Secolul XXI si problema fundamentală  a antropologiei urbane – reconstrucția axiologică

Bătălia pentru salvarea planetei devine
o bătălie pentru valori.
ROGER SPERRY

Legile evoluției au dotat ființa umană de zeci
sau poate sute de mii de ani  cu două facultăți de cunoaștere:
cunoașterea rațională  care generează cunoaștere obiectivă și
cunoașterea simbolică care generează cunoaștere subiectivă,
i.e. imaginarul, sistemul de valori perene cu care se identifică
o comunitate. Relația dintre cunoașterea rațională și cunoașterea
simbolică  este similară cu aceea dintre masa minerală
care formează Terra și atmosfera care o înconjoară.
Fără atmosferă nu poate exista viață pe pământ.
Fără valori perene, culturile și civilizațiile pier.
AUTORUL

        Antropologia urbană se numără prin excelență printre disciplinele antropologice chemate să evalueze critic roadele civilizației prezente – dat fiind că grosul dinamicilor economice, sociale și culturale se cer urmărite în primul rând în orașe și conurbații.

      Ori iată, progresul științific și tehnic din practic orice domeniu al existenței, este în prezent dublat de mega crize în plină evoluție, despre care specialiștii afirmă că pericilitează nu doar șansele de progres pe termen lung ale omenirii, ci însăși biosul planetei per ansamblu.

     Paginile ce urmează articulează elemente din diverse teorii privind ciclurile de evoluție ale culturii, coroborate de cercetări recente de neurofiziologie privind lateralizarea cerebrală. Comentăm faptul că progresul civilizației pretinde ca imputurile de hard și soft – de dotări materiale și mână de lucru calificată – să fie dublate de politici de polarizare axiologică a comunităților umane cu paradigme de valori culturale perene.   [N.B. ideologiile promovează  în principal paradigme de valori cu bătaie scurtă].

      Rezultă necesitatea de a crea instituții adecvate  pentru a responsabiliza structural, prin sisteme de valori perene, generațiile prezente  față de generațiile viitoare.

Obiectivele societății de consum(atori) – în engleză, consumer society –, sunt în prezent înscrise printre vectorii importanți de criză la nivel planetar.

Pentru ieșirea din impas s-ar putea dovedi oportună alternativa de a ne mobiliza pentru dezvoltarea unui concept alternativ, desemnabil ca societate de consum cultural. Filosofia deconstrucției care militează pentru drepturile individului la timpul prezent, se cere conjugată cu o filosofie a reconstrucției, destinată să apere valorile umanitare perene.

*

          „Rațiunea, nota Ernst Cassirer, este un termen foarte nepotrivit pentru a înțelege formele vieții culturale a omului, în toată bogăția și varitatea lor. Căci toate aceste forme sunt forme simbolice. De aceea, în locul definirii omului ca animal rationale, ar trebui să îl definim  ca animal symbolicum. Prin aceasta putem desemna diferența lui specifică și putem înțelege noua cale deschisă omului – calea spre civilizație.”[1] „Omul nu mai trăiește într-un univers pur fizic, el trăiește într-un univers simbolic (un sistem de valori perene care responsabilizează individul în raport cu comunitatea și o generație în raport cu celelate, n.n.).  Limbajul(1), mitul(2), arta(3) și religia(4) sunt părți ale acestui univers.”[2]

Poate părea surprinzătoare afirmația lui Cassirer că omului i se potrivește mai bine ipostaza de animal symbolicum,  decât aceea de animal rationale. În fapt, toată aventura extraordinară a evoluției ființei umane pare a fi început din momentul în care am dobândit facultatea vorbirii.

(1) Prin limbaj, gândirea se eliberează de dependența în raport cu spațiul și timpul: putem gândi/comunica lucruri care se petrec nu doar în spațiul contiguu, ci oriunde pe Terra, nu doar în prezent, ci deopotrivă în trecut sau viitor – săltăm astfel inconturnabil deasupra condiției animale, limitată la comportamente precumpănitor focalizate pe aici și acum. 

(2) Antropologia consideră că începutul unei civilizații este marcat de momentul genezei mitului, respectiv de momentul în care gândirea saltă deasupra realității concrete pentru a imagina puncte de zenit ale existenței  (e.g. simboluri ale binelui absolut) și, eventual, puncte de nadir ale existenței (e.g. simboluri ale răului absolut), față de care se structurează ulterior întreaga ierarhie a valorilor perene ale unei culturi.

(3) Artele – muzica, dansul, poezia, proza, arhitectura își construiesc discursul polarizate de sistemul de valori ale comunității. Cu cât punctele de zenit și de nadir sunt mai elevate, cu atât spațiul culturii și al civilizației în cauză are premize de a-și spori mai mult complexitatea. De pildă, vechii egiteni adulau soarele și au înălțat piramide, iar boșimanii adulau falusul și s-au mulțumit cu mai puțin.

(4) Religia, ne referim la marile religii, sunt prin excelență instituții care promovează altruismul în relațiile dintre indivizii unei comunități. Edward O. Wilson, un biolog ale cărui contribuții aparte îl plasează alături de Darwin, a studiat  fenomenul de eusocialitate, ce permite unor specii să trăiască în comunități de… sute de milioane de indivizi. Se cere precizat că vorbim de  un fenomen specific, în afară de om,  doar câtorva specii de insecte, precum furnicile și albinele,  e.g. din Amazonia. 

          În grupurile de animale care sunt de tip egoist, observă biologul, respectiv unde fiecare individ este centrat pe interesul propriu, câștigă individul cel mai egoist; iar în grupurile de animale care sunt centrate pe comportamente altruiste, câștigă grupul.[3]

          Ceea ce face posibilă eusocialitatea,  condiția imperativă de operare a acesteia, demonstrează Wilson, este altruismul, altfel spus, acceptarea/asumarea – iată, și la nivel de colonii de furnici – a ceea ce, privitor la oameni numim generozitate, spirit de sacrificiu și, implicit, echilibru interior.  [4]    

Semnalăm că înclinația unor filosofi, veche deja de câteva secole, de a marginaliza imaginarul și chiar gândirea simbolică, s-ar cere întâmpinată de antropologi cu riposte și îndemnuri la moderație. Gândirea simbolică este un rezultat cardinal nu marginal al legilor evoluției.  

*

Așadar, gândirea umană interferează inextricabil două spații de operare: primul (spațiul rațional) populat de entități discrete, bine circumscrise; cel de al doi­lea (spațiul simbolic), un spațiu continuu, fluid, propice ori­căror transformări și metamorfoze.

Judecata rațională își fun­damentează rigoarea logică pe structura ordonată a spațiului discret; judecata simbolică profită de libertatea infinită de mișcare a spațiului continuu. Precizăm că gândirea rațională se construiește progresiv, etapă cu etapă, în vreme ce gândirea simbolică operează prin salt.

Trăsătura poate cea mai pregnantă a civilizației prezente o constituie contrastul dramatic între apoteoza absolută a dezvoltării gândirii rationale – reprezentată prin paradigma de științe ce gestionează cvasi totalitatea domeniilor realului – și starea critică, în unele cazuri prefigurând dezagregarea, a gândirii simbolice.

          Este cazul să ne întrebăm dacă existența acestei falii între cele două facultăți de cunoaștere dăruite nouă de legile evoluției nu se constituie ca o stridență civilizațională majoră, ca un risc inacceptabil?

Studierea și posibila remedire a acestei crize de sistem cade ineluctabil și în sarcina  antropologiei. Între temele de relevanță, antropologia se poate simți chemată să răspundă întrebării dacă o civilizație care nu își gestionează atent valorile perene, cele care îi configurează identitatea și asigură armonia între generații, nu riscă să se confrunte cu fenomene grave  de implozie.

*

Privită în perspectivă diacronică, dinamica cunoașterii simbolice evidențiază un fenomen surprinzător.

          Aristotel în Poetica nota că personajele imaginate de artiști sunt ori mai bune ca noi, ori mai rele, ori la fel cu noi. Reflectând asupra acestei fraze, Northrop Frye  constata că, la o privire panoramică, eroul din creaţia literarăse lasă reprezentat prin cinci ipostaze distincte: făpturi divine, fiinţe umane dotate cu puteri supranaturale, indivizi superiori prin statut, indivizi obișnuiţi și indivizi inferiori ca statut.

Dar criticul mai observa că lista celor cinci categorii de eroi și atributele ce îi definesc, examinate atent, evidenţiază un fapt uimitor: „Privind acest tablou, adaugă Frye, realizezi că, pe parcursul ultimelor cincisprezece secole, eroii dominanți din creaţia literară euro­peană s-au deplasat constant spre capătul inferior al listei“.[5] Textul lui Freye semnalează caracterul istoric, amploarea procesului prin care cunoașterea în regim simbolic, se orientează metodic, de cel puţin cincisprezece secole, sprre limita de jos a scalei etice.

 Când eroilor mitici, reperelor înalte definite de mit, arta ajunge, progresiv, la capătul, cum spuneam, a cincisprezece secole de evoluţie culturală, să le substituie personaje caracteriologic identice individului obișnuit sau chiar relativ infe­rioare acestuia, traiectoria astfel descrisă echivalează unui lanţ negentropic, altfel spus,orientat, nu de la simplu la complex, cum apare dinamica cunoașterii în științe, ci invers, de la absolut la aparentul precar.

Nu poate să nu uimească constanța acestui fenomen, etalat  pe o durată – iată, în cazul civilizației europene, nu de o mie cinci sute, ci de două mii de ani.

Progresiva contracție în timp a dimensiunii exemplare, proprie eroilor dominanți din literatură, semnalează în fapt erodarea reperelor identitare în societate, de la o epocă la alta.

Dar, concomitent cu fenomenul erodării reperelor comunitare gestionate de cunoașterea simbolică are loc procesul de dezvoltare a cunoașterii raționale, care, în bună parte, se construiește emulând provocările imaginarului.    

 „De fiecare dată când trium­ful științei este incontestabil, notează René Girard, se repetă același proces. Se ia un mister foarte vechi, redutabil, obscur, și se transformă în enigmă. Nu există enigmă, oricât de complicată, care să nu fie în cele din urmă lămurită. Religiosul se retrage de secole.“[6]

Cu alte cuvinte gândirea rațională ia act de existența reperelor simbolice, așa cum sunt definite în principal de imaginarul artistic sau de religii și le transformă în aspirații de emulat, până la pragul de… a le reproduce cu mijloace raționale, la îndemâna celor calificați să o facă.  A vindeca, a comunica la distanță, a prevedea, a zbura sunt inițial atribute supranaturale, transferate treptat, chiar dacă uneori după secole de strădanii, în experiențe curente, accesibile oricui.

Un efect, putem zice pervers, al acestui tip de progres al cunoașterii datorat rațiunii este, cum spuneam, pierderea învelișului etic asociat reperului simbolic – evaporarea componentei altruiste.

*

Autorul acestor rânduri este specializat pe cercetarea imaginarului în arta plastică de secole XX-XXI – altfel spus, explorăm punctul (3) din lista lui Cassirer comentată mai sus.

La acest capitol, ne simțim competenți să afirmăm  că există un remediu  de a diminua sau chiar depăși criza din arte – din artele plastice, cu posibile extensii spre celelate arte – ce ar consta în a completa  evaluările critice  în cheie estetică – de filiație renascentistă – cu evaluări în cheie culturologică.  Nu este locul să dezvoltăm aici această temă. Dacă, ceea ce putem numi, vâna estetică din artele plastice de secole XX – XXI pare a se fi erodat progresiv, deținem în schimb un vast patrimoniu de artă de mare respirație ce așteaptă să fie citit în cheie culturologică – respectiv cu accentul pus pe reconstrucția discursului vizual despre valoare culturală.

*

 Ce se poate spune despre starea limbajului – prima dintre cele patru instituții enumerate de Cassirer[7] ? Cercetători din diverse domenii au început de un timp să avertizeze că, într-o epocă de expansiune a accesului la imagine, suntem martori la debutul unei crize a limbajului cu impact direct asupra coeficientului de IQ.

 „Dintre toate amenințările existențiale, observa Teresita Dussart, lipsește una din toate agendele. Și totuși ea determină viitorul speciei noastre. Este vorba despre declinul global al coeficientului intelectual (IQ).

De el depinde viitorul științei, culturii, capacității de a înțelege lumea. Consensul asupra acestui declin este acum fără echivoc. Toate studiile psihometrice din lume arată o scădere a coeficientului intelectual începând cu anul 2000.

Cu cât este mai mare nivelul IQ-ului național, cu atât este mai mare căderea. În afară de studiile psihometrice, acest lucru demonstrează și empirismul. Un adolescent de 14 ani înțelege în medie ce ar fi înțeles un copil de 10 ani născut înainte de 1975. Unul dintre simptomele acestei regresii este pierderea vocabularului (s.n.) semnalată de numeroase studii începând cu 2017. Adevărata dramă relevată de această sărăcire este cea a dificultății de memorare pentru generațiile în devenire.”[8]

La concluzii similare ajungea și colega noastră, dr. Adina Baciu, într-un volum publicat cu trei ani mai devreme, încununat cu premiul Academiei Române.[9]

*

Semnalăm, prin cele spuse, o situație de criză structurală a civilizației contemporane, și o facem cu convingerea fermă că dispunem de mijloacele de a o controla și a-i reduce evoluția. Primul pas de avut în vedere constă în  cartografierea situației din teren. 

Este fals să vorbim de conflict între rațiune și simbol, după cum este inadvertent să gândim ca progresul constă în a… ne debarasa de una din cele două facultăți de cunoaștere.

Dacă corectitudinea politică în perioada gotică consta în a marginaliza rațiunea, în zilele noastre, sunt la  modă doctrine ce promovează debarasarea de simboluri.

Ambele tipuri  de excese conduc la un impas.

Numitorul comun al instituțiilor guvernate de gândirea rațională este perenitatea realului.

Numitorul comun al instituțiilor guvernate de gândirea simbolică este perenitatea valorii – a convențiilor ce structurează identitatea unei comunități pe intervale de secole și milenii.

*

       „Dacă în capitolele succesive ale acestei cărți se suge­rează ceva – notează Zygmunt Bauman – este faptul că problemele morale nu pot fi «rezolvate», nici viața morală a omenirii garantată de eforturile rațiunii de a calcula și de a legitima. Moralitatea nu este sigură în mâinile rațiunii (s.n.), deși asta este exact ce promit purtătorii de cuvânt ai rațiunii. Rațiunea nu poate ajuta eul moral fără a priva eul de ceea ce îl face moral: impulsul altruist (expresie a gândirii simbolice – n.n.) neîntemeiat, irațional, indiscutabil și incalcu­labil de a se îndrepta către alții, de a mângîia, de a fi pentru, de a trăi pentru, fie ce-o fi. (…) Astfel moralitatea poate fi «raționalizată» doar cu prețul renunțării la autodăruire (gândire simbolică – n.n.).

Din această renunțare întemeiată pe rațiune, eul iese dezarmat moral, incapabil să înfrunte multitudinea de provocări morale și vacarmul de prescripții etice. La capă­tul îndepărtat al lungului drum al rațiunii așteaptă nihilismul moral (deconstrucția cunoașterii simbolice – n.n.), care, în esența sa, nu înseamnă refuzul codului etic obligatoriu și ero­rile teoriei relativiste, ci pierderea capacității de a fi moral.“[10]

Cu câteva decenii în urmă, o disciplină relativ nouă, psihologia cognitivă, asuma sarcina unei reorganizări stra­tegice a explorării și exploatării valorilor culturii. „Deschizând o nouă eră în știință – nota Roger Sperry –, revoluția din psihologia cognitivă respinge doctrina (pozitivistă – n.n.) conform căreia știința nu are nevoie de conștiință (gândire simbolică – n.n.) pentru a explica funcționarea creierului. (…) Ceea ce inițial se anunța ca o revoluție în psihologie devine o revoluție pentru întreaga știință. (…) Răsturnând doctrina anterioară, noua paradigmă afirmă că lumea în care trăim nu este condusă doar de forțe fizice neutre (obiective, perceptibile logic – n.n.), ci, în mod crucial, de valori umane subiective (valori constitutive ale eticii instaurative – n.n.).

Istoria revoluției cognitive este legată de descoperirea unei logici alternative prin care să respingem ideea aparent irefu­tabilă care pretindea ca știința să marginalizeze subiectivita­tea și conștiința. (…) În mare măsură, «bătălia pentru salvarea planetei» devine acum o bătălie pentru valori“[11] – sau, ne simțim îndemnați să precizăm, o bătălie pentru reabilitarea reperelor simbolice și a culturii înalte.

           SECȚIUNE ANALITICĂ

• Ce oferă pozitiv omenirii lumea urbană  de secol XXI

     Iată-ne în secolul XXI. Avem comfort casnic, respectiv apă curentă, lumină, caldură, aer condiționat, aparate electrocasnice, automobile, soluții medicale la practic orice boală și speranță de viață mai lungă; avem comerț internațional cu o varietate și pondere fără precedent, avem computere, telefoane mobile,  mijloace de informare, comunicare și educare care transferă în experiență banală visele cele mai îndrăznețe ale generațiilor precedente, ne-am sporit logaritmic cunoașterea științifică în aproape orice domeniu, suntem angajați în proiecte de a afla secretul îmbătrânirii, în proiecte de a ne spori inteligența pe bază de IA,  și avem de câteva zeci de ani instrumente care ne permit să cercetăm spațiul pentru a descoperi dacă există și alte planete pe care există viață.

    S-au cercetat până în prezent probabil sute sau poate chiar mii de planete și nu s-a găsit nimic. Putem conchide că Terra este un miracol al cosmosului. Se cuvine să fim fericiți și mândrii de ceea ce avem. Și ne revine nemijlocit sarcina să gestionăm responsabil acest patrimoiu.

Toate aceste realizări le datorăm în principal cunoașterii raționale.

• Ce oferă negativ omenirii  lumea urbană de sec XXI

     Literatura pe tema crizelor este vastă. Pentru a fi succinți, preluăm date din volumul lui Jacques Attali, Cum să ne apărăm de crizele viitoare, apărut la Ed. Fayard în 2018. Filosoful constată că la acest început de secol XXI lumea se confruntă cu 8 crize planetare pentru care pe moment… nu există soluții de rezolvare (căci rezolvarea uneia dintre crize riscă să antreneze agravarea alteia): 

1. criză financiară: o enormă masă monetară pusă în circulație pentru care nu există acoperire;
2. criză economică cauzată de insuficiența cererii, raportată la mijloacele de producție;
3. criză socială: șomaj, inegalități, corupție care sufocă meritocrația;
4. criză politică internă: incapacitate politică de a gestiona crizele;
5. criză geopolitică: răsturnarea raporturilor de forță la nivel mondial;
6. criză tehnologică: când omul e depășit de tehnologii care îi pot dăuna;
7. ecologică: când dereglările precedente conduc la dereglări ale mediului;
8. criză ideologică: când sunt contestate valorile pe care sunt întemeiate societățile.

*

Oferim câteva exemple, legat de amploarea crizelor extrase din secțiunea privind ecologia:

–   20 de miliarde de tone de deșeuri sunt aruncate anual în mări și lacuri dintre care zece milioane de tone sunt deșeuri din plastic;

–    în 2050, în mări va exista mai mult plastic decât pește;

–  din prezent până în 2050, 30% dintre cele 600  de specii de pești și crustacee vor fi pe cale de extincție, 25-50% dintre speciile vii vor fi dispărut. Și poate că în 50 de ani, acțiunea omului va creea condițiile unei extincții în masă ce ar determina dispariția a 90% din specii, care au apărut, după unii, acum mai bine de 250 de milioane de ani;

–  după scenariul cel mai pesimist al IPCC, (climatologi), în 2100, (i.e. peste doar 75 de ani, Sic!) temperatura medie a planetei va fi crescut cu 5,5 ^o C, caz în care nu se mai poate prevedea nimic.[12]

Poate fi util de adăugat că Attali nu menționează aici două alte domenii care completează tabloul crizelor planetare… sau pe cale de a deveni:

 –  criza demografică: când populația terrei sufocă planeta; 

– criza culturală: dacă cu un secol în urmă, Brâncuși semnala, într-un aforism, că nu mai avem religie, în prezent, suntem în prag de a spune  că nici pictura, sculptura, poezia, nu păstrează standardele de complexitate care confereau  spațiului euro-american o identitate culturală certă. Idem pentru muzica …grea. Iar cât privește arhitectura, aproximativ 80% din construcții se reduc la „casete” funcționale.

 „Astăzi, mai notează Attali, se inventează fără încetare mijloace care să te împiedice să gândești la problemele lumii. (…) În ultimele decenii, s-au inventat jocurile video, rețelele sociale, realitatea virtuală, activități care ocupă mai bine de o treime din viața oamenilor, cu o industrie a cărei funcție majoră sunt distracțiile, legitimarea resemnării, plăcerea inacțiunii. Jocurile acestea constituie în mod esențial moduri de a petrece timpul în afara cunoașterii culturii. În 2018, jocurile video au depășit cinematograful și sunt pe cale să depășească cartea, pentru a deveni prima industrie culturală.”[13]

     Dacă luăm în calcul toate cele zece crize, se poate spune că tema în discuție, când vorbim de secolul XXI, poate privi nu doar „amurgul Occidentului” anticipat de Spengler, ci amurgul planetei. Chiar dacă, statisticile folosite de Attali sunt eronate și amurgul planetei s-ar situa e.g. peste două sau trei secole, problema rămâne la fel de gravă.

     „Esența dramei noastre, conchide Attali, este egoismul nostru (n.n. reversul altruismului) care ne face să preferăm prezentul cert viitorului ipotetic. Uitând că în scrut timp nu va mai exista un prezent dacă nu există viitor.”[14]

     Diagnosticul dat de Attali este corect. Crizele menționate sunt rezultatul unui dezechilibru major în civilizația prezentă în modul cum sunt gestionate producțiile celei de a doua facultăți de cunoaștere de care dispune ființa umană: cunoașterea simbolică, responsabilă, cum spuneam, de cultivarea… altruismului în conduita umană.

      Dacă o instituție are o sută de ani vechime, ea își câștigă automat un anume grad de credibilitate. Artelor și religiilor li se recunoaște statutul de instituții universale, iar atestările istorice depășesc mii de ani vechime.

      Vorbim deci de instituții cu pondere structurală în funcționarea unei societăți. Oare când atari instituții sunt afectate de crize prelungite – în cazul artelor vorbim de peste un secol –  riscul subsecvent nu poate fi acela de crize de sistem a civilizației în cauză ? [Merită precizat că prin ideologizarea artelor, discursul acestora încetează de a mai fi catalizat de gândirea simbolică, fiindcă se aliniază unor prescripții raționale.] 

        Remediul care se impune, cel puțin cât privește artele, este o gestionare instituționalizată a dinamicii limbajelor și discursurilor  simbolice în creația de artă.  

CE ESTE DE FĂCUT? 

       Pentru  moment nimic concret. Se cere să măsurăm de șapte ori și să tăiem o dată! Prin dialog !

Într-o civilizație a imaginii și a obiectului, o hermeneutică a imaginii și a obiectului devine o instituție indispensabilă a cunoașterii de sine.

Revoluția limbajelor plastice la începutul secolului XX impunea cu necesitate criticii răspunderea de a elabora tehnici de evaluare adaptate specificului artei abstracte. Ar fi fost necesare studii intensive ale idiolectelor vizuale abstracte, centrate pe reconstrucția de lexic, gramatică și discurs obiectual.

Absența acestor demersuri a generat o falie între artiști și public. Au fost direct perturbate circuitele de valoare gestionate de artă.

     Semnalăm o problemă instituțională ce pretinde o soluție instituțională. Propunem crearea unui Institut Internațional de Hermeneutică a Obiectului (IIHO), o placă turnantă menită să gestioneze (1) cercetarea hermene­utică a limbajelor și a discursurilor ce emană din ambientul obiectual (arte vizuale, design, arhitectură), precum și corelarea acestora cu (2) cercetarea culturologică în celelate arte și (3) cercetarea paradigmelor axiologice ale lumii contemporane.

      Cercetări demarate de autor începând din 1985 la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“ al Academiei Române în cadrul proiectului Hermeneutica de obiect au dus la ela­borarea unei metode de evaluare culturologică a artei abstracte, hermeneutica endogenă, și au demonstrat convingător că arta abstractă poate fi citită aidoma unui text și poate fi evaluată culturologic (axiologic) cu tehnici intensive.

    În locul abordărilor în cheie estetică (subiectivă) ale criticii convenționale, centrată pe ecuația renascentistă a artei-ca-instituție-a-esteticului, promovăm definiția antropologică a artei-ca-instituție-a-valorilor-culturii.

    Ca atare, HE definește obiectul de artă ca matrice de valori culturale (obiective) și angagează reconstrucția discursului vizual despre valoare culturală, subiacent lucrărilor analizate. Metoda se dorește holistică, oferă rezultate potențial definitive (o revoluție în critica de artă), și se poate extinde la critica de design precum și la critica în arhitectură. În plus, metoda se pretează în principiu la a include operarea prin IT, ceea ce ar amplifica exponențial capacitatea de analiză și ar deschide perspectiva gestionării eficiente a crizei în cultură – un aport cu implicații  economice consistente.

       Adresăm un apel criticilor și istoricilor de artă, filologilor, specialiștilor în filosofia culturii, antropologie simbolică și imaginar să ia act de posibilitățile des­chise de metoda de hermeneutică endogenă privitor la cercetarea limbajelor obiectuale și, poate mai important, a reconstrucției discursurilor obiectuale în arta abstractă – mai ales în sculptura abstractă. Ca primă etapă, se va avea în vedere evaluarea operelor a patru sau cinci generații de artiști.

     Ne adresăm, de asemenea, cercetătorilor din domeniile designului și arhi­tecturii, invitându-i să exploateze în beneficiul propriu perspectiva formalizării limbajelor obiectuale din plastică pentru angajarea de proiecte paralele de cer­cetare a ambientului obiectual.

     Pentru a hrăni dezbaterea, mulțumesc anticipat celor ce vor avea bunăvoința să îmi scrie pentru a-mi împărtăși observațiile și ideile proprii.

[1] Ernst Cassirer, Eseu depsre om , O introducere în filosofia cuturii umane, Humanitas, 1994 (1944), P. 45

[2]  Ibid., p. 43.

[3] Edward O. Wilson, Geneza, Originea profundă a societății, Humanitas, 2021, p. 80.

[4] Edward O. Wilson, Cucerirea siocială a pământului, Humanitas, 2013, p. 136-37.

[5] Northrop Frye, Anatomy of criticism, Priceton University Press, 1957, p. 33. O teză similară se regăsește în  Jacques Attali, Une brève histoire de l’avenir, Edition Fayard, 2006, p. 25 esq.

[6]  René Girard, Despre cele ascunse de la întemeirea lumii, Ed. Nemira, 1999, p. 11.

[7] Cf. nota 2.

[8] Teresita Dussart, Imbécilisation de l’espèce, le passage à l’Idiocène, France Soir, 26Juillet 2022.

[9] Baciu, Adina Brîndușa, Adicția digitală – boală a societății postmoderne [The digital addiction – a disease of the post-modern society], ISBN 978-606-26-1149-1, Edit. Pro Universitaria, București 2019, ediție bilingvă română – engleză.

[10] Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Ed. Amarcord, 2000, p. 265.

[11] Roger Sperry, „The Impact and Promise of the Cognitive Revolution“, American Psychologist, August, 1993, pp. 878-879, 883.

[12]  Jacques Attali, Cum să ne apărăm de crizele viitoare, Polirom, 2019, pp. 72-73.

[13] Ibid., p.85 esq.

[14] Ibid., p. 147.