Interogările psihologice, intrigile, dar, mai ales, autenticitatea descrierilor care te plasează parcă dus cu forța în aspidul peisaj siberian, toate acestea la un loc fac din opera de debut literar a lui Sebastian Lăzăroiu unul dintre cele mai surprinzătoare romane de ficțiune ale anului.
Inspirată, cum altfel?, dintr-un subiect de actualitate, care a ținut agenda media românească în prima parte a anului, jocul „Balena albastrăˮ de pe rețeaua de socializare rusească Vkontakte, ce ar fi făcut în realitate în jur de 100 de victime din rândul tinerilor, ficțiunea lui Lăzăroiu urmărește povestea agentului sub acoperire Aleksei Feodorovici Sokolov plecat în îndepărtata Siberie în căutarea artizanului aflat în spatele acestui joc al sinuciderii.
Narațiunea amestecă elemente de ficțiune și frânturi de realitate cu o dibăcie a condeiului care fac din Sebastian Lăzăroiu un promițător autor al genului. Deseori, în timp ce parcurgi rândurile, te oprești brusc străpuns de o puternică îndoială dacă ceea ce tocmai ai citit face parte din povestea reală a tragicului joc „Balena albastrăˮ, așa cum a fost ea spusă de presă, sau este doar o născocire a imaginației autorului. Dacă despre satul în care se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii, Oimiakon, din Iacutia, republică federală rusă aflată în îndepărtata Siberie Orientală, poți spune cu certitudine că există în realitate, forța și, în același timp, finețea cu care autorul își conturează personajele, te fac să te întrebi deseori dacă există și ele în viața reală sau sunt doar rodul imaginației autorului. Găsim în Artiom Sergheevici Mazulin, Stăpânul, adevăratul lider al micuțului sat siberian, conturul unui portret în linii dure și reci cum întâlnim adesea la personajele rusești din romanele lui F. Dostoievski. Cu același condei specific realismului literar din secolul XIX sunt desenate și personajele feminine, misterioasa soție lăsată la Moscova, Katia, Katenka, deopotrivă și cocheta Rufina, amanta, la început în interes profesional, ce are să-i tulbure căutările lui Sokolov, dar și Aita, muta înamorată pe care, într-un act de eroism și milă, personajul nostru principal avea să o salveze din brațele lui Mazulin.
Chiar cunoscându-l pe Sebastian Lăzăroiu drept un strălucit sociolog și fin cunoscător al fiziologiei societății, găsesc surpinzător tocmai talentul cu care își desenează personajele și relațiile dintre ele, dar și decorurile cu care reușește să recreeze o veritabilă atmosferă a Rusiei profunde. Știm despre autor că a trăit perioade din viață într-o țară scandinavă, dar suprinde în ce măsură a reușit să-și transpună experiențele din acest tărâm al iernii infinite în acțiunea romanului său de debut. Dincolo de această forță de redutabil desenator de personaje și peisaje, Sebastian Lăzăroiu își scrie povestea într-o subtilă și, în același timp, uluitoare împletire a realității cu ficțiunea. Pe măsură ce avansezi în carte plonjezi, parcă, tot mai adânc în nesiguranță, nu mai știi ce și cât s-a întâmplat în realitate, așa cum a descris pe larg presa momentului, și ce și cât este povestea lui Lăzăroiu. Chiar și în ultimele file ale narațiunii, deznodământul te împinge, cu o forță a îndoielii înadins diabolică, să cauți pe internet dacă și evenimentul real de la care pleacă romanul a avut același final.
Trebuie să remarc, însă, în paginile de început, o utilizare excesivă a figurilor de stil, metafore mai ales, folosite pentru a contura peisajul siberian, dar care creează pe alocuri un efect invers, un decor puțin cam greoi chiar și pentru atmosfera unui spațiu profund rusesc. Este de trecut cu vederea acest ușor exces la un autor aflat la debutul său literar, cu atât mai mult cu cât, pe măsură ce narațiunea evoluează, autorul apelează tot mai puțin la aceste procedee stilistice, iar metaforele și epitetele sunt folosite într-un dozaj tot mai bine măsurat și cu mult mai multă îndemânare.
Un roman al căutărilor și ispitei, un roman al destinului
Știam despre Sebastian Lăzăroiu că trăiește într-un univers al simbolurilor din spatele simbolurilor și că are o putere unică de a decripta din simple înțelesuri construcții fantastic de complexe. O arată acțiunile sale din îndelungata activitate în spațiul public ca sociolog și consultant politic, iar, în ultimii ani, postările sale de Facebook. Ce nu știam despre el este că are un condei atât de puternic și vibrant și că poate așterne pe foaie cu atâta lejeritate propriile lui universuri de simboluri menite, e convingerea mea, a fi decriptate mai ales de cei care (credeau că) îl cunosc.
Pentru că da, regăsesc în acest roman și elemente autobiografice. Este, în definitiv, un roman al provocării, al ispitei. Purtăm cu toții în noi, ne spune Sebastian Lazăroiu, sâmburele slăbiciunii. Unii dintre noi ne lăsăm pradă ei, Balenei albastre, fără ca măcar să încercăm a riposta, urmăm probele ei inițiatice care, rând pe rând, ne arată slăbiciunea și determinarea neîndurătoare de a ne recunoaște înfrânți și, astfel, poate eliberați. Dar alții, precum personajul nostru principal, puternicul agent rus sub acoperire, vrem să dovedim implacabilul din firea noastră și pornim propriul nostru joc împotriva Balenei albastre. Fuga prin pădure a lui Aleksei Feodorovici, animat de un curaj aproape nebunesc urmată de întâlnirea inevitabilă cu perechile de ochi tăioși ca niște cuțite ai lupilor care străluceau la trei palme deasupra zăpezii și retragerea speriată spre adăpostul drumului de gheață, dar și acele cheițe ispititoare „pe care numai femeile știu să le învârtă” din purtarea ademenitoare a Rufinei sunt toate, alături de multe altele, născociri ale ispitei, provocări și probe ale jocului care, într-un final, ne va înfrânge pe toți. O alegorie a morții, ar spune unii, una a vieții, aș zice eu.
Sebastian Lăzăroiu, „Balena Albastrăˮ, Colecția „Ego. Prozăˮ, Editura Polirom, Iași, 2017
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Pentru ca este vorba de relatii umane si care se vrea opusul „Balenei Albastre” va propun o poveste: A întâlnit-o la o petrecere. Era minunată. Era așa de extraordinară încât mulți bărbați o curtau. El era… normal, un bărbat simplu care nu atrăgea atenția.
La sfărșitul petrecerii, el și-a făcut curaj și a invitat-o la o cafea. Ea a fost tare surprinsă, dar fiind politicoasă, a acceptat.
Stăteau într-o cafenea, el era foarte agitat ca să spună ceva, să întrețină discuția. Ea nu se simțea prea confortabil și-și spunea în gând “Doamne, mai bine stăteam acasă!”.
Brusc, el a chemat chelnerul și i-a spus: “Poți să-mi aduci puțină sare? Aș vrea să o pun în cafea.” Toată lumea din cafenea a întors capul către bărbatul care a cerut sare pentru cafea. Ce ciudat!
Chelnerul s-a întors cu sarea. El și-a pus tacticos sarea în cafea în timp ce obrajii i se înroșiseră.
Ea a îndrăznit să-l întrebe: “Ce-i cu hobby-ul ăsta ciudat?”. El a lăsat ceașca jos și i-a spus: “În copilărie, locuiam lângă mare. Îmi placea să ma joc în apă, să-I simt gustul sărat. Acum, de fiecare data când beau cafea cu sare mă gândesc la copilăria mea, la orașul în care m-am născut, la părinții mei.” Ultimele cuvinte i-au adus lacrimi în ochi.
Ea a fost impresionată de acest gest. Și-a spus că numai un om bun ar putea să simtă dorul de casă, de părinți. Un bărbat “de casă”. Ea și-a deschis apoi sufletul, i-a povestit și ea de copilăria ei, de orașul unde crescuse, de familia ei.
El s-a relaxat și au avut o discuție interesantă, o întâlnire reușită. Au continuat să se vadă și în lunile viitoare. Ea a descoperit că el este un bărbat interesant, care întrunește toate calitățile pe care le caută ea la bărbatul ideal: era afectuos, cald, iubitor, inteligent. Îi simțea lipsa când nu era lângă ea. Totul a pornit de la cafeaua cu sare.
Ca orice poveste frumoasă de dragoste, prințesa a luat în căsătorie pe prinț și au trăit fericiți pâna la adânci bătrâneți. Și de fiecare dată când făcea cafea prințului ei, îi punea sare, exact așa cum știa că îi place lui.
După 40 de ani, el a plecat dintre cei vii și ea a găsit o scrisoare de la el. În scrisoare scria:
“Draga mea,
Te rog să mă ierți! Iartă-mă! În viața mea, te-am mințit o singură dată: în legătură cu cafeaua cu sare. Mai ții minte când ne-am întâlnit prima oară? Eram așa timid și agitat încât am cerut sare în loc de zahăr. Nu am știut cum să-mi ascund greșeala așa că am mințit. Am simțit că începi să te deschizi spre mine și am perpetuat în minciună. Am încercat să-ți spun adevărul de mai multe ori, dar mi-a fost frică. Dar, ți-am promis când ne-am căsătorit că nu o să te mint niciodată. Acum, pe patul de moarte, nu îmi mai este frică. Nu-mi place cafeaua cu sare. Este oribilă! Dar, am băut-o în fiecare zi. De nimic nu îmi pare rău. Faptul că te-am cunoscut, a fost cel mai bun lucru din viața mea. Dacă aș putea întoarce timpul înapoi aș face totul la fel, aș bea tot cafea cu sare, dacă aș ști că te am alături”
Lacrimi au năvălit pe obrajii ei. Ani mai târziu, nepoții au întrebat-o “Ce gust are cafeaua cu sare?”. Ea a răspuns cu sinceritate: “E dulce!
În calitatea mea de expert doresc să vă informez că singura băutură care merge cu sare este tequila. După ce ai consumat o cantitate îndestulătoare, merge și cafea/ceai/cola/orice cu sare, cu condiția să o stingi dup-aia iar cu o tequila.