Scurt manual electoral

Sunt Liviu Papadima, profesor de literatură la Facultatea de Litere, Universitatea din București, și sunt, ca mulți alți compatrioți, îngrijorat de actuala situație din România.

Mă simt și eu dator, ca mulți alții, să fac ceva, după puterile mele, pentru evitarea a ceea ce cred că ar putea fi un dezastru pentru România și pentru români. M-am gândit atunci să fac ceea ce, ca profesor, mă pricep cel mai bine: să explic.

Drept urmare, am compus un succint ”manual” pentru alegători care poate i-ar ajuta pe unii să se lămurească cum procedăm și cum gândim ca să avem ceea ce se cheamă ”un vot informat” – altfel spus, un vot util atât pentru mine cât și pentru societatea în care trăiesc.

Nu sunt nici politolog, nici jurist, nu sunt nici angrenat în vreun fel sau altul în jocul politic. O singură dată în viață am fost implicat, pentru un an de zile, 1999, într-o instituție politică, Președinția României, către sfârșitul – dezastruos – al mandatului unei persoane în care românii, în 1996, își puseseră enorme speranțe. Am învățat, din această experiență, între altele, că locul meu nu e în politică și că nu voi reveni niciodată într-o postură similară.

Asta nu înseamnă însă că, abandonând profesiunea politică și revenind la catedră – unde, de altfel, nu mi-am întrerupt nicio clipă activitatea – m-am desprins și de interesul civic pentru soarta comunității din care fac parte. De aici decurge și ”compunerea” pe care vi-o înaintez.

Faceți cu ea ce veți socoti de cuviință. Sincer să fiu, nu am idee dacă școala oferă tinerilor noștri ceva similar. Dacă da, luați inițiativa mea drept rodul unei ignoranțe pe care o regret. După toate semnele însă, chiar dacă școala propune, formal, o explicare către tineri a ce înseamnă votul și cum ar trebui exercitat, ea nu ajunge să-și găsească locul în mințile și în sufletele elevilor și absolvenților.

Câteva idei simplissime despre vot

         1. De ce e important să votezi?

Pentru că dacă nu o faci, va decide altcineva în locul tău.

         2. Are importanță ce se decide în urma votului?

Are. Oamenii trăiesc nu numai în prezent ci și, spre deosebire de alte vietăți, în viitor. Ei doresc să își facă singuri viitorul. Colectivitățile umane s-au străduit dintotdeauna să poată lua deciziile cele mai convenabile pentru viitorul lor.

         3. Cu ce ajută votul la luarea unor decizii oportune pentru colectivități?

Colectivitățile sunt compuse din grupuri de oameni și, în ultimă instanță, din indivizi, care au nu numai opinii diferite ci și dorințe diferite privind viitorul colectiv. Votul ajută la concilierea acestei diversități.

         4. De ce e bine să țin cont când votez?

În principiu, numai de două lucruri: să pot identifica ce lucruri în viitorul colectivității din care fac parte sunt cele mai importante pentru mine și care persoană sau formațiune candidată are cele mai mari șanse să realizeze ce îmi doresc.

         5. Ce alegeri sunt cele mai importante?

Depinde de regimul politic al fiecărei țări. În România cele mai importante sunt alegerile parlamentare (în urma cărora se formează guvernele etc.), în ciuda faptului că Parlamentul este una dintre cele mai puțin apreciate instituții ale țării și participarea la alegerile parlamentare este foarte joasă. E aici un cerc vicios pe care România nu reușește să-l rupă. Absenteismul contribuie la slaba responsabilizare și chiar la slaba calitate a parlamentarilor, acestea, la rândul lor, contribuie la creșterea absenteismului. Pe locul al doilea ca importanță se situează alegerile locale. Chiar dacă sunt mai puțin spectaculoase decât cele naționale, au un impact puternic asupra comunităților locale și, prin aceasta, asupra întregii vieți politice. În fine, alegerile prezidențiale au, potrivit Constituției noastre, cea mai mică relevanță nemijlocită pentru viața oamenilor. Cel de al doilea mandat al lui Klaus Iohannis a arătat, de pildă, că România se poate descurca și cu un președinte aproape total absent. Totuși, alegerea președintelui are, la noi, cel mai puternic impact simbolic. Lucrul acesta s-a văzut în primul tur al alegerilor prezidențiale, încheiat acum câteva zile.

         6. Cum îmi pot da seama care sunt pentru mine lucrurile cele mai importante?

Este o întrebare foarte grea. Nu există o materie care să se predea pe această temă și nici profesori care să o poată preda. Pentru asta, trebuie să-ți pui tu însuți întrebarea respectivă și să încerci să îi dai un răspuns cât mai adevărat.

         7. Cum îmi pot da seama cine are cele mai multe șanse să-mi împlinească, măcar într-o anumită măsură, dorințele?

Asta, în schimb, este o întrebare complicată, la care există deja o mulțime de răspunsuri. Transcriu mai jos câteva dintre ele.

a. Uită-te cu atenție la trecutul persoanei sau formațiunii candidate.

De foarte multe ori, trecutul ne oferă informații prețioase despre un candidat. Esențial este ca să legi aceste informații de situația prezentă și de perspectivele de viitor, ca să poți răspunde la întrebări de genul: ”Cât de sincere sunt mesajele emise în actualitate de candidat?”; ”Cât de coerent e parcursul acestuia?”; ”Ce consistență au promisiunile pe care la face?”

Exemplu: Un candidat la președinție se prezintă drept inamic ferm al ”sistemului”. Totuși, cv-ul său arată că a făcut parte, decenii de-a rândul, prin funcțiile deținute și prin afilierile politice, din ”sistemul” pe care îl combate cu atâta vehemență.

b. Uită-te cu atenție la prezentul persoanei sau formațiunii candidate.

E foarte important, pentru înțelegerea unei oferte politice, să îți dai seama și ce vor ofertanții de la tine. Vor să-și facă un renume sau o carieră pe seama ta? Vor respectul tău? Vor prețuirea ta în viitoarea calitate pentru care competiționează sau doar votul tău?

Exemplu: Întrebat dacă e sprijinit de vreo formațiune politică, un candidat la președinție afirmă că ”Partidul meu e poporul român”. Afirmația se dovedește, dacă o privești mai îndeaproape, nu numai retorică găunoasă, ci și o promisiune voalată îngrijorătoare. Cum s-ar ”traduce” această metaforă ca atitudine a candidatului față de scena politică? Înseamnă asta că, pentru acesta, membrii sau simpatizanții partidelor, oricare ar fi ei, sunt scoși în afara ”poporului” pe care îl invocă? Că sunt priviți ca ”trădători ai neamului”? Iar dacă am traduce metafora în termenii unei promisiuni privind viitoarea conduită a candidatului în ipoteza alegerii lui ca președinte, înseamnă asta că el va refuza să colaboreze cu formațiunile care dau majoritatea membrilor viitorului Parlament al României? Că va milita pentru abolirea prevederilor constituționale privind pluripartitismul?

c. Uită-te cu atenție la viitorul pe care persoana sau formațiunea candidată ți-l propune.

Cât de tentantă e propunerea? Cât de realistă (realizabilă)? Cât de asumată (autentică)? Ce consecințe ar putea avea împlinirea promisiunii?

Exemple: Un lucru frapant este că, în România, candidații la președinție fac promisiuni care nu intră deloc în competența poziției prezidențiale, precum ”prosperitate”, ”dezvoltarea infrastructurii” etc. Alții fac propuneri fanteziste, de genul ”fiecare român va avea apă curată (?!?) la robinet” sau aflate complet în afara sferei politicii, precum ”regenerarea neamului românesc” etc. Cel mai grav este atunci când candidații fac propuneri echivoce, mascate sub aparente judecăți de valoare. Atunci când spui ”scutul de la Deveselu e o rușine pentru români” la o discuție la cafenea e fix problema ta. Dacă o spui candidând la președinție, afirmația implică faptul că, dacă vei avea succes, vei lua poziție pentru desființarea lui. Dacă nu o vei face, îți va rămâne deschisă portița de a susține că ai fost greșit înțeles.

8. În cazul candidaturilor la funcția de președinte sunt importante trăsăturile personale ale candidaților. La ce să mă uit în primul rând?

Și de această dată, răspunsul cel mai onest e ”depinde”. Depinde, în primul rând, de ce consideri tu că e mai important la un om, la un om politic, la un om din fruntea ierarhiei politice. Sunt calitățile intelective – inteligența, intuiția, raționalitatea, cunoașterea, profesionalismul etc. –, cele emoționale și atitudinale – empatia, sensibilitatea, altruismul etc. – sau trăsăturile de caracter – cinstea, sinceritatea, consecvența etc.?

Ai mare grijă. Oamenii politici învață lesne să simuleze trăsături personale dezirabile și să și le ascundă pe cele indezirabile.

         a. În ce privește calitățile intelective încearcă să iei în considerare aspecte precum: stăpânește candidatul cunoștințele specifice postului pentru care candidează? E capabil să dezvolte un raționament, o argumentație?

Exemple: În special în competiția pentru fotoliul de președinte, candidații invocă frecvent valori umane unanim sau larg recunoscute – prosperitate, demnitate, credință etc. – dar, atunci când sunt întrebați cum văd ei că ar putea sprijini și stimula concret aceste deziderate, dau explicații vagi, neconcludente sau, dacă sunt mai abili, se grăbesc să schimbe subiectul.

         b. E încă și mai dificil să discerni însușirile emoționale ale candidaților. De regulă, acestea sunt consolidate prin ”povești exemplare”, care să ilustreze însușiri dezirabile.

Exemplu: Un candidat militar de carieră își va prezenta faptele ”de vitejie” din trecut, precum participarea la misiuni de luptă, ca dovezi ale patriotismului și curajului. În general, oamenii sunt reticenți față de astfel de istorisiri, știind că ele se lasă lesne fabricate de către echipa de campanie. Un mijloc destul de eficient de a verifica autenticitatea lui este să urmărești în ce măsură poveștile cuprind detalii concrete, mai greu de trucat: nume de persoane, de locuri, date precise, evenimente descrise plastic.

         c. Un alt factor important în special pentru a evidenția trăsăturile emoționale ale persoanei este modul în care ea se prezintă: cum se îmbracă, cum vorbește, mimica, gestica, intonația etc. Ele sunt de regulă atent urmărite în ”studiourile” de campanie și pot fi lesne învățate. Totuși, ”limbajul corporal” – mimica, gestica, postura, contactul vizual etc. – pot scăpa de sub controlul persoanei, însă pot fi detectate, ca probe ale sincerității și autenticității, doar de către cei exersați.

Exemplu: În multe țări occidentale, analiza în presă a discursurilor unor politicieni în poziții proeminente e adesea însoțită și de analize detaliate ale ”limbajului corporal”. La noi, în alegerile recente, s-a văzut cum posturi ale unui candidat, care voiau să sublinieze sportivitatea, bărbăția și fermitatea acestuia, copiau modelul său contemporan, Vladimir Putin, tot așa cum modul de a vorbi – tărăgănat, detașat, ”căzut pe gânduri” – și, mai ales, de a tăcea, imitau un alt model, de data asta istoric, Corneliu Zelea Codreanu.

         d. Pentru trăsăturile de caracter există ”teste” mai elocvente, nici ele însă infailibile.

”Caracterul” este, în sens larg, un concept moral. Când vorbim de ”un om de caracter” înțelegem, de regulă, o persoană dotată cu perseverență, voință, corectitudine, însușiri nu doar accidentale ci de lungă durată. Testul cel mai la îndemână pentru a proba un caracter afirmat – ”sunt un om de cuvânt” etc. – este de a urmări consecvența în comportament, în atitudini, în idei.

Exemple: De regulă o campanie electorală se desfășoară pe o anumită perioadă de timp și readuce în prezent trecutul relevant în ce-i privește pe candidați. Dacă între postura acestora din prezent și fapte din trecut apar inconsecvențe vădite, avem motive să ne îndoim de tăria caracterului lor. E cazul de pildă al unor politicieni care s-au declarat la un moment dat, cu argumente principiale, în favoarea unei uniuni politice, pentru a deveni ulterior, tot în numele unor principii, avocații dizolvării acesteia. Dacă această schimbare de giruetă nu are explicații declarate, ”la vedere”, dubiul crește. Devine încă și mai mare dacă explicațiile sunt furnizate sub presiune, la insistența mass media etc. Este, în fine, complet discreditantă pentru un candidat schimbarea de atitudine, de idei și principii, pe parcursul unei campanii, în funcție de cum evoluează aceasta. Un candidat care, pe parcursul campaniei, se declară în repetate rânduri împotriva apartenenței României la Uniunea Europeană și adept al ”neutralității” și ”suveranismului” național și ajunge, apropiindu-se de turul al doilea, să își ”înmoaie” atitudinea, susținând că niciodată nu s-ar fi pronunțat împotriva UE, nu poate fi credibil.

Mă opresc aici. Sper să fi avut răbdarea de a parcurge acest succint ”manual” până la capăt.

Punerea în practică a ”rețetelor” propuse poate părea unora istovitoare. Cred, totuși, că merită efortul. Dacă cerem, perfect îndreptățit, guvernanților să ne asculte, să ne înțeleagă și să ne respecte, cu bunele și relele de care niciun om nu e scutit, cred că e corect să adoptăm și noi o poziție similară față de cei care mâine s-ar putea să ne conducă. Altminteri vom continua la nesfârșit să cerem și să ne plângem și să ne înfuriem că nu primim.

Încerc în puținele rânduri care urmează să aplic propriul manual la propriile mele opțiuni de vot.

Am votat de fiecare dată din 1990 încoace (1), chiar și când eram în străinătate, chiar și pe 24 noiembrie când nu mi-a fost deloc ușor să mă hotărăsc pentru cine votez. Cred că suntem într-un moment de răscruce politică în România (2) care se manifestă, nu în ultimul rând, ca o polarizare îngrijorătoare între opțiunile concetățenilor (3). Am fost martor, în istoria recentă, al multor momente tensionate – decembrie 1989, mineriadele, Piața Universității, maratonul protestelor din Piața Victoriei împotriva tentativei guvernului Dragnea de a subjuga justiția ș.a. – care însă nu au răsărit din interiorul mecanismului fundamental al democrației, alegerile.

Trag nădejde că aspirațiile mele sunt benefice și pentru viitorul țării (intrarea în Schengen, adâncirea cooperării europene și internaționale, decantarea vieții politice autohtone, întărirea României în fața pericolului rus) (4). Am 67 de ani, cariera mea se apropie de sfârșit, am o situație financiară mulțumitoare, mă interesează mai mult, personal, stilul decât modul de viață, cu alte cuvinte, mă interesează mai mult să-mi duc viața într-un climat de civilitate decât oportunitățile de a face bani. Nu am găsit un astfel de climat, călătorind în toate punctele cardinale, mai bine așezat decât în Occident, mai exact, comparând și cu culturile de peste Ocean, în Europa de Vest. Nu vreau totuși să emigrez, știu foarte bine că transbordarea, la vârsta mea, ar fi dificilă și împovărătoare și, în plus, din motive personale – în primul rând prietenii și colegii – mă simt atașat de colectivitatea în care trăiesc. Pe scurt: pro UE, pro NATO, pro Occident, pro liberă circulație, anti imixtiunea religiosului în politică – sunt oarecum credincios dar, ca mulți alți gânditori, consider interferența religiei cu politicul o primejdie redutabilă.

Am nemulțumiri enorme în ce privește trecutul unor persoane sau formațiuni politice implicate, direct sau indirect, în actualele alegeri (7.a.). Iohannis a avut un final de mandat lamentabil cum nu mi-aș fi putut imagina nu acum 10, ci nici măcar acum 5 ani, când l-am revotat, conștiincios, împotriva Vioricăi Dăncilă. Am considerat încă de la început că fuzionarea principalelor două partide, întâi în Uniunea Social Liberală (USL) apoi, din nou, în ”rotativa” guvernamentală, e un gest reprobabil moral care va duce, mai devreme sau mai târziu, la o sumbră disoluție politică. Am urmărit cu întristare bâlbâielile jenante ale ”speranței” USR de îndată ce a ajuns la ”butoanele” guvernării și am fost decepționat, la rândul meu, de ”oferta” prezidențială actuală.

Ca mulți alți compatrioți neumblători pe TikTok am aflat prima oară de Călin Georgescu la numărarea voturilor. Pe scurt, un trecut care nu promitea nimic bun, dublat de un prezent care acutiza sentimentul de criză. În prezentul campaniei am văzut un partid care venea să propună drept candidată a schimbării o persoană nu foarte dotată intelectual (8.a.), încercând să compenseze printr-o emoționalitate forțată (8.b.) și prin argumente de caracter derivate din prestația administrativă (8.c.), un independent ”expert” dar găunos – așa cum îl știam de mai multă vreme – și un altul cu un discurs ”profesionist” pe care numai el reușea să îl înțeleagă, un ”suveranist” înfocat care își moderase pe ultima sută de metri atitudinile până la a nu-l mai recunoaște,  un fost lider de partid cu o retragere surprinzătoare dar, în bună măsură, tardivă, un reprezentant al minorităților erijându-se în ”vocea rațiunii”, doi mari absenți. Minoritarul era cel mai relaxat, pentru că nu avea nimic de pierdut, nici de câștigat. A apărut însă subit, pentru mine cel puțin, și un candidat care nu voia să își urce formațiunea din care provine în preferințele de vot ale Românilor, dar părea să aspire ca, prin forțe proprii și sfidându-i pe ceilalți concurenți, să se instaleze la Cotroceni (7.b.). Și nu oricum, ci în calitate de trimis al lui Dumnezeu. Iar acesta s-a situat pe primul loc în preferințele românilor la cel dintâi tur de scrutin. Cum să nu intru în alertă și să nu vreau să aflu cine și mai ales cum (7.c.) este acest candidat-surpriză?

Iar ceea ce am descoperit a fost un fel de deep fake, o clonă hibridă între autoritarismul imperial al lui Putin și mesianismul lui Zelea Codreanu. Pe măsură ce am aflat mai multe despre el, am identificat un mix straniu de aiureală și șiretenie, cu o tehnică de manipulare bine țintită, cât să-i strălucească aureola angelică, dar și un delir verbal pe măsură. Totodată, am aflat că, în scurtul interval dintre cele două tururi, candidatul s-a arătat dispus să facă ”revizuiri” radicale ale declarațiilor lui precedente, într-un emoționant (7.a.) dialog cu soția, în care el mărturisea, lacrimogen, că niciodată nu ar fi fost împotriva apartenenței României la UE și la NATO.

Trag linie. Analiza calităților personale ale competitorilor la funcția de președinte mă bagă într-o fundătură. Oferta e într-adevăr precară. Asta, într-un fel, simplifică ezitările: am de ales între cine o fi, în măsura în care corespunde opțiunilor mele fundamentale. Iar acestea sunt: apartenența indiscutabilă a României la Occident (UE, NATO), separarea politicului de religios, pluripartitism, o cultură a dialogului și nu a ”revelației”.

PS Îmi cer scuze față de cei pentru care toate lucrurile enunțate mai sus sunt, ca și pentru mine de altfel, evidente, de la sine înțelese. Scopul acestui text nu a fost să aducă în discuție ceva ”nou”, ”original”, ci ceva util.