pictură”, unde a „stat vreo opt ani”. Fiind „exmatriculat din cauza unei neînțelegeri cu un profesor” după ce a dat pre-diploma, s-a angajat în publicitate, domeniu care l-a „distrat foarte tare”, după care s-a apucat să regizeze reclame, „într-o perioadă în care nu era cine știe ce mândrie să faci asta”.

Tot formația de plastician a lui Andrei Cohn explică atât de ce pentru costume design a ales-o pe Viorica Petrovici, ale cărei creații vestimentare au dat un plus de realism personajelor cât și modul în care a „construit decorul” (inclusiv clădiri!) „împreună cu Cristian Niculescu”. La scenografie și-a adus cu succes contribuția și Andreea Popa, căreia îi datorăm prezența pe set a unor detalii de atmosferă care ajută spectatorul să dateze corect acțiunea filmului – de exemplu, bicicleta lui Leiba. Pentru un cunoscător într-ale imaginii cinematografice este evident că, pentru realizarea filmului trio-ul Andrei Cohn – Cristian Niculescu – Viorica Petrovici a făcut o muncă de documentare „foarte solidă”, datorită căreia a fost creată o ambianță cât se poate de veridică.

Pe scurt, se poate spune că filmul Săptămâna mare, produs de Mandragora în colaborare cu Bord Cadre Films (Elveția) este una din cele mai importante realizări ale cinematografiei românești care au fost prezentate publicului anul trecut.

*       *       *

NOTE

1) Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, Editura Minerva, București, 1988, p. 97, apud Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Editura Polirom, București, 2012, p. 228.

2) George Călinescu, Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, ediția a II-a, Editura Minerva, București, 1982, p. 496.

3) Berlinale 2024, Post #6: Interview: Romanian director Andrei Cohn (‘Holy Week’), https://baradwajrangan.wordpress.com/2024/02/19/berlinale-2024-post-6-interview-romanian-director-andrei-cohn-holy-week/

4) Ștefan Borcea, Congresul care a pus bazele colonizării statului Israel. De ce a fost ales Focşani pentru rezolvarea problemei evreieşti, articol publicat pe data de 06.02.2022 în cotidianul „Adevărul”, https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/congresul-care-a-pus-bazele-colonizarii-statului-2148046.html

5) Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Humanitas, București, 2019, traducere din limba engleză de Irina Horea, p. 460.

6) Nicolae Iorga, Istoria Evreilor din Țerile Noastre, Ediție nouă, cu note, prefață și postfață de Teșu Solomovici, Editura Teșu, București, 2022, pp. 185 și 164.

7) Florian Saiu, Scriitorul evreu care a aprins flacăra naționalismului românesc, articol publicat pe data de 26.01.2023. în cotidianul „Jurnalul Național”, https://jurnalul.ro/special-jurnalul/ronetti-roman-manasse-nationalism-romanesc-922077.html

8) * * * Holocaust Resistance: Historical Instances of Jewish Self-Defense, articol postat pe portalul „Jewish Virtual Library”, https://www.jewishvirtuallibrary.org/jewish-self-defense