marți, iulie 16, 2024

Școala noastră – ce-am făcut cu ea?!

            Imaginați-vă următorul episod:

            Undeva, în provincie, la marginea unui oraș, într-o școală primară de cartier periferic sau într-una din ruralul abandonat are loc o inspecție – la clasa a II-a – la o oră de Aritmetică, Matematică sau cum i-o spune acum. Copiii, mulți dintre ei peste vârsta normală de 8 – 9 ani, nu doar că nu știu să facă operații matematice simple (adunări și scăderi) dar nu sunt în stare nici măcar să recunoască pe tablă sau în manual numerele și semnele operațiilor. Cei mai mulți dintre ei frecventează școala aleatoriu (familiile ”împingând” câte ceva – prestând chiar și muncă fizică pentru director – ca să li se treacă cu vederea absențele), iar părinții lor nu au nici un interes pentru educație (întrucât știu, din experiență, că – în viața asta – doar capacitatea ”de-a te descurca” și ”norocul” fac legea). Inspecția e anunțată, directorul cheamă învățătoarea și îi explică – ferm și fără a face economie de amenințări – că ”ora” trebuie să se încheie cu bine, că ”reprezentatul Inspectoratului” trebuie să plece cu convingerea că ”se face tot posibilul” și, chiar și-ntr-un asemenea mediu, pot exista ”performanțe”. Evident, la toate acestea se vor adăuga – ”din partea conducerii” – și inevitabilul ”protocol”, și câteva ”mici atenții”. Lucrurile acestea sunt imperativ obligatorii, dat fiind că, altfel, se va pune pune problema desființării școlii, vor dispare posturile (inclusiv al învățătoarei) și – asta directorul n-o mai spune – chiar dacă el, personal, ”se va aranja”, în mod cert nu va mai fi director. Învățătoarea e, cum se spune, ”între ciocan și nicovală”, adică între presiunile directorului și starea – pe care o cunoaște bine – a elevilor. Ce să facă? Se gândește la câteva exerciții simple, dintre care – pe unele – le va face (ea) la tablă și clasa le va recita cu voce tare, pe altele le vor face câțiva elevi, aleși pe sprânceană. Pentru a nu fi ”probleme”, directorul se ocupă de ”mobilizare”: cheamă părinții, îi amenință, îi flatează, le scade din ”datorii”, în fine, se asigură că la ”ora” în cauză vor fi cât mai mulți elevi. Învățătoarea repetă lecția ca pe o piesă de teatru: îi pune pe elevi să recite cu voce tare ”patru plus cinci fac nouă”, în vreme ce ea scrie cifrele pe tablă. O dată, de două ori, de douăzeci de ori. Le desenează cifra 4 pe o foaie și le-o dă pentru acasă cu indicația de a repeta cuvintele rostite în clasă atunci când văd semnul în cauză pe tablă. Mai face câteva asemenea operații, punându-i de fiecare dată să recite și dându-le ca semn de recunoaștere desenul primei cifre. Celor câțiva aleși – cei mai buni din clasă – le scrie pe tablă (și-i pune să copieze în caiet) câte un exercițiu simplu (altul pentru fiecare) apoi le cere ca, acasă, să-l scrie zilnic de câte douăzeci de ori. Dresajul acesta se repetă, invariabil, cu cei prezenți, pe parcursul unei întregi săptămâni. Vina și ziua inspecției, iar inspectorul apare – bonom, dar dezinteresat – însoțit de director. Acesta din urmă recită onctuos clasicul discurs cu ”copiii, viitorul nostru”, urechează patern unul – doi elevi, laudă o fată și pleacă, lăsându-l pe inspector la oră. ”Doamna” se apucă de citit catalogul (ca să mai treacă timpul), face aprecieri vagi asupra unui elev sau altul și – în cele din urmă – își începe lecția. Scrie pe tablă: 4 + 5 = 9 și întreabă: ”ce avem noi aici?” Pădure de mâini pe sus. Alege un elev oarecare și acesta recită dintr-o suflare: ”patru-plus-cinci-egal-nouă”. Bravo! Următoarea operație. Și tot așa. Apoi vine la tablă premianta clasei (bineînțeles, inspectorul nu știe de cine e vorba), care scrie pe tablă o operație. Știe și s-o citească! Apoi alții, care, cu o grafie aproximativă caligrafiază ceea ce repetaseră de sute de ori acasă. Ei nu știu să citească cifrele, dar – sub pretextul că explică clasei – o face învățătoarea. O observație mai ”amăruie” stârnește atenția, o glumă (la momentul potrivit) ”destinde atmosfera” și, finalmente, ora ”se încheie cu bine”, iar elevii – eliberați – o tulesc în curte. Pe drumul spre cancelarie, inspectorul îi spune câteva cuvinte de laudă, dar (așa trebuie) îi face și câteva observații învățătoarei și, înainte de-a intra ”la direcțiune”, se despart amiabil. S-a prins – sau știe – inspectorul de ce ce-a fost vorba? Cel mai probabil da. Din poziția lui are o vedere relativ panoramică asupra școlilor; din presă și din discuțiile între prieteni (ai lui și ai copiilor lui) știe cum stau lucrurile în școlile rurale și-n cele de periferie. Dar… mai are câțiva ani până la pensie și, pentru a profita de salariul de inspector, ”nu vrea să aibe probleme”. Mai sus de el sunt ”autoritățile locale”, care au un cuvânt greu de spus în numirea inspectorilor, și ”dacă iese prost în raportări”, se va lăsa ”cu capete tăiate”. Și mai sus e Ministerul și varii comisii care cer – tot  timpul – ”rapoarte”, ”fișe centralizate”, Excel-uri și varii tabele numai cu ”performanțe”. Nu e bine să le dai ”eșecuri”, dat fiind că și ”cei de sus” ”raportează mai departe”. Și, apoi, e presa, care – cum bine se știe – face scandal din orice. Nu suntem noi, școlile din oraș / județ, Inspectoratul și orașul / județul cei mai răi din țară! Ideea e că ”lucrurile au mers bine”, ”toată lumea și-a făcut datoria”, ”raportul” se poate încheia satisfăcător (sigur, și cu niște observații, relativ neutre) și s-a mai terminat o inspecție. În realitate, despre ce-a fost vorba? Un play-back generalizat: toată lumea ”s-a făcut că face ceva”: elevii că citesc de pe tablă sau că rezolvă exerciții, învățătoarea că ține o oră, directorul că-și laudă școala, inspectorul că urmărește lecția, funcționarii că ”dau mai departe” ”cifrele obiective”. În fapt, nimic nu era adevărat. În toată afacerea, singurele lucruri ”cinstite” erau ”protocolul” și ”mica atenție”. În realitate, ”știm toții cum merg lucrurile”. Ce putem face? Dacă nu întreținem iluzia realului, se va prăbuși totul. Și, ca-ntotdeauna când se prăbușește ceva, ”cei de sus” mai au o șansă; dar cei ”cei de jos” vor fi îngropați sub dărâmături.

            Aceasta e starea reală a celei mai mari părți a școlii românești (de la grădiniță la doctorat) în anul de grație 2023, în care un președinte – mai absent din lume decât elevii ce nu vin la ore – pretinde să dea ”un pachet de Legi ale Educației” pe care, cel mai probabil, nu le-a citit și al căror conținut nu-l interesează. Așa-zisele lui ”Legi” nu vor rezolva nimic, dat fiind că – nepornind de la problemele reale ale școlii și ale societății – nu au menirea de-a rezolva ceva. Ele nu sunt nimic altceva decât expresia puterii unui om îmbuibat de sine însuși și care, de la înălțimea funcției sale, crede că poate orice. Inclusiv să-și bată joc de școală și de lege. Oricât de mult rău vor produce în viitorul apropiat – dezorganizând ultimele resturi ale învățământului – problema adevărată nu sunt aceste ”Legi”, ci curenții subterani care se adună și se învălmășesc sub pojghița lor. Mai devreme sau mai târziu – eu unul cred că destul de devreme – aceștia vor izbucni la suprafață. Și atunci, pentru cei mai mulți dintre noi, totul se va schimba. Dintr-o dată, speriindu-ne, deși semnele sunt – de mult – aici.

            Despre ce e vorba? Astăzi, școala românească arată exact ca industriile lui Ceaușescu în 1990: e aici, masivă, în fiecare sat, cu universități în fiecare municipiu reședință de județ, cu Inspectorate și Case ale Corpului Didactic, cu metodiști și ”materiale auxiliare”, încadrând – cel puțin teoretic – toți copiii de până la 16 ani și preluându-i (iarăși teoretic) cam pe jumătate din ei în ”învățământul superior”. În fapt, o știm cu toții – la fel ca industriile lui Ceaușescu – ceea ce produce această școală e de o calitate atât de joasă încât nu are nici o funcție socială: copii dintre care o mulțime nu știu, la propriu, să citească, alții care abia descifrează literele, cifrele și operațiile, adolescenți care – în afara de papagaliceala pentru ”testări naționale” – nu au idee de nimic, absolvenți de Liceu care n-au citit nici o carte (căci pentru Bacalaureat se învață ”esee”), studenți incapabili să scrie o jumătate de pagină de text, licențe, dizertații și doctorate copiate de-a valma, pe care nu le citește nimeni (toate comisiile fiind cu ochii pe ”protocol”), ”module pedagogice” și DPPD-uri în care ceva mai ridicol și mai grotesc decât vrăjitoria e vândut ca ”știință” (și încă universală!), masterate pe care nu le (mai) frecventează nimeni – că doar se face cercetare, nu predare! – dar pe care le absolvă toți, oferte de doctorat (evident, contra taxă, plus niște ”suplimente”!) pe care, în cele din urmă, le scriu ”electronii liberi” ai departamentelor (în speranța unei titularizări), hârțogărie nesfârșită și cu totului inutilă, sporirea ”personalului administrativ” și bătaia – fără nici o regulă – pentru funcții. La capătul tuturor acestora ce se află? Elevi complet analfabeți sau semi-analfabeți, profesori care n-au mai citit de decenii o carte, școli care arată precum dispensarele anilor 2000 (dar pe care le însuflețește veselia copiilor), universități ce sunt focare de impostură și, mai presus de toate, de jos până sus, ”căpușele”: piramidele de putere. Azi știm cu toții cum arată lucrurile; ceea ce e cel mai sinistru e faptul că mâine vom suspina cu toții după vremea în care ”în fiecare sat și în fiecare cartier era câte o școală”, în care profesorii ”făceau carte” și ”erau severi”, în care ”învățam pe rupte” etc. Minciuni pioase ce cosmetizează un trecut penibil. Nu? Toate fabricile lui Ceaușescu ”produceau pentru export” și toți muncitorii ”se întreceau” care-mai-de-care în râvnă și-n invenții! Au venit străinii și ne-au furat tot! Și școala tot din vina lor – cu ”educația sexuală” – s-a dus pe râpă. Că, altminteri, noi eram primii la toate Olimpiadele, înaintea americanilor și a rușilor…

             În ciuda acestor alibiuri, a ”performanțelor” raportate și a faptului că, peste tot, mai există încă oameni care înțeleg să-și facă treaba – acolo unde se află – în mod serios, adevărul e acela că eșecul școlii noastre e atât de patent încât nimeni (și mai ales decidenții) nu-și mai pune problema schimbării sau reformării ei. Acum suntem în vremea lichidării. S-a văzut din discuțiile asupra ”Legii Învățământului Preuniversitar” legate de scoaterea unor discipline fundamentale de la profilele teoretice. A fost absolut clar că pentru nimeni nu a contat, nici un moment, finalitatea studiilor elevilor de la aceste profile și structura unitară a cunoștințelor pe care ei le dobândesc traversând programa de liceu. Lucrurile acestea țin – deja de multă vreme – de privacy, de domeniul personal al formării, care se realizează în mediul familial, al cunoscuților, al pasiunilor proprii și al cărui vector sunt meditațiile în țară și câțiva ani de studii în afară. La noi, a revenit la suprafață fondul nostru ancestral de oameni ”sub vremi” ce ne spune că teoria nu-i bună la nimic și nu e nimic altceva decât vorbărie goală, pentru cei care și-o pot permite. Ceea ce contează cu adevărat e să faci bani (muncind cât mai puțin), să-ți iei mașină și casă, să te distrezi la maxim și – dacă poți – să ajungi șef. Pentru așa ceva nu-ți e necesară nici un fel de teorie: ajunge ”să te dai pe lângă cine trebuie”, să fii tupeist/ă, ”să te învârți”, ”să-ți creezi obligații” și să ajungi – cât mai devreme cu putință – acolo ”unde se împart banii”. Repet, la acest nivel, teoria e cu desăvârșire inutilă: te scoate din circuit (luându-ți timp) și-ți dă niște scrupule (care te fac să ratezi ”oportunitățile”). România de azi are nevoie de o clasă de ”întreprinzători”, nu de teoreticieni. Ca atare, limitarea teoriei, peste tot, e o necesitate. Putem spune – precum Cromwell – ”crudă necesitate”, dar, totuși, necesitate. În plus, trăim într-o lume liberă și pe cei cu vocație teoretică (elevi / studenți și dascăli deopotrivă) nu-i împiedică nimeni să se ducă în Danemarca, Olanda, Anglia sau State.

            Noi vrem altceva: muncitori (semi)calificați care să lucreze la bandă în fabricile relocate în țara noastră. Asta e: am beneficiat de două șanse nesperate – dezvăluirea de către China a caracterului ei belicos și Războiul din Ucraina. Astfel că, de departe sau de aproape, sute de fabrici ”se implantează” în România profitând de mâna de lucru (încă) ieftină de aici. Până la robotizarea lor completă, date fiind costurile ecologice și avantajul ieftinătății producției la noi suntem pe cale de a deveni (în sfârșit!) o periferie productivă a capitalismului industrial. Date fiind seismele geopolitice ale prezentului, mișcarea e foarte rapidă și – dintr-o dată (luând în calcul și deopopularea prin emigrație) – cererea de forță de muncă semicalificată e mai mare decât oferta. Așa că, volens – nolens, trebuie să trecem la producția rapidă și de masă a substituților de roboți din fabricile ce se așează în ”parcurile industriale” de la noi. Cum? Coborând vârsta de calificare și de angajare a tinerilor și scăzând la minim perioada studiilor. Ideea de bază e următoarea: prima formă de educație o fac reclamele, módele și – mai ales – aglomerarea de restaurante și de cluburi din centrele orașelor. ”Distrează-te!” – îi spun ele elevului – ”o meriți!” ”Hai să mergem împreună în oraș!” Da, numai că pentru asta ne trebuie bani – și nu puțini; o seară fără 2 – 300 de lei e aproape de neimaginat. De unde să-i iei? De la mama, de la bunica? Da, până la un punct. Și atunci o altă voce șoptește: ”Vino la noi, avem o ofertă de lucru pentru tine!” Doi ani, un an, câteva luni, săptămâni sau zile de traininguri de calificare, ”intri în producție” și ai banii tăi! Nu mai depinzi de familie! În Occident și în Statele Unite se discută de coborârea vârstei de ”acces pe piața muncii” la 14 ani (cu anumite condiții – job-uri vacanțiere, în domeniul serviciilor etc.). Ceea ce important e faptul că se face primul pas. Probabil, în scurt timp, vârsta aceasta va deveni canonică și – cine știe? – pentru anumite ”sarcini” s-ar putea coborî chiar la 12 ani. (Poate unii-și mai amintesc că Stalin îi făcuse pe copiii de 12 ani responsabili – penal! – pentru faptele lor. Ba chiar și pentru ale părinților!).

            Vrei să distrezi, îți trebuie bani; ca să faci bani, trebuie să lucrezi; cât mai devreme, cu atât mai bine, pentru că scapi de morala pe care ți-o fac părinții. Se poate, e la-ndemâna oricui, nu e necesar decât să lași școala – care oricum, nu-ți dă mai nimic – și să treci în ”învățământul dual”. Aici, totul e ”practică”, teoria nu are nici un rost (pentru că, oricum, ea e de domeniul altora – adesea din ”diviziile regionale” de la Praga, Viena, Londra sau cine știe de pe unde). Trebuie să știi aparatele și gesturile ce urmează a fi făcute, în succesiunea lor. Și le repeți până le știi. Căci – nu? – repetitia est mater practicorum. Acum, judecând la rece, ce face acest timp de ”învățământ”? El realizează o formă de disciplinare socială a tinerilor la vârsta cea mai agitată. Merită să remarcăm faptul că – în ceea ce privește generațiile d’un certain âge – ceea ce le revine în memorie, atunci când e vorba de ”școala lui Ceaușescu”, nu sunt niște conținuturi ale învățării, ci lucruri ce țin de ”ordine și disciplină”: uniforme, numere matricole, cordeluțe, ceremonii ale pionierilor, stat la ore ”cu spatele drept și cu mâinile la spate”, ba chiar și câte-o ușoară ”corecție” cu indicatorul. Retrospectiv, toate aceste lucruri (pe care elevii acelui timp le-au urât din rărunchi) sunt ținute a-i fi ”făcut oameni” pe adulții de acum. Și dacă școala actuală e deplânsă de părinți acest fapt are o mică legătură cu ceea ce ține de cultura generală pe care ea ar trebui s-o ofere, însă ține – în chip esențial – de ”absența disciplinei” pe care s-ar cuveni s-o formeze. E ceva banal că tinerii zilei de azi se vor mult mai independenți și mai autonomi decât cei din alte vremuri, că autoritatea părinților declină încontinuu (între altele și din cauza faptului că petrec tot mai puțin timp cu odraslele lor) și că disciplinarea copiilor e transferată dinspre familie spre școală. Ceea ce vor părinții este ca școala să le producă, în primul rând, ”copii cuminți”. Or, la starea de delabrare a școlii de la ora actuală, lucrurile stau exact invers: pe lângă mode și găști, aici copiii descoperă – mimetic – subteranele internetului, drogurile, sexul și corelatul acestora – depresiile. Și, dacă școala nu poate să satisfacă cererea părinților de disciplinare a copiilor, pentru ca aceștia să nu ajungă niște loser-i, e preferabil să o facă ”piața”. În definitiv, pentru noi toți, factorul de raționalizare cel mai puternic e, în ziua de azi, nevoia banilor și împărțirea lor, nu deprinderea științelor. Iar disciplina – ca să spun așa – ”se deprinde la locul de muncă”. Mai eficient chiar decât meseria. Căci oricine lucrează – mai ales în muncile manuale ale unei industrii – descoperă puterea strivitoare strivitoare a sarcinilor repetitive și, încă mai mare, pe cea a ierarhiei.

            S-ar putea ca toată discuția în jurul materiilor (prea) teoretice, care devin opționale să aibă o altă miză: reducerea semnificativă a posturilor la disciplinele în cauză. După transferurile din vara lui 1990, au existat catedre vacante în învățământ până prin 2000. Cei care le-au ocupat au acum cel puțin 48 – 50 de ani. Ceea ce înseamnă că mai au 10 – 15 ani până la pensie. Ținând cont de transferuri, s-ar putea ca vârsta de pensionare a profesorilor (cel puțin de la ”marile colegii”) să se apropie și mai mult, devenind de actualitate în următorii 5 – 10 ani. Ei bine, cel mai probabil, atunci când va începe acest exit în masă, nu vom mai avea de-a face cu înlocuirea tuturor profesorilor. Declinul natalității și scăderea demografică vor fi completate – semnificativ – de ”inutilitatea teoriei” a cărei concluzie o va reprezenta scăderea numărului liceelor, tot așa cum ”necesitatea practicii” va duce la înmulțirea școlilor duale. Nu ar fi exclus ca fiecare județ să rămână cu 4 – 5 licee și, în schimb, să se vadă dotat cu 5 – 10 ”Unități de Învățământ Dual” (în fapt, școli profesionale girate de varii întreprinderi, în beneficiul administrației locale, care nu știe cum să se scape de povara întreținerii ”infrastructurii educației”). Unul din efectele acestui proces îl va constitui reducerea, drastică, a populației universitare. Sigur, ”învățământul” dual va oferi și posibilitatea Bacalaureatului, dar – în mod cert – nu acesta e scopul lui, iar echivalările necesare finalizării studiilor preuniversitare vor cere eforturi pe care nu mulți dintre absolvenții lui se vor încumeta să le riște. În schimb vor apare ”specializările de scurtă durată”; deja se vorbește de ”facultatea de 2 ani”, n-ar fi exclus s-o vedem și pe cea de un an sau – cine știe – ”traininguri” punctuale pe un subiect sau altul. Mai mult sau mai puțin, asemeni tuturor instituțiilor culturale, universitățile vor deveni ”prestatoare de servicii” pentru ”economia lucrativă” și furnizoare de entertainment pentru angajații ei. Cel mai probabil, acest lucru va însemna două lucruri, în alternanță: câteva schema tehnice imediat aplicabile și multă ”psihologie motivațională” menită a compensa, în mintea oamenilor, ceea ce nu poate fi cumpărat cu banii salariilor lor.

            Pentru odată, dacă putem spune așa, planetele s-au aranjat perfect: tot așa cum deceniul 1990 – 2000 a fost cel al dezindustrializării; 2020 – 2030 va fi cel al deșcolarizării. Acum e o nevoie reală de mână de lucru slab calificată sau semicalificată pentru a asista tehnologiile din fabricile delocalizate în România. Și această mână de lucru e necesară în cantitate destul de mare și cât mai rapid. Tinerii vor să depindă cât mai puțin de părinți; dacă nu-și pot face casa lor, măcar să nu fie la discreția vârstnicilor în ceea ce privește banii. Adulții, la rândul lor, vor ca odraslele să deprindă undeva disciplina pe care ei simt că nu le-o mai pot da acasă. Și încă ceva: ar prefera să-și știe copiii lucrând și trăind cât mai aproape de ei. Iar mia de euro câștigată în țară e mai valoroasă (dată fiind gratuitatea locuinței și împărțirea mesei) decât cele două de afară. Societatea însăși a ajuns la limita a ceea ce poate produce impostura: un enorm sistem birocratic care funcționează în gol, creând titluri fără conținut, piramide de funcții, play-back-uri pentru ”raportări” și un enorm deficit de civilizație la cei care ies pe porțile școlii de toate gradele. După generalizarea ChatGPT-ului, nimeni nu va mai avea nevoie de fabricanți de discursuri, de texte și de toată maculatura pe care o produce îndeobște învățământul. Ideea e simplă: ne-am jucat 50 de ani (de la ”Liceele Industriale” – cu Bacalaureat obligatoriu – /ale/ lui Ceaușescu și până astăzi) de-a școala și n-am reușit să producem decât mulțimi de tineri cu cunoștințe din ce mai precare, care evită să muncească (cel puțin în țară) și-i revendică statului privilegiul ”diplomei” lor. Diploma aceea la care orice angajator preferă să nu se uite, dar care contează atât de mult ”în sistem”. Statul nostru are mari probleme cu plata pensiilor. În curând vor intra în lumea pensionarilor primii decreței. Nimeni nu știe ce va fi atunci și de unde li se vor plăti acestora ”drepturile”. Un lucru e cert: statul acesta nu mai are nici un interes să dea bani pe pretextul cartonului unor diplome. În schimb, are tot interesul să încaseze bani din ”contribuțiile” celor care lucrează. Și de la 14 ani, și peste 65 de ani. Și ar face o afacere bună cu multe din terenurile școlilor și ale universităților…

            Putem să spunem ce vrem despre piață, despre stat, despre cei care-l conduc, despre firme și despre oricine și orice. Dar să nu uităm un lucru: noi, cei care lucrăm în învățământ, noi suntem cei responsabili că s-a ajuns aici. Am crezut că ”merge” oricum, că nu mai e nevoie să fim profesioniștii disciplinelor noastre, ne-am deprofesionalizat ne mai citind în domeniu, am ajuns datați și am încercat să suplinim asta ba prin amenințări, ba prin puseuri ”emoționale”, am sfârșit prin a ne pricepe la de toate, trecând de la una la alta, ne-am lăsat purtați de valul tuturor ”pedagogiilor”, am acceptat să ne îngropăm între hârtii, ne-am văzut de construcția caselor, de studiile propriilor copii, am venit la școală în silă și doar pentru a ne manifesta frustrările, ne-am războit – fără rost – între noi și, în cele din urmă, am pierdut pe toată linia. Școala s-a destructurat complet, copiii ne-au plecat, reactivitatea s-a tocit și ea și acum vizează mai curând corpul ce declină și între viețile noastre – de tineri studioși, începători încrezători și maturi obosiți și fără orizont – nu mai e nicio legătură. Pentru cei ce se află acum în bănci nu suntem nimic altceva decât niște papagali ce-nșiră lucruri fără rost, în vreme ce trag cu ochiul doar la funcții, la meditații și la cadouri. Pentru cei de deasupra noastră… Cândva le-am încredințat învățământul funcționarilor, iar azi funcționarii sunt convinși că pot face educație mai bine decât noi.

            O să mi se spună: stați, că și cu mâna aceasta de lucru semicalificată e doar o problemă de timp – în curând Inteligența Artificială și roboții vor prelua și sarcinile pentru care acum avem nevoie de angajați. Sigur că da; așa va fi. Și atunci, ce ne va mai rămâne? Mantrele disperării: ”reziliența” și ”adaptarea”.

Distribuie acest articol

67 COMENTARII

  1. „Aceasta e starea reală a celei mai mari părți a școlii românești (de la grădiniță la doctorat) […] profesori care n-au mai citit de decenii o carte…”

    Nu știu cum sunt lucrurile la Oradea, dar – am mai scris asta în comentarii la articole similare – în București este altfel. Este, desigur, regretabil dacă undeva se întâmplă ceea ce spune autorul textului, iar sarcina corpului didactic de a schimba situația este importantă.

    Așadar, dacă domnul profesor M Maci contribuie activ la îmbunătățirea lucrurilor, îndeplinește o datorie onorabilă față de societate pentru care merită aprecierea concetățenilor.

    Dar, pentru schimbare este necesar să fie identificate corect cauzele situației actuale, iar principalele cauze sunt două: politizarea excesivă a învățământului și subfinanțarea sa. Este simplu.

    Cât privește „AI”, probabil autorul a adus-o în discuție pentru că e la modă. Altfel, despre progresul științific și tehnologic istoria a arătat că aduce mai multă bunăstare. Tuturor.

    Așadar, nu uitați… Doriți învățământ mai performant? Militați pentru depolitizare și cereți mai mulți bani de la autorități!

  2. Sincere felicitari, domnule Maci! O atenta si clara radiografie a scolii de azi din Ro. De apreciat la superlativ efortul dv. Decaderea pe toate planurile si la toate nivelele este tot mai evidenta, in ciuda vorbariei goale din ” Romania educata”.

  3. Trist si cat se poate de adevarat ceea ce afirma d-l Maci in articolul său.Sunt profesor la un liceu cu profil tehnologic într-un oras din sudul tarii.Predau matematica si marturisesc ca nu reusesc sa îi conving pe marea majoritate dintre elevii mei ca merita sa învete pentru examenul de bacalaureat.Am ajuns la exasperare repetand în fiecare ora regula semnelor , ridicarea la putere , în general operatii simple pe care ar trebui sa le cunoasca înca din gimnaziu.Ma lovesc efectiv de un zid al refuzului de a face cel mai mic efort intelectual , un dezinteres fata de viitorul lor ca potentiali absolventi cu Diploma de Bacalaureat.Tot ceea ce îi intereseaza este sa castige cat mai repede banii necesari pentru traiul zilnic al lor si al familiilor lor.Pentru cei mai multi dintre ei , majoritatea fiind din mediul rural , a veni zi de zi la scoala este o problema financiara acuta.Altii , chiar daca pleaca de acasa , nu ajung neaparat la scoala ci pierd timpul si banii prin salile de jocuri mecanice sau de pariuri care au invadat centrul orasului.
    Traiesc un sentiment de blazare , conjugat cu inutilitatea efortului de a-i convinge pe elevii mei ca rostul lor , acum si mai tarziu , este scoala ca fundament pentru o meserie bine platita care sa le ofere sansa unui viitor cat mai lipsit de griji.
    Felicitari domnului Maci pentru acuratețea descrierii situatiei de astazi a învatamantului romanesc.

  4. Crunt articol. Adevarat 100%. Asta il face si mai deprimant.

    Oare vom gasi resurse ca natie sa iesim din fundatura in care am ajuns? Asta e intrebarea.

    • Cineva spunea ca-n Bucuresti este altfel. Adevarat. Este asa:
      Liceu din centru, de renume, inghesuiala mare. Are clase 1-12. Clasa a VIII-a. Luna mai. Mai sunt 2 saptamani pana la terminarea anului scolar. Sedinta de clarificare a modului in care se aleg prioritatile pentru clasa a IX-a. Toata clasa are o problema. La jumatate dintre materii profesorii n-au pus nici o nota vreunui elev. Diriginta ne sfatuieste sa mergem sa discutam cu profesorii. Am intrebat-o daca copiii au absente la acele materii iar diriginta mi-a raspuns ca nu. Si-am intrebat-o ce-ar trebui sa discutam noi cu profesorii, sa le spunem sa-si faca meseria. Nu stiu daca alti parinti s-au dus la profesori dar copilul meu a avut mediile incheiate la toate materiile. Cam asa-i in Bucuresti.

  5. Chestia asta cu învățământul „de Stat” a început să mă agaseze din cauza sterilității discuțiilor.
    Ca părere, trebuie răspuns la o singură întrebare: PENTRU CE pregătim generațiile următoare?
    Eu aș zice că generațiile viitoare trebuie pregătite pentru a IV-a Revoluție Industrială, respectiv revoluția IA+Geneticii. Numai că….cine să facă asta? Statul? Mă îndoiesc că știe/poate/vrea.
    Cred că ar trebui o gândire nouă care să schimbe din temelii modul în care va trebui făcută educația/instrucția generațiilor viitoare.

  6. Cu scoala si facultatea de acum vom avea rapid si dezmembrarea cercetarii. In ciuda vorbelor, finantarea este mizerabila, licitatiile cu multe gauri negre. Iar diaspora nu va veni sa lucreze pe salariile ds aici, niciodata. Iar ministrul actual al cercetarii vorbeste ca sa se afle in treaba, se lauda singur.

  7. Ce bine ati prezentat tot invatamantul romanesc dle profesor! Aveti perfecta dreptate. Va multuesc!
    Sunt mama a 2 copii cu doctorate in afara si careia ii lacrimeaza o parte din inima ca nu sunt cu ea in tara dar cealalta parte a inimii este fericita ca au fugit de ce spuneti Dvs dle Maci.
    Sa fiti sanatos!

  8. În mod cert, nu toate școlile sunt așa! Eu nu am predat într-o astfel de școală, și nu era la oraș! Este adevărat că alfabetizam unul sau doi copii în clasa a cincea, arau de o etnie mai refractară la școală…Rădăcina răului este în familie. Câți părinți citesc povești copiilor la culcare, seara? Câți le pun în mână o carte, câți se ocupă serios de educație, care îcepe de la naștere? Le pun în mână o tabletă sau telefonul, să aibă limiște…Cât să mai facă și școala care e criticată că nu compensează ce nu fac părinții? E suficient un copil cu carenț î educație ca să împiedice alți treizeci să învețe.Și profesorul nu are voie să ia nicio măsură????

  9. În învățământ toată lumea se preface că lucrurile merg bine. De la minister în jos toți cer profesorilor să prezinte rezultate bune. Sunt profesor. Îmi amintesc o inspecție anunțată, bineînțeles, de la București, chiar de la minister. Nu am anunțat clasele, nu am pregătit nimic. În ziua respectivă am făcut ce făceam în mod obișnuit. Am fost „mustrată” și de director și de inspector. Am aflat cu stupoare că așteptau ceva interesant, niște lecții „demonstrative”. Care să demonstreze, evident, că totul merge foarte bine, nu bine și nici binișor. Eu chiar credeam pe atunci că doar prin zone uitate de lume, ca a mea, oamenii trișează așa, fără scrupule. Atunci am conștientizat că nimeni nu vrea să afle adevărul din școli. Că sunt pe cont propriu. Superiorii mei nu îmi cere să fiu bună, nu îmi cer mai nimic. Dacă vreau îmi fac treaba, dacă nu, nu. De asta învățământul este în halul în care este. Director, metodist, inspector, toți sunt puși politic. Toți vor să raporteze mai sus că s-a depășit producția la hectar. Profesorii nu sunt exemple de civism și moralitate, sunt români obișnuiți, așa că pe mulți dintre ei nu prea îi supără conștiința. Cum e societatea așa e și școala.
    De aici, din poziția de profesor, văd două prime măsuri care trebuie luate pentru o schimbare în bine: depolitizarea învățământului și un alt mod de intrare în breasla asta, nu actuala titularizare, care verifică doar dacă știi informații din domeniul tău, nu și dacă ai profilul psihologic potrivit meseriei. Nu pot să îmi șterg din minte filmarea cu profesoara de engleză din Prahova. Ce caută ea în învățământ?

    • Exact la fel nu s-a intamplat noua la o ora de franceza in anul de gratie 1990.
      Aveam un profesor bun, care facea lectii interesante. Dar era putin mai excentric, ca sa spun asa, adica nu se conforma normelor.
      Cand am avut lectie deschisa la nivel de oras (cam asa ceva, imi amintesc ca era sala plina de profesori veniti din alte scoli), am facut o ora obisnuita. Care a mers bine, dar, evident, cu ceva greseli din partea noastra.
      Ulterior am aflat din cancelarie ca profesorul nostru a fost criticat pentru ca nu regizase ora ca sa mearga totul ‘snur’.
      Ca sa inchei in franceza … plus ça change, plus c’est la même chose

    • Director de colegiu național din oraș central i-a spus unei profesoare, care arăta că se poate învăța bine doar din clasă, fără meditații particulare, că nu este de-a lor. Respectiva deranja corpul profesoral.

  10. Nu voiam să revin pe „Contributors”, dar de mult n-am citit un text atît de adecvat și bine scris, mai ales umorul! Radiografia dv arată cunoașterea învățămîntului și, mai mult, proiecția societală este edificatoare. Într-adevăr, n-ai ce aștepta de la președintele Globetrottel, pardon, -troter, nici de la „Ghiocela” Deca, pregătirea ei psiho-pedagogică se rezumă la „Treambura Pamporea” (fiind inginer de vapoare cu doctorat politic).
    Dați textul – fără să precizați conjecturile – unor cadre didactice. E mult dacă aproximez că 80% vor spune că trebuie repetată lecția cu elevii o săptămînă-două, „să iasă”, „să nu mă fac de rușine” și altele asemenea?
    Reformă în învățămînt? Haida-de! În 1995 eram la un stagiu în programul Phare-Vet la Timișoara. În timp ce la grupa mea învățam să facem case study și abordam pe echipe interdisciplinar (noi fiind de formare diferită) fel de fel de teme (ca să știm face team-work apoi cu elevii), cei de la cealaltă grupă au umplut vreo două caiete studențești după dictare. Se chema că au fost la „perfecționare”, nu-i așa? Ei, între timp „conducătorii” au astupat și micii germeni de schimbare. Așa că, în ce mă privește, am ieșit la pensie chiar anticipat. Dar nepoții mei suportă în 2023 chinul unui învățămînt zăpăcit.

  11. Un articol f bun, avem nevoie de cat mai multe voci care se pot exprima coerent in incercarea de a scoate cat mai mult gunoi de sub pres.

  12. Mulțumesc pentru tot ce ați scris, vă dau perfectă dreptate.Sunt cadru didactic cu multă vechime, mă doare sufletul când vad că, într-un timp scurt învățământul românesc este de nerecunoscut. Propaganda ,făcută și asimilată foarte rapid de către elevi, a creat „legi” în favoarea leneșilor, a celor care disprețuiesc actul învățării , a celor care se bazează pe banii, mulți, ai părinților ! Este trist cum copiii au început să desconsidere cadrele didactice, nu au respect și nici interes să învețe ceea ce este predat la clasă . Dezordinea la ore este generalizată indiferent ce și cum se impune cadrul didactic . Eu recunosc că am momente când îmi vine sa plâng din cauza dezinteresului elevilor pentru orice cunoștințe predate, cu tehnologia nouă sau nu.
    În schimb discuțiile purtate , destul de tare, se referă la sexualitate și droguri. Un inspector sau ministru venit incognito, ar putea vedea adevărata atmosferă din școlile României moderne, inclusă în UE!

    • Atunci cine este problema ? profesorul sau parintele care are asteptari fanteziste.
      Este bine sa se discute despre sex si droguri intr-un cadru organizat precum cel al scolii, tinerii au nevoie de informare insa optiunile sunt ale lor si ale parintilor, profesorul fiind doar mediatorul.

    • Rezonez/sunt sută la sută de acord cu ceea ce ați scris. După cum rezonez în același fel cu opiniile d-lui prof.

  13. In clasa intai, dupa perioada preabecedara copii trebuie sa invete cifrele de la 1 la 10 si tabla adunarii si a scaderii de la 1 la 10. De asemenea parca se invata numerele pina la 100 si tabla aduncarii si scaderii cu trecere peste ordin pina la 20. In clasa a II-a se continua cu adunarea si scaderea cu trecere peste ordin pina la 100 si se invata tabla inmultirii pina la 10… Este baza matematicii viitoare, dupa cum cunoasterea literelor si despartirea in silabe este baza a tot ce va invata mai tirziu.
    A fi cadru didactic e o meserie, dar si un dar. Si mai e nevoie si de colaborarea parintilor. Insa cum televiziunile ne prezinta drept vedete analfabeti si sfertodocti, nu mai poti avea colaborarea parintilor. Un copil de clasa a IV-a din vremea mea ar fi ris de modul cum premierul Romaniei citeste dupa foaie. Mai continuam lista cu Budai, Ciciu si Bode???? Il punem si pe nea Marcel!!! Iata imaginea scolii romanesti.
    Ce e mai sus de acest nivel nu e meritul scolii, ci e meritul copiilor si al banilor scosi din buzunare de parinti.

    • Încă de acum 20 de ani elevii spuneau că nu are sens să învețe când unul ca Becali candidează la președinție și sunt destui care îl votează.

  14. Sistemul public de invatamint produce scursuri sociale pe bani multi luati cu japca legala de la mediul privat . Iar scursurile sociale sint cei mai buni votanti pentru tilhari si mincinosi care vor sa ajunga la guvernare ca sa tilhareasca bugete publice .

  15. „…ne-am deprofesionalizat ne mai citind în domeniu…” iacata un mare adevar. erai profesor, militian, apevist, jude, de acolo te ngropa (n importe quoi). asa i si acum. comunismul (societatea putorilor mincinoase si slinoase) n a murit, s a rebranduit! sa i fereasca sfintul p alde ciuca, bode, iohannis sau ciolacu de vremea ce va sa vina si furcile nemultumitilor.

  16. „… adevărul e acela că eșecul școlii noastre e atât de patent încât nimeni (și mai ales decidenții) nu-și mai pune problema schimbării sau reformării ei. Acum suntem în vremea lichidării.”

    Citiți traducerea de mai jos și veți vedea că și prin alte părți situația e la fel de albastră. Pare să fie un obiectiv global, coordonat de undeva de foarte sus, ca noile generații să fie leguminoase ignorante, dezrădăcinate și fără identitate culturală și națională, bucuroase să nu dețină nimic în proprietate personală și pregătite să fie fericite doar cu un ecran spre lumea virtuală + un universal basic income + porția de droguri și furaje livrate zilnic de dronele Sistemului direct pe balcon.

    Mathieu Bock-Côté este un sociolog, eseist, scriitor, intelectual public și comentator politic conservator canadian, care locuiește în prezent la Paris, unde apare ca personalitate de televiziune și radio. Este autorul cărții „La dénationalisation tranquille: mémoire, identité et multiculturalisme dans le Québec post-référendaire” (2007) și al cărții „Fin de cycle: aux origines du malaise politique québécois” (2022).

    Bock-Côté, un editorialist-vedetă la publicația „Le Journal de Montréal”, este cunoscut pentru opiniile sale în domeniul multiculturalismului și al imigrației și pentru criticile aduse acestora. Sprijină viguros mișcarea pentru suveranitate din Quebec.

    Din articolul
    „Ce que veut vraiment dire l’excellence en éducation”
    MATHIEU BOCK-CÔTÉ
    Mercredi, 17 mai 2023

    https://www.journaldemontreal.com/2023/05/17/ce-que-veut-vraiment-dire-lexcellence-en-education

    Bernard Drainville vrea să creeze un Institut pentru excelență școlară, care ar avea sarcina de a identifica cele mai bune metode de predare.

    Bernard Drainville are dreptate, orice ar spune unele dintre figurile stridente ale „științelor educației” care, în general, echivalează excelența și meritul cu noțiuni „neoliberale”.

    Să fim sinceri: pseudoștiințele educației au contribuit în tot acest timp la transformarea școlilor în ruine.

    Înclin chiar să cred că ele sunt principalele vinovate.

    Moștenirea lor este catastrofală: sacrificarea culturii generale, înlocuirea cunoștințelor cu „competențe”, discreditarea figurii profesorului, care nu mai este considerat un maestru, ci aproape un prieten, integrarea forțată a elevilor cu probleme în clase, supra-valorizarea noilor tehnologii care încurajează hiperactivitatea și devalorizarea lecturii.

    Și lista poate continua. Prin urmare, trebuie să ne reînnoim angajamentul față de excelență.

    Vom face acest lucru cu atât mai bine dacă ne întoarcem la o concepție completă a ceea ce înseamnă excelența, dincolo de metodele de predare.

    Acest lucru înseamnă că ne vom reînnoi mai întâi angajamentul față de cultura generală, cu alte cuvinte, față de literatură, istorie, geografie și filosofie.

    La ce folosesc toate acestea, vor zice suspicioșii? În primul rând, te învață să gândești singur. Îți formează sufletul.

    Dar, așa cum a scris filosoful Alain Finkielkraut, nu gândim prin noi înșine despre noi înșine („on ne pense pas par soi-même de soi-même”).

    Cine își imaginează că poate gândi singur fără a beneficia de cultura generală se va mulțumi, în cea mai mare parte a timpului, să repete prejudecățile dominante în prezent, cele la care trebuie să aderăm pentru a da bine în societate.

    Crezând că este el însuși, crezând chiar că este autentic, el se va supune de fapt celui mai apăsător conformism.

    În schimb, trecerea prin cultura generală ne permite să ne distanțăm de prejudecățile prezentului și să vedem că ceea ce considerăm de la sine înțeles poate să nu fie așa.

    Cultura generală ne reamintește că ceea ce este evident astăzi era considerat absurd ieri. Ceea ce înseamnă că ar putea fi absurd și mâine.

    Istoria ne învață despre libertate.

    Literatura ne învață că limba nu este doar o tehnică de comunicare, ci o lume în care să explorăm psihicul uman.

    Filosofia ne învață că există mai multe sisteme de gândire pe pământ și ne permite să înțelegem cum funcționează mințile celor care nu văd lumea așa cum o vedem noi.

    Să revenim: trebuie să salvăm școala de ideologia care a ruinat-o timp de 25 de ani.

    Să îndrăznim să o spunem: avem nevoie de o școală care să fie mai puțin „modernă” și mai mult „tradițională”.

    Ea trebuie să fie smulsă din epoca noastră, care funcționează sub dominația ecranelor, care își imaginează că viața se desfășoară pe rețelele de socializare, care produce informații fragmentate, în care adevărul și falsul devin imposibil de distins, și care nu mai oferă tinerelor generații nici măcar reperele psihice esențiale pentru construirea identității lor, ceea ce le aruncă într-o dezordine identitară ale cărei manifestări sunt zilnice.

    Într-un cuvânt, la școală, tradiția este singurul viitor valabil.

    Dar ea trebuie redescoperită.

  17. https://www.g4media.ro/ce-salarii-propun-sindicatele-pentru-profesori-4000-de-lei-net-pentru-debutanti-7000-de-lei-net-pentru-cei-la-final-de-cariera.html

    In calitate de cetatean care platesc tot in economia acestui stat sint impotriva salarizarii bugetare unitare . In cazul de fata profesorul sa fie platit pentru performanta . Iar performanta inseamna eliberarea de pe bancile scolii a unor indivizi care au comportament moral in societate si se integreaza pe piata muncii cu rapiditate si beneficiu pentru angajator . Legea salarizarii bugetare unitare este aproape identica cu acordul global de pe vremea lui ceausescu . Intr-o unitate productiva rebuturile sint imputate .

    https://www.g4media.ro/ciuca-reprosuri-pentru-sindicatele-din-educatie-cel-mai-prost-moment-pentru-greva-surse.html

    Guvernant tilhar si mirsav care se considera indreptatit sa faca reprosuri . Eu ii reprosez ca ma fura si ma kinte . Iar eu trebuie sa platesc prin conformare legala toate mirsaviile si tilhariile lui si ale tuturor guvernantilor .

  18. Recunosc, nu am reușit să termin articolul, nu am răbdare la ora asta. Am prins insă unele bătăi. Să vedem: mercantilizarea educației. Nu e nimic nou, e doar întoarcere la normalitate. Responsabilizarea junilor, pasămite stalinism, in realitate tot o întoarcere la normalitate: in istoria omenirii țintuirea copilului în școala publică vreme de 12 ani este o mare și nefastă EXCEPȚIE. Ar fi bine ca oamenii implicați in educație să priceapă in cele din urmă că ÎNVĂȚATUL ESTE O MUNCĂ, de cele mai multe ori neretribuită, ÎNTOTDEAUNA neplătită in sistemul actual școlar (alteori existau niște burse consistente deoptrivă de merit și sociale). Deci minorii smulși din familii și băgați cu forța in lagărele statului poreclite școli sunt sclavi, de la 6 la până la 18 ani. In plus, majoritatea nu au nicio tangență cu cunoașterea, nu vor evolua niciodată, fiind mediocri de la natură (nu vorbesc de oligofreni și idioți, și ăia destui prin școli). Deci ocupă timpul și resursele unor profesori, poate talentați, poate dedicați, care altfel ar fi putut să se focalizeze pe cei câțiva cu adevărat promițători, inteligenți și cu chemare. Deci, ca să fie clar, totalitarismul leninist de tip ‘tociți, tociți și iarăși tociți!’ constă in nevoia patologică a autorităților statale, a celor implicați in așa-zisa educație de a ține captivi toți copchii patriei cât mai mult timp in școlile-lagăr ale statului, iară nu in eliberarea sau formarea lor către o piață a muncii tot mai privată.

    Ca atare, dacă minorul de 14 ani va avea din nou ocazia de a munci pe bani, sub contract, in industrie, ca sculer-matrițer sau simplu măturător, apăi ar trebui să ne bucure, in niciun caz să ne sparie ori tulbure. Nu de alta, dar pe vremuri -nu tocmai îndepărtate- lucra tot la patron, cu plata in natură -mâncare și acoperiș-, de la doișpe ani, 12-16 ore pe zi. Iar patronul era ta’su. Iar munca era de bou, că trăgea la jug, că 99% din joburi erau in agricultura extrem de rudimentară a țării.

      • Dacă soluția propusă de euNuke e să fii bou într-unul din cele 99% din joburile țării, în loc să ajungi sclav într-o școală, iar dvs sunteți de acord, atunci rămâne stabilit: eu, ca minoritar, voi fi sclav, iar dvs și eunuke în câmpul muncii. Ce faceți până la 12 ani, vă privește, dar să nu furați, să nu ucideți, să nu citiți, să nu socotiți, să nu … nimic!
        Mie-mi convine să fiu sclav până la 18 ani, să învăț în scoli mai mici, cu mai mulți profesori la mai puțini elevi și să-mi asigur astfel, pentru mine și urmași, o perenitate într-un sclavagism special, cu sclavi dar fără proprietari de sclavi. Căci cu greu îmi inchipui că un sistem precum cel gândit de eunuke ar fi capabil sa trieze înainte de cei 6 ani de acasă cine merită să fie bou, ca să nu fie sclav. Cum, dacă majoritatea nu au clase nici cât are trenul?!
        Apoi, oricine trebuie să trăiască: și boul, și sclavul. Dacă nu se descurcă cu ce câștigă, îi vin idei și ar vrea să schimbe orânduirea cea nedreaptă.

        • „Dacă soluția propusă de euNuke e să fii bou într-unul din cele 99% din joburile țării”
          sigur că dacă eu fac o remarcă asupra trecutului țării se găsește cineva să o răstălmăcească și să o dea drept „soluție”. pff.

          • Dacă autorul remarcii disputate admite că a folosit-o doar ca umplutură, de exemplu ca să dea bine in pagină sau sa-și facă norma de litere tastate, dar nicidecum ca exemplificare pentru actualitate, atunci “cineva” este dispus să o ignore și sa concluzioneze in afara ei.

            • „Mie-mi convine să fiu sclav până la 18 ani”
              iar eu încerc să nu dau apă la moară bieților adolescenți atinși de sindromul Stockholm. Terminați școala (și ieșiți cu mintea din ea) și poate continuăm discuția.

  19. Fie vorba intre noi, inspectiile ca cea sus relatata nu are nici un rost, este o apucatura comunista de control iar rezultatul, pe masura, fiecare sa preface ca ar face ceva iar copilul care ar trebui sa fie in primplan este pe nicaieri respectiv este inselat si privat de o educatie si pregatire pe masura doar de dragul unui rezultat multumitor pt toata luma, inspector, profesor , director, tanarul unde ramane ?
    In alta ordine de idei, ar fi timplul ca tineretul romanesc sa se emancipeze, se iasa de sub influenta si metehnele parintilor.
    Nu este cu nimic condamnabil daca interesele tinerilor dupa o anumita varsta sa nu mai fie compatibile cu cele al parintilor, interesul pt bani, distractii si lucruri materiale sa predomine in deprimentul scolii, este de mirare ? intreg mediul social/economic sugerand nimic altceva.
    La urma urmei, un tanar cu cat mai repede sta pe propriile picioare cu atat mai bine.
    In tarile dezvoltate tinerii „zboara” de la varste fragede de regula intre 18 – 22 de ani de acasa, devin independenti material, foare bine, independenta fiind asigurata de un suport material pe masura, nu conteaza ce faci, important este sa muncesti serios, onest in functie de posibilitati si pregatire.
    Statul nu poate rezolva aceste provocari decat sa puna la dispozitie cat mai multe oportunitati de studiu insa fara constrinageri astfel ca tinerii sa-si poata alege ce doresc.
    Singura constrangare care ar trebui sa existe in invatamantul de stat, 10 clase obligatorii pt fiecare tanar, atat si nu mai mult, in rest oferte de licee teoretice, technice, scoli profesionale, universitati, invatamant dual sustinut de mediul de afaceri , cursuri, perfectionari etc.etc.etc.
    Mai toti specialistii in domeniul educatiei spun, viitorul va fi caracterizat datorita dezvoltarilor accelarate de studiu continuu, de perfectionari, de dobandirea a noi cunostiinte si aptitudini.
    Tinerii de astazi se adapteaza, este caracteristic varstei, problema sunt parintii care accepta mai greu aceste schimbari.
    Vedem peste tot o lipsa cronica de oameni calificati incepand cu inginer si terminand cu soferii de camion iar Romania are acum prin relocari de productii oportunitati economice extraordinare.
    Este si va fi nevoie de muncitori de toate categoriile, ganditi-va numai la necesarul de muncitori, technicieni pt implementarea transformarii energetice, muncitori pt cladirea infrastructurii de toate felurile etc.etc. pe langa necesarul in turism, servicii si multe altele.
    Da, pregatirea profesionala trebuie sa devina eficienta in sensul asigurarii necesarului e forta de munca calificata iar cine doreste sa urmeze o pregatire academica n-are decat s-o faca, are toate oportunitatile, cui nu-i ajunge, lumea este mare insa inaintea fiecarui drum profesional este necesara o analiza a dorintelor tanarului in functie capabalitatile sale.
    Fiecare este bun pt ceva, Romania nu-si poate permite sa piarda generatii intregi in sensul ca acesti tineri sa paraseasca tara din diferite motive.
    In primul rand Romania trebuie sa ofere tot ce poate sa-i tina acasa pt nimeni nu pleca „cu drag” din locurile in care s-a nascut, unde are familia, prietenii.

    • Stimate Ursul Brun, asemenea inspectii se practica si acum. Nu au disparut, cum scrietica au fost doar in comunism. Si inspectiile facute de profesori universitari pentru gr.1 si 2 pentru profesori gimnaziu si kiceu sunt la fel. Se lasa cu sacosa bine garnisita. De lucrarile aferente, multe, vai de elw.

  20. Constatarismul (sau constantivismul) este deplin fructificat si in aceasta analiza.
    Raspunsul la intrebarea autorului solicita ceva analiza (economica). Asezind ECONOMIA in partea de sus a hirtiei (A 4), iar dedesubt (in linie} sistemele nationale: educativ, sanitar, juridic, administrativ, sistemul relatiiilor politice/economice externe (ambasadele si ministerul respectiv), etc., se observa urmatoarele:
    1.Economia nationala ,,hraneste” material-financiar toate sistemele bugetare aratate, iar trasind o sageata de la economie catre fiecare dintre ele pentru acest aport, vedem ,,piramida” (imaginara), al acestul raport de sustinere generala (Fig. 1)
    2.Pentru a putea fi ,,hranite” optimal (nu subfinantate ca acum), institutiile/sistemele bugetare ar trebui sa asigure ECONOMIEI (in functie de specificul fiecareia) capacitatea si TEHNICILE de dezvoltare rapida: industriala, a serviciilor si agriculturii. Marcind acest aport cu linii/sageti (imaginare) de la fiecare sistem bugetar catre economie, marcam aportul – raspuns al acestora (catre ECONOMIE, FIG. 2).
    3.Evaluind aportul economiei la sustinerea sistemelor bugetare, constatam ca ea se ,,speteste” (pe spatele domeniului privat) sa asigure subfinantarea minimala, incit statul roman sa nu se fi prabusit (inca) sub povara imprumuturilor.
    4.Evaluind aportul sistemelor bugetare la dezvoltare, constatam ca el este nul, indicele de competitivitate economica/institutionala 74 dovedind aceasta ,,pasivitate”, care sta la baza evaluarilor tuturor institutiilor care ne situeaza catre zona JUNK a indicelui economic de tara!
    ,,Scoala noastra, ce-am facut cu ea?Cred ca intrebarea potrivita este ,,Ce facem cu scoala noastra de maine?”.Raspunsul se afla in ,,echilibrarea celor doua ,,piramide”, adica institutiile/sistemul bugetar in ansamblu sa genereze ,,valoare” inalta specifica, astfel ca Romania sa iasa din categoria economica si institutionala junk in care balteste de peste trei decenii!
    5. Pentru aceasta schimbare, intelectualitatea romana trebuie sa faca ,,tranzitia” de la analiza si constatarea fenomenelor educativ-scolare-universitare, la solutiile institutionale sistemice, care pot echilibra cele doua ,,piramide”, astazi in asa masura dezechilibrate, incit scoala romaneasca are rezultate catastrofice cind este vorba de calitatea ,,produselor” sale.
    6.Solutiile de depasire a convergentei sistemelor bugetare catre esecul general sint sistemice, respectiv revigorarea dezvoltarii insustriale, printr-un proiect de tara, cu efect pozitiv asupra competitivitatii/functionalitatii economice-institutionala.
    Fara aceasta ,,revolurie institutionala”, intreprinderile industriale retrase din Rusia sau Asia nu se vor indreapta catre Romania, barajul indicelului 74 de ne-competitivitate fiind spaima investitorilor industriali majori.
    Ne vor pindi in continuare intreprinderi minore cu 3-400 de salariati, de montaj manual numai in orasele mari si continuitatea productiei in LOHN, PE CARE O PRACTICAM DE TREI DECENII.
    Marile industrii cu investitii de miliarde de Euro, cu mii de salariati le vom vedea pe ,,ferestra” neputintei noastre in alte tari Estice, ca si pina acum!
    7.Un sait de discutii si opinii nu este apt sa devina ..club de cercetare economica”, pentru a crea un nucleu dur de identificare, creare, sustinere a evaluarii si promovarii unui proiect de tara.
    Poate ca ar fi nevoie, asa cum a procedat ZIARECOM ca saitul sa devina mai mult decit un club de discutii (intelectuale), prin adoptarea unei viziuni comerciale, incit sa aiba resurse financiare pentru a organiza dezbateri pe teme economice de dezvoltare si de ce nu, sa sustina evaluarea si promovarea unor ,,proiecte de tara” care exista si nu-si gasesc sustinatori institutionali sau de presa.
    Aceasta cerinta este necesara cel putin pina cind vom rezolva problemele saraciei care bintuie scoala romineasca, in ciuda celui mai ,,crescut” PIB din UE!

    • PIB-ul se stabileste pe baza consumului; in cazul nostru, pe baza importurilor de lux; salariile si pensiile nesimtite se regasesc in importul produselor de lux

  21. Ingrozitor episodul pe care dl Mihai Maci l-a imaginat, ca si intregul tablou al scolii romanesti. Ingrozitor de real, ingrozitor de… absurd. Decaderea scolii si a intregii realitati, in Romania a atins deja absurdul.
    Dar aveam o parere mai buna despre „industriile lui Ceausescu”. Chiar daca produsele erau de slaba calitate, a fost un inceput care putea fi perfectionat si, mai ales, a existat buna intentie. Nu merita comparatie cu scoala pe care articolul o descrie cu mult realism. Si mai stim cum a fost utilizat acest dispret.
    Nu sunt nicidecum un nostalgic. Dar nu vom gasi niciodata calea cea buna, daca nu avem cea mai mare grija pentru adevar.

  22. noi nu am facut nimic; „progresistii”, politrucii (noi, vechi, tot aia) si analfabetii ajunsi bogati si in functii de conducere, au uns-o cu untura si au mincat-o maidanezii.

  23. E posibil sa nu fiu la curent cu activitatea lor, dar, in afara de greve pentru bani mai multi, intreb: ce au facut sindicatele din invatamant pentru statutul si siguranta dascalului, pentru premierea dascalilor cu rezultate bune (masurate la nivelul elevilor ce le ies din maini), pentru eliminare numirilor politice a directorilor de scoli, pentru schimbarea sistemului pagubos ce-i impinge pe profesori sa promoveze, an dupa an, tot soiul de analfabeti?…
    Referitor la greva de astazi, un domn lider de sindicat (cu figura de pesedist hardcore) zicea ca guvernul „nu a venit cu nimic in plus”, fata de ce a oferit deja. E clar ca, cel putin pentru acest lider de sindicat, e mai mult o partida de poker…
    Sunt „profesori” care pica, ani de zile la rand, examenul de titularizare, cu note de 1 sau 2. Unde e performanta, la ei?!
    50% dintre elevii absolventi de liceu (N.B. – absolventi!) sunt analfabeti functional si au un vocabular de cateva sute de cuvinte. Cum au performat dascalii acestor copii, de vin azi si cer dublari de salarii?!
    Sunt de vina si elevii, sunt de vina si parintii, sunt de vina si politicienii, dar, pentru nivelul invatamantului romanesc, sunt de vina, in primul rand, profesorii si sunt de vina sindicatele lor, conduse de politruci sinistrii si perimati. Iar PSD -ul e principalul vinovat pentru „cimentarea” unor activisti bolsevici la conducerea sindicatelor din Romania (nu doar in invatamant) si pentru distrugereaa sistemului de educatie romanesc.

  24. Am mai scri pe aici aceast adevar, din pacate confirmat si de dumneavoatra.
    Invatamantul nu este despre invatare, ci despre niste angajati care trebuie sa aiba un loc de munca de unde sa iasa la pensie.
    Cine crede ca este despre educatie, cunoastere, performanta este naiv.

  25. Interesant articol. Mi-ar placea si unul scris tot de d-l Maci pe tema: ce-au facut cu scoala lor – englezii, americanii si germanii tot in aceasta perioada de picaj (de 33 de ani) a invatamantului romanesc. Sau ce-au facut cu scoala lor fostii comunisti: vecinii unguri, polonezii si cehii.

  26. Cu regret o spun, insa nu cred ca muncitorul roman se compara cu cel chinez din nici un punct de vedere. Muncitorul chinez poate sa produca lucruri de o calitate extraordinara, de la capete de sireturi si pana la cele mai avansate telefoane smart, timp de 10 ore pe zi precum un robotel. Chinezul concureaza in curand cu AI. Daca mai gasiti pe Terra asa ceva, atata forta de munca si sacrificiu, va rog sa-mi spuneti si mie. De asemenea, in marile universitati studentii chinezi studiaza intr-un ritm fanatic, iar apoi incep sa lucreze in marile laboratoare occidentale cot la cot cu americani, europeni, australieni revolutionand lumea. Fiind abonat la diverse reviste stiintifice (occidentale), primesc zilnic articole din varii domenii si vad cum autorii studiilor sunt de multe ori chinezi. Noua „fabrica” exportatoare de inteligenta este Asia. Astfel s-a „facut China mareata” si intreaga lume depinde astazi de ea: prin foarte multa disciplina si munca impinsa pana la fanatism. Aceeasi situatie o regasim si in state democratice, precum Coreea de Sud sau Japonia, precum si in SUA, acolo unde munca si inovatia era lege pana au inceput si americanii sa-si creeze sindicate si sa sparga usile birourilor la 17:00, iar unii medici tineri sa iasa chiar din operatii invocand terminarea programului. Cu toate acestea, daca n-ar fi fost companiile japoneze, Apple n-ar fi putut dezvolta multe dintre produsele sale, iar acest lucru spune multe despre mediul dominat de munca si creativitate din Asia.
    Roboteii coordonati de AI nu au sindicate, nu obosesc, nu sparg usa la 17:00 si pot lucra non-stop. Cum naiba sa te adaptezi la asa ceva?

  27. Gura păcătosului adevăr grăiește. 😀

    Da, e adevărat starea catastrofală a educației române de azi se datorează în primul rând dăscălimii în lăcomia ei după asigurarea normelor didactice și titularizării pe viață. Ăsta e rezultatul, N-avea cum să fie altfel…

    autorul mai zice o chestie interesantă, că deceniul 1990-2000 a fost cela al dezindustrializării și prorocește că 2020-2030 va fi cel al „deșcolarizării”. Greșește profund în amble cazuri:

    Anii 90 nu au însemnat deloc dezindustrializare ci doar eliminarea balastului comunist. Industria lui Dej și Pingelică era condamnată de la naștere.Nu avea șanse de supraviețuire. Trebuie eliminată ca puroiul din rană. Sigur că e păcat că s-a reciclat prea puțin din ea. Industria română de azi produce (va valoare netă în USD) de câteva ori ai mult decât producea industria Cizmarului și exportă produse de calitate oriunde în lume la o valoare mai mare decât to ce exporta lumea comunistă cu URSS cu tot în 1989.

    La fel și școala. Școala de stat a devenit un balast imens. O tumoare monstruoasă care sufocă țara și produce doar dejecții. Soluția e exact extirparea tumorii, așa cum soluția industrializării a fost eliminarea industriei comuniste. Școala trebuie reîntemeiată nu în interesul dăscălimii ci în cel al elevilor, al clienților școlii. Asta înseamnă reducerea drastică a numărului de materii al anilor de școală la ceea ce-i cu adevărat necesar clientului. Iar clienți sunt elevii, studenții și familiile lor.

    • @Dl.Josef Svejk: drept comentariu la comentariile dvs., imi permit sa-l citez pe Petre Tutea – un vasnic ”membru de partid comunist”- mai jos:
      Petre Țuțea – Epitaf
      ”Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune ca era ”bine” pe vremea lui Ceaușescu, dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu! Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia și Abdel Nasser pentru Egipt: TATAL NAȚIUNII!
      Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumănării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la intreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive și avioane… Nu știu dacă, păstrând proporțiile, există performanțe asemănătoare în istorie – poate Ramses cel Mare! Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar și… autostrăzi. În 24 de ani amărâți, răstimp în care a plătit datoriile și a dublat populația urbană! De fapt, este incredibil!
      Dacă știți despre ce vorbesc veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizează imposibilul. Și, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui POPOR DE… TÂMPIȚI!”

      • Foarte bine zis! Nu cred ca toate fabricile chiar trebuiau demolate si date la fier vechi. Multe se puteau moderniza. Dar jaful si prostia dupa 1990 au fost incomensurabile.

      • Pingelică n-a fost niciun „tată al națiunii”. Cizmarul a fost a eventual tatăl cretinilor și degeneraților. El n-a construit nimic niciodată niciodată. Singura lui calificare era cea de gurist bâlbâit. El n-a scos România din evul mediu ci a dus-o acolo. La sfârșitul domniei sale România era numită „Etiopia Europei”, La data împușcării scârnăviei, România avea de departe cea mai scăzută speranță de viață, cea mai ridicată mortalitate infantilă, cea mai proastă rețea de drumuri a Europei, cea mai primitivă rețea de comunicații. România era singura țară a Europei unde reapăruseră bolile mizeriei și sărăciei: TBC, pelagra și tifosul. Avea a doua cea mai mai precară situație locativă de pe continent. Doar URSS ce stătea mai rău.

        România dinainte de Dej și Pingelică avea peste un milion de emigranți ilegali.În 1939 trăiau în jur de 900000 de germani ce nu se lăsau nicicum ademeniți de Hitler în Germania pentru simplul motiv că standardul de viață de acolo nu era cu nimic mai sus ca-n România. Italieni, unguri, greci, germani veneau să câștige o pâine ca meseriași sau muncitori. Nu era nimic anormal în asta. Nu exista practic emigrație românească pentru că țara era una din cele mai prospere ale zonei. Marea majoritate a celor plecaâi la studii în restul lumii se întorceau în țară unde aveau cele mai bune perspective.

        Doar drojdia societăți și cele mai putrede deșeuri extrase de regimurile lui Dej și Pingelică din cele mai fetide străfunduri îi pot regreta per cei doi scelerați și epocile lor. Nu-i așa?

        P.S.: La ia cu „popor de tâmpiți” nu generalizați situația personală. 😂

  28. Ingrozitor de real, ingrozitor de… absurd. Decaderea scolii si a intregii realitati, in Romania a atins deja absurdul.
    Dar aveam o parere mai buna despre „industriile lui Ceausescu”. Chiar daca produsele erau de slaba calitate, a fost un inceput care putea fi perfectionat si, mai ales, a existat buna intentie. Nu merita comparatie cu scoala pe care articolul o descrie cu mult realism. Si mai stim cum a fost utilizat acest dispret.
    Nu sunt nicidecum un nostalgic. Dar nu vom gasi niciodata calea cea buna, daca nu avem cea mai mare grija pentru adevar.

    • Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Industria lui Pingelică era fără speranțe. Nu se mai putea face nimic din ea. În majoritatea covârșitoare a cazurilor singura soluție a fost lichidarea. Noile fabrici capitaliste au fost construite în afara vechilor ruine comuniste tocmai pentru că nu era nimic de reutilizat.

      Exact așa e și cu educația. Sunt mult prea puține lucruri din școala putredă de azi ce mai pot fi refolosite. Efortul reciclării nu merită.

  29. 1.Nu vreau sa arbitrez disputa dintre d-l. Iosef Sveijk si d-l Dragos Catalin, ci doar sa fac o clarificare economica.
    Meritul lui Ceausescu pentru constructia infrastructurii generale, culturale, scolare, etc. este de netagaduit!
    In acelasi timp, industria romaneasca (cu mici exceptii) era ,,ne-articulabila” cu industria straina (Vestica), care avea un avans tehnologic si calitativ de doua decenii.Aici insa era vina ,,sistemului” comunist de productie, lipsit de competitie si regulile de piata libera.
    Pentru aceasta evaluare, este suficient sa comparam Dacia 1100 sau 1300 din anii 90, cu mercedesul sau opelul Vestic.Masinile (maximpresele) care forjau (la cald) inelele de rulmenti la Brasov cu diametrul de peste un metru – pentru vapoare sau turbine hidro, erau vechi de peste 20 de ani!
    La TG. Jiu, fabrica de caramida, tigla si perfabricate unde am lucrat, era construita din anul 1966 si a mers in aceasta ,,stare” pina cind un antrepernor privat foarte capabil a modernizat-o, dar dupa 2003!
    Cam aceasta era situatia generala a industriei grele si de materiale de constructii, deoarece in loc de modernizari si redotari (cum a facut Ungaria), Ceausescu a platit datoria externa, pentru a nu mai fi luat la rost pentru situatia dezastruoasa privind drepturile omului.
    2.Drept urmare, nimic nu putea fi salvat din industria noastra, deoarece diferenta de decenii ca tehnologie si echipamente, nu permitea ,,re-cuplarea” cu indusrtia Vestica, spre a o aduce la acelasi nivel si performanta.
    Odata cu reproiectarea utilajelor si masinilor industriale, fluxurile tehnologice se schimba, facind improprii cladirile existente, dispunerea utilitatilor, birourilor, etc. devenind necesare ,,raderea” celor vechi si constructia de la nou a halelor de productie, depozitare, etc. pentru continuitatea productiei.
    Industria usoara in schimb avea o anumita elasticitate la schimbare, dar cele doua motive, refuzul tranzitiei la capitalism al ,,Proiectului Iliescu” si lipsa pregatirii Vestului pentru un astfel de soc de schimbare economica-industriala a dus Romania la sapa de lemn de azi!
    3.Anii 1990-2000 pierduti – cind premierul Poloniei Balcerovicz declara ,,terapia de soc” a schimbarii economice in 1992 – pot fi recuperati printr-un efort national ,,prometeic” in cca. 7-8 ani, urmare a proiectului de reindustrializare, dar care nu intereseaza pe nimeni din cei carora l-am oferit pentru evaluare si promovare.Sigur ca pentru cineva care nu are un minim de cultura economica fundamentala, pare ca Ceausescu a facut ,,minunea de pe lume” in Romania!
    In consecinta, starea economica-industriala precara a Romaniei a devenit de mare durata, acest proces de dezvoltare industriala fiind extrem de lent daca merge (numai) de la ,,sine”, fara a fi promovat ca proces de dezvoltare rapida, asumata programatic, in procent de minim 5 la suta pe an!

  30. Dacă as putea da o lege care sa schimbe tot, ar fi ca nici un profesor de la clasa a V-a in sus, pana la nivel de doctorat sa nu aibă voie sa predea decât după ce au muncit cel puțin 5 ani în domeniu conex materiei pe care o predau. Pentru ca, da, recita ceva ce nu ajuta pe nimeni și perpetuează informații care nu duc la logica elementara… și nici nu știu sa facă elevii sa fie pasionați de nimic, pentru ca ei nu au pasiune pentru ceea cd predau.

  31. „Despre ce e vorba? Astăzi, școala românească arată exact ca industriile lui Ceaușescu în 1990: e aici, masivă, în fiecare sat, cu universități în fiecare municipiu reședință de județ,..”

    Am vrea noi :)

  32. Niciun cuvintel de spre invatamantul privat.
    Da, invatamantul privat produce valori, pe bani multi, incepand de la gradinita si pana la facultate.
    Si exporta la greu.
    Liceul international de informatica , Scoala americana, Cambridge, British, Lumina s.a.
    Ca si in sanatate, calitatea creste incepand cu serviciile private.
    Deja Liceul international de informatica furnizeaza cei mai multi olimpici internationali din tara.
    Sunt si multe programe si specializari universitare facute in colaborare cu facultati straine si nici astea nu apar prin varzo-analiza de mai sus.
    Si toti stati si va lamentati ca nu face statul nimic, ca sunt copiii prosti si altele
    Aiureli!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro